Istoria Romei

§ »

li

o3

S -î

c T

c3 H

•a o

■ -, u

B to" ro o

g g g .-•

3 5, ■—• cţj c« £ aj *cj
-5 dj

3 U «

'fi -C -3

.-3 o. S

IU D-I

M 3

cu

E?

V CU

fi

a,

33'«8

V2

I

b

'.1 E

S -E

■g	a o	c	'o
I o	de c	orii i	ea at	berti
rtante,	antiere	e lucrat	asemen	itori. li
knpo	c3* 3 TO	ca		CU c 3 £
•ca •a '3	dezvo'	o I	o	câţiva

33 S cu ca

B .O

e s 3 a

■2 .S H '«• „ _ =

li

îl £ .tî

i! 1

■si

*-• CCJ

li

ca

■d

:abrica	r carie	subsol	tivitate
	_o		o
J?
o	00		Jâ
o	•o		ni

Ş id 6

,_o *

•a a ţ

W

, ai o

o

"' "° 2

ryy,

s ^rt a

x" c

3 p

T3 ja

.§ s

"S .§ "§

Iii

ro

U C

O N cu — Ci *^m CS

i i

O o

8 -S

■a 3 ys

1

ro o .o

Hu
t: •-? ._ •«

■E

K S £ o

g S c

■ a gr ! ■'"Ia

s i g

456

Eugen Cizek

■
Severii puseseră în circulaţie o monedă din bilon, antoninianus, care valora iniţial un denar şi jumătate. El este iniţial bătut în mare cantitate. Severus Alexander a întrerupt emisiunile de antoninianus, dar ele au fost reluate de către Pupienus, Balbinus şi Gordianus III. Totuşi şi antoninianus a fost atins de o substanţială depreciere metalică. Diferenţa între valoarea nominală şi cea reală a monedelor este nocivă. Munca forţată este impusă în manufacturi. Exigenţele crescânde ale armatei şi puterii centrale, cheltuielile prescrise de ameliorarea infrastructurii rutiere a Imperiului reclamă augmentarea sensibilă a impozitelor şi a contribuţiilor solicitate cetăţenilor. Proliferează impozitele suplimentare, ca aurul coronar, aurum coronarium, care fusese la origine orfandă voluntară a unei cunune de aur, ca dovadă de lealitate faţă de noul suveran. în secolul al III-lea d.C, aurul coronar este reclamat anual şi chiar uneori de mai multe ori pe an (DC, 78, 9, 4-5). Se înmulţesc rechiziţiile şi se reclamă proprietarilor funciari şi, în general, cetăţenilor întreţinerea forţelor militare în trecere. Dirigismului etatist i se opune, ca reacţie normală, individualismul pronunţat al marilor posesori de uillae. Ţăranii preferă adesea să se grupeze alături de aceşti semifeudali, care îi apără împotriva abuzurilor statului şi cetăţilor. Gestionarea autonomă a cetăţilor este serios ameninţată. Ele trebuie să suporte nenumărate taxe şi corvezi (I.G.R.R., 169; 1496). Bugetul statului este împovărat de salarizarea a foarte numeroşilor agenţi imperiali, aşa-numiţii Caesariani. Baremele salariilor nu se modifică, dar bugetul este încărcat de nenumărate conversii, superprime etc. Numeroase capitale sunt blocate pe limes. Risipa, debandada financiară, inflaţia, alterarea monedelor sunt exagerate de izvoarele literare antice, însă ele corespund în parte realităţii. încât era normal ca inflaţia, mai sus consemnată, să facă ravagii, cu toate că „progresele" sale nu au urmat un ritm constant. Papiri descoperiţi în Egipt dau seama de o masivă creştere preţurilor unor produse esenţiale, precum grâul, orzul, vinul, sclavii, asinii. Salariile nu pot ţine pasul cu inflaţia, care poartă şi asupra imperiului gallo-roman¹⁸.

Probleme sociale

Prosperitatea „secolului" Antoninilor facilitează propăşirea locuitorilor Imperiului din diverse categorii sociale. Desigur, această prosperitate favorizează îndeosebi elitele din Roma şi din provincii, înflorirea vieţii municipale, progresul civilizaţiei citadine, deşi anumiţi săteni, cum am mai semnalat, se bucură de asemenea de roadele lor. Se constată o anumită nivelare pe trepte apropiate a păturilor modeste ale Imperiului. Colonii, sclavii şi liberţii, cărora li se repartizau loturi de pământ, pe marile domenii, dobândesc condiţii de existenţă aproape similare. Această nivelare, această egalizare relativă, se manifestă pregnant în interiorul colegiilor, ca şi al comunităţilor creştine şi sectelor orientale, în special isiace. Fără îndoială, creşte şi numărul celor nemulţumiţi că nu beneficiază substanţial de fructele prosperităţii.

Izbucnesc, sub Marcus Aurelius şi Commodus, tulburări sociale, adevărate revolte locale. în Egipt, mai ales în mlaştinile de la vest de delta Nilului, se concentrează un mare număr de marginali, de asociali, de tâlhari şi dezertori, conduşi de o căpetenie îndrăzneaţă, Isidorus, care îi constituie într-o adevărată armată de „desperados", aşa-numiţii boiikoloi (DC, 71, 32, 1). Aceşti rebeli sociali şi naţionali, antiromani, înfruntă forţele militare imperiale în plin câmp de luptă şi numai intervenţia energică a lui Avidius Cassius îi împiedică să ocupe Alexandria. Dezertori, tâlhari, haiduci, „lotrii", latrones, emerg şi în alte zone ale Imperiului.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

457

Procesul de înnoire, de împrospătare a rândurilor curiei se accelerează sub Antonini, când practic ajunge să se configureze un senat diferit de cel din veacul anterior. Magistraturile tradiţionale nu mai au nici o importanţă reală, însă senatorii continuă să deţină poziţii însemnate în aparatul administrativ imperial şi în conducerea armatei. în vremea lui Traian, senatorii originari din Italia, aşa-numiţii hali, constituiau încă 70% din totalul membrilor curiei. Traian a continuat să introducă în curie alţi italici, prin excelenţă din Umbria şi din Gallia cisalpină, dar a stimulat promovarea orientalilor în senat. Dintre vechile familii patriciene din senatul lui Caesar nu mai rămăsese decât una singură, pe când din cele 36 ajunse la patriciat sub Iulio-Claudieni nu mai supravieţuiau decât 6. Filoelenul Hadrian a continuat inserarea în senat a celor proveniţi din Orientul grecofon. Mulţi dintre aceşti senatori erau descendenţi ai imigranţilor italici, în special din Asia Mică. Acced în senat şi romano-africani. Sub ultimii Antonini, senatorii italici nu mai reprezintă decât 57% din curie. Provincializarea senatului devine totală sub Severi. Romano-africanii şi orientalii constituie 60% din senat. Este adevărat că aceşti noi senatori şi-au însuşit rapid o forma mentis tradiţională. Elocvent este cazul lui Cassius Dio Cocceianus, provenit dintr-o regiune a Asiei Mici, unde cândva elementele latinofone beneficiaseră de o anumită influenţă. El apare ca deosebit de loial Imperiului. In general, noii senatori militează pentru humanitas şi pentru o libertas, fie şi limitată. Reacţia senatorială din 238 d.C. ni se pare revelatoare. Deşi clarissimatul înlocuise practic vechiul ordin senatorial.

Clarissimatul se converteşte într-o adevărată castă, bazată pe o anumită pasiune pentru glorii şi serviciul public, pe „demnitate", dignitas, care nu excludeau patima pentru orgoliu, pentru un otium rafinat şi cultivat. în orice caz clarissimatul se oficializează. Inscripţiile califică pe orice senator ca „bărbat foarte strălucit", clarissimus uir, pe când soţia acestuia este definită drept „femeie foarte strălucită", clarissima femina. Chiar copiii clarissimilor sunt proclamaţi clarissimi pueri ori clarissimae puellae. Iar clarissimele măritate cu un decurion îşi păstrau calitatea de clarissima. în oraşele din Africa romană şi din Orient existau numeroşi „oameni noi", cărora împăraţii le acordaseră laticlava. Cu toate că nu exercită nici o magistratură, ei sunt clarissimi. încât clarissimatul depăşeşte simţitor limitele senatului şi echivalează cu vârful piramidei sociale. îndeobşte clarissimii posedă importante proprietăţi funciare. Sub Antonini, ei sunt obligaţi să posede o treime ori un sfert din domeniile lor în Italia. Ulterior, această obligaţie dispare. Desigur, noii clarissimi provin de regulă din ordinul ecvestru, din elitele municipale şi intelectuale. Chiar umiliţi, după 238 d.C, clarissimii păstrează un prestigiu notabil. Totuşi, după 262 d.C, clarissimii pierd comandamentele militare şi guvernarea celor mai multe provincii.

Secolele al II-lea şi al III-lea d.C. echivalează cu apogeul ordinului ecvestra. Cavalerii au susţinut intens Antoninii şi Severii. Am arătat mai sus că, în 217 d.C., pentru prima oară un cavaler a asumat Principatul. Fără îndoială, mulţi cavaleri nu se angajează în serviciul statului, deoarece preferă să se hărăzească afacerilor sau, cel mult, să gestioneze domeniile imperiale. Dar foarte numeroşi cavaleri activează în rândurile armatei şi ale birocraţiei imperiale. Ordinul ecvestru se reliefează de altfel ca foarte mobil, receptiv la o primenire încă mai pregnantă decât cea a clarissimatului. Cavalerii înlocuiesc liberţii în absolut toate funcţiile importante ale aparatului administrativ imperial. Hadrian a fixat o veritabilă carieră ecvestră ierarhizată, pe bază de responsabilităţi şi salarii.

458

Eugen Cizek

Numărul posturilor ecvestre sporeşte într-un ritm impresionant, trecând de la 80, sub Traian, la 136, sub Commodus, şi 174 sub Septimius Severus. Principatul exercitat de Marcus Aurelius degajase o ierarhizare a titlurilor asumate de cavaleri. Un prefect al pretoriului, culmea carierei ecvestre, este „cel mai de seamă bărbat", uir eminentis-simus. Ca şi prefectul Egiptului, de asemenea uir eminentissimus. Orice cavaler care asumă o funcţie importantă în gestionarea militară sau civilă a Imperiului este un uir perfectissimus, adică un „bărbat cu adevărat desăvârşit". în sfârşit, un cavaler de rând nu este decât un „bărbat admirabil", uir egregius. Secolul al III-lea d.C. este veacul per-fectissimatului, încât rămân puţini egregii. în orice caz prefectissimatul nu se limitează la preluarea puterii imperiale, ci dobândeşte controlarea întregii gestiuni a Imperiului, a funcţiilor administrative, a armatei şi comandamentelor militare, a guvernării provinciilor.

Mulţi liberţi imperiali, procuratori şi conductores ai domeniilor imperiale, jurişti, decurioni dobândesc cu uşurinţă inelul de aur al cavalerilor. Cum arăta Paul Petit, îndeosebi cariera militară constituie „calea regală", care duce la ordinul ecvestru. Toţi centurionii importanţi devin cavaleri. Pe de altă parte, cavalerii acced cu uşurinţă la ordinul senatorial. Datorită adlecţiei, împăraţii introduc în senat, printre foştii quaestori, pretori ori chiar consuli, numeroşi cavaleri. Laticlava este de asemenea masiv acordată tinerilor cavaleri. Paul Petit menţiona ca emblematic cazul lui Marcus Valerius Maximianus, fiu de magistrat municipal din Pannonia. El primeşte brevetul de cavaler, parcurge o carieră militară relevantă, este înscris în senat printre foştii pretori şi ajunge să comande diverse legiuni.

Evoluţia decurionatului se învederează sinuoasă, complicată şi convertită într-o involuţie dramatică. Primii Antonini favorizează viaţa urbană şi autonomia cetăţilor Imperiului. Traian şi Hadrian creează oraşe noi, populează şi întăresc pe cele vechi. Severii vor practica de asemenea politica de urbanizare a Imperiului. îndeosebi în Orient, urbanizarea înregistrează progrese notabile, pe baza unor puternice tradiţii locale. De aceea decurionatul continuă să se dezvolte şi să fie râvnit. în Occident se uniformizează de altfel structurarea cetăţilor. în Orient, această uniformizare este mult mai puţin pregnantă. Ansamblul cetăţilor romane alege magistraţii şi sacerdoţii. Cârmuirea cetăţilor revine magistraţilor locali, dar mai ales consiliilor municipale, numite în Orient boulai, formate din foştii magistraţi locali. Reprezentanţii lor continuă să se întrunească în adunările provinciale, în principiu sortite efectuării cultului imperial. O asemenea adunare se numeşte concilium în Occident şi koinon în Orient. In fiecare an, la 1 august, adunarea Galliilor se reuneşte la Lugdunum. Guvernământul imperial, începând de la Traian şi Hadrian, trimite senatori ca „supraveghetori" sau curatori, cumtores, numiţi legişti în Orient, cu misiunea de a superviza finanţele comunităţilor urbane. Mai târziu, autoritatea acestor curatores va controla practic întreaga viaţă municipală. Dreptul roman se difuzează pretutindeni. Emerge o tendinţă de omogenizare a decurionilor, numiţi „bouleţi" în segmentele elenofone ale Imperiului. Adesea decurionii posedă o avere esenţialmente funciară, dar ei sunt frecvent, intens, implicaţi în comerţ şi în activităţile imobiliare. Censul decurional varia în funcţie de resursele cetăţilor. Totuşi, încă din secolul al II-lea d.C. şi în anumite teritorii ale Imperiului, decurionii sunt confruntaţi cu serioase dificultăţi financiare. Supravegherea curatorilor devine apăsătoare, participarea la funcţiile publice, fără retribuţie, obligaţia de a achita,

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

459

la intrarea în magistratură, a unei sume fixe, summa honoraria, necesitatea de a rezista la presiunea fiscală crescândă, şi de a finanţa jocuri, spectacole şi întreceri sportive, exigenţele evergetismului reclamă cheltuieli oprimante. Aceste greutăţi devin atât de apăsătoare în secolul al III-lea d.C, încât decurionatul a ajuns să fie sistematic evitat, prin diverse metode. Dintr-o onoare el se transformase într-o misiune oneroasă, generatoare de ruină economică şi socială.

Urbanismul se dezvoltă şi tinde spre omogenizare şi standardizare. Se trece la alinierea locuinţelor, la lărgirea străzilor şi a trotoarelor, la înmulţirea apeductelor. Abundă porticurile elegante, templele, pieţele, teatrele. în centrul oraşelor se află un for, înconjurat de prăvălii şi dominat de un Capitoliu, însoţit de basilici şi de o sală a consiliului decurional. Abundă termele, grădinile împodobite de fântâni. Situaţia oraşelor cunoaşte degradări în secolul al III-lea d.C. Multe dintre ele, ameninţate de raidurile barbare, se fortifică. Cândva, Mihail Rostovzev a întrevăzut în perturbările secolului al III-lea reflexe ale unui antagonism fundamental între soldaţii, îndeobşte de origine ţărănească, pe de o pane, şi cetăţile opulente, pe de alta. S-a demonstrat că nu a existat sau nu a constituit un fenomen relevant acest antagonism. Marcel Le Glay a arătat că nu a avut loc nici o revoluţie socială, ci mai degrabă o „destructurare socială". într-adevăr burgheziile citadine, apăsate din greu de fiscalitatea opresivă şi de intervenţionalismul agresiv al statului, de perturbările militare, sunt supuse ruinării. Decurionii gem sub povara nenumăratelor corvezi impuse cetăţilor, „liturgiilor", rechiziţiilor, întreţinerii armatei, funcţionarilor imperiali, care îi ruinează. Se degajă totuşi o categorie de îmbogăţiţi, care ştiu să ocolească apăsările fiscalităţii.

Plebea urbană, în plină expansiune, inegală, dar autentică, îşi ameliorează nivelul de trai sub Antonini şi chiar sub Severi. Cu toate acestea suferă şi ea din pricina fiscalităţii şi recesiunii din timpul crizei secolului al III-lea d.C., în pofida evergetismului public şi privat, de altfel şi el fragilizat. Plebea rurală este destabilizată, în secolul al III-lea, în cadrul unui adevărat marasm, cum îl caracterizează Marcel Le Glay. Satele Africii romane suferă mai puţin decât cele din Gallii, Pannonia şi Tracia. Disoluţiei autorităţii statului, în pofida ori tocmai din cauza birocratizării şi militarizării lui, nesiguranţei generate de războaiele civile şi de incursiunile barbare, se adaugă fiscalitatea excesivă. Mulţi ţărani îşi părăsesc ogoarele şi iau calea haiduciei. Am semnalat mai sus un asemenea fenomen.

Papirii egipteni dezvăluie că se recurgea la pedepse corporale pentru a obliga ţăranii să achite impozitele. Se adăugau taxele pe transporturi, patentele pentru exercitarea meseriei, corvezile în vederea întreţinerii digurilor, felurite rechiziţii. Funcţionarii statului, cârmuitorii satelor sunt forţaţi să asigure punerea în aplicare a directivelor administraţiei, în special în materie fiscală. Ei execută o „liturgie", un funcţionariat gratuit, obligatoriu şi oneros. încât adesea ţăranii se refugiază în deşert, practică aşa-numita anachoreză, ca să scape de liturgii, şi îşi cedează bunurile altcuiva (cessio bonorum). Ţăranii traci arată limpede că nu mai pot suporta abuzurile şi pierderea proprietăţilor (Sylloge-l, 888). Iar cei din Asia Mică, cum am remarcat într-un subcapitol precedent, imploră protecţia împăratului Filip Arabul împotriva abuzurilor comise de ofiţeri, soldaţi, notabili municipali, funcţionari imperiali, care îi împiedică să lucreze şi le rechiziţionează vitele de povară. Izbucnesc şi mici răscoale ţărăneşti, în Sicilia, sub Gallienus, şi în Gallii, unde, la sfârşitul secolului al III-lea d.C, se declanşează îndelungata rebeliune a bagauzilor. Care, după

460

Eugen Cizek
opinia noastră, nu avea doar o dimensiune socială, ci şi una naţională, în legătură cu ciudatul fenomen al renaşterii celtice. Colonii încep să-şi piardă libertatea de a părăsi ogoarele pe care le arendau, deoarece sunt înglodaţi în datorii, care le răpesc libertatea de mişcare. Este adevărat că se reacţionează şi printr-o nouă concepţie despre muncă. Relevantă este mărturia unui fost zilier agricol, ajuns magistrat municipal, într-o cetate din Africa proconsulară, la 160 km sud-vest de Cartagina. Mactar, un berber romanizat, muncise timp de douăzeci şi trei de ani, iniţial ca simplu lucrător agricol salarizat, ulterior ca şef de echipă de lucrători sezonieri seminomazi, pentru ca la 40 de ani să fi adunat suficient de mulţi bani, spre a-şi cumpăra un domeniu şi a deveni magistrat municipal, decemvir cvincvenal, însărcinat cu recensământul locuitorilor unei cetăţi-colonie. Din păcate, truda acestor oameni este contracarată de un intervenţionism statal obtuz. Funcţiona-rismul pletoric blochează progresul social. Birourile imperiale centrale, oficiile palatine, erau „populate" de foarte numeroşi funcţionari. Birocraţia locală dobândise de asemenea proporţii exorbitante. Prefecţii şi procuratorii ecveştri sunt asistaţi de funcţionari de execuţie, îndeobşte liberţi şi sclavi, cel puţin până în vremea lui Gallienus. Ulterior liberţii au fost înlocuiţi de oameni născuţi liberi. Guvernarea provinciilor, în urma edictului elaborat de către Gallienus, revine per-fectissimatului. Preponderenţa aparţine pretutindeni oamenilor originari din provinciile danubiene.

Datorită fragilizării, adesea chiar ruinării clasei de mijloc din Imperiu, mulţi meşteşugari sunt condamnaţi la şomaj. Ei pot fabrica cel mult pentru oraşul în care locuiau şi pentru zone apropiate acestuia. Se menţin îndeosebi corporaţiile utile statului şi armatei, specializate în fabricarea de uniforme, arme, mijloace de transport, ca şi cele ale brutarilor, măcelarilor, comercianţilor de untdelemn şi de vin. Adesea statul impune munca obligatorie. Liberţii, eliminaţi sau considerabil diminuaţi în aparatul birocratic, se cantonează tocmai în comerţ, artizanat, diverse activităţi economice. Dar mulţi dintre ei suportă povara şomajului. Reiterăm ideea că sistemul municipal rămâne intact, în ciuda dirigismului statal. Anumite oraşe îşi conservă prosperitatea, ca Alexandria, Antiochia, Cartagina, diverse centre urbane africane. Alte oraşe dobândesc importanţă militară, administrativă, şi câştigă de pe urma atelierelor monetare, precum Mediolanum, Treveri (azi Trier), Sirmium. Aşezările devenite cetăţi sub Severi rămân active şi pe plan local, în Egipt, unde nomul (nomos, în greacă) subsistă ca o circumscripţie teritorială de bază, în aşezările mai populate se manifestă o clară tendinţă spre municipalizare. Progresiv, activităţile cvasiurbane sunt încredinţate unor magistraţi aleşi, prea puţin influenţaţi de funcţionarii statului.

Sclavajul se află în plină criză. Numărul sclavilor scade în chip manifest. în general sclavii romanizaţi, cum am semnalat mai sus, primesc loturi de pământ de pe marile domenii. Desigur, comerţul cu sclavi nu dispare. Sunt căutaţi mai ales sclavii şi sclavele din nord, blonzi şi cu ochi albaştri. Dar, în majoritatea lor, Barbarii capturaţi sunt fie recrutaţi în armata imperială, fie instalaţi ca şerbi pe domeniile statului. Târgurile de sclavi din Orient decad şi preţul robilor descurajează pe eventualii cumpărători. în oraşe, sclavii sunt slujitori. Numărul eliberărilor de sclavi creşte simţitor. Destul de rar, mai ales în secolul al III-lea d.C, proprietarii mici şi mijlocii de uillae utilizează grupuri mari de sclavi la muncile agricole.

Probleme dificil de elucidat în vremea noastră sunt ridicate de demografia Imperiului, în secolele al II-lea şi al III-lea d.C. O anumită tendinţă spre scăderea populaţiei se conturase de mult timp în Grecia. Chiar la Roma, în rândurile elitelor sociale şi intelectuale, se difuzase oligantropia, celibatul, căsătoriile fără copii. în secolul al II-lea d.C, ritmul de creştere a populaţiei, cu toată prosperitatea sporită, scăzuse în provinciile

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

461

cele mai temeinic romanizate şi mai dezvoltate. Dar ce s-a petrecut de fapt în secolul al III-lea d.C? S-a trecut oare de la o creştere lentă a populaţiei Imperiului la scăderea ei dramatică, astfel cum au estimat anumiţi cercetători? S-a susţinut că populaţia Imperiului, care la sfârşitul secolului al II-lea d.C. atinsese şaptezeci de milioane de suflete, a scăzut la cincizeci de milioane la finalul veacului următor. în general mortalitatea infantilă, decesul femeilor la naşteri, precaritatea igienei şi a îngrijirilor medicale, alimentaţia dezechilibrată au împiedicat totdeauna, în antichitate, creşterea spectaculoasă a populaţiei. în timpul crizei din secolul al III-lea s-au adăugat ravagiile produse de conflictele militare interne şi de incursiunile adversarilor Imperiului, penuria alimentară, care, uneori, a atins chiar Africa proconsulară şi Numidia (l.L. Alg., 1, 2145), totuşi mare producătoare de cereale. Numeroase maladii şi epidemii au afectat nivelul demografic. Malaria făcea numeroase victime, iar, după 250 d.C, a avut efecte devastatoare o epidemie de tifos exantematic sau de ciumă, care a lovit iniţial Egiptul, ca să se extindă ulterior în Italia, Africa şi în alte spaţii geografice ale Imperiului. încât efectiv s-a produs o reală depopulare în mai multe provincii, în Grecia şi în Egipt, în Italia şi pe alte teritorii ale Imperiului. Totuşi, foarte probabil, reculul demografic a variat de la o zonă la alta a Imperiului, nu a fost uniform şi nici catastrofal. S-a configurat o autentică regresiune demografică, probabil aproape generalizată, dar proporţiile ei nu trebuie exagerate.

Sfântul Ciprian nu se referă la regresia demografică în Africa proconsulară, ci doar la penuria de mână de lucru (Demec, 3). Iar Eusebiu din Cesareea citează o scrisoare a lui Dionis din Alexandria referitoare la depopularea Alexandriei (7, 22). Totuşi aici făcuseră ravagii masivele epidemii din 25l-268 d.C. Se afla aşadar în cauză un fenomen punctual.

„Plaja" socială a Imperiului a fost aşadar întinsă şi complexă. Diferenţele între cele două secole, avute de noi în vedere, sunt mari, însă ele nu trebuie exagerate. în pofida contrastului dintre prosperitate şi unificare pe de o parte şi criza din secolul al III-lea pe de alta, se poate desluşi o anumită continuitate, care a salvat existenţa Imperiului şi a menţinut Principatul, aflat în plină mutaţie a vocaţiilor lui esenţiale. De altfel problemele sociale nu pot fi separate de cele suscitate de potenţarea autoritarismului, din ce în ce mai absolutist, sau de reformarea armatei¹⁹.

Absolutismul imperial

Am constatat de fapt în alte subcapitole cum s-a mişcat autoritarismul acestui regim fără nume, pe care noi îl definim ca Principat. Chiar Antoninii au contribuit la potenţarea în direcţie absolutistă, centralizatoare şi birocratică a Principatului. Este oare o întâmplare că, pe când Tacit condamna un termen ca „dominaţie", dominatio, prietenul lui, adică Pliniu cel Tânăr i se adresa, în scrisori, lui Traian cu „stăpâne", dominel Cu excepţia lui Nerva, ei au practicat forme de ereditate de facto a puterii imperiale. Totuşi, Severii au trecut la o militarizare a puterii imperiale şi la pregătirea unui anumit dirigism economic şi social. Această militarizare s-a accentuat în timpul împăraţilor efemeri ai secolului al III-lea. Cu toţii, inclusiv şi mai ales Aurelian şi Carus, au preparat terenul convertirii autoritarismului în totalitarism mărturisit, după modelul despoţiilor elenistice şi orientale. Pe de altă parte, militarizarea gestionării Imperiului

462

Eugen Cizek

nu a descurajat loviturile militare, uzurpările, perturbarea păcii cetăţeneşti, ci dimpotrivă le-a încurajat. Am constatat cât de greu au putut fi stopate forţele centrifugale, care prilejuiau disoluţia Imperiului. Consolidarea absolutismului nu a fost decât un paleativ. Ca şi imixtiunea crescândă a statului în toate domeniile, fiscalitatea şi parafiscalitatea excesive, liturgiile.

Factorii decizionali se concentrează în „tăcerea", silentium, a palatului imperial, la dispoziţia unei camarile. Dezastrele politice se acumulau, în timp ce propaganda imperială, ilustrată de monede, proclama restaurarea vârstei de aur, pacea veşnică, un „nou veac", nouum saeculum. Aproape fiecare dintre aceşti principi efemeri a încercat să creeze o dinastie. S-a pus în operă o propagandă milenaristă. în 21 aprilie 248 d.C, Oraşul Roma a sărbătorit milenarul său, miliarium saeculum. Acest jubileu s-a înscris în tradiţia consacrată de milenarele lui Claudiu, din 47, şi lui Antoninus Pius, din 148 d.C. Ceremoniile jubileului s-au inspirat din cele ale jocurilor seculare din 204, mai sus înfăţişate. De altfel, la festivităţi au luat parte împăratul şi familia lui. Se proclama nu numai veşnicia Oraşului, Roma aeterna, ci şi regenerarea Imperiului, iniţierea unei noi ere de prosperitate, declanşarea sub ocrotirea zeilor, intens solicitată, a unui nou veac, SAECVLVM NOWM, consemnat de legendele unor monede, care figurează şi statuia Romei într-un templu hexastil (R.l.C, IV, 3, p. 71). O asemenea imagine făcea aluzie la un sacrificiu prezidat de Filip Arabul, ca pontifex maximus, în faţa încăperii din templul Romei şi al Venerei, unde fusese aşezată statuia Romei. Acest sanctuar fusese clădit de către Hadrian, spre a simboliza unirea între Roma şi zeiţa Venus, divinitate a fecundităţii. Sacrificiul ritual fusese probabil inaugurat de către Hadrian ca lansare a unei noi vârste de aur, pe care Filip Arabul pretindea s-o reediteze. Pe o altă monedă, apare Lupoaica mitică, alăptând gemenii fondatori, pe când legenda comportă „secularele auguştilor", SAECVLARES AVGG (R.l.C, IV, 3, p. 70). Alte legende monetare valorizau „fericirea vremurilor", TEMPORVM FELICTAS, şi „pământul consolidat", TERRA STABILITA, în condiţii în care nu excelau nici stabilizarea vieţii politice (numai o speranţă deşartă!) şi nici prosperitatea. Cu prilejul desfătărilor prilejuite de jubileu, Filip Arabul a utilizat fiare şi oameni concentraţi la Roma de către Gordianus III, în vederea celebrării unui triumf, pe care acest principe nu avusese cum să-l sărbătorească. Astfel, cu ocazia milenarului, s-au folosit 32 de elefanţi, 10 elani, 10 tigri, 60 de lei, 30 de leoparzi, 6 hipopotami, embleme ale exotismului, dar şi ale dominării lumii de către Roma. Prin urmare au avut loc vânători, uenationes, spectaculare, ca şi lupte de gladiatori, care au implicat o mie de luptători (Hist. Aug., Cord., 33, l-3). Aceste animale sunt reprezentate pe aurei, antoniniani şi pe piese monetare de bronz. S-au desfăşurat şi întreceri de care în Circus Maximus, ca şi concursuri teatrale în Câmpul lui Marte. Conotajia religioasă a milenarului a fost prin urmare manifestă. Antoninii şi predecesorii lor fuseseră intelectuali, formaţi la şcoala retorilor şi filosofilor. împăraţii secolului al HI-lea d.C, cu rare excepţii, sunt militari fruşti: nu întrevedeau soluţii operaţionale decât în forţa pumnului. Ei preconizau totuşi sacralizarea unei puteri imperiale teocratice, înconjurate de un nimb astral. Aceşti principi se situează la mijlocul drumului între zei şi oameni. Li se atribuie virtuţi mistice. Fiecare dintre ei este „pios", pius, „fericit", feiix, „neînvins", inuictus. Fiecare dintre ei este, în primul rând, un generalisim victorios. Foarte revelator a fost Decius. Senatul i-a decernat onoruri extravagante şi supranumele de Traian, într-o vreme marcată de amintirea marelui cuceritor. Dar acest Traianus a fost ucis pe câmpul de luptă de goţi! Revelator fenomen! Am remarcat că absolutismul potenţat era slujit de o birocraţie deja pletorică şi ineficace. încă Hadrian a creat poliţia semimilitară a frumentariilor, pendinte de mecanismele annonei militare. Emergea astfel un adevărat serviciu de intendenţă, care în principiu veghea asupra aprovizionării şi retribuirii milita-

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

463

rilor, dar ai cărui exponenţi se comportau tot mai evident ca agenţi de informaţii, ca spioni. Ei supravegheau totul şi înspăimântau atât pe senatori, cât şi burghezia provincială. Frumentarii inventariau averile, în vederea rechiziţiilor, denunţau fraudele fiscale şi pândeau comploturile politice. Supravegheau chiar pe cetăţenii de condiţie socială modestă şi prefigurau poliţia politică a Dominatului.

Până la Principatul lui Hadrian, cum am reliefat mai sus, consiliul principelui nu fusese un instrument regulat de guvernare. El nu beneficiase de o structură limpede definită şi de competenţe precise, cu toate că îl seconda pe împărat în adoptarea unor decizii în materie de politică internă (juridică şi legislativă) şi externă. De la Hadrian, consilium principis devine organ de gestionare a Imperiului, minuţios structurat, alcătuit cu prioritate din profesionişti în drept. El statua asupra problemelor rezolvate de principe şi pregătea reglementările formal supuse aprobării senatului. Sub Aurelian, titlul de amicus, conferit anterior consiliariilor, dispare cu desăvârşire.

Am relevat cum s-a organizat consilium principis sub Caracalla. Izvorul fundamental de drept l-a reprezentat atunci „constituţia" imperială, voinţa explicită a principelui, ilustrată de decrete, edicte, rescripte şi mandate. Am reliefat, în alte subcapitole, că împăraţii sacralizaţi ai secolului al III-lea d.C. îşi făuriseră rituri de adorare a lor, începând de la Elagabal şi de la Gallienus. Se dezvoltă totodată un ceremonial complicat, atent formalizat. Un ritual complex marchează audienţele la împărat, anunţate de sclavi specializaţi, care îi primesc pe vizitatori sau pe petiţionari. Admissionales îi introduc pe solicitanţi, iar nomenclatores precizează suveranului numele acestora. împăratul îi primeşte urcat pe o estradă, simbol al prevalentei sale asupra restului muritorilor. Elagabal a construit un palat de vară la porţile Romei, care includea, înainte de a se ajunge la sala de audienţe, un culoar carosabil lung de 3000 de metri, pentru a sublinia distanţa dintre suveran şi oameni. Cu prilejul ceremoniilor oficiale, împăratul, îmbrăcat în tunici brodate cu aur, primeşte focul care îi este prezentat cu solemnitate. Acest foc simboliza puterea monarhului, aproape egal cu zeii. Pe parcursul străbătut de împărat se presară nisip amestecat cu aur şi el este întâmpinat cu muzică şi aplauze ritmate. Ziua aniversării împăratului, dies imperii, este considerată sacră. Am menţionat mai sus triumfuri şi ceremonii speciale. Triumful lui Probus, din 279 d.C, a fost de asemenea ilustrat de o mare vânătoare în Circus Maximus, la care, după Historia Augusta, ar fi participat 1.000 de struţi, 1.000 de cerbi, 1.000 de mistreţi, 100 de lei, 100 de leoparzi din Libia şi altă 100 din Siria, 300 de urşi, căprioare şi păsări exotice (Hist. Aug., Prob., 19, 2-7). Se pregătea aparatul propagandistic al Dominatului.

Am consemnat mai sus reformarea armatei, în secolul al III-lea d.C. încă sub Septimius Severus efectivele forţelor militare romane, care anterior variaseră între 300.000 şi 400.000 de soldaţi, ating 450.000 de oameni. Chiar garnizoana Romei (pretorieni, cohorte urbane, cavalerie de gardă etc.) grupa până la 30.000 de oşteni. Ulterior nu numai că s-au modificat uniforma şi echipamentul militarilor. Căci sabia scurtă a soldatului roman, pilum, a fost înlocuită de o spadă lungă, spatha, şi de o lance. Reiterăm observaţiile referitoare la sporirea mobilităţii armatei, la înfiinţarea anumitor corpuri speciale de militari şi la transformarea cavaleriei într-o forţă autonomă şi preeminentă. Iar pwtectores devin un fel de gardă imperială, care însoţeşte pretutindeni pe împărat. O inscripţie din Nicomedia înregistrează un „protector al lui Aurelian" ca militar de pază şi protecţie al principelui (C.I.L., 3, 327). Sfârşitul pretorienilor se apropia vertiginos²⁰.

464

Eugen Cizek

Problemele iudeilor

Până la sfârşitul Principatului, provinciile au rămas îndeobşte fidele romanităţii. Chiar imperiul gallo-roman era de fapt un stat roman secesionist. Iar cel al Zenobiei arbora un secesionism elenistic, aproape roman. Renaşterea celtică abia înmugurea, în Gallii şi în Britannia, la sfârşitul secolului al III-lea. Forţele centrifugale acţionau în interiorul Imperiului sub flamura romanităţii. Ceea ce a şi facilitat jugularea lor temporară. Rezistenţele africane la romanizare nu erau foarte puternice. Cu totul altfel s-a prezentat situaţia Iudeei şi a iudaismului în general. înăbuşirea marii revolte a Iudeei, în secolul I d.C, nu a curmat naţionalismul, particularismul iudeu, ci, dimpotrivă, le-a încurajat. Insurecţii masive ale iudeilor au zguduit Imperiul sub Antonini, cel puţin până în vremea lui Antoninus Pius. încât Imperiul a reacţionat brutal, altfel decât faţă de alte seminţii ale teritoriilor sale, prin demantelarea comunităţii protoevreieşti din Iudeea şi prin dispersarea şi controlarea severă a mozaicilor răspândiţi în întreg spaţiul romano-elenistic. Cele mai grave rebeliuni ale iudeilor s-au produs în timpul Principatelor lui Traian şi lui Hadrian.

Sediţiunea iudeilor sub Traian, menţionată şi în alt subcapitol, a început înainte de septembrie 116 d.C, probabil în luna august, în Mesopotamia, Asiria şi Babylonia (Hier., Chron., CCXXX Oiymp., an XVIII, 115). în aceste teritorii, iudeii erau numeroşi încă din era biblică. Pricinile răscoalei sunt complexe: economice (întrucât fiscalitatea romană era mai opresivă decât cea particâ, iar poziţiile comerciale ale negustorilor iudei erau periclitate), ideologic-religioase (pentru că se răspândise o mentalitate mesianică, stimulată de ideea că perturbările generate de războiul romano-part denotau prăbuşirea vechilor state şi putinţa afirmării idealurilor politice ale ebrais-mului), politice (fiindcă diplomaţia Arsacizilor, din totdeauna în bune relaţii cu protoevreii, exploata nemulţumirile şi exaltările acestora). Răscoala s-a întins ca o pată de ulei în vechile provincii ale Orientului roman, impulsionată de emisarii iudeilor mesopotamieni şi ai părţilor, deşi Traian şi Plotina învederaseră toleranţă faţă de mozaism. Ea trebuie să se fi declanşat după noiembrie 116 d.C, iniţial în Cyrenaica, sub conducerea lui Andreas sau Loukouas, proclamat rege-Messia. în Cipru, iudeii conduşi de Artemion au exterminat toţi locuitorii greci şi romani din Salamina (DC, 68, 32, 1; Hier, Chron., CCXXX Olymp., an XIX, 116; Oros., Hist., 7, 12, 6-8 etc). Tulburări s-au produs şi în Palestina, dar centrul răscoalei s-a situat în Egipt, practic cucerit de rebelii iudei şi egipteni, care îi sprijineau (Hier, Chron., CCXXX Olymp., an XVII, 114; Oros., Hist., 7, 12, 7). Contralovitura romană a fost deosebit de cumplită: Lusius Quietus şi Marcius Turbo au măcelărit rebelii din Egipt şi din Cyrenaica, unde rezistenţa iudee nu a fost total zdrobită decât după moartea lui Traian (App., Ciu., 2, 90; DC, 68, 32; Eus., 4, 2, 3; Hist. Aug., Hadr., 5, 2). Cohorte auxiliare au exterminat întreaga comunitate ebraică din Cipru, accesul insulei fiind pe viitor interzis iudeilor (DC, 68, 32, 1; Oros., Hist., 7, 12, 7). Desigur, fusese reprimată şi revolta din zonele mesopotamiene. Represiunea a lăsat însă iudeilor o amintire cumplită. De fapt, a stimulat naţionalismul mesianic şi i-a determinat pe iudeii din Palestina să prepare minuţios o nouă revoltă. Buni meseriaşi, ei fabricau arme pentru romani, însă le confecţionau cu unele defecte. După ce erau refuzate la recepţionare, le reparau în secret. De asemenea săpau tunele subterane între viitoare centre de rezistenţă. Pe de altă parte, interzicerea circumciziei şi a sabatului, de către autorităţile imperiale, exaspera pe iudei.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

465

Astfel, în 132 d.C. întreaga comunitate ebraică din Palestina s-a răzvrătit sub conducerea lui Simon Bar-Kochba sau Kocheba. Rebelii au cucerit Ierusalimul şi au masacrat numeroşi greci şi romani. Legiunile romane trimise împotriva lor au suferit mari pierderi, prilejuind doliu la Roma, adoptat chiar de Hadrian. A fost nevoie de mai mulţi legaţi imperiali, spre a zdrobi răscoala. Abia în 135 d.C. Bar-Kochba a fost înfrânt, la Bet-Ter. Ierusalimul a fost transformat în colonia romană Aelia Capitolina, unde era interzis accesul iudeilor. Iudeea a fost desfiinţată: a format o nouă provincie, Siria-Palestina, sub protecţia a două legiuni, dintre care una a fost încartiruită în fostul Ierusalim. Totuşi resturile populaţiei ebraice au organizat noi revolte, sub Antoninus Pius. Reprimarea lor a fost însoţită de expulzarea de iudei din Palestina. Antoninus Pius încercase o tactică a toleranţei care dăduse greş: autorizase circumcizia pentru copiii născuţi liberi şi îngăduise vizite individuale la Ierusalim. Ulterior mozaicii s-au menţinut mai ales în diaspora²¹.

Aşa-numita părăsire a Daciei

într-adevăr majoritatea cercetătorilor moderni consideră că Aurelian a renunţat la provinciile dacice de la nord de Dunăre şi că a retras administraţia romană din aceste teritorii foste romane. Deşi există încă anumiţi cercetători care datează fenomenul respectiv sub „domnia" lui Gallienus. Cum vom arăta mai jos, mărturiile surselor literare antice, pe care le-am analizat cu alte prilejuri, sunt adesea contradictorii.

Romanizarea provinciilor dacice fusese profundă şi intensivă, încă din vremea lui Traian. Acest fapt ni se pare normal, dat fiind că Dacia constituise un cap de pod important pentru o Romă decisă să combată, fie şi ofensiv, seminţiile din Barbaricum. Pe de altă parte, dacii au acceptat lesne romanizarea lor: nu s-a produs niciodată o renaştere dacică, astfel cum se profilau, încă timid, o renaştere celtică şi o rezistenţă africano-berberă împotriva Imperiului. Este adevărat că infuzia de colonişti romani în Dacia fusese masivă, atent dirijată, intenţional substanţială. Eutropiu va susţine că Traian instalase în Dacia nenumăraţi colonişti proveniţi „din întreaga lume romană", ex toto orbe romano (8, 6, 2). Se poate evalua la peste o sută de mii de oameni numărul coloniştilor implantaţi în Dacia de către autorităţile romane sau imigraţi din proprie iniţiativă. Mulţi colonişti proveneau din provinciile romane învecinate cu Dacia romană, dar alţii veniseră de pe alte meleaguri. în pofida măsurilor adoptate de autorităţile romane în vederea stopării emigraţiei italicilor, destul de numeroşi colonişti erau originari din centrul şi sudul Italiei, cum relevă afinităţile dintre limba română şi dialecte din italiana zonelor centrale ale peninsulei. Sau proveneau din descendenţi ai italicilor, instalaţi iniţial în alte provincii. Un al doilea val de colonişti s-a stabilit în provinciile dacice pe vremea Severilor. Printre colonişti, masiv romanizaţi, se distingeau numeroşi veterani, foşti militari romani. Fapt normal, dat fiind statutul strategic al Daciei romane. Am opina că, în Dacia romană, la doi daci revenea un colonist roman, la oraşe, însă şi la sate. Dacii au adoptat rapid modul de viaţă roman. Cultura şi şcoala latine, municipalizarea s-au propagat foarte iute. Prosperitatea Daciei romane s-a prelungit până în 249-250 d.C, când invaziile gotice i-au stingherit progresele. Dacia romană, una şi ulterior mai multe provincii, cuprindea Banatul, Oltenia, o mare parte din Transilvania, un segment din Muntenia. Este posibil ca restul Munteniei şi vestul Moldovei să fi făcut parte din

466

Eugen Cizek

Moesia Inferioară, pană când Hadrian a renunţat la aceste ţinuturi. în orice caz dacii liberi, îndeosebi cei din Muntenia, nordul Transilvaniei şi chiar din Moldova, au fost cu uşurinţă atraşi în orbita romanizării.

Dar ce ne spun izvoarele literare despre retragerea din Dacia? Fronto, în mod absurd, susţine că retragerea a fost operată de către Hadrian (Princip. Hist., ed. Naber, pp. 205-206). Ar putea fi vorba doar de abandonarea unor ţinuturi din Moldova şi din Muntenia. Anumiţi autori greci şi latini, inclusiv Pseudo-Aurelius Victor, Lactanţiu şi Hieronymus, nu consemnează nici un fel de retragere. De remarcat că toţi autorii care se referă la o „părăsire" a Daciei romane nu sunt contemporani cu evenimentul consemnat de ei, ci aparţin secolelor al IV-lea, al V-lea şi al Vl-lea d.C. Semnalăm de asemenea că nici un autor nu afirmă că toţi locuitorii romani şi romanizaţi ai Daciei, omnes, ar fi fost retraşi din Dacia. Doi autori, Aurelius Victor şi Orosius, susţin că retragerea ar fi survenit numai sub „domnia lui Gallienus" (Aur. Vict., Caes., 33, 3; Oros., Hist., 7, 22, 7). Trei autori opinează că retragerea s-ar fi efectuat în două etape, sub Gallienus şi apoi sub Aurelian (Eutr., 9, 8, 2; Fest., 8; Jord., Rom., 217). Un singur autor, cel al Historiei Auguste, nu înregistrează decât o singură repliere, desfăşurată masiv sub Aurelian (Aur, 39, 7). Bilanţul pare favorabil lui Gallienus: cinci contra patru. Totuşi, pe de o parte textele oferă mai multe detalii în cazul lui Aurelian -îndeosebi Historia Augusta, care nici nu ia în considerare o repliere sub Gallienus -, iar pe de alta conţinutul mărturiilor consemnate şi izvoarele acestora pledează pentru Aurelian. într-adevăr Historia Augusta a putut utiliza informaţii furnizate de istoricul Acholius, contemporan cu evenimentele produse sub Gallienus şi Aurelian. Totodată Aurelius Victor ar fi fost în măsură să recurgă la informaţii oferite de Palfurius Sura, biograf al lui Gallienus. Historia Augusta a putut adăuga testimoniilor lui Acholius date conţinute de o culegere anonimă de biografii imperiale, reconstituită de savantul german Enmann şi cunoscută actualmente ca Istoria imperială a lui Enmann, E.K.G., „die Enmannische Kaisergeschichte". Această operă istoriograficâ nu menţiona probabil o „părăsire" întreprinsă sub Gallienus. Totuşi anumite date furnizate de E.K.G. au fost folosite de Eutropiu, de Festus şi de Iordanes. Pe de altă parte, când se referă la o repliere pusă în operă de către Gallienus, autori ca Aurelius Victor, Eutropiu, Festus, Iordanes întrebuinţează verbul latin amitto,-ere, ca, de pildă, Dacia.... amissa est (Eutr., 9, 8, 2). Or amittere nu înseamnă atât „a părăsi", „a abandona", ci „a lăsa la o parte", „a trimite de la sine". Acest verb amittere se opune lui relinquere şi lui intermittere, utilizate pentru Aurelian, care echivalează cu „a părăsi". De fapt intermittere are alt sens de bază, mai jos semnalat. Buna explicaţie a fost oferită de regretatul Hadrian Daicoviciu. In timpul lui Gallienus, goţii au putut să ocupe temporar Dacia. A intervenit, poate, şi o secesiune a forţelor militare romane din Dacia transdanubiană, în 267-268. Dacă nu cumva se are în vedere uzurparea înfăptuită de Regalianus. în orice caz, cum atestă şi mărturiile numismatice, arheologice, Aurelian a început prin a restabili autoritatea romană în Dacia. Dar de ce izvoarele afirmă că Aurelian a retras din Dacia nu numai administraţia, ci şi populaţia? Historia Augusta şi chiar Eutropiu avansează aserţiuni în acest sens. Aurelian ar fi retras atât armata, cât şi „provincialii", în text prouincialibus. De altfel, în secolul al IX-lea d.C, bizantinul Syncellus, care descindea tot din Historia Augusta, prin intermediul lui Symmachus Tânărul, va declara că Aurelian retrăsese populaţia din Dacia (I, p. 716, Bonn). Explicaţia ni se pare relativ simplă. Acholius,

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

467

E.K.G., Historia Augusta şi Eutropiu, care îl glorificau pe Aurelian, ca salvatorul şi unificatorul Imperiului, nu puteau admite ca el să fi lăsat în seama Barbarilor provinciali cetăţeni romani. Ar fi fost prea dezonorant! De altfel Eutropiu atenuează efectele unui asemenea abandon de populaţie, când inserează şi o repliere anterioară, fie ea şi temporară, înfăptuită de Gallienus. Eutropiu pare a uita că anterior reliefase că Hadrian nu a abandonat Dacia traiană tocmai pentru a nu ceda Barbarilor mulţi cetăţeni romani, care, deci, nu puteau fi strămutaţi la sudul Dunării (8, 3, 2). Atunci cum ar fi fost posibilă transferarea la sud a unei mase mult mai numeroase de cetăţeni romani sub Aurelian?

De altminteri, mărturiile epigrafice, numismatice, arheologice demonstrează că majoritatea populaţiei nu a fost retrasă din Dacia, unde a subsistat o populaţie latino-fonâ. Până la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, toţi dacii din fostele provincii s-au romanizat. Dacii liberi s-au alăturat acestei populaţii latinofone, a cărei limbă au adoptat-o probabil până la sfârşitul secolului al VH-lea d.C. Foarte elocventă ni se pare mărturia lui Iordanes, ostrogot romanizat, originar din Dobrogea actuală, care, în secolul al Vl-lea, constata cu proprii ochi că majoritatea populaţiei civile nu părăsise Dacia transdanubiană. Fuseseră retraşi numai militarii, funcţionarii, opulenţii provinciilor, numeroşi comercianţi şi, eventual, puţini alţi locuitori, care se temeau să nu trăiască sub controlul direct al Imperiului. Iordanes declară explicit că Aurelian s-a retras din Dacia „fiind rechemate de acolo legiunile", euocatis exinde legionibus (217). Nu menţionează în nici un chip transferul populaţiei civile la sudul Dunării, în Moesia (in Mysia). Pe deasupra, când uzitează verbul intermittere, adică „a lăsa în interval" sau „a lăsa la mijloc", Eutropiu alude probabil la o convenţie, la un foedus, încheiat cu Barbarii, care interzicea acestora infiltrarea în Dacia traiană, de unde se repliase Imperiul. Până la mijlocul secolului al IV-lea nici nu se constată vestigii ale pătrunderii masive a Barbarilor în Dacia traiană, unde populaţia trăia liniştită. De altfel Imperiul a conservat capete de pod la nord de Dunăre, iar Constantin a reintegrat efemer Imperiului destul de vaste teritorii dacice.

Cauzalitatea acestei operaţii a lui Aurelian depinde de data când a fost efectuată. Ea nu s-a produs nici în 270, 271 sau 274, cum s-a opinat. Tezaurul de la Viişoara (Dolj) conţine exemplare monetare emise de Claudius II şi numeroşi antoniniani bătuţi sub Aurelian. încât data retragerii este probabil anterioară anului 274, când s-a redeschis atelierul monetar de la Roma. Optăm pentru 273, adică pentru momentul când se desăvârşise reunificarea Imperiului. Adică pentru un moment când o scurtare a graniţei Imperiului nu mai apărea ca dezonorantă, nu mai era percepută nefavorabil, în euforia pricinuită de lichidarea secesiunilor. în orice caz linia Dunării părea mai uşor de apărat. Pe de altă parte, Aurelian nu era interesat de operaţii ofensive sau de descurajare a lumii din Barbaricum. Aceasta trebuia doar calmată. Ţinta lui Aurelian o constituia o mare campanie împotriva perşilor, pe urmele lui Alexandru.

Opinăm că Aurelian însuşi a conceput retragerea administrativ-militară din Dacia ca o operaţie tactică, temporară, şi nu strategică, definitivă. De altminteri, sursele consemnează faptul că Aurelian a creat la sudul Dunării două provincii, care se numeau fiecare Dacia (Fest., 8; Hist. Aug., Aur., 39, 7; Jord., Rom., 217). Astfel Aurelian semnaliza că el nu a renunţat definitiv la Dacia. El sau urmaşii săi ar fi trebuit să recupereze Dacia traiană, unde, cum am mai arătat, Barbarii se angajaseră să nu se infiltreze²-.

468

Eugen Cizek


Politica externă sub Traian şi urmaşii lui

In acest domeniu, Imperiul a trecut prin mai multe faze. După o strategie de reluare a expansiunii militare, de întreprindere a unor acţiuni ofensive de amploare, sub Traian, s-a revenit la defensivă pe frontierele naturale. Cum am mai relevat, până în vremea lui Marcus Aurelius, frontierele Imperiului au cunoscut un calm accentuat, care a îngăduit romanilor să nu se mai simtă încercuiţi şi să trăiască liniştiţi în universul lor specific, atât de deosebit de ceea ce se petrecea dincolo de graniţe. Totuşi, începând cu Marcus Aurelius şi mai ales după 235 d.C, Imperiul a trebuit să lupte permanent pe două uriaşe fronturi. In primul rând împotriva seminţiilor din Barbaricum, ale căror raiduri au pătruns adânc în Imperiu, până la porţile Romei şi ale Atenei, până în Asia Mică. Totuşi romanii au perceput în continuare pe părţi şi, ulterior, pe perşi ca principalul adversar şi rival al Imperiului. Oricât de frecvente şi de supărătoare ar fi fost incursiunile barbare, romanii le-au considerat îndeobşte ca o primejdie secundară. Erau convinşi că vor sfârşi prin a le stopa, prin a le jugula, prin diverse metode, succesiv modificate, adaptate, utilizate, în speranţa că vor putea pune capăt conflictelor nenumărate cu Barbarii Nordului şi ai stepelor.

Dar, în realitate, atacurile Barbarilor au fost mult mai nocive, mai destabilizatoare decât conflictele militare cu regatele Arsacizilor şi Sassanizilor. Fără îndoială, marele proiect al lui Traian a rezidat în zdrobirea părţilor. Pliniu cel Tânăr, când afirmă că gloria lui Traian răsună de la Rin la Eufrat (Pan., 14, 1), dă de fapt seama de acest plan, probabil conceput din primele luni ale Principatului lui Traian. însă, în prealabil, optimul principe considera necesară cucerirea Daciei. Nu vom reveni asupra pasajului din Amian, evocat de noi în alt subcapitol, care sugerează legătura dintre războiul pârtie şi cele dacice în spiritul lui Traian.

Operaţiile militare întreprinse de Traian pe Rin, încă din vremea Principatului lui Nerva, demonstrează cât de clare, de complex deliberate, erau proiectele ofensive ale împăratului. într-adevăr aceste operaţii urmăreau numai consolidarea frontierei, combaterea oricăror intenţii agresive ale triburilor germanice, în special ale suebilor, de a ataca spatele frontului sortit a se deschide pe Dunăre. Monedele epocii figurează o „Germanie îmblânzită", GERMANIA PACATA, ca supusă docilă Imperiului (R.I.C., II, pp. 245; 247). Frontiera romană a fost fortificată îndeosebi în Franconia şi în zona aşa-numiţilor agri decumates. încât, preţ de un secol şi jumătate, această graniţă a fost liniştită. Din opt legiuni câte se aflaseră cândva acolo, şase sub Domiţian, Traian a putut reduce forţa romană de disuasiune la trei. Iar în iarna 98-99 d.C, după terminarea campaniei de descurajare a incursiunilor germanice, Traian a întreprins un turneu de inspecţie pe Dunăre, menit nu atât să intimideze pe Decebal (Plin., Pan., 12, 2-4; 16, 2-5), cât să verifice, să consolideze capacitatea de luptă a legiunilor staţionate pe Dunăre: patru în Pannonia, cinci în Moesia. Se adăugau numeroase trupe auxiliare. A fost încheiată construirea unei şosele pe malul sudic al Dunării, prin tăierea anumitor bucăţi de stâncă şi susţinerea acestui drum cu ajutorul unor console de lemn, fixate pe malul pietros (Tabula Traiana: C.I.L., 3, 1699; 8267 = J.L.S., 5863 = E.M. Smallwood, p. 135, nr. 413). Războiul dacic a fost minuţios pregătit. Nu numai prin realizarea unor importante segmente din marele drum militar roman, care pornea de la Marea Nordului şi ajungea până Ia Marea Neagră. O a doua Tabula Traiana, descoperită relativ recent, reliefează săparea unui canal lung de trei kilometri pe malul drept al Dunării, în zona dificil navigabilă, „datorită pericolului cataractelor", OB PERICVLVM CATARACTARVM, pentru a asigura trecerea flotelor romane pe Dunăre (Iaroslav Sasel, „Trajan's Canal at the Iron Gate",

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

469

Journal of Roman Studies, 63, 1973, pp. 80-85). Au fost aduse la Dunăre trei legiuni de pe Rin şi au fost create două noi legiuni, deplasate aici. S-a concentrat un efectiv de treisprezece legiuni, la care se adăugau numeroase forţe auxiliare. Monedele anului 100 d.C, pe care apar Victoria, Hercule şi Marte, ilustrau preparative propagandistice. Pretextul nemijlocit al războiului trebuie să fi rezidat într-o incursiune reală sau imaginară a unor daco-geţi la sud de Dunăre. Din statul major al campaniei lui Traian au făcut parte Licinius Sura, principalul consilier al lui Traian, prefectul pretorienilor Claudius Livianus, Hadrian însuşi, guvernatorii Glitius Agricola şi Laberius Maximus, diverşi generali, precum Quadratus Bassus şi Lusius Quietus, medicul Criton, genistul Balbus etc.

Data începerii primului război dacic este revelată de o rugăciune a Fraţilor Arvali pentru buna întoarcere (reditus) a lui Traian din război (E.M. Smallwood, pp. 14-l5; C.I.L., 3, 550). Se consideră îndeobşte că Traian a trecut Dunărea pe un pod de vase la Lederata (azi Rama), în faţa oraşului Viminacium, din Moesia Superior. O a doua coloană a debarcat la Dierna (în prezent, Orşova). Recent, Radu Florescu a propus o nouă „lectură" a operaţiilor militare întreprinse de Traian în acest război. Baza lui Traian nu s-ar situat în Moesia Superioară, ci în cea Inferioară. Traian ar fi trecut Dunărea pe la vărsarea Oltului în marele fluviu şi ar fi atacat prin trecătoarea de la Rucăr-Bran. Traian nu s-a lăsat în orice caz impresionat de o solie a unei coaliţii grupate în jurul lui Decebal, care cuprindea dacii din Moldova, burii germanici şi sarmaţii roxolani. Ţinta lui Traian era complexul de aşezări dacice fortificate din Munţii Orâştiei. Prima înfruntare majoră între daci şi romani s-a desfăşurat la Tapae (DC, 68, 8, 2; scena a XXIV-a de pe Columnă). Dacii sunt înfrânţi, dar se retrag în ordine. Traian nu a putut încheia campania sa până la sfârşitul anului 101. El a iernat la Dunăre. Cu toate acestea, în iarna 10l-l02 d.C, Decebal lansează, cu abilitate, o diversiune sortită să slăbească presiunea exercitată de romani asupra centrului regatului său. Această diversiune este ilustrată vag de sursele literare (Plin., Ep., 10, 74, 1; Anim., 31, 5, 15; Jord., Get., 18 etc), dar prezentată clar de scenele XXXI-XLIV de pe Columna lui Traian. Mase enorme de Barbari, comandate de roxolanul Susagus, au trecut Dunărea şi au invadat Dobrogea şi Bulgaria septententrională actuale. Riposta lui Traian a fost însă foarte hotărâtă. Cu unităţi din Dacia şi detaşamente pretoriene, el zdrobeşte, în trei bătălii succesive, pe sarmaţii roxolani, pe daci şi pe aliaţii lor. Dificilă, însă şi decisivă, s-a învederat bătălia dată pe meleagurile actualului Adamclisi. în primăvara şi în vara anului 102 d.C, Traian reia ofensiva în munţii dacici. Traian utilizează probabil mai multe coloane de atac. Sunt cucerite rând pe rând citadelele dacice din nord, inclusiv cea de la Costeşti, fosta capitală a dacilor. Este posibil ca o coloană romană, comandată de Laberius Maximus, să fi înaintat din Moesia prin Muntenia şi păsurile din Carpaţi. în cele din urmă coloanele romane ofensive au operat joncţiunea şi înving, după o bătălie crâncenă, forţele lui Decebal (scena LXXII-a de pe Columnă). Decebal cere armistiţiu, în toamna anului 102. Pacea stipula condiţia de regat clientelar a Daciei, demantelarea cetăţilor lor, predarea armamentului greu şi cedarea unor teritorii, probabil a Banatului şi a unor porţiuni din Ţara Haţegului, a Olteniei şi a Munteniei. Dacii urmau să renunţe la orice politică externă independentă (DC, 68, 9-l0). în decembrie 102 d.C, Traian şi-a sărbătorit la Roma triumful şi a asumat la 1 ianuarie 103 al cincilea consulat, împreună cu Laberius Maximus.