Istoria Romei

-:

552

Eugen Cizek ■

9 august 378 d.C. Valens a participat personal la bătălie. Cavaleria goţilor, desfăşurată când bătălia era „în toi", a decis rezultatul înfruntării. însuşi Valens a căzut pe câmpul de luptă, unde au pierit mai mulţi generali ai săi, inclusiv Sebastianus, şi 35 de ofiţeri-tribuni militari. Deşi Barbarii nu au putut ocupa nici Adrianopolul şi nici Constantinopolul, pe care l-au asediat, contemporanii şi urmaşii lor au perceput înfrângerea de la Adrianopol ca un teribil dezastru pentru Imperiu. Amian se va strădui să-şi împingă res gestele consacrate istoriei Romei până la descrierea acestei catastrofe. Acest istoric, fost militar, atât de optimist anterior în privinţa viitorului Romei imperiale, „care va trăi cât vor fi oameni (pe pământ)", uictura dum erunt homines (Amm., 14, 6, 3), începe să se teama pentru soarta Imperiului, care ar trebui, după părerea sa, temeinic redresat. El nu va asemui dezastrul de la Adrianopol cu moartea lui Decius, ucis tocmai de goţi, şi nici cu acea capturare a lui Valerian de către perşi. îl compară şi îl echivalează cu debaclul de la Cannae (Amm., 31,12-l6). Libanios a pus această catastrofă pe seama mâniei zeilor, care ar fi pricinuit nenorocirile romanilor şi succesul Barbarilor. Dimpotrivă, cum am mai reliefat, creştinii atribuiau dezastrul pedepsei lui Dumnezeu. Sfântul Ambrosius îl considera semn al unei decadenţe. Ulterior, Eduard Gibbon şi alţi savanţi au apreciat catastrofa de la Adrianopol ca începutul sfârşitului, ca un eveniment capital. Desigur că s-a exagerat. Nu este însă mai puţin adevărat că nu era uşor pentru Imperiu să înlăture din Balcani 200.000 de goţi, instalaţi aici.

Istoricii militari au reliefat însă triumful cavaleriei (gotice) asupra infanteriei (romane) ca un fenomen de importanţă cardinală. Ei subliniază că superioritatea cavaleriei asupra infanteriei va persista până în vremea războiului de o sută de ani, când arcaşii englezi au nimicit cavaleria cuirasată franceză, şi până la performanţele pedestraşilor helvetici din secolul al XV-lea d.C.

Oricum dezastrul de la Adrianopol a declanşat o nouă criză a Imperiului. Practic, Graţian, care nu împlinise douăzeci de ani, devine împărat unic, fiindcă Valentinian II nu avea decât opt ani. Din pricina vârstei şi a complexităţii gestionării Imperiului, mai cu seamă după dezastrul de la Adrianopol, Graţian nu se consideră în stare să guverneze singur. De aceea el ia două decizii de însemnătate primordială. în primul rând îşi ia un asociat în persoana unui tânăr şi strălucit ofiţer hispano-roman, devenit august sub numele de Flauius Theodosius. Acesta era fiul generalului Theodosius Tatăl, decapitat la Cartagina. însuşi viitorul împărat, în calitate de general şi „duce", dux, al Moesiei Superioare, contribuise la anihilarea incursiunilor lansate în 374-375 de quazi şi de sarmaţi la sud de Dunăre. După uciderea tatălui său, se retrăsese pe domeniile sale de la Cauca, din nord-vestul Hispaniilor, în actuala Galicie. Graţian îl convoacă la Sirmium şi îl proclamă august, însărcinat cu gestionarea Orientului, la 19 ianuarie 379. Ce determinase această alegere? Remuşcarea, căci Graţian autorizase lichidarea tatălui său? A contat, desigur, şi influenţa sporită, la curtea lui Graţian, a unor rude ale celor doi Theodosius, care reintraseră „în graţiile împăratului", ca Eucherius şi Syarius. A intervenit în favoarea lui Theodosius şi papa Damasius, de asemenea hispano-roman de obârşie. De fapt, la curte acţiona un puternic grup de presiune, alcătuit din hispano-romani şi aquitano-romani. Pe deasupra, tânărul Theodosius era un fervent al ortodoxiei niceene. A doua decizie relevantă a lui Graţian a rezidat în refuzul, tot în 379 d.C, de a accepta demnitatea de pontifex maximus, şef al religiei romane-păgâne tradiţionale, asumată de toţi împăraţii creştini precedenţi. Anterior o deţinuse, probabil, Valens. El a

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

553

respins mantia de pontif maxim, pe care i-au oferit-o sacerdoţii păgâni. Le-a declarat că nu se cuvine ca un creştin să devină mare preot păgân (Zosim., 4, 36, 3-5). Cu toate că anterior acceptase divinizarea păgână a tatălui său, Valentinian I. Se realizase atunci ultima apoteoză păgână a antichităţii. Sub influenţa Sfântului Ambrosius şi a papei Damasius, păgânismul era practic separat de stat, care renunţa oficial la el. în sfârşit, prin edictul de la Thessalonica, din 28 februarie 380, arianismul şi ereziile sunt condamnate, fără drept de apel. Crezul niceean devine religie de stat, practic aproape obligatorie pentru locuitorii Imperiului. Conciliul de la Constantinopol, de unde fusese expulzat episcopul arian, confirmă repudierea arianismului. Iar decrete din 382 aplică în practică separarea statului de păgânism: actele publice trebuiau degajate de orice conotaţie păgână, cultele necreştine erau lipsite de orice subvenţii publice. Numai iniţiativa privată avea îngăduinţă să se îngrijească de religiile păgâne şi de întreţinerea edificiilor acestora. Prefecţii Romei au fost desemnaţi exclusiv din rândurile creştinilor niceeni. în 383, prefectul Oraşului a condus personal reconstruirea bisericii Sfântul Pavel, de dincolo de ziduri. O vie dispută a animat viaţa socio-politică a Romei, când Graţian a decis îndepărtarea altarului zeiţei Victoria din Curie, unde se afla din vremuri aproape imemoriale. Până în 402, această dispută a cristalizat pasiuni exorbitante printre senatori. Totuşi, din 379 până în 395 d.C, Imperiul a fost zguduit de tulburări, invazii barbare şi de o cascadă de uzurpări, care au determinat pe anumiţi contemporani să se teamă c*â statul Romei ar putea să se destrame. Dezastrul de la Adrianopol avusese, cum am mai reliefat, un efect înspăimântător. Tactica represivă, iniţiată împotriva arienilor şi păgânilor, nu s-ar fi pus în operă, cel puţin nu imediat după 378-379, dacă n-ar fi survenit înfrângerea de la Adrianopol. Sau ar fi fost mai puţin radicalizată. Am constatat că eşecul lamentabil de la Adrianopol fusese perceput ca urmare a mâniei lui Dumnezeu.

Domnia lui Graţian se apropia de sfârşit. Conflictul cu senatul, diminuarea disciplinei militare, favorizarea gărzii imperiale alcătuite din alani stârniseră nemulţumiri. Acceptau oare toţi militarii politica religioasă a lui Graţian? în orice caz, brusc, la începutul anului 383, soldaţii din Britannia îl proclamă împărat pe generalul Magnus Maximus, recent învingător al picţilor şi al scoţilor. Acesta era tot un hispano-roman, născut într-o familie săracă. Diferit de alţi uzurpatori din Occident, Maximus avea reputaţia de om energic, curajos şi cinstit (Oros., Hist., 22, 34, 9; S. Sev., DiaL, 3, 11, 2). El debarcă în Gallii, unde cauza lui Graţian nu mai suscita nici un entuziasm. Acesta fuge spre Italia, însă este ajuns din urmă şi asasinat în 25 august 383; nu avea decât douăzeci şi patru de ani. Subsista Valentinian II, în vârstă de doisprezece ani. El este tutelat de mama sa, văduva lui Valentinian I, ambiţioasa Iustina, înconjurată de consilieri şi favoriţi arieni, care guverna, în numele său, Italia, Africa şi Illyricum. în Orient se afla Theodosius, care, tot în august 383, a desemnat ca august pe primul său născut, Arcadius. în 384, după lungi negocieri, s-a ajuns la un compromis: Maximus este recunoscut ca august şi stâpânitor al Britanniei, Galliilor şi Hispaniilor, Valentinian II conserva Italia şi restul Occidentului, sub o anumită tutelă a lui Theodosius, împăratul Orientului. în 387 d.C, Iustina şi Valentinian II, puşi în dificultate de un atac barbar în Pannonia, au solicitat ajutorul lui Maximus. Acesta a pătruns în Italia, pe care a ocupat-o şi a anexat-o puterii sale. Aceeaşi soartă a avut-o Africa romană. Iustina şi Valentinian II s-au refugiat la Thessalonica, unde au cerut ajutorul lui Theodosius. Acesta s-a căsătorit cu Galla, sora lui Valentinian II, spre a-şi întâri legitimitatea şi, după ce a aşteptat un an,

554

Eugen Cizek

în 388, a purces cu armata spre Occident prin provinciile danubiene. Şovăielile lui Theodosius erau determinate de stângăciile Iustinei şi ale anturajului ei arian. La Siscia şi la Poetovio, Maximus a fost învins. Maximus şi fiul său. Victor, proclamat cezar, au fost masacraţi la 28 august 388. Au rămas numai doi împăraţi: Valentinian II, expediat în Gallii - sub supravegherea generalului „barbar", în serviciul Romei, francul Arbogast, comandant suprem al forţelor militare din Occident - şi, desigur, Theodosius, adevăratul stăpânitor al Imperiului⁶.

Theodosius

Practic, Theodosius devine suveranul unic al Imperiului. El înlocuieşte dinastia de facto valentiniană - care se reclamase încă de la cea de a doua casă imperială flaviană

- cu o dinastie theodosiană, care se voia de asemenea a Flaviilor. Se putea sperate sfârşitul crizei declanşate de catastrofa de la Adrianopol, în unificarea trainica a Imperiului, într-o nouă secvenţă istorică de măreţie a imperiului Romei. Dar, în realitate, împrejurările istorice au evoluat în altă direcţie. Diviziunea Orient-Occident nu a putut să mai fie depăşită. Era ireversibilă. Pe de altă parte, nu se pusese capăt nici atacurilor barbare, nici infiltrărilor seminţiilor germanice pe teritorii romane, nici uzurpărilor.

Theodosius fusese în tinereţe un bărbat elegant, înalt, slab, cu nasul acvilin şi pârul blond. Semăna oarecum cu Traian, „compatriotul" său. Era creştin niceean fervent şi credea cu fermi-tate în misiunea sa imperială. Avea însă un temperament maladiv şi irascibil, capabil de mânii cumplite. Theodosius era de asemenea influenţabil. L-a înrâurit iniţial - şi în sensul calmării sale

- mama sa, Serena. Ca apoi să cadă sub influenţa Sfântului Ambrosius, deşi raporturile sale cu acest episcop de curte, adevărat Richelieu al epocii, au fost adesea tensionate. Era întrucâtva maniaco-depresiv? A încercat să redreseze situaţia din Balcani. După ce a luptat trei ani împotriva goţilor lui Frithigem, a ajuns la un acord cu ei în 382. Goţii au fost autorizaţi să se instaleze definitiv între Dunăre şi Balcani. S-a conferit goţilor autonomie şi privilegiul imunităţii fiscale pe pământurile lor. Erau trataţi ca un popor cristalizat, unit cu Roma printr-o alianţă. Roma s-a obligat să le acorde subvenţii, sub forma aprovizionării cu produse agricole. La rândul lor, goţii se obligau să furnizeze Romei soldaţi şi să-i apere teritoriile. în fapt, se configura primul stat germanic pe teritoriul Imperiului. La est, moartea lui Shapur II a calmat raporturile Romei cu Sassanizii. Perşii erau ameninţaţi de huni şi guvernaţi de Mari Regi mediocri. Intre 387 şi 390 d.C, Theodosius a încheiat un tratat cu perşii. Armenia a fost împărţită în două zone de influenţă, una persană şi cealaltă romană. Până în secolul al Vl-lea d.C, între perşi şi romani va domni o pace relativă. La Constantinopol, unde Theodosius a înmulţit construcţiile somptuoase, în vederea transformării desăvârşite a oraşului într-o adevărată capitală, Theodosius a primit cu daruri costisitoare pe regele got Athanaric, urmaşul lui Frithigem. Athanaric a contemplat cu stupefacţie monumentele fastuoase şi situl oraşului. A sfârşit prin a-şi afirma fidelitatea faţă de Theodosius (Jord., Getica, 28). Goţii erau „aliaţi", foederati, ai Imperiului. în pofida convingerilor sale religioase, în anii 380, Theodosius utilizează în gestionarea Imperiului păgâni eminenţi, ca Vettius Agorius Praetextatus, prefect al pretoriului în Occident, şi Themistios, prefect al Oraşului în Constantinopol. Theodosius s-a înconjurat de o curte pletorică şi de o birocraţie excesivă, de un protocol de obedienţă orientală. A potenţat o fiscalitate încă anterior opresivă, împăratul era generos cu favoriţii săi şi în general cheltuitor. Inegalităţile sociale s-au accentuat. Legislaţia sa se străduia să repopuleze curiile municipale. Acestea, în 383, au fost din nou

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

555

i

constrânse să perceapă impozitele, de care erau exoneraţi numai „cei puternici", potentes (Cod, Th., 11,7, 12). Pregătirea războiului împotriva uzurpatorului Maximus l-a obligat pe Theodosius să perceapă impozite suplimentare, la care Antiochia a ripostat printr-o revoltă violentă, iertată de el în 387. Principalii săi prefecţi ai pretoriului în Orient au fost creştinul fanatic Cynegios (384-388) şi păgânul Tatianos (388-392). în 389, Theodosius s-a deplasat la Roma, unde şi-a celebrat triumful. Nu este imposibil ca aici Theodosius să fi fost întrucâtva influenţat de aristocraţia păgână a Oraşului. La aceasta se adăuga iritarea pricinuită împăratului de inflexibilitatea lui Ambrosius. Oricum se asigura păgânilor ceea ce Pierre Chuvin caracterizează ca „zile liniştite", în definitiv, cum reliefa Marcel Le Glay, după 382 d.C. se contura faptul că Imperiul nu avea un singur stâpânitor, adică Theodosius, ci doi. Acest al doilea cârmuitor nu era adolescentul de 14-l5 ani Valentinian II, ci episcopul din Mediolanum, adică Sfântul Ambrosius. încă în 384 murise energicul papă Damasius şi înlocuitorul său ca episcop-papă al Romei era un personaj şters, fără anvergură. Adevăratul „leader" al Bisericii, prin excelenţă occidentale, era Sfântul Ambrosius, cleric de curte, om politic remarcabil, cum am arătat, arhetip al lui Richelieu. Raporturile dintre împărat şi episcop au fost adesea tensionate. în. Italia, la slujbă, în 388, el nu i-a permis lui Theodosius să se aşeze în mijlocul corului, cum obişnuia să procedeze în Orient. în special Ambrosius îi reproşa lui Theodosius că tolera configurarea unei noi reacţii păgâne. Prefectul pretoriului, Tatianos, păgân înveterat, a asumat chiar consulatul, în 391 d.C, împreună cu Symmachus Fiul, adversar al lui Ambrosius şi căpetenie' a păgânilor din Roma. Iar Proculos, fiul lui Tatianos, de asemenea păgân fervent, devine prefect al Oraşului Constantinopol. Un alt păgân fervent, scriitor şi şef de cerc cultural-politic, Nicomachus Flavianus, fusese numit prefect al pretoriului pentru Italia, în 390. Ambrosius luptase din greu împotriva arienilor, ocrotiţi de Iustina şi de Valentinian II. Valentinian II promulgase chiar un edict de toleranţă, a cărui aplicare fusese blocată de Ambrosius şi de partizanii acestuia. Pentru prima oară un împărat dădea înapoi în faţa unui eclasiast creştin. Fire puternică, dominatoare, Ambrosius considera că, în materie religioasă, Biserica avea prioritate faţă de stat. împăratul nu ar fi fost decât un simplu credincios. Ambrosius uzita faţă de suveran următoarea formulă: „în materie de finanţe tu consulţi comiţii tăi, dar în materie religioasă trebuie să consulţi preoţii" (Ep., 40-41). Tot în 388, între cei doi a izbucnit un conflict violent. La Callinicum, pe Eufrat, călugării incitaseră populaţia creştină să incendieze o sinagogă. Reacţia imperială fusese promptă. Theodosius ordonă episcopilor să reconstruiască sinagoga şi interzice monahilor să se stabilească în oraşe. Riposta lui Ambrosius nu s-a lăsat aşteptată. A contrapus casei lui Isus sinagoga ca lăcaş al perfidei, impietăţii, condamnată de Dumnezeu să fie arsă. Ameninţat cu excomunicarea, Theodosius a trebuit să revoce hotărârile sale anterioare. Situaţia s-a agravat în 390 d.C. în cursul unei sediţiuni locale, populaţia din Thessalonica omorâse un general got. Theodosius a ordonat adunarea populaţiei într-un circ, unde soldaţii urmau să masacreze. Contraordinul, dat la insistenţele lui Ambrosius, a ajuns prea târziu şi militarii au măcelărit 7.000 de oameni. Ambrosius l-a excomunicat pe împărat. Acesta a fost forţat să se supună unei penitenţe publice. Numai după aceea Theodosius a fost admis la slujba religioasă şi a primit împărtăşanie cu prilejul zilei de Crăciun a anului 390. Ambrosius nu era totuşi un inchizitor.

556

Eueen Cizek

Episcopul protestase când Maximus executase în Hispanii pe Priscillianus şi pe adepţi ai ereziei acestuia, ascetică şi gnostică. Ambrosius nu considera că braţul secular trebuie să vrea moartea păcătosului. El afirma că împăratul trebuie să se supună puternicei autorităţi morale prescrise de îndatoririle lui de creştin şi Bisericii. împăratul se situează în interiorul Bisericii, şi nu în afara ei; monarhul trebuie s-o ajute, şi nu s-o combată. Legitimitatea suveranului se măsoară în funcţie de „ortodoxia" lui personală. Desigur, Sfântul Ambrosius milita în favoarea caracterului providenţial al universalităţii romane.

După 390 d.C, Theodosius a acordat lui Ambrosius tot ce voia episcopul. Sfântul Ambrosius a determinat adoptarea unor decizii care au „administrat" păgânismului lovituri mortale. în continuare păgânismul va subsista numai ca o minoritate relativ restrânsă. Ambrosius a fost cel care a prilejuit victoria decisivă a creştinismului. încă din 381 d.C, Theodosius interzisese sacrificiile, care îşi propuneau ghicirea viitorului {Cod. Th., 16, 10, 7). Prefectul pretoriului creştin Cynegios închisese mai multe temple, spre indignarea lui Libanios, care şi-a scris sub Theodosius cele mai revelatoare cuvântări politice. După Crăciunul anului 390, Theodosius a adoptat măsuri radical antipăgâne. La 24 februarie 391, un edict condamnă păgânismul, interzice toate sacrificiile sângeroase şi recomandă să nu se frecventeze templele (Cod. Th., 16, 10, 10). Theodosius îşi ia drept consilier pe Flavius Rufinus, creştin fervent, dar, probabil, arivist intrigant, susţinut de un grup de presiune format tot din hispano-romani şi din aquitani. în 392, el substituie pe Tatianos ca prefect al pretoriului pentru Orient. Tatianos este exilat, iar Proculos executat în acelaşi an. La 8 noiembrie 392, în plină uzurpare în Occident, este publicat edictul (Cod. Th., 16,10,12) menit să nimicească total păgânismul, condamnat sub toate formele lui: sunt interzise chiar practicile private ale cultelor religioase tradiţionale. Cum ar fi ofrandele aduse, în locuinţa proprie, penaţilor, tămâia oferită divinităţilor, altare domestice. Contravenienţii erau amendaţi şi îşi pierdeau locuinţa. Iar cei ce săvârşeau jertfe sângeroase erau condamnaţi la moarte.

încă din vara anului 391, cu ajutorul armatei, Teophilos, episcopul Alexandriei, distruge Serapaion-ul din acest oraş, transformat de intelectualii păgâni într-o citadelă fortificată, comandată de neoplatonicianul Olympios. Numeroşi intelectuali alexandrini emigrează în Italia, ca Olympios şi poetul Claudian, sau la Constantinopol. Desigur însă că libertatea de conştiinţă nu va fi suprimată decât în 529 d.C, de către Iustinian. Ceremoniile solemne, publice, organizate de sacerdoţii păgâni nu erau însă interzise. Dar dacă sacrificiile şi rugăciunile fuseseră abolite, nu mai subsistau decât defilări, desfătări, spectacole, încă populare. Sacerdoţii păgâni erau condamnaţi să se comporte ca un fel de saltimbanci. Diverse sărbători şi concursuri sportive, învestite cu un ceremonial religios, au dispărut în cursul secolului al V-lea d.C. S-au menţinut cursele de care, „vânătorile" simulate şi luptele cu fiarele.

Totodată Theodosius se sprijinea şi pe generalul pe jumătate vandal Stilicho. Stilicho se căsătoreşte cu Serena, nepoata lui Theodosius. Problemele politice şi intrigile de palat se acumulau în Imperiu. în Orient, Arcadius, august, cum am notat mai sus, nu se înţelegea cu mama sa vitregă, Galla, pe care a sfârşit prin a o alunga din palat. Iar goţii se agitau din nou în Tracia. în Occident situaţia se prezenta ca mult mai gravă. Arbogast intră în conflict cu tânărul ascet şi arian cucernic Valentinian II. După polemici violente, desfăşurate în consistoriu, într-o dimineaţă a lunii mai din anul 392 d.C, Valentinian II, ultimul vlăstar al valentinienilor, este găsit mort. Sinucidere ori

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

557

asasinat comandat de Arbogast? Theodosius acceptă la început ipoteza sinuciderii. Arbogast nu putea reclama puterea imperială deoarece era Barbar. El sperase că Theodosius îi va conferi tutela asupra lui Arcadius. S-a decis să reacţioneze când a constatat că Tatianos fusese înlocuit de creştinul Rufinus, detestat de Arbogast, păgân convins. De aceea, la 22 august 392, Arbogast, în Gallii, l-a proclamat ca împărat pe un protejat al generalului franc Richomer, adică pe Eugenius, profesor de retorică, prieten cu Symmachus şi înalt funcţionar al curţii imperiale. Acesta nu a fost recunoscut de Theodosius şi nici nu a fost primit de către Ambrosius, perturbat, însă încă loial noii puteri. îl caracteriza pe Eugenius ca pe un „foarte clement împărat". Căci, după ce iniţial obţinuse numai adeziunea Galliilor, Eugenius a pus stăpânire pe Italia şi pe Africa romană.

Flauius Eugenius, cum s-a intitulat uzurpatorul, era creştin foarte moderat, deloc practicant (cripto-păgân poate?); a căutat sprijinul păgânismului persecutat, în 393 d.C. S-a declanşat o ultima reacţie păgână, destul de violentă, patronată de Nicomachus Flavianus, prefectul pretoriului, autor de analistică romană, traducător în latină al biografiei lui ApoUonios din Tyana. Această reacţie păgână era sprijinită de generalii franci, deşi ei nu erau legaţi de vechile tradiţii romane. Gildo, corniţele Africii romane, frate al lui Firmus (fost rebel sub Valentinian I), aproviziona Roma, susţinând indirect reacţia păgână. Arbogast concentrează o puternică armată, formată îndeosebi din franci şi din alamani „federaţi", foederati. Theodosius nu a întârziat să riposteze. După ce edictase în 392 îngrădirea masivă a păgânismului - ceea ce a favorizat reacţia condusă dfe Nicomachus Flavianus - în ianuarie 393 d.C ridică pe cel de al doilea fiu al său, Honorius, la rangul de .august, retezând astfel calea negocierilor cu Eugenius. Theodosius şi-a făurit o armată performantă, alcătuită, în cea mai mare parte, din goţi şi din huni (de care se temeau toţi), dar şi din contingente orientale. Această oştire era comandată de generali barbari, ca Bacurius şi Gainas, plasaţi sub ordinele lui Stilicho şi ale „romanului" Timasius. Intre timp reacţia păgână triumfa în Occident, unde proporţia creştinilor era mai modestă decât în Orient. în acelaşi an 393, altarul zeiţei Victoria este reinstalat în senat. Vechile culte reînfloresc, ceremoniile lor proliferează; se asumă chiar o tentă arhaizantă. Reapar rituri etrusce, de multă vreme caduce, se invocă zeiţa Bellona, divinitatea războiului etc. Deşi această reacţie păgână este eminamente isiacă. Se dezlănţuie pasiuni violente. Creştinii se apără cu dârzenie, cum denotă un vehement pamflet antipăgân, „Poem împotriva lui Flavianus", Carmen contra Flauianum. Euforia era exorbitantă în rândurile păgânilor. Libanios, acest bătrân şi constant adversar al creştinismului, moare fericit tocmai în 393, iar un senator creştin apostaziază şi trece la păgânism. Exponenţii vechilor culte nu înţeleg însă că revirimentul lor era absolut inutil. Ei nu mai dispuneau de forţele puse în mişcare de către Iulian şi de către partizanii straniului şi totodată strălucitului împărat.

Până la urmă trupele lui Theodosius traversează Alpii şi atacă forţele lui Eugenius şi ale lui Arbogast, aflate în defensivă. înfruntarea decisivă are loc nu departe de Aquileia, la Râul Rece, fluuius Frigidus, în 5 şi 6 septembrie 394 d.C. Se desfăşoară Una dintre cele mai mari bătălii ale antichităţii, înzestrate cu o miză imensă. Prima zi se încheie nedecis, cu toate că forţele theodosiene ale lui Gainas fuseseră puse în derută. Totuşi, în ziua următoare, un comando de franci trimis în spatele trupelor lui Theodosius îl trădează pe Eugenius. Un atac general al theodosienilor zdrobeşte complet forţele lui Arbogast. Capturat, Eugenius este decapitat. Arbogast se sinucide. îl imită Nicomachus Flavianus, supranumit „ultimul dintre romani", care se aruncă în sabie.

T

558

Eugen Cizek

în aparenţă, unitatea Imperiului era restaurată. Dar fiii lui Theodosius, Arcadius şi Honorius, erau de asemenea auguşti. De fapt se consfinţea divizarea Imperiului. Cum am reliefat mai sus, după morţile lui Iulian şi lui Iovian, se pusese în operă o împărţire a Imperiului roman unitar pe zone teritoriale efemere. Intervine acum o scindare mult mai pregnantă între răsăritul, prin excelenţă elenofon, al statului, şi apusul latinofon. Puţine luni după Frigidus, această scindare va deveni practic definitivă. Căci vor eşua pe termen lung toate tentativele de a o depăşi. Frigidus a dat seama nu numai de eşecul politic definitiv al păgânismului si al vechilor structuri mentale, al tradiţiilor culturale romane, ci şi de sfârşitul defacto al Imperiului roman clasic.

Theodosius s-a deplasat pentru a doua oară la Roma, unde l-a prezentat senatului pe copilul Honorius, în vârstă de unsprezece ani, ca august al Occidentului. Aristocraţia senatorială păgână şi isiacă s-a creştinat în masă. Cu toate că anumiţi senatori sau funcţionari imperiali mai rămâneau păgâni. La câteva luni după Frigidus, kr*T7 ianuarie 395 d.C, Theodosius, de altfel obosit şi bolnav, moare subit. Infarct, congestie cerebrală? Sau, dacă ne permitem o asemenea ipoteză mult prea hazardată, otrăvire ori atentat, iscusit şi deghizat realizat, de unul dintre învinşii de la Frigidus? Ambrosius va deceda şi el în 397. Imperiul era împărţit între Arcadius şi Honorius⁷.

Marcel Le Glay afirma că dacă odinioară Constantin fusese primul împărat botezat, Graţian prunul suveran cu adevărat creştin, Theodosius a fost ultimul împărat roman şi totodată primul împărat bizantin, aproape medieval. El ar fi preţuit Roma şi viaţă dusă în Occident, dar ar fi transformat Constantinopolul într-o magnifică şi adevărată capitală politică şi religioasă. Totodată Theodosius ar fi amalgamat politica şi teologia.

Honorius şi Arcadius. Jefuirea Romei

Contemporanii succesiunii lui Theodosius I au perceput desigur înfiinţarea unei case imperiale theodosiene, ca a treia variantă (după cea constantiniană şi cea valen-tiniană) a celei de a doua dinastii flaviene. Pentru moment ei nu au înţeles însă că se statorniceau două „părţi ale imperiului", partes imperii, care nu se vor mai reuni niciodată cu adevărat pe termen lung. într-adevăr, divizarea atribuţiilor, a zonelor de influenţă şi a responsabilităţilor, funcţiona în Imperiu de două secole. De altfel foarte tinerii auguşti - Flauius Honorius nu avea, cum am remarcat, decât unsprezece ani (născut în 384), iar Flauius Arcadius (născut în 377) împlinea optsprezece ani - au fost plasaţi sub tutela unică a lui Stilicho. Pe deasupra, în cele două oraşe de reşedinţă imperială, Constantinopolul în est, Mediolanum şi apoi Ravenna în vest, împăratul era un monarh creştin. Puterea lui izvora de la Providenţa creştină şi avea ca ţintă salvgardarea şi consolidarea statului. In ambele „părţi ale Imperiului" instituţiile sunt asemănătoare, la nivelul organismelor centrale, ca şi la cel al gestionării provinciilor. Limba oficială este latina, deşi, în răsărit, inclusiv la Constantinopol, idiomul curent este greaca. Pe de altă parte, se spera că fusese depăşită criza din deceniile anterioare şi că Imperiul va funcţiona la parametri normali. In realitate curând se va declanşa o criză mult mai profundă, care va lichida puterea imperială în Occident. Căci în Orient, în pofida dificultăţilor şi unei anumite recesiuni, forţele centrifugale erau mai puţin pregnante. Aici subsistau încă forţe centripete, în Balcani şi în restul teritoriilor romane, iar presiunea barbară se manifesta mai slab. Resursele mentale, economice, politice din Orient erau

mai active. In Occident, debaclul final se apropia. De altfel balanţa Imperiului va înclina, în veacul al V-lea d.C. spre est, spre Constantinopol. în orice caz, foarte curând contemporanii au perceput emergenţa a două state defacto: Imperiul roman occidental şi Imperiul roman oriental. Trebuie relevat că au contat şi factorii militari. Trupele din vest fuseseră adesea deplasate spre Iilyricum, ca să susţină uzurpatori. Magnentius, Iulian, Maximus, Eugenius lăsaseră descoperite frontierele, de unde fuseseră sustrase corpuri de armată. Bătăliile de la Mursa, Adrianopol şi râu! Frigidus destabilizaseră esenţialul trupelor de elită. Marea expediţie eşuată a lui Iulian impusese recursul Ia unităţile de elită din vest. Numeroase sectoare frontaliere fuseseră neglijate, dând naştere anumitor breşe, pe unde se strecurau Barbarii. Situaţia militară devenise critică în multe porţiuni din limes-u occidental. Din vremea uzurpării lui Maximus se între-rupseserâ relaţiile normale dintre Britannia şi Gallii.

De altfel tutela unică a lui Stilicho, uşor acceptată în Occident, a fost contestată repede la Constantinopol, unde Arcadius devenea un bărbat tânăr şi unde la curte prevalenta revenea prefectului pretoriului, Rufinus. De altfel ambii fii ai lui Theodosius I erau suverani slabi, influenţabili, la discreţia unor personaje din anturajul lor: erau practic manipulaţi de intrigile tenebroase ale camarilelor de la curte. De altminteri, nu s-au înţeles niciodată cu adevărat între ei. Stilicho era cumnatul lor, întrucât Serena, soţia acestuia, le era soră adoptivă. Dar întâi Arcadius şi ulterior Honorius nu au putut suporta autoritatea acestui general semivandal, fiu al unui ofiţer vandal în serviciul Imperiului şi al unei matroane romane, deci „semibarbar", semibarbarus, cum îl caracterizează Sfântul Ieronim. Totuşi Stilicho s-a manifestat ca un loial slujitor al Romei şi al Imperiului. L-a doborât în cele din urmă complexul lui Iuda, configurat întâi la Constantinopol şi ulterior la curtea din Ravenna. De la Mediolanum, Stilicho a exercitat rolul de regent al Imperiului, de şef al armatelor; domina întreaga gestionare a Imperiului, foarte rapid însă numai în Occident.

Chiar din 395 d.C, au intervenit probleme militar-politice aproape incontrolabile. Atacurile barbare vor hărţui cele două imperii aproape fără încetare, în special în vest, unde seminţiile străine simţeau că se află punctul slab al stăpânirii romane. Anul 401 d.C. va marca începutul marilor invazii barbare în Occident. Totuşi ofensiva barbară începe în Imperiul oriental, prilejuind un eveniment care va revela multor contemporani că, de fapt, imperiul roman unificat încetase să mai existe. Concomitent s-au dezvăluit atât forţa de impact şi calităţile lui Stilicho, cât şi limitele lor. Goţii „federaţi" din Balcani, împinşi din urmă de conaţionali ai lor, care trecuseră Dunărea, sub comanda Iui Alaric, pustiesc împrejurimile Constantinopolului, ameninţă capitala şi nu se retrag decât în schimbul unei subvenţii în aur foarte generoase. Stilicho reuneşte armatele Occidentului şi Orientului în scopul combaterii goţilor. Izbuteşte să cureţe de Barbari Pannoniile şi Dalmaţia. Dar Rufinus obţine de la Arcadius ordinul rechemării forţelor militare răsăritene. Stilicho trebuie să se supună şi să se mulţumească a fi numai regen-tul-comandant militar suprem al Occidentului. Quod erat demonstrandum. Scindarea Imperiului, partitio imperii, era conştientizată de mulţi contemporani, inclusiv de însuşi Stilicho. De altfel acest fenomen va fi revelat şi de insurecţia Iui Gildo. în noiembrie 395, Rufinus este asasinat şi înlocuit de eunucul Eutropius, ca principal sfetnic al lui Arcadius. Iilyricum era împărţit în două segmente: dioceza Pannoniilor revine Occidentului, pe când diocezele Macedoniei şi Traciei rămân sub oblăduirea Imnnrmiin rA- -■ •-

560

Eu°en Cizek

în Africa şi în 397, Gildo, care ajutase autorităţile imperiale să înăbuşe răscoala fratelui său Firmus, întrerupe livrările de grâne către Italia, răzvrăteşte actualul Magreb împotriva lui Honorius şi se declara supus al lui Arcadius. în 398, Stilicho recucereşte iute Africa romană şi, consolidându-şi influenţa la curtea de la Mediolanum. determină pe abia adolescentul Honorius, în vârstă de paisprezece ani, să se însoare cu fiica sa. Măria. In Orient, soldaţii barbari, comandaţi de gotul Gainas, se revoltă şi ocupă Constantinopolul. îi sprijineau alţi goţi din Asia Mică, conduşi de Trigibild. Dar în 400 d.C. se produce o pregnantă reacţie antibarbară şi antigermanică în Constantinopol. Locuitorii îi masacrează pe răsculaţii barbari, iar Arcadius redobândeşte puterea. Dacă în continuare Orientul va fi frământat de intrigi de curte şi de conflicte interne, Occidentul trebuie să înfrunte invazii barbare de mare anvergură, asociate cu epidemii şi penurii alimentare grave. într-adevăr, în 401 d.C, Alaric, care administra în numele lui Arcadius un segment din IUyricum oriental, consideră mai profitabil să invadeze Italia. îl instiga chiar curtea de la Constantinopol. Stilicho nădăjduise zadarnic, în 399, când Eutropius căzuse în dizgraţie, să restaureze concordia deplină dintre cele două imperii. După jugularea sediţiunii lui Gainas, armata Orientului fusese de altfel epurată de germanici.

O anumită unitate a punctelor de vedere nu se exprimă decât în politica religioasă. Am constatat, în subcapitolul anterior, că eşecul ultimei reacţii politico-militare păgâne declanşase un val de convertiri în rândurile aristocraţiei senatoriale din Roma. De altfel creştinii susţineau că puternicul vânt local, practic furtuna numită bora, care suflase dinspre tabăra lui Theodosius şi orbise pe militarii lui Arbogast, contribuind la biruirea lor, ilustrase sprijinul lui Dumnezeu şi mânia lui împotriva păgânilor. Am remarcat mai sus că dispăruseră factorii politico-psihologici, potrivit cărora măreţia Romei şi prosperitatea clarissimilor ar fi depins de respectul tradiţiilor. Sub Honorius au loc noi şi numeroase creştinări. Se botează în special femeile şi tinerii. încă la mijlocul secolului al IV-lea d.C, Gaius Ceionius Rufius Volusianus Lampadius era unul dintre capii facţiunii păgâne din senat. Totuşi surorile, nepoţii şi nepoatele sale erau creştinaţi. Numai fiii săi, care au generat cele două ramuri ale familiei, erau păgâni, însă căsătoriţi cu femei creştine. S-ar spune că şefii familiilor se mulţumeau cu păstrarea tradiţiei de către membrii principali ai ginţilor. în 400-403 aproape toată familia Ceioniilor era creştină. Iar capul uneia dintre ramurile sale, Rufius Antonius Agrypnius Volusianus, se botează pe patul de moarte. în provincii persistă totuşi o minoritate necreştină relativ puternică. între 392 şi 402 d.C, se constată, în Codicele Theodosian, Codex Theodosianus, o efervescenţă de legislaţii care completează, întăresc, precizează măsurile lui Theodosius. In 399 d.C, comiţii Iovius şi Gaudentius distrug, în Africa romană, temple şi statui de zei. Totuşi, în luna august a aceluiaşi an, Arcadius şi Honorius cer proconsulului Africii să nu fie suprimate ceremoniile şi reuniunile păgâne reclamate de populaţie. Fireşte, dacă sărbătorile nu comportă sacrificii şi „superstiţii condamnabile". Templele nu trebuie distruse nici în Africa şi nici în Gallii şi în Hispanii (Cod. Th., 16, 10, 17-l8; 10, 15). Templul zeiţei Iuno Caelestis din Cartagina este închis, pus sub sechestru, înainte de a fi transformat în biserică şi apoi ras până la sol, în 412 d.C. în Orient, Gaza rămâne oraş păgân, însă, în octombrie 400, Arcadius se împotriveşte terorizării locuitorilor săi, care îşi plătesc impozitele. De altfel episcopul local era maltratat de păgâni. Iar, în aceeaşi Cartagina, Fericitul Augustin va asista la ceremonii ale aceleiaşi Iuno Caelestis, de fapt asimilată Cybelei, zeiţei feniciene Anat şi zeiţei punice Tanit, care aveau încă destui adepţi (Ciu., 1, 4). Uneorii păgânii reacţionează cu violenţă. în Fenicia, ţăranii necreştini masacrează pe misionari. Africa „proconsulară'" rămâne agitată până în 410 d.C. La Sufes (azi Sbiba, la 100 km vest de Kairouan, din Tunisia), când creştinii distrug o statuie a lui Hercule, patronul oraşului (în realitate, la origine, poate,

fenicianul Melqart), se produc tulburări şi măcelărirea a 60 de persoane. La Colama (azi Guelina, în Algeria) dansatori păgâni provoacă agitaţie printre creştini. Ca ripostă, păgânii molestează creştini şi incendiază imobile eclesiastice. în Gallii, ţăranii rămân legaţi de vechi cutume păgâne, de care sunt foarte greu despărţiţi.

O lege din 408 confiscă veniturile templelor, care sunt transferate armatei. Templele de pe domeniile imperiale primesc o nouă utilizare, nereligioasă: devin mai cu seamă cazărmi (Cod. Th., 16, 10, 19). în acelaşi an 408, un edict interzice necreştinilor pentru prima oară slujirea palatului imperial (Cod. Th., 16, 5,42), Dar aplicarea acestui edict a fost suspendată, datorită împotrivirii energice a căpeteniei barbare, Generid, guvernator militar al Italiei, în momentul promulgării acestei măsuri, şi mai târziu al Illyricumului. Era ferm apărător al „tradiţiilor ancestrale" şi al religiei politeiste. Ungeneral victorios nu putea fi contrariat. La 7 decembrie 416, păgânii sunt în principieTexcluşi din armată, administraţie şi justiţie (Cod. Th., 16, 10, 21). Din nou această decizie nu a putut fi pretutindeni aplicată; au fost necesare numeroase excepţii, în 423, Honorius şi Theodosius II reactualizează măsurile mai vechi împotriva sacrificiilor. Se renunţă la pedeapsa capitală pentru încălcarea legislaţiei, substituită de confiscarea bunurilor şi de exil. Se acordă toleranţă păgânilor liniştiţi, maniheenilor, mon-taniştilor şi iudeilor (Cod. Th., 16, 10, 22-24). Totuşi, ulterior pedeapsa capitală este restabilită de trei ori: în 435, la 31 ianuarie 438, într-un moment de penurie alimentară, „provocată de cultul daimonilor", şi la 4 noiembrie 451, când a fost condamnat proprietarul unui local unde se desfăşuraseră sacrificii (Cod. Th., 16, 10, 25; Cod. Just., 1, 11, 7). Probabil în 472, o altă decizie imperială reia şi agravează interdicţiile promulgate în 392 (Cod. Just., 1, 11, 8). Sacrificiile fiind suprimate, numărul sacerdoţilor păgâni scăzuse considerabil. Acolo unde pâgânismul supravieţuia, el avea mai degrabă un caracter folcloric decât religios. încât un edict, tot din 435 d.C, ordonase distrugerea acelor temple care mai rămăseseră „intacte" (Cod. Th., 16, 10, 22). Vor subsista încă sanctuare, mai ales ale cultelor locale „populare": de aceea „inchizitorii" de la sfârşitul secolului al Vl-lea d.C. vor fi obligaţi să nimicească destul de multe sanctuare păgâne.

Invazia lui Alaric în Italia a îmbrăcat forma unei autentice provocări. însuşi Honorius a fost asediat în Mediolanum, unde, cum am notat mai sus, se afla curtea imperială şi reşedinţa suveranului. Stilicho intervine însă iute şi cu o armată, întărită cu detaşamente recrutate în Gallii şi chiar în Britannia, repurtează trei victorii strălucite asupra vizigoţilor, în anii 402-403 d.C, la Verona, Pollentia şi din nou la Verona. Vizigoţii sunt forţaţi să se retragă în zona actualului râu Sava. Stilicho şi ginerele său, tânărul împărat Honorius, îşi sărbătoresc triumful la Roma, aşezaţi în acelaşi car al victoriei. Claudian elogiază acest triumf, pe un timbru ditirambic. Survine pentru Urbs ultima clipă de autentic entuziasm popular. Panica fusese cumplită în Italia, neobişnuită cu invazii barbare. însuşi împăratul îşi mută reşedinţa de la Mediolanum la Ravenna, mai retrasă faţă de calea invadatorilor şi mai uşor de apărat.

Dar năvălirile continuă. Spre sfârşitul anului 405, hoarde de Barbari, ostrogoţi, vandali şi alani pornesc din Pannonia sub comanda lui Radagaisus, trec actuala trecătoare Brenner şi năvălesc în Italia. Ţinta lor era Roma însăşi. Ei ajung până în Etruria. Stilicho adoptă măsuri excepţionale. Angajează în armată provinciali, chiar sclavi, cărora li se făgăduieşte eliberarea, şi instituie un impozit excepţional. în 406, forţele lui Stilicho, susţinute de bande de „federaţi" alani, goţi şi

562

Eusen Cizek
huni, zdrobesc pe invadatori. Radagaisus este pus pe fugă. Din nou Italia este eliberată. Prefectul Romei. Flavius Pisidius Romulus, în numele poporului Capitalei, oferă o statuie, confecţionată din aur şi din argint şi plasată pe Rostrele din For, care enumera titlurile lui Stilicho şi exprimă recunoştinţa şi afecţiunea poporului Romei