Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
| îndeosebi în jurul conacelor fortificate, uillae. ale latifundiarilor. Vechile solidarităţi dispar, căci se constituie altele noi; reziduurile celor tradiţionale sunt deturnate de un individualism care alternează cu noi servituti apăsătoare. Au tendinţa să explodeze tendinţele centrifugale, care fac joncţiunea cu instalarea Barbarilor în Imperiu. Deşi Peter Brown susţine că, în secolul al IV-lea d.C, locuitorii Imperiului nu ar fi fost afectaţi de o reală alienare morală, aceasta trebuie să fi fost suficient de puternică, ca să devină devastatoare în veacul următor.
Nu numai romanocentrismul se destrueturează, în condiţiile reluării şi accentuării crizei de identitate a locuitorilor unei anticetăţi în care se dizolvă numeroase puncte de reper. Este considerabil edulcorat antropocentrismul greco-roman tradiţional. Omul încetează a mai fi măsura tuturor lucrurilor. Imanentismul clasic al anticilor este substituit de o concepţie providenţialistă relativă la viaţa cotidiană şi la istorie. Preocupările faţă de cea mai bună forfîîă de guvernământ, atât de intense sub Republică şi sub Principat, se estompează în cadrul dezbaterilor de idei. Ele sunt concurate de întrebările şi discuţiile asupra soartei Imperiului, normale dat fiind presiunea crescândă exercitată de către Barbari. Am constatat cât de importante erau pentru Biserică discuţiile şi predicile referitoare la păcat şi la moarte. Practic, în lumea clasică păcatul nu existase. O atmosferă sumbră impregnează aceste predici şi discuţii. Pentru creştini ceea ce este „dincolo" de moartea corporală domină şi limitează totul. Revine eshatologiei un statut privilegiat. Chiar şi păgânii, cum am constatat mai sus, se feresc de „păcat", militează pentru austeritate, castitate, integritate morală. Sexul este riguros controlat, în cadrul unei „revoluţii sexuale", care implică deprecierea trupului omenesc şi a instinctelor pendinte de dragostea corporală, de orice formă de erotism. Creştinii şi chiar anumiţi păgâni exaltă, cum am arătat, celibatul. Adam şi Eva fuseseră în paradis fiinţe asexuate. Teama de trup face ravagii. Mulţi creştini se poziţionau cu fervoare faţă de istoria căderii omenirii, ilustrate de către Adam şi Eva. Cum reliefează Peter Brown, această povestire se converteşte în oglinda sufletului ascetului secolelor în cauză. El tremură la gândul asumării torturii intrinsece vieţii în lume, căreia îi contrapune traiul „angelic" al monahului şi al anahoretului. Astfel era recucerit în pustiu raiul. Creştinii căsătoriţi nu pot ajunge în paradis, accesibil exclusiv celor ce ar fi practicat abstinenţa sexuală a lui Adam şi a Evei. Sexualitatea este înlăturată ori destinată numai procreării. Mulţi recuzau atât sexualitatea, cât şi căsătoria. Emerge astfel o cumplită teamă de trupul omenesc, exaltat în deplinătatea şi în nuditatea sa de oamenii veacurilor anterioare. La Antiochia, Ioan Gură de Aur reprobă băile publice şi femeile aristocrate, care îşi arătau trupul bine întreţinut servitorilor. Dragostea trebuia consacrată lui Isus, sfinţilor şi martirilor. Bisericii şi săracilor ocrotiţi de aceasta, care aveau nevoie de caritate. Dragostea faţă de femeie tinde să se spiritualizeze, să se despartă de sex, prefigurând faimoasa iubire cavalerească a Evului Mediu. Pe când anticii veacurilor precreştine fuseseră foarte „epidermici" în manieră de sex. Pe de altă parte, se dezvoltă fenomenul definit de Marcel Le Glay drept gustul iraţionalului, pasiunea pentru forţele misterioase care ar guverna lumea invizibilă. Neoplatonismul le încurajase masiv, iar creştinismul le-a deturnat în favoarea învăţăturii sale. Asociat ceremoniilor stranii ale teurgiei, în faza sa finală neoplatonismul devine tributar misticismului, estimat ca prioritar în raport cu filosofia. înfloresc ermetismul, magia, divinaţia, vrăjitoria. Constanţiu a decapitat pe neoplatonicianul Sopatros din Apameea, deoarece fusese 624
Eugen Cizek acuzat că înlănjuise vântul prin practici magice. Ioan Gură de Aur când se plimba în parcurile Antiochiei, în 37l-372 d.C, întâmpinase o bizară scenă de vrăjitorie. împăraţii creştini reprimă cu vigoare divinaţia, magia. Biserica le condamnă, dar ele nu pot fi extirpate definitiv. Biserica tinde să le substituie un altfel de misticism. în aceste condiţii, axiologia timpului se transfigurează radical. Oamenii încep progresiv să preţuiască lumea altfel decât antecesorii lor. Se impune o lungă perioadă de tranziţie de la vechile mentalităţi şi valori la altele noi. Când se termină acest proces de tranziţie? Cândva opinam că încheierea lui s-ar fi produs sub Con stan ţiu II, dar experienţa lui Iulian ne convinge că desăvârşirea tranziţiei mental-axiologice a survenit mai târziu. în orice caz după moartea lui Iulian, cândva în apropierea anului 370 d.C. „Demnitatea'", dignitas, şi „rolul bine împlinit",persona, nu dispar, însă nu mai exercită funcţde" faruri ale valorilor şi mentalului colectiv. Nu mai sunt valori-cheie ori metavalori. Printre aşa-numitele mentaleme reînnoite, printre valori, statutul privilegiat revine altor elemente fundamentale. în noul cod socio-cultural, „pietatea", pietas, se poziţionează avantajos. Conţinutul acestei valori apare îmbogăţit în sens creştin. Chiar şi păgânii, Iulian, Hypatia şi alţii, o practică, însă cu alte semnificaţii. Totuşi adevăratele metavalori sunt altele. Ne referim la „respect", obsequium, la supunerea totală faţă de ordinea socială încremenită, „îngheţată" ereditar, faţă de birocraţia statală, faţă de dorni-nus, faţă de dirigism. Desigur, obsequium citat de Tacit este mai vechi. Totuşi acesta devine valoare-cheie. Avem în vedere şi „sfinţenia", sanctitudo. Am arătat că totul este sfânt în jurul împăratului sacralizat: palatul lui, dormitorul lui, consistoriul etc. Sacrul prevalează în spaţiul Bisericii. Paradigma monastică îl impune pretutindeni. Reiterăm observaţia că orăşenii se deplasează departe de cetatea lor ca să consulte oamenii sfinţi din deşert. Noile scheme de gândire aşază în centrul preocupărilor omeneşti respectul faţă de ierarhiile închise sau, invers, revolta împotriva lor, ca şi fervoarea religioasă, năzuinţa spre comuniune cu divinitatea, care elimină contractualismul religiei romane tradiţionale. în anumite condiţii, obsequium faţă de dominus sacrii poate fi abandonat. Când suveranul nu este vrednic de misiunea de împlinit de către el, când el nu se învederează suficient de sacru, militarii, susţinuţi câteodată de populaţii locale, se răzvrăteau şi îşi hărăzeau obsequium altcuiva, uzurpatorului. Nu mai stăruim asupra faptului că acest obsequium presupunea poveri fiscale - şi nu numai - atât de apăsătoare, încât grupuri mari de oameni se revoltau şi îl contestau, cu atât mai aprig cu cât fuseseră mental formaţi să acţioneze în congruenţă cu exigenţele lui. Nu mai insistăm nici asupra sacralitâţii. Trebuie însă adăugat faptul că Biserica sfârşeşte prin a omologa două noi valori-cheie sau metavalori. In primul rând „harul" (gratia), coborât printre credincioşi pentru a le îmbărbăta existenţa, a le ierta păcatele, a-i stimula pe calea cea dreaptă. Teologii discută intens şi intensiv în jurul raportului dintre liberul arbitru şi predestinare, în orice caz, dacă totul ar fi predestinat, gratia nu ar mai avea nici un rost. Dumnezeu trebuie să pedepsească păcatele grave, să îndrepte pe unii culpabili, să-i sprijine pe cei drepţi. Aceasta presupunea demers omenesc, ca vestigiu al antropocentrismului. Ce rost avea să fie pedepsit cel predestinat a fi păcătos? în al doilea rând acţionează ca valoare-cheie şi „binecuvântarea", benedictio, acordată de Dumnezeu, de puternicii episcopi creştini, în spaţiul Bisericii, ca şi al statului. Insă nu numai de ei. Paradigma monastică prezidează cu autoritate atât benedictio, cât şi gratia. Chiar şi păgânii Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 625 aşteaptă binecuvântarea sacerdoţilor lor ori a filosofilor şi taumaturgilor, ca şi gratia conferită de Isis, Mithra sau de zeii capitolini, adesea deghizări ale unor străvechi divinităţi locale. Interferenţele între creştinism si păgănism sunt mai active si mai complexe decât s-ar putea crede. Deşi creştinismul adusese o ruptură, o discontinuitate, aparent paradoxal, el nu excludea total continuitatea pe plan local. întregul sistem de valori se poziţionează faţă de metavalorile consemnate mai sus. Şi persistenţa vechiului mental se traduce tocmai la nivelul anumitor valori secundare, dependente de cutume tradiţionale, de gusturi consacrate. Dar care era atitudinea faţă de „celălalt"? Y.A. Dauge opinează că romanii, spre deosebire de greci, la care bărbaros avusese întotdeauna o conotaţie dispreţuitoare, au operat cu noţiunea de „alteritate", şi nu cu aceea de „alienitate". Conştienţi de ceea ce estimau ca superioritatea aproape metafizică a romanităţii, ei s-au străduit totdeauna sâ-şi încorporeze tot ce străinul le putea»furniza ca să-şi consolideze puterea. Romanii au militat permanent în favoarea fuziunii etnice şi a asimilării juridice a seminţiilor cucerite naţiunii cuceritoare. Cum reliefează Michel Le Glay, fără ură şi dispreţ. Ei nu obligaseră pe nimeni să se romanizeze, ci îndemnaseră cu ajutorul unei aculturaţii meşteşugite, anumitor avantaje acordate învinşilor. Am remarcat mai sus asemenea fenomene şi atitudini. Oricum, în secolele precedente Dominatului, mai ales în al II-lea şi al III-lea d.C, Barbarii germanici stârniseră în Imperiu o acută curiozitate, mai degrabă binevoitoare. Această curiozitate s*-a transformat ulterior în receptivitate, în acceptare câteodată fără rezerve. Fapt care a înlesnit infiltrarea Barbarilor în Imperiu. Iar această infiltrare a stimulat modificarea profundă a abordării Barbarului, care, de multe ori, nici n-a mai fost considerat „celălalt". Barbarii au ajuns să ocupe înalte posturi în gestionarea Imperiului, mai ales în armată, chiar înaintea procesului de barbarizare aproape programatic pus în operă de către Theodosius I şi de către fiii acestuia. Şi creştinilor, inclusiv după triumful religiei lor, li se părea inadecvată angajarea în armată. Pe de altă parte, cum am reliefat deja, esenţial, plin de consecinţe incalculabile, se învederează a fi alt fenomen. Pentru păgâni „celălalt" nu mai este Barbarul, ci creştinul, pe când, mai ales pentru creştini acelaşi „celălalt" devine păgânul. Cu atât mai mult cu cât mulţi Barbari, goţi, vandali, sunt creştini, cu toate că eretici. Locuitorii Romei au fost plăcut surprinşi când Alaric, în 410 d.C, a ordonat invadatorilor să cruţe locurile sacre ale vechii capitale şi să evite dezlănţuirile pătimaşe, încât ei şi-au spus că Barbarii nu erau cuprinşi, astfel cum se credea, de cruzime, de o furie „naturală". Homo Romanus era în curs să dispară. Iulian şi păgânii consideră că Barbarii sunt indispensabili Imperiului, mai cu seamă dacă erau păgâni. Invers, Arnobius declară răspicat că străinul este păgânul. Dacă unii niceeni din Africa reprobă vehement abuzurile săvârşite de vandalii cuceritori. în secolul al V-lea, Salvianus denunţă implacabil turpitudinile romano-africanilor, impudoarea, infamiile lor. în contrapartidă, vandalii ar fi extirpat din Africa neruşinarea, poluarea morală a romanilor efeminaţi (Salv., Gub., 7, 16, 65-71). De aceea nu forţa fizică ar fi pricinuit victoria Barbarilor, ci slăbiciunea romanilor, moravurile lor viciate şi vicioase (Salv., Gub., 7, 108). Barbarii trebuie să biruiască şi este „bine" că vor birui. Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte că Barbarii sunt din acelaşi aluat ca şi romanii, iar Fericitul Augustin îi consideră pe cei dintâi tot atât de apţi ca şi romanii să-l cunoască pe Isus. Am remarcat că el conotează ideea detaşării creştinismului de Imperiu. Desigur, acceptarea, 626
Eusen Cizek supunerea faţă de Barbari, a întâmpinat totuşi împotriviri, chiar înainte de domnia lui Theodosius I. Astfel Amian, cu toate că admirator fervent, autentic hagiograf al lui Iulian, îl blameazăjpe acest împărat întrucât sprijinise substanţial cariera generalului franc mercenar Nevitta, ajuns chiar consul în 362 (21, 10, 8). îi atribuie Apostatului critici aspre împotriva promovării Barbarilor în posturile şi onorurile cele mai relevante ale starului roman (Amm., 21, 10, 8; 12, 5). în mediile socio-politice creştine, mai cu seamă la curţile imperiale ale secolului al V-lea d.C, emerg reacţii antibarbare. La Ravenna, după lichidarea lui Stilicho, survine o asemenea reacţie antibarbarâ, este adevărat, de scurtă durată. în schimb, cum am remarcat în alt subcapitol, o altă asemenea reacţie, produsă la Constantinopol, este mai energică şi mai durabilă. Dar, îndeosebi în Occident, procesul de barbarizare a gestionării Imperiului şi a discursului mental nu a putut fi oprit. Unii scriitori păgâni cred ferm în eternitatea Romei şi a Imperiului, Este cazul lui Amian însuşi, al autorului Istoriei Auguste şi al lui Claudian. In plin secol al V-lea, nutreşte asemenea iluzii şi poetul Rutilius Namatianus. însă şi autori creştini speră în veşnicia Imperiului roman. Dacă Orosius se gândea la o federaţie romano-barbară, episcopul scriitor Sidonius Apollinaris nădăjduia, la sfârşitul secolului al V-lea, să se poată integra Barbarii în structurile unui imperiu făgăduit eternităţii. în timp ce, sub ochii săi, romanii erau încorporaţi statelor barbare. De altfel, îndeosebi după jefuirea Romei de către Alaric, spiritele lucide ale vremii încetaseră să mai aibă încredere în eternitatea statului roman antic. Augustin desacraliza Imperiul roman, când reliefa că adevărata Cetate era cea a lui Dumnezeu, şi nu cea terestră. Dogma lui August a eternităţii Oraşului, Urbs, se destrăma. îndată după ocuparea Romei, Alaric numeşte un prefect al Romei şi bate monede cu o legendă stupefiantă, de o ironie necruţătoare: „Neînvinsa Roma eternă?"', Inuicta Roma Aeternal Vremea Romei antice încetase. Se decanta acum vremea statelor barbare" .
Revigorarea Imperiului, în secolul al IV-lea d.C, are repercusiuni revelatoare în arhitectura, artele plastice şi urbanismul vremii. Oraşele, redevenite prospere, fie şi efemer, pe termen mediu, se împodobesc cu edificii măreţe. Creştinismul determină clădirea anumitor biserici-basilici somptuoase. împăraţii, Diocleţian, Constantin şi urmaşii acestuia din urmă se reliefează ca mari constructori. Am arătat că împăratul Constantin ridică din temelii o nouă capitală a Imperiului. Desigur, după Honorius, strategia arhitecturală a Dominatului se păbuşeşte în Occident. întrucât la Constantinopol şi în Orient continuă înălţarea de noi construcţii. Totodată mutaţiile intervenite în mentalul şi în valorile timpului îşi pun pecetea şi asupra structurărilor arhitectonice şi asupra artelor plastice. Se conturează un adevărat dialog cu spectatorul, utilizatorul şi contemplatorul marilor construcţii şi operelor de artă. împăraţii constructori, edilii şi sponsorii locali se străduiesc să imprime realizărilor lor o politică de decrispare, de detensionare a modului de viaţă citadin. Indubitabil, tensionarea, crisparea revin masiv în secolul al V-lea d.C, prin excelenţă în Occident. Construcţiile imperiale sunt caracterizate de un acuzat gust al colosalului. Monumentalitatea, vigoarea expandată interferează cu tendinţa spre recuperarea clasicismului, a simetriei şi raţionalizării expresiei arhitectuale. Mărci esenţiale care corespund degajării unui al treilea clasicism în literatură. Se dezvoltă arta decorării luxuriante a pereţilor edificiilor şi a unor mozaicuri somptuoase. Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental Diocleţian clădeşte la Roma terme enorme, majestuoase, înzestrate cu bolţi imense, foarte înalte, şi cu o decoraţie interioară somptuoasă. Ridică de asemenea o nouă Curie şi un Odeon. Maximian înalţă un imens palat la Mediolanum, care nu ni s-a conservat. Galerius construieşte la Thessalonica un arc de triumf, decorat cu reliefuri expresive, care exaltă victoria asupra perşilor, din 297 d.C. Maxenţiu iniţiază la Roma şi în 306 d.C. o amplă basilicâ civilă, terminată de către Constantin. Cinci pasaje conduceau la o enormă aulă centrală. Aici, într-o absidă, Constantin ridică statuia sa gigantică, în marmoră albă şi bronz aurit, din care s-au păstrat capul şi un picior. în localitatea dalmaţianâ unde s-a retras după abdicare, Diocleţian construieşte un palat, în formă de castru. Constantin clădeşte din abundenţă pretutindeni. La Roma, el construieşte mai ales un fastuos arc, foarte clasicizant, dar concesiv, în câteva privinţe, expresionismului popular. Deşi au fost refolosite, în alcătuirea arcului, materiale din vremea Antoninilor, abundă frize originale, care figurează scene de bătălii, desfăşurate la Verona şi la podul Milvius, un alai al împăratului, o cuvântare rostită de către dominus şi o distribuţie de alimente plebei din Roma. Impresionează imobilitatea reprezentării suveranului, ca ales al divinităţii, şi ierarhizarea riguroasă a personajelor ce îl însoţesc, diferenţiate prin talia lor, fireşte, în funcţie de rangul pe care îl asumă. Este ilustrată astfel încremenirea statutului politico-social al oamenilor Dominatului. Ne-am referit, în alt subcapitol, la construirea Constantinopolului. Nu mai revenim asupra faptului că s-a imprimat noii metropole o topografie similară celei a Romei (şapte coline, patrusprezece regiuni) şi nici asupra copierii fidele a palatului de pe Palatin şi a hipodromului din vechea capitală. Cum am semnalat în treacăt, bisericile clădite de Constantin aveau denumiri filosofice. Populaţia Constantinopolului atinge 200.000 de locuitori în timpul lui Theodosius I, ca să depăşească pe cea a Romei în secolul al V-lea, când, după invazia lui Alaric, mulţi locuitori ai Oraşului I-au părăsit spre a se stabili în altă parte. Construcţiile somptuoase au continuat, în ritm alert, după Constantin. Theodosius I a creat, la Constantinopol, un nou for, Forum Tauri, ornat, în centrul său, de o coloană care consemnează scene de bătălie, după modelul Columnei aureliene. Am conservat, în schimb, baza obeliscului aşezat, în 390 d.C, în hipodrom. Registrul superior înfăţişa familia imperială şi curtenii, în timp ce registrul inferior figura alocuţiunea împăratului şi mulţimea care primea distribuţiile alimentare. Se decelează o simetrie clasicizantă, aulică, întemeiată pe proporţii ierarhizate. Prestaţia arhitecturală a Imperiului creştin se dovedeşte remarcabilă şi în alte oraşe. Populaţia Antiochiei a evoluat de la 150.000 de locuitori în 363 la 200.000 la încheierea secolului al IV-lea d.C, cum atestă atât Libanios, cât şi Ioan Gură de Aur. Diocleţian amenajează un oraş nou al Antiochiei, într-o insulă de pe Oronte, unde existau un palat, un hipodrom şi terme. în Daphne, suburbie de lux a Antiochiei, Diocleţian restaurează un stadion, unde se celebrau, la fiecare patru ani, jocuri în onoarea lui Zeus Olimpianul, pe când Iulian a restaurat, după un incendiu, templul lui Apollo de la Daphne. Ulterior Valens a „modernizat" forul din vechiul oraş şi principalul amfiteatru. în sfârşit, Theodosius a construit şi el aici, inclusiv un palat imperial la Daphne. S-a construit şi în Gallii, însă mai ales în Africa, unde se infiltrează elemente de artă indigenă în alcătuirea edificiilor. Se pot decela prime elemente de artă coptă în monumentele Egiptului. Fără îndoială, tendinţele centrifugale se strecoară în arhitectura Dominatului. Se construieşte intens în Siria şi în Asia Mică. Deosebit de impresionantă se vădeşte arta mozaicului. Mozaicurile africane abandonează decoraţia geometrică în favoarea unui paviment policrom, unde desluşim secvenţe mitologice, scene marine, de viaţă rurală sau de vânătoare. Mozaicarii africani îmbunătăţesc, din punct de vedere tehnologic, arta lor. Mozaicuri magnifice au fost descoperite şi la Antiochia. Sunt impresionante şi mozaicurile descoperite la Tomis-Constanţa. înainte de al doilea război 628
Eugen Cizek mondial au fost descoperite la Ostia locuinţe private splendide. Constatăm că dispar prăvăliile de la parter şi că încăperile de locuit cresc în suprafaţă. Decoraţia parietală şi pavimentele, alcătuite din fragmente de marmora, sunt impresionante. Nu au aproape nimic comun cu modestele locuinţe ale burgheziei comerciale din Ostia veacurilor anterioare. Consulul Iunius Bassus ridică la Roma o basilică civilă, remarcabilă prin decoraţia parietală, unde apar motive mitologice, scene de vânătoare sau de la întrecerile de circ. în Sicilia a fost identificată o imensă vilă, atribuită lui Maximian, dar care probabil a aparţinut unui Nicomach sau altui aristocrat. într-o impozantă serie de săli, dispuse axial, s-a descoperit, în anii 50 ai secolului XX, cel mai mare ansamblu de mozaicuri (3500 mp) cunoscut în Occident. Alcătuirea acestei vile diferă fundamental de cea a „palatului" lui Hadrian de la Tibur. Pretutindeni însă întâlnim terme şi băi publice şi private, hainea, în pofida repulsiei creştine faţă de corpul omenesc. Artizanatul de lux prosperă în secolul al IV-lea d.C. Se fabrică camee, bijuterii rafinate. Vesela de lux este remarcabilă. Un funcţionar imperial, oşjiHui Constanţiu II, a îngropat o adevărată comoară, descoperită în anii 196l-l962. Pe lângă monede şi lingouri de argint, abundă, în această comoară, vase de un lux exorbitant. Astfel, o cupă de argint, în formă octogonală, cu un diametru de 52,5 centimetri, este bogat decorată cu scene din viaţa lui Ahile şi cântăreşte 17 libre. Este semnată de un meşteşugar din Thessalonica. Fără îndoială, mai ales în provincii, în secolul al V-lea, sub influenţa Bisericii, tind să dispară decoraţiile considerate indecente. Astfel, la sfârşitul secolului al V-lea d.C, Sidonius Apollinaris poseda băi modeste. El se bucură că pereţii sunt albi şi că nu apar pe ei scene histrionice sau indecente (Sidon., £?., 2, 2, 5-7). Iconografia imperială se exprimă pregnant în sculptură. în această iconografie constatăm îngemănarea clasicismului, care figurează armonios, idealizant, chipul împăraţilor, cu vechile mărci ale portretului „realist", roman, adesea de fapt expresionist. Dominus este figurat cu ochii ridicaţi spre cer, dar uneori şi cu trăsături aspre. Portretele sculpturale ale lui Constantin ni-l reprezintă într-o colosală, masivă imobilitate, corectată de ochi larg deschişi, pentru a exprima puterea magică a privirii, conţinutul spiritual conferit suveranului. Sub Theodosius I „clasicismul" se accentuează, dar concomitent chipul figurat al personajelor sculptate se alungeşte, devine mai fin. Coeziunea geometrică, simetria prevalează şi în celebrul grup sculptural, descoperit la Veneţia, dar probabil lucrat în Orient, care figurează tetrarhii reuniţi şi solidari (Diocleţian, Maximian, Galerius, Constantius Chlorus). Stilizarea comportă, în acest portret de grup, vigoare, însă şi un fel de cubism, de hieratism impersonal, care anunţă iconografia bizantină. Pictura murală - deşi a prosperat şi cea „de şevalet" - denotă varietate, fantasie bogată, exuberantă, care totuşi îndeobşte se subordonează preciziei raţionalizante. Emerg mai multe şcoli de pictură, traduse mai cu seamă de arta mozaicului. Şcoala orientală promovează gustul pentru decoraţia policroma, pe variate teme mitologice. Se manifestă însă de asemenea şcoli occidentale, care subordonează decoratorul arhitectului şi adaptează temele abordate de acesta din urmă locaşurilor împodobite. Adesea mozaicul continuă să fie decorat în alb-negru, cu motive geometrice. Anumite mozaicuri mai sofisticate adoptă un decor concentric, în jurul unui tablou central, emblema. Odată cu propagarea înhumării în dauna incinerării, prosperă arta sarcofagelor decorate. Pe lângă momentele biografice, de mult timp utilizate, şi figurarea scenelor de vânătoare, emerg reprezentări pedagogice: profesorul predă, elevii citesc şi meditează. Creştinii asumă teme păgâne, cum ar fi simbolul profesorului, şi îşi făuresc propria iconografie pe aceste sarcofage. într-adevăr se dezvoltă o bogată artă creştină. Iar împrumuturile din repertoriul păgân iconografic sunt puse în serviciul mentalului şi ideilor creştine. S-a presupus multă vreme că au servit ca locaş de închinăciune iniţială catacombele. Se ştie acum că aici nu se organiza decât cultul martirilor, într-o epocă tardivă. Ca aşezăminte sfinte funcţionaseră casele private ale unor creştini înstăriţi, care puneau la dispoziţia credincioşilor o parte din locuinţa lor, eventual o sală. După toleranţa discretă acordată de Gallienus, anumite localuri private au slujit exclusiv ca loc de cult. Chiar după 313 d.C, au funcţionat felurite localuri creştine religioase. Astfel au emers baptisteriile şi „marti-riile", martyria, mărturii, sanctuare legate de existenţa osemintelor sacre sau de relicvele martirilor. Sanctuarele erau de asemenea legate de locurile sfinte. Ele asumă fie planul basilical, fie planul central în formă de treflă sau de cruce. Primele biserici oficiale sunt, de fapt, cum am mai arătat, basilici religioase. în orice caz ele sunt clădite în funcţie de un plan basilical mai sus menţionat. Acest plan comportă o vastă sală dreptunghiulară (cu un acoperiş în şarpantă de lemn). Se adăuga-'o încăpere destinată preoţilor. Basilică se termina printr-o absidă, îndeobşte semicirculară. Până la urmă o cupolă pune în valoare un obiect situat în centrul geometric al locaşului creştin: sarcofag, mormânt, relicvă, altar. Spre deosebire de templele păgâne, deschise spre exterior şi împrejmuite de colonade, biserica creştină este închisă, asamblând efectele creştine în interiorul său, unde creştinii se adună ca să se roage şi să celebreze misterele Dreptei Credinţe. încât basilică creştină constituie concomitent un efect si o cauză a conturării spaţiului specific, relativ închis, al Bisericii, spaţiu mai sus consemnat. Desigur, anumite elemente ale bisericilor sunt tributare arhitecturii romane funerare, termale sau palaţiale. încă din jurul anului 200 d.C, creştinii şi iudeii începuseră să decoreze pereţii locaşurilor religioase, sălilor unde se rugau. Cel dintâi, Constantin a construit numeroase edificii creştine religioase. Cea mai veche biserică-basilică a lui Constantin este cea de la Latran, numită „basilică constantinianâ", basilică Constantiniana, calificată de asemenea ca „basilică latrană" şi construită pe ruinele unei vechi reşedinţe aristocratice din vremea lui Nero, unde fusese încorporată şi o tabără militară. Această biserică a fost terminată în 327-328 d.C, deşi a fost ulterior recondiţionată. Această primă catedrală creştină conţinea un nef central de 20 m în lărgime, mărginit de două nefuri laterale. Această biserică a fost atât de bogat decorată, încât era definită ca „basilică de aur", basilică aurea. La Roma, Constantin cel Mare a edificat de asemenea Biserica Sfântului Pavel din afara zidurilor. Se adaugă numeroase alte aşezăminte edificii martirologice, unde altarul este strâns asociat unuia sau mai multor morminte sacre. Mai ales însă trebuie sâ menţionăm imensa cate-drală-basilică-biserică a Sfântului Petru, începută de Constantin în 333 sau puţin înainte şi isprăvită după 354. S-a utilizat spaţiul capelelor funerare păgâne şi chiar al mormântului Sfântului Petru. Iată pentru ce trofeul Sfântului Petru se găseşte în altar, în miezul lui apostolic. Vestigiile începuturilor catedralei se află în subsolul actualei basilici-catedrale. încă de la început, catedrala avea dimensiuni impozante. în total, catedrala conţinea 164 m lungime, faţă de 66 m lăţime. în afara Romei, în periferie şi în complexele cimitirelor, se aflau basilică Sfintei Agnes, mausoleele Sfintei Constanţa şi Sfintei Elena, o altă basilicâ a Sfântului Petru. în special pe pământul sacru al Palestinei (în primul rând creştine şi apoi iudee şi musulmane), s-au clădit numeroase edificii creştine, mai cu seamă după pelerinajele Sfintei Elena (326-329 d.C). în Aelia Capitolina, fostul Ierusalim, Macarios a obţinut de la conciliul de Niceea întreprinderea unor săpături, care ar fi identificat locul Golgothei şi al Crucificării. Aici a fost edificată o basilicâ şi clădirea Sfântului Mormânt, denumită biserica învierii, basilică Anastasis. In erora 630
Naşterii Mântuitorului, Sfânta Elena a înfăptuit clădirea basilicii Naşterii Domnului, de fapt o biserică înzestrată cu cinci nefuri, desigur remaniată ulterior. Pe Muntele Măslinilor, în a doua jumătate a secolului al IV-lea d.C, a fost înălţată o biserică, axată pe un plan octogonal. La Hebron, au fost distruşi idolii şi, lângă mormintele patriarhilor (Abraham, Isac şi Iacob), a fost edificată o basilică-biserică de către Constantin. După moartea lui Constantin, ritmul construcţiilor a sporit la Roma şi în Imperiu. S-au ridicat mausolee, precum cel al Sfintei Elena de la Roma. Edificarea acestor biserici a interferat cu o luxuriantă artă decorativă creştină. Aceste decorări conţineau scene sacre, peisaje paradisiace. exaltarea Bunului Păstor, ca şi a învierii. Am relevat mai sus că Sidonius Apollinaris se bucura că fuseseră abandonate figurile „indecente" ale iconografiei păgâne. Iese în evidenţă arta mozaicurilor creştine, care începe cu figurarea păsărilor, florilor, personajkfemblematice şi a animalelor. Emerg de asemenea scene biblice. Pasărea Phoenix, vechi simbol păgân, devine semnul eternităţii. în legătură cu arta decoratorilor creştini, Marcel Le Glay lansează sintagma de „revoluţie culturală'". Dar tot el recunoaşte, în pictarea murală a catacombelor, a sarcofagelor creştine şi a zidurilor sacre, o continuitate, o afinitate între arta creştină şi cea păgână. Soarele, Helios, urcând spre cer, în carul său, cu creştetul nimbat, este asociat cu faţa Mântuitorului în cavoul Iuliilor, de lângă Vatican. Pe o frescă funerară creştină, defuncta apare însoţită spre tribunalul ceresc... dezeul Hermes. Prin urmare, în artă, ca şi în alte domenii, ruptura, iniţiată de creştinism, alternează cu o anumită continuitate. în general, arta secolelor Dominatului creştin reliefează o varietate de motive şi tehnici, deloc străine de simbolismul lui Plotin, ca şi de fervoarea Evangheliei, în care interferează cel de al treilea clasicism cu un anumit expresionism popular. Se ilustrează chiar manifeste tendinţe spre abstractizarea imagisticii21. Renaşterea constantino-theodosiană. Cultura, şcoala Unul dintre fenomenele cele mai interesante ale Dominatului rezidă în expansiunea uluitoare a culturii, învăţământului, literaturii. Am remarcat mai sus că, după 284, până în 375, chiar 410, se produce o revigorare a economiei şi a dezvoltării urbane. Dar înflorirea culturii şi a educaţiei se afirmă cu o pregnanţă sensibil crescută în raport cu alte domenii ale civilizaţiei Dominatului. Se manifestă ceea ce exegeţii definesc ca prima renaştere, aşa-numita renaştere constantino-theodosiană. în opoziţie cu a doua renaştere, cea carolingiană, şi cu a treia, Renaşterea propriu-zisă. în pofida servitutilor impuse de totalitarism şi de dirigismul etatist, calificat de către unii, cu exagerare, ca socialism de stat, cultura, educaţia şi învăţământul înregistrează un avânt deosebit în secolul al IV-lea şi chiar în atât de zbuciumatul secol al V-lea d.C. Literatura de limbă latină comportă unul dintre vârfurile dezvoltării sale, comparabil cu cele atinse în alte momente istorice de vârf ale culturii antice. Se dezvoltă prestaţia literaturii de limbă greacă, la nivelul anumitor parametri înalţi. Această expansiune priveşte atât literatura păgână, laică, profană, cel puţin până în primele decenii ale secolului al V-lea d.C, cât şi pe cea a creştinilor. Este epoca marilor scriitori şi teologi creştini, aşa-numiţii „doctori" ai Bisericii. Cum sublinia Marcel Le Glay, niciodată „literele", „Ies lettres" nu se bucuraseră de o asemenea veneraţie. Gustul pentru cultura marilor autori se manifestă cu o forţă neobişnuită. Sunt adoraţi Aristotel, la greci, Terenţiu, îndeosebi Vergiliu, dar Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental şi Ovidiu, Cicero, estimat ca paradigma prozatorilor, în special a retorilor, Seneca şi Salustiu, la latinofoni. Se conferă retoricii un statut manifest privilegiat în învăţământ, legat de o profundă înrâurire exercitată de către Cicero. Am relevat că, în ciuda crizei şi anarhiei militare, învăţământul, alfabetizarea, educaţia multivalentă atinseseră un foarte înalt nivel în secolul al III-lea. Veacul următor prilejuieşte o mişcare educativ-culturală, impregnată de un strălucit umanism, de o înnoire a formelor de cultură, de o amplificare notabilă a şcolii, a educaţiei, a culturii. Lectura în tăcere, în minte, în taina bibliotecii, tinde să substituie participarea la recitaţiile publice, efectuate cu glas tare. Totodată, acum emerg primele adevărate universităţi, comparabile celor din vremurile noastre. Cele dintâi universităţi apar în antichitate, şi nu în Evul Mediu, cum se opinează câteodată. Deşi învăţământul superior exista de multă vreme si forme de instruire universitară se încropiseră încă din secolele ale II-lea şi al III-lea d.C. Pe de altă parte, înlocuieşte tradiţionalul sul de papir, greu de mânuit, de scris pe el şi de citit, actualul format de carte, aşa-numitul codex, în vederea consemnării scrierilor de orice natură. Codex-ul era mai vechi, dar acum se generalizează. Papirul, produs rar şi scump, este substituit de pergament, fabricat pe bază de piei de oaie, capră sau viţel, potrivit unei tehnici inventate în Pergam. De unde şi numele de pergament al acestui material. Inventarea „cărţii", formate din foi de caiet, scrise pe ambele părţi, a prilejuit o adevărată revoluţie, culturală. S-au putut copia mult mai uşor operele literare clasice. S-a putut difuza mai rapid cultura, în cadrul unor adevărate mass-media ale antichităţii. Codex-ul putea fi ţinut într-o singură mână, pe când cealaltă scria pe pergament. în plus, dacă anterior, mai ales în secolul al II-lea d.C, progresase chiar mai sensibil decât cultura de limba latină elenismul, stimulat de a doua sofistică, geniul latin se expandează în secolul al IV-lea d.C. Dacă anterior anumiţi scriitori latinofoni redactaseră în limba greacă, intelectuali elenofoni, ca Amian din Antiochia şi Claudian din Alexandria, scriu în latineşte. în anumite provincii occidentale, începe să regreseze cunoaşterea limbii greceşti. Latina este limba oficială şi în Orient, inclusiv la Constantinopol. Rămâne de asemenea limba armatei. Iar în jurul cercurilor cultural-politice şi al altor focare de preocupări spirituale iau naştere adevărate mişcări de creativitate notabilă. Cum de fapt am mai relevat, o adevărată continuitate spirituală proliferează în jurul cercului Nicomachilor, de asemuit cenaclurilor moderne şi mişcării primului neoterism roman. Se promovează, în această mişcare, o coeziune, o omogenitate programatică. Papa Damasius, sprijinit de Hieronymus, creează la Roma o mişcare culturală creştină de asemenea coerentă. O altă mişcare este patronată de către Ambrosius. în sfârşit, în jurul mănăstirii de la Vivarium, se va contura o altă mişcare creştină umanistă, deosebit de productivă. In Italia ostrogotică, ultimul Symmachus şi Boethius încearcă să promoveze o altă mişcare culturală. Iar monahismul irlandez prilejuieşte de asemenea o mişcare culturală. De fapt, sinteza între moştenirea umanistă tradiţională şi Credinţa creştină permite conservarea esenţialului culturii antice. Creştinismul luptă pentru salvgardarea scrierii, culturii scrise şi a şcolii, în secolele VI-VIII. d.C, pentru aprecierea conceptului de humanitas, de omenie şi de umanism cultural. în secolul al Vll-lea d.C, Isidorus din Sevilla va alcătui o autentică enciclopedie umanistă. Atât creştinii, cât şi păgânii beneficiau de o formaţie instructiv-culturală similară. Ei urmau cursurile aceloraşi şcoli. Un păgân fanatic 632
loan Gură de Aur este elevul lui Libanos, implacabil sofist păgân. Intervenţionismul imperial se manifestă pregnant în organizarea şi desfăşurarea activităţilor didactice. Dezvoltarea accelerată a funcţionarismului necesită pregătirea şcolară performantă a slujitorilor acestuia, cunoştinţe tehnice, mai cu seamă în materie de drept. Numărul şi rolul avocaţilor sporeşte în secolul al IV-lea d.C. Fenomen care impune studierea limbii, a dreptului şi a retoricii. Elocinţa devine un scop în sine şi nu numai un mijloc de instruire. Ea se converteşte în simbol al culturii. Libanios afirmă că elocinţa constituie semnul disjuncţiei între romani şi Barbari. Francii Richomer şi Arbogast încredinţează purpura imperială retorului Eugenius. Iar Stilicho îşi educă fiica, Măria, viitoarea soţie a lui Honorius, în spiritul culturii romane rafinate. învăţământul privat al gramaticilor şi retorilor persistă, chiar la Roma, Atena sau Constantinopol. Se dezvoltă o concurenţă acerbă, care contribuie la menţinerea profesorilor privaţi într-o condiţie economică precară. La Atena, un profesor privat îşi recrutează cu forţa elevii. Unperăbier debarcă noaptea, în locuinţa unui retor, care îi era prieten, o navă plină de stCdenţi asiatici (Eun., Lib., 495; Proh., 485; Lib., 1, 16; Cod. Just., 10, 53, 2). Se remarcă anumiţi gramatici celebri, ca Donatus, profesorul lui Hieronymus (Sfântul Ieronim), Servius, comentatorul lui Vergiliu, la Roma, Charisius la Constantinopol, Eulogius, specialist în Cicero, la Cartagina. Gramaticii revizuiesc manuscrise mai vechi. Victorianus corectează la Roma textul primei decade a operei lui Titus Livius, la comanda lui Symmachus. încă din secolul al II-lea d.C. existau şcoli publice sau municipale, întreţinute de cetăţi. Ele proliferează în secolul al IV-lea d.C, când orice oraş important întreţine unul sau mai mulţi profesori plătiţi din bugetul sau salariul public, salario publico (Aug., Conf., 6, 7; Ciu., 1,'3). O asemenea şcoală era numită „publică" sau „municipală", schola publica ori municipalis, în greacă politikos thrânos. încă din vremea lui Marcus Aurelius, profesorii din şcolile municipale erau numiţi şi revocaţi de către consiliile municipale, pe baza unui concurs, în cadrul căruia candidaţii supuneau o mostră (prabatio) a capacităţilor lor unor persoane importante, încă de sub Antonini, împăraţii stimulau municipalităţile să deschidă şcoli municipale şi să fixeze salarii decente. în secolul al IV-lea d.C, funcţionarii imperiali intervin în numirea profesorilor. Cum am semnalat mai sus, Iulian decide ca toate numirile de profesori să fie aprobate de statul imperial {Cod. Th., 13, 3, 6). Profesorii privaţi, inclusiv retorii, predau la domiciliul lor, în localuri închiriate sau, în cazul preceptorilor copiilor de împăraţi ori de aristocraţi, în locuinţele elevilor. Astfel Lactanţiu a fost preceptorul lui Crispus, fiul lui Constantin, iar Ausonius, cel al Iui Graţian. Numeroase şcoli ale oraşelor se convertesc în universităţi municipale. Dar la Roma, Constantinopol şi la Atena fiinţează universităţi de stat. De fapt la Roma şi la Atena funcţipnau de mai multă vreme catedre de stat. Profesorii erau numiţi exclusiv de funcţionarii imperiali, sub supravegherea personală a împăraţilor. La Roma, se pot decela catedre de gramatică, retorică, drept şi medicină. Profesorii de medicină dădeau şi consultaţii bolnavilor. Sălile de curs, auditoria, se aflau în athenaeum creat de Hadrian şi în exedrele forurilor imperiale. Studenţii erau recrutaţi din diverse zone ale Imperiului. în 370 d.C., împăratul Valentinian I impusese o disciplină severă. Autorităţile imperiale supravegheau drastic studenţii. Erau obligate să cunoască locul de origine, numele părinţilor, pregătirea anterioară a studenţilor, locuinţa lor la Roma. Verificau lunar evidenţa lor, ştiau cine se înscrisese recent la studii şi cine pleca din Oraş. Studenţii care nu aveau un comporta- Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 633
ment corect erau bătuţi cu vergi şi erau expulzaţi din Roma [Cod. Th., 14, 9, 1; Aug., Conf., 5, 8, 12-l3). în universităţile municipale, în special la Cartagina, studenţii erau tulburenţi şi nedisciplinaţi. Se organizau în cete, care se încăierau între ele, şi petreceau mult timp la banchete. La Atena se studia îndeosebi filosofia, în cadrul celor patru „şcoli" tradiţionale, dar şi medicina. La 27 februarie 425, Theodosius II restructurează universitatea de stat din Constantinopol, care dispune de monopolul învăţământului superior. „Constituţia" lui Theodosius II a fost semnată şi de Valentinian III. Numai preceptoratul privat rămâne liber. Profesorii de stat nu au dreptul să predea lecţii particulare. Predau cursurile în săli amenajate ca exedre din piaţa Capitoliului. Funcţionau 31 de catedre. Literatura latină se studia în cadrul a treisprezece catedre-secţii, zece de gramatică şi trei de retorică. Fiinţau două catedre de drept şi una de filosofie (Cod. Th., 14, 9, 3; 15, 1, 53-l1; Cod. Just., 11, 19, 1). Se acordă onoruri profesorilor. O hotărâre datând din 15 martie 425 confefjnorific titlul de „comite al primului ordin", comes primi ordinis, profesorului, care avea o vechime de 20 de ani şi o carieră didactică notabilă (Cod. Th., 6, 21, 1). Themistios devine în 358 d.C. senator, apoi arhonte-proconsul al Constantinopolului şi ulterior prefect al acestei metropole. Ausonius asumă prefectura pretoriului şi apoi consulatul, în 379. Pretutindeni se studia şi stenografia, necesară funcţionarilor imperiali. Harta învăţământului municipal era complexă. Funcţionau universităţi municipale la Alexandria, Antiochia, Nicomedia, ca şi la Treveri, Mediolanum, Cartagina (deja menţionată), Massilia, mai ales la Augustodunum (azi Autun) şi la Burdigala (azi Bordeaux). Unde pe vremea lui Ausonius existau opt catedre de gramatică, cinci de retorică şi una de medicină, La Berytos (azi Beirut) fiinţa o puternică şcoală de drept; se preda în latină, greaca fiind introdusă la sfârşitul secolului al IV-lea d.C. Emerg şcoli municipale în Gallia, la Lemovicum, Tolosa, Narbo, Arelate, Vienna, Lugdunum, Aventicum, Besara, Durocortorum, Colonia. în Italia se remarcă şcoala de la Neapolis. Pretutindeni emerge gustul pregnant pentru erudiţie. în 1982, în centrul oraşului Emerita (azi Merida), capitala Lusitaniei, a fost descoperit un mozaic în triclinium (deci sufragerie) care ilustrează festinul celor şapte înţelepţi ai antichităţii. Aşezaţi pe jilţuri sau pe stânci, ei sunt, cu indicaţia numelor şi a oraşului de obârşie, în greacă, Solon atenianul, Chilon din Sparta, Periandru din Corint, Thales din Milet etc. în şcolile creştine, pe lângă cultura profană, se studiază textele sacre, în special cele biblice. Se dezvoltă un învăţământ monastic şi un altul episcopal. Cel monastic a apărut în Orient. Eusebios, Augustin şi Marinus au impulsionat crearea şcolilor episcopale. Educaţia creştină începea acasă, în familie, însă continua prin iniţierea doctrinară în cadrul Bisericii. Existau profesori de religie specializaţi, dar, progresiv, preoţii şi episcopii au predat dogmele şi ideile Dreptei Credinţe. învăţătura religioasă se prezenta ca savantă. Iudaismul continuă să utilizeze şcolile rabinice"". Renaşterea constantino-theodosiană. Literatura Dintre toate prestaţiile renaşterii constantino-theodosiene, cea mai interesantă este cea a literaturii. Varietatea speciilor şi modalităţilor de exprimare, bogăţia ideilor şi mijloacelor de expresie, chiar forţa artistică dau seama de literatura Dominatului. Ca şi cum nu s-ar fi aflat în cauză o literatură a unui sfârşit de civilizaţie, a ceea ce francezii definesc ca „fin de siecle". Sau poate tocmai pentru că se afla în cauză acest sfârşit de 634
Eugen Cizek civilhape, literatura se manifestă cu atâta vigoare. Alt fenomen interesant rezidă în faptul că literatura păgână şi cea creştină îşi repartizeză aproape la egalitate „plaja" acestui sfârşit de civilizaţie. Ca şi cum baza sociologică a păgânismului nu ar fi fost atât de fragilizată. Literatura păgână produce geniul lui Amian, pe când cea creştină comportă strălucita performanţă multiformă a lui Augustin. Cu toate că, în ansamblul lor, ambele literaturi nu numără atâta creativitate, atâtea talente originale ca vârfurile anterioare ale artei literare antice. în orice caz, preţuirea literaturii Dominatului ca o perioadă de renaştere, de reviriment al literelor latine, are în vedere mai ales expansiunea umanismului şi a erudiţiei. Cu toate câ nu lipsesc, cum am arătat, talentele strălucitoare. Se manifestă o largă deschidere a genurilor şi speciilor literare, deşi îndeosebi proza atestă o vigoare remarcabilă. De altfel parcursul genurilor şi speciilor literare traduce o evoluţie sinuoasă, în care se manifestă amalgamul fonnelot de expresie. Dezvoltarea poeziei comportă, de pildă, o anumită orieniafe mixta lirico-epică, în care nu sunt absente mărcile satirice şi parasatirice. Interferenţele între cele două literaturi, păgână şi creştină, sunt atât de numeroase, încât eforturile exegeţilor moderni de a le separa par absurde. De altfel ambele literaturi au fost impregnate de fervoarea religioasă, ca şi de impactul neoplatonismului. Subsistă „şcolile" filosofice consacrate, mai cu seamă la Atena. Deşi filosofii susţin nolens uolens propagarea cultelor orientale soteriologice, a diverselor teurgii şi practicilor taumaturgiei. Epicureismul este condamnat la o moarte lentă. Stoicismul intră şi st într-un con de umbră, însă este recuperat, într-un context creştin umanist, de Boethius, la începutul secolului al Vl-lea d.C, Cum am relevat, în repetate rânduri, filosofia Academiei se converteşte aproape total în neoplatonism. Care domină cu autoritate constrângătoare gândirea filosofică, mişcările spirituale ale Dominatului. Chiar teologia creştină este parţial tributară neoplatonismului. Neoplatonicienii continuă să preconizeze doctrina extazului, a unirii cu Ideea sau Divinitatea prin contemplaţie, prin comuniunea între lumea sensibilă şi forma eternă. Neoplatonicienii îmbrăţişează monoteismul filosofic şi asumă valorile Dominatului. Ei caută pretutindeni sacrul, sub egida aşa-numitei sanc-titudo. Se declară respectuoşi faţă de ierarhia celestă, ca şi faţă de cea politico-socială. Am subliniat cât de pregnant se manifestă gustul pentru erudiţie, pentru studierea şi comentarea operelor marilor scriitori al trecutului. Aristocraţii romani privilegiau discuţiile erudite şi se ocupau fervent de studierea şi înţelegerea lui Titus Livius, „bardul" în proză al măreţiei Romei, ca şi a lui Vergiliu, poetul Romei prin excelenţă. Beneficiază de un enorm succes traducerile. Din greacă în latină se tălmăcesc tot felul de opere, tratate filosofice şi de morală, de medicină, poeme, romane, cronici, biografii. Către 397 d.C, un prieten al lui Symmachus, numit Naucellius, a tradus un breviar, un rezumat al Constituţiilor lui Aristotel. Astfel s-a născut legenda unui Aristotel care l-ar fi însoţit pe Alexandru la brahmani. Această legendă a fost difuzată la cotitura dintre secolul al IV-lea şi al V-lea d.C. de un breviar al biografiei lui Aristotel. Se conturează o foarte relevantă aviditate a cunoaşterii. Chiar după dispariţia Imperiului roman occidental, în Vest retorica va persista şi va înregistra o acrobaţie verbală sofisticată, până la sfârşitul secolului al Vl-lea d.C. Pe urmele experienţei pliniene, se dezvoltă specia panegiricelor, ale cărei norme fuseseră codificate, în secolul ai III-lea d.C, de retorul grec Menandros din Laodiceea Frigiei. O serie de profesori gallo-romani compun numeroase panegirice, care elogiază împăraţi, de la Maximian până la Theodosius I (în 389 d.C). Şi reputatul scriitor-senator Symmachus, autor de cuvântări, de rapoarte oficiale (relationes), adresate suveranilor, precum Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 635
cel referitor la altarul Victoriei din senat, de scrisori alambicat elaborate, a scris panegirice. Literatura declamatorie de limbă greacă se reliefează ca deosebit de bogată. Se disting ca remarcabili sofişti şi panegirişti Himerios, Themistios şi Libanios. Themistios îl comentează pe Aristotel şi scrie numeroase panegirice, adresate tuturor împăraţilor, în vremea cărora trăise, păgâni, ca Iulian, ori creştini. Este un teoretician inteligent, făuritor al concepţiei relative la împăratul ideal, inspirate de stoici, Platon şi Aristotel. Libanios din Antiochia a fost profesor de retorică la Nicomedia, Constantinopol şi în oraşul natal, până când a decedat. Pentru studenţii săi, a alcătuit numeroase exerciţii de retorică. Cele 64 de cuvântări ale sale pendulează între panegirice, fie nesincere, precum cele adresate lui Constanţiu II şi Constans în 349, fie entuziaste, ca acela destinat Iui Iulian, pentru care a alcătuit şi un elogiu funebru - în 365, Epitaphios - şi discursuri de circumstanţă, unde atacă anumiţi guvernatori incapabili. într-un fel de scrisori deschise trimise lui Theodosius I, Libanios blamează curajos diverse abuzuri ale administraţiei civile şi militare, inclusiv în 386, politica antipăgână a prefectului Cynegios (discursul 3(1, „Pentru temple", Pro templis). Cele 1644 de epistule ale sale, expediate foştilor elevi, curialilor, profesorilor, funcţionarilor imperiali, militează pentru apărarea tradiţiilor elenice, inclusiv păgâne, pentru autonomia municipală şi împotriva totalitarismului. Prin urmare, pe lângă discursurile de aparat şi epistolografia literară, se dezvoltă abundent proza didascalicâ, de erudiţie, dreptul, însă şi filologia. Sub Theodosius, pornind de la comentarea lui Vergiliu, Servius Honoratus oferă un adevărat festival de erudiţie. în „Saturnaliile", Saturnalia, Macrobius dă seama de discuţiile erudite, filologice, religioase, filosofice, desfăşurate cu prilejul sărbătorilor de iarnă între câţiva prieteni intelectuali, admiratori ai lui Vergiliu. Vitalitatea păgânismului este atestată de „Calendarul anului 354", codex oferit la 1 ianuarie 354, ca dar pentru anul nou, unui înalt personaj, numit Valentinus. Sunt prezentate zilele săptămânii, începând cu aceea a lui Saturn, care va deveni duminica. Astrologia se află la loc de cinste, întrucât se figurează semnele zodiacului. Sunt enumerate sărbătorile păgâne, deşi Valentinus era creştin. Rezultă că de fapt cutumele păgâne nu afectează existenţa dusă de creştini. Cântecul de lebădă al erudiţiei păgâne apare în ciudata scriere a lui Martianus Capella, intitulată „Despre căsătoria dintre Mercur şi Filologie", De nuptiis Mercurii et Philologiae, apărută, în nouă cărţi, înainte de 439 d.C. într-un text alegoric, care îmbină fantasticul cu ficţiunea, sunt analizate artele liberale, gramatica, dialectica, retorica, geometria, aritmetica, astronomia şi armonia. Fulgentius Planciades, trăitor probabil între 467 şi 533 d.C, înainte de a deveni călugăr creştin, a continuat discursul didascalic alegorizant al lui Martianus Capella. Dar numărul erudiţilor şi filologilor este foarte mare. Proza istoriografică se manifestă cu deosebită vigoare, marcată de asemenea de amestecul speciilor care alcătuiau federaţia constituită în antichitate de historia în înţelesul larg al termenului. O ilustrează istorici greci ca Eunapios şi Olympiodoros, ale căror scrieri nu s-au conservat, dar au lăsat urme în opera lui Zosim, autor de la sfârşitul secolului al Vl-lea d.C. Am arătat că şi împăratul Iulian a fost un scriitor de limbă greacă prolific, multivalent. Analistica se combină cu tiparele unor specii înrudite cu ea, mai ales cu structuri ale res gestelor şi memorialisticii, în opera atât de strălucită a celui din urmă mare istoric roman, care a fost Amian sau Ammianus Marcellinus. El a resuscitat specia res gestelor. Centrul de greutate al operei sale strălucite îl constituie „gesta" lui Iulian. Totodată Amian se exprima într-o latină încifrată, pe care faptul câ limba sa maternă era greaca n-o explică decât parţial. Au beneficiat de un succes remarcabil specii istoriografice precum epitoma-breviariul şi biografia. Sunt abreviate nu numai opere istorice, ci şi de altă natură. Ca adevărat manual scurt se prezintă epitoma de strategie şi tactică militară a lui Vegetius şi cea conţinută de tratatul de agronomie al lui Palladius. înmulţirea epito-melor se explică mai puţin prin abundenţa de cititori grăbiţi şi în măsură mai sensibilă prin nevoia 636
Eugen Cizek de manuale, indispensabile şcolilor vremii. Creşterea simţitoare a numărului de cititori a determinat pe de altă parte mărirea „tirajelor". Or această mărire de tiraje, înmulţirea numărului de cititori, reclamă economie de materiale şi solicită suplimentar scribii. încât era mai uşor de editat opere scurte. Prosperitatea biografiei politice rezulta din personalizarea accentuată a cârmuirii Imperiului, legată de totalitarism şi de potenţarea despotismului teocratic. îndeobşte biografii utilizau modelul suetonian. Amalgamul de genuri şi specii se manifestă injoncţiunea între epi-tomâ şi biografie, tradusă de breviariul istoric al lui Eutropiu, unde se instalează medalioane biografice, ca şi de biografiile scurte ale cezarilor, scrise de Aurelius Victor şi de epitomatorul lui. Iar scrierea lui Festus zămisleşte joncţiunea între epitomâ şi monografie. Desigur, biografii mai întinse, de obedienţa suetoniană, însă bogate în informaţii interesante, emerg în opera unui istoric anonim, autorul „Istoriei Auguste", Historia Augusta. Poezia profană a Dominatului este ilustrată de creştinul erudit Ausonius, care însă scrie ca un autor păgân, şi în special de poetul unui viguros talent, întemeiat pe o efervescentă combustie interioară, cjje a fost alexandrinul Claudian. în opera acestuia, erudiţia mitologică, poezia de actualitatSTrevelatoare de izbucniri lirice, se exprimă sub Honorius şi sub protecţia lui Stilicho, în forme impresionante. Interesant este şi jurnalul de călătorie versificat al lui Rutilius Namatianus, care, în versuri, marcate de experienţa ovidianâ, îşi narează întoarcerea de la Roma spre Gallia natală, în 417 d.C. Putem conchide că literatura profană a secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C. răspunde orizontului de aşteptare al unui public pasionat de artă rafinată, de revalorizarea clasicilor, de erudiţie pedantă, de elanuri mistice, de curiozităţi pitoreşti. Ncjul utilaj mental, adoptarea unor noi valori se decantează în respectarea ori în dezvoltarea ierarhiilor literare sau neliterare, în promovarea sacralităţii. Sunt totodată prezervate, măcar parţial, vechile valori. Literatura creştină se orientează spre scrieri doctrinare, teologice, de propagandă, în care se cristalizează totuşi talente literare de excepţie. Perfomiează o literatură greacă creştină, bogată în nume şi scrieri remarcabile, adesea mai elegante şi mai sensibil executate decât cele ale scriitorilor creştini latinofoni. Desigur, în literatura latină creştină prevalează acei scriitori definiţi mai sus ca „doctorii Bisericii". în prima jumătate a secolului al IV-lea se desprind două nume revelatoare, adică acelea ale lui Eusebios din Cesareea şi Athanasios din Alexandria. Eusebios, născut prin 265, a devenit episcop în Palestina în 313, unde a ocupat scaunul episcopal până la moarte, adică în 340. A alcătuit opere istorice şi apologetice. Printre altele, a compus, în zece cărţi, a Istorie a Bisericii, care prezintă evoluţia creştinismului de la origini până în 323. în scrierile sale, Athanasios a combătut cu intransigenţă arianismul. Ulterior s-au exprimat ca polemişti virulenţi trei cappadocieni: Sfântul Vasile, Sfântul Grigore din Nazians şi Grigore din Nyssa. Orator pătimaş, polemist de talent incontestabil s-a dovedit a fi, la extremul sfârşit al secolului al IV-lea şi la începutul veacului subsecvent, Sfântul Ioan Chrysostomul sau Gură de Aur. El a comentat Evanghelia, ca un adevărat atlet al Dreptei Credinţe. Consemnăm şi pe Synesios din Cyrene, episcop pjatonizant, raţionalist, literat şi mare proprietar funciar, om de acţiune şi de meditaţie. îndeobşte această literatură greacă creştină ilustrează, cum am mai semnalat, o atitudine mai tolerantă, mai nuanţată decât cea de limbă latină. Totuşi părinţii latinofoni ai Bisericii erau înzestraţi cu un talent şi o prolificitate literară notabilă, în scrierile lor, alternează contestaţia globală a tradiţiei păgâne cu receptarea ei, cu alianţa cu Imperiul, înainte de abandonarea acesteia. Concomitent, toţi erau înzestraţi cu o solidă cultură profană. Aproape toţi cei din secolul al IV-lea d.C. începuseră prin a fi păgâni. Fapt care explică atât zelul lor polemic, cât şi pledoaria vibrantă în favoarea unui nou umanism, unde intersectează Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 637 cu teologii de limbă greacă. Se exprimă iniţial Arnobius din Sicca, autorul, pe Ia 300 d.C. al unui vast tratat antipăgân, „împotriva naţiilor" (de fapt, a păgânilor), Aduersus nationes, în şapte cărţi, dar şi Lactanţiu. Acest Cicero creştin, cum a fost calificat, în temeiul umanismului şi limbii sale, a alcătuit o expunere completă a doctrinei creştine, în şapte cărţi, „Instituţiile divine", Diuinae institutiones, unde reprobă orice formă de politeism. Mult mai polemic se manifestă Lactanţiu în „Despre morţile persecutorilor", De mortibus persecutonim, unde descrie sfârşitul cumplit rezervat împăraţilor care reprimaseră creştinismul. Chiar mai apăsat decât Eusebios, Lactanţiu pledează pentru cauza intervenţiei lui Dumnezeu în timpul istoric, cel real, cel trăit de oameni pe pământ. Pe scurt, pentru concepţia providenţialistă a istoriei. Această concepţie se regăseşte, la nivelul înverşunării implacabile, într-un poem anonim de la sfârşitul secolului al IV-lea, „Poem împotriva păgânilor", Carmen contra paganos. Sunt condamnaţi la chinurile Tartarului toţi cei care adoraseră, în timpul vieţii, divinităţile păgâne monstruoase. „Doctorii Bisericii" alternează, în scrierile lor, apologetica, dirijată împotriva păgânismului, cu patristica, consacrată mai ales luptei împotriva ereziilor. Dacă Firmicus Maternus se înverşunează împotriva păgânilor, Hilarius, episcop din Gallia romană, combate cu ardoare ereziile în „împotriva arienilor", Aduersus arianos. La Sfântul Ieronim sau Hieronymus ne-am referit mai sus. Pasionat ascet, el oferă prima traducere latină solidă a Bibliei, dar şi un tabel cronologic de istorie universală, Chwnkon, în care recentrează figurarea evenimentelor trecutului în optica teleologică şi provi-denţialistâ. Epistulele sale dau seama de condamnarea luxului şi moravurilor disolute ale unor creştini, inclusiv preoţi şi monahi avari şi eleganţi. „Eminenţa cenuşie" a împăraţilor creştini, Ambrosius, a desfăşurat, pe lângă o prodigioasă activitate politică şi administrativă, o amplă operă, în diverse genuri literare, unde regăsim predici pasionate şi felurite tratate teologice. Totuşi, cel mai prolific autor latin, vârf valoric al literaturii antice în general, a fost romano-africanul Aurelius Augustinus, Fericitul Augustin. Fusese maniheist, înainte de a se creştina. Opera sa monumentală cuprinde, printre nenumărate tratate, odiseea sa spirituală din „Confesiuni", Confessiones, fundată pe o strălucită introspecţie abisală, şi vasta scriere teologică, mai sus consemnată, De ciuitate Dei, unde se pun bazele doctrinei catolicismului medieval. Poezia creştină a fost cu talent ilustrată mai cu seamă de Prudentius, care atestă trăire poetică vibrantă, îndeosebi în imnuri, precum cel hărăzit Sfântului Laurenţiu. Secolul al V-lea este marcat de numeroşi autori creştini, ca istoricul mai sus menţionat Orosius şi Salvianus. în cele din urmă literatura creştină debuşează sub ostrogoţi în operele lui Boethius, mai ales în „Consolaţia filosofiei", Consolatio philosophiae, unde se operează o iscusită sinteză între învăţătura creştină şi tradiţia culturală profană, ca expresie a unui nou şi solid umanism. Acest mecanism sincretistic constituie de asemenea ţinta lui Cassiodorus şi chiar a istoricului Iordanes, care atestă continuitatea populaţiei latinofone în Dacia traianâ. Se remarcă şi alţi autori creştini din zona dunăreană. Dionysius Exiguus este părintele calendarului nostru actual. Probabil eronat, el a fixat data naşterii terestre a Mântuitorului. Renaşterea constantino-theodosiană a prilejuit un nou clasicism, cel de al treilea, exprimat nu numai în artele plastice şi arhitectură, ci mai ales în literatură, păgână şi creştină. De fapt; acest al treilea clasicism se apropie mai sensibil de cel dintâi, adică acela al vremurilor „de aur", decât se apropiase de el cel de al doilea clasicism. Abundă referinţele la modelele clasice, vestigiile voite din operele marilor scriitori ai secolului I î.C, fervoarea învederată faţă de tiparele vergiliano-ciceroniene. Nu lipseşte însă concurenţa unui expresionism popular. La anumiţi autori creştini şi în unele traduceri ale Bibliei se strecoară o „exprimare vulgară", sermo uulgaris, care se contra-pune „exprimării de şcoală", sermo scholasticus, a retorilor şi scriitorilor rafinaţi23. 638
Am constatat cum s-a desfăşurat, în mod concret, aşa-numita cădere a Imperiului roman. Care de fapt nu a echivalat decât cu prăbuşirea şi dispariţia Imperiului roman occidental. Factorii conjuncturali au operat desigur în virtutea unui puternic impact. Lichidările fizice ale lui Stilicho şi Aetius au jucat un rol important. După moartea lui Valentinian III, practic Imperiul occidental s-a zbătut în chinurile unei crize fără sfârşit şi fără speranţă, pe care nimeni nu a putut s-o mai stăpânească. Intrigile inconştiente ale curtenilor de la Ravenna, în goană după o putere treptat mai redusă, dar egoistă şi laşă, de fapt iluzorie, cele de la Constantinopol. unde puterea politică manifesta în cel mai bun caz indiferenţă faţă de soarta Apusului, orgoliile, vanităţile stupide, au cântărit minlt în procesul destrămării Imperiului occidental. Era cu adevărat numai indiferentă curtea de la Constantinopol la soarta Imperiului vesţif De fapt acolo se profila dorinţa reunificării sub egida Imperiului oriental şi a recuperării teritoriilor occidentale. Această aspiraţie a găsit de altfel rezolvare concretă sub Iustinian. Dar nimeni nu înţelegea că recuperarea iustiniană era efemeră şi că, în ultimă instanţă, însuşi Imperiul roman oriental îşi va schimba în întregime caracterul, substanţa, că, în structura sa profundă, indiferent de arguţiile juridice, el nu va mai funcţiona ca roman. S-au adăugat străpungerea frontierelor de către seminţiile barbare şi ambiţiile excesive ale generalilor mercenari, care nu mai erau dispuşi să slujească Imperiul roman occidental. Dar cauzalitatea profundă a disoluţiei Imperiului roman occidental şi, în ultimă analiză, a Imperiului Romei trebuie căutată în altă parte. De secole, savanţii sunt divizaţi în această privinţă. E. Demougeot insistă asupra factorilor conjuncturali, mai sus menţionaţi, cum ar fi ambiţia excesivă şi erorile de tactică politică a lui Stilicho, care se izbea de reacţia antibarbarâ de la Constantinopol şi de uneltirile principalilor gestionari ai Imperiului oriental. Se evocă de asemenea deplasarea invaziilor barbare de la Est spre Vest. Diviziunea între Vest şi Est era mai veche şi mai adâncă, datând din vremea lui Octavian August şi a lui Marcus Antonius. Ea nu se reducea la diferenţele linvistice. Iar colegialitatea puterii imperiale, atât de frecventă în secolul al IV-lea d.C, obişnuise oamenii cu ideea „împărţirii", partitio, a Imperiului, care nu putea decât sâ-l slăbească. Totuşi cei mai mulţi savanţi încearcă să identifice pricini mai adânci ale procesului dizolvării şi „căderii" Imperiului. începând de la Gibbon, numeroşi exegeţi, ca M. Rostovzev, Ferdinand Lot şi, într-o anumită măsură Francesco De Martino, au considerat că Imperiul Romei a murit din cauza viciilor Iui interne, a unei crize generalizate şi a „decadenţei". Barbarii ar fi nimicit un organism putred, ros de hibe lăuntrice, pe jumătate distrus, înainte ca ei să fi năvălit în masă pe meleagurile lui. Francisco De Martino stăruie asupra cauzelor economice şi sociale ale slăbirii Imperiului, cum ar fi insuficienţa producţiei şi a productivităţii, prevalenta forţelor sociale neproductive, mediocritatea nivelului de trai, opresiunea de toate tipurile (fixarea statutului social, rechiziţiile, fiscalitatea, dirigismul), decăderea relativă a comerţului etc. Dimpotrivă, alţi savanţi.afirmă că Imperiul era înfloritor la sfârşitul secolului al IV-lea. Ei refuză formula de „Bas-Empire", amorsată în secolul al XVIII-lea. încât Andre Piganiol a afirmat ritos că Imperiul nu a murit natural, ci a fost asasinat de Barbari. L-au urmat Santo Mazzarino şi numeroşi alţi cercetători. Ipotezele avansate de unii cercetători „marxişti", potrivit cărora sclavagismul ar fi distrus Imperiul sunt absurde. Sclavajul, în realitate difuzat numai în anumite zone ale Imperiului, era de mai mult timp în declin şi, de altfel, el a supravieţuit Imperiului roman. Sclavii nu s-au răsculat în masă împotriva Imperiului. Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 639
încât nu ne rămâne decât să recapitulăm cauzele principale ale căderii Imperiului roman: 1) criza mental-instituţională, care a asigurat victoria tendinţelor centrifugale, în condiţiile destabilizării puterii centrale, ca urmare a sclerozării ierarhiei sociale şi a proliferării intrigilor mărunte, individualiste şi inconştiente; 2) recesiunea economică, 'Izbucnită mai ales în secolul al V-lea d.C, în care interferau subproducţia şi inflaţia, dezechilibrul acut între import şi export, disproporţia enormă, progresivă, între resurse, treptat, inevitabil, diminuate, şi cheltuieli, mereu sporite; 3) criza identităţii, destruc-turarea utilajului mental, a constantelor mentale consacrate; 4) persistenţa invaziilor, deşi acestea acţionau mai ales din interiorul Imperiului sau în speranţa infiltrării în ţesătura intimă a acestuia. De fapt, Barbarii au admirat întotdeauna civilizaţia romană. Când s-a căsătorit cu Galia Placida, vlăstar al familiei imperiale, căpetenia vizigotă Athaulf a declarat răspicat că dorea să restaureze şi să sporească puterea unei Rome, menite să se sprijine pe goţi (Oros., Hist., 7, 43, 5). Pe de altă parte, repetăm, chiar sub Dominat, nu au putut fi niciodată eliminate complet ambiguităţile regimului politic monarhic fără nume, creat de August. Nu trebuie uitat că „Imperiul" roman din punct de vedere strict juridic a rămas, până la sfârşitul secolului al V-lea d.C, o republică, unde senatul şi poporul roman transferau în bloc competenţele lor unui personaj providenţial. încât puterea imperială nu a fost niciodată riguros ereditară din acelaşi punct de vedere juridic. Dar de ce Imperiul roman a rezistat în Orient, unde era totuşi condamnat la mutaţii radicale, pe termen lung? Se avansează diverse explicaţii. Se afirmă c3 nr«iim«o 640
Eugen Cizek barbară era în Orient mult mai modestă. De fapt, după zdrobirea goţilor la Naissus de către Claudius II şi în pofida dezastrului de la Adrianopol, aici incursiunile şi rebeliunile barbare au putut fi stăvilite sau relativ ţinute sub control. Aici armata era mai numeroasă şi se opuneau Barbarilor comandanţi şi soldaţi romani, din interiorul Imperiului. Factorii economici au jucat şi ei un anumit rol. Potrivit lui Paul Petit, marile căi mediteraneene şi comerciale convergeau spre Bosfor şi Asia Mică. Exagerând desigur, Andre Piganiol opina că, prin zămislirea Constantinopolului, Constantin trădase Roma. în orice caz, afirma Paul Petit, în Orient se salvgarda o solidă noţiune a statului, datorită preponderenţei funcţionariatului civil, grupat în jurul unei prefecturi a pretoriului unice. Persistau încă micii şi mijlocii proprietari de pământ, legaţi de sate autonome şi de o viaţă urbană dezvoltată. Roma se golea de locuitori. Nu au putut sensibil perturba această prosperitate nici disensiunile religioase, nici orgoliile, comploturile şi intrigile de curte, chiar loviturile de palat, nici mediocritatea anumitor împăraţi, subjugaţi femeilor şi eunucilor din serviciile lor. Deşi au existat împăraţi foarte competenţi, ca Anastasios (49l-518 d.C), care a pus ordine în finanţele statului său, grav afectate. A lăsat, la moartea sa, o trezorerie care conţinea 320.000 libre de aur. Astfel a putut surveni recucerirea parţială a Vestului, întreprinsă de către Iustinian. Acesta o socotea datorie de onoare şi scria, în 536, că speră din tot sufletul ca Dumnezeu să-l ajute să reintegreze Imperiului pe romanii pierduţi de acesta, din pricina indolenţei cetăţenilor, deşi se întindeau până la marginile a două oceane (Novei. Just., 30, 11). De altminteri, Barbarii din Est nu apreciau ca păgubitor pentru interesele şi bunăstarea lor Imperiul roman oriental. Şi nici suficient de slab, de destabilizat, ca să poată fi uşor suprimat. în statul lui Iustinian prosperau mai mult de 900 de cetăţi şi cel puţin 100 de episcopate. Statele barbare nu au suprimat de la început dreptul roman. Acte private, descoperite pe tăbliţe de lemn, scoase la lumină în 1928, în regiunea Tebessei, la frontiera actuală algeriano-tunisiană, şi cunoscute sub denumirea de „tăbliţele Albertini" demonstrează că în Africa vandală continua să fie solid dreptul funciar, introdus de romani în secolul I d.C. Marcel Le Glay reliefa că statele barbare nu au abolit moştenirea romană. In materie de drept, de religie, de limbă, de instituţii, de expresie artistică, conceptul de România, apărut tocmai în secolul al IV-lea d.C, se manifestă pregnant şi pretutindeni. Imperiul practicase o politică deschisă, constantă şi progresivă, de aculturaţie, care implicase o romanizare profundă, cu toate că incompletă, pe anumite meleaguri. Toţi locuitorii „lumii romane", orbis Romanus, fuseseră marcaţi de ea, în pofida tendinţelor centrifugale, relevante în multe areale ale Imperiului. Invadatorii barbari fuseseră impregnaţi de acest proces de romanizare. Ei estimau ca inseparabile latinitatea şi creştinismul. Arian ori niceean. Creştinismul a contribuit substanţial la abandonarea parţială de către Barbarii germanici, stabiliţi în Occident, a cutumelor proprii şi la asumarea anumitor culturi izvorâte din România. Creştinismul a făurit un nou umanism si a salvat, în Evul Mediu, moştenirea antică. Limba latină, desigur transformată, s-a menţinut ca idiomul locuitorilor atâtor ţări europene: Italia, Franţa, Spania, Portugalia, România, tărâmul latinilor Orientului, şi unor părţi din Belgia şi Elveţia. Insule de latinitate au supravieţuit şi în Balcani. Popoarele neolatine au moştenit nu numai limba Romei antice şi anumite Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 641
instituţii ale acesteia, ci şi elemente pendinte de mentalul Imperiului. Ele conservă urme din tenacitatea, răbdarea şi pragmatismul romanilor antici, din constructivismul lor, din gustul lor pentru claritate şi pentru un raţionalism riguros. Din păcate, au moştenit şi pasiunea diviziunilor, decantată în secolul al III-lea d.C. Şi alte popoare nelatine au moştenit mărci mtntale şi instituţii romane. Senatul constituie în Statele Unite instituţia parlamentară cea mai importantă. Dreptul modern, instituţii moderne au fost alcătuite după model roman. Biserica şi-a asumat structuri instituţionale romane, care au slujit organizării sale medievale şi chiar actuale. în secolele al Vl-lea şi al VH-lea, limba greacă a înlocuit latina ca idiom oficial şi cultural al Imperiului Oriental. Totuşi acea structură politică devenită Imperiul bizantin a conservat instituţiile romane, structurile sale administrative. Până în 1453, grecii Bizanţului se autoproclamau „romani", romeii. De fapt, ideea imperială romană nu a murit decât în 1806, iar cea de „montare" a unui stat mondial, superior tuturor popoarelor, nu a dispărut niciodată. Mirajul Romei renăscute drept capitală a lumii a operat preţ de numeroase secole. Papii medievali se considerau stăpânii lumii şi nu recunoşteau decât dificil autoritatea statelor laice. Evul Mediu a fost sfâşiat în Italia de lupta dintre partizanii papalităţii, guelfii, şi cei ai împăraţilor de atunci, gibelinii. în plin Ev Mediu, Chretien de Troyes, în romanul său Yvain sau Cavalerul cu Leul, îşi mai închipuia încă existând undeva un împărat roman, care ar fi prezidat o federaţie de regi, adică în termenii proiectelor relative la viitorul Imperiului, nutrite de Orosius şi de scriitori latini ai secolelor al V-lea şi al Vl-lea d.C. De fapt, restaurarea Imperiului roman a fost înfăptuită de mai multe ori, în cursul veacurilor. Carol cel Mare s-a proclamat împărat roman al Occidentului. Ulterior Otto, după ce s-a declarat rege al Germaniei în 936 şi al Italiei în 959, a încercat restaurarea imperiului carolingian, ca prim împărat al Sfântului Imperiu roman. Papa Ioan al XH-lea i-a încredinţat coroana imperială. Astfel a luat fiinţă Imperiul romano-germanic sau Imperiul roman de naţie germană, care a durat până în 1806. în Est, Imperiul a subsistat până în 1453. Chiar atunci cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmet Khan, spirit deschis, aproape sceptic, din punct de vedere religios islamic, adevărat precursor al lui Kemal Ataturk, se considera succesorul unui imperiu roman dezonorat de Paleologii bizantini. Ideea imperială a fost preluată şi alţii. De Habsburgii spanioli ai lui Carol Quintul şi Filip al II-lea, de francezii lui Ludovic al XIV şi ai lui Napoleon I. Acesta din urmă a desfiinţat Imperiul romano-germanic, dar pentru a anexa Roma însăşi Imperiului său, care se voia mondial. Regii Marii Britanii nu erau străini de ideea imperială. De fapt, imperiul lor colonial încorpora un sfert din planeta noastră. Ideea imperială a animat Imperiul Kaiserilor şi, desigur, al statului mondial visat de Hitler, părintele celui de al treilea Reich. Concomitent, Mussolini proclama ca „imperatore" pe regele Italiei. încă de Ia Petru I, ţarii ruşi au năzuit să reconstituie, în profitul lor, un imperiu, care ar fi trebuit să cuprindă şi Strâmtorile, să dobândească acces la Marea Mediterană. Uniunea Sovietică a moştenit această idee imperială şi a încercat s-o impună cu forţa. Oare Statele Unite, mândre că sunt acum singura superputere mondială şi că impun pax americana pretutindeni, nu aspiră spre constituirea unui imperiu mondial? în orice caz, de fapt, la sfârşitul secolului al V-lea d.C, adevăratul Imperiu roman s-a destrămat, sfâşiat de furtunile necruţătoare ale istoriei. Miracolul roman se spulberase ca un gros nor de praf în deşertul african24. 642
Eugen Cizek Note
1 Consideraţiile generale asupra Imperiului târziu emerg în numeroase cărţi şi articole, alcătuite de diverşi teoreticieni, savanţi şi cercetători. Menţionăm pe E. Gibbon, The Histoiy ofthe Decline and Fall ofthe Roman Empire, 2 voi., London, 1776-l777; O. Seeck, Geschichte des Untergangs der antiken Welt, 6 voi., Berlin, 1898-l921; F. Lot, op. cii.,passim; E. Stein, Histoire du Bas-Empire, trad. fr. de J.R. Palanque, 2 voi., Paris, 1959; Santo Mazzarino, Aspetti sociali del quarto secolo, Roma, 1951; id., La fine del mondo antico, Milano, 1959; R. Remondon, La crise; A.H.M. Jones, The Later Roman Empire, 3 voi, Oxford, 1964; P.E. Huebinger, Zur Frage der Periodengrenze zwischen Altertum und Mittelalter, Darmstadt, 1969; Andre Chastagnol, Le Bas-Empire, Paris, 1969, mai ales pp. 7-l3; E. Demougeot, La formation, II, passim; id., L Empire romain et Ies Barbares d'Occident ([V-e-VII-e siecles), Scripta varia, PajAs, 1988; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 221; 235; 258; M. Le Glay, Empire, pp. 32331; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 250-252. 2 în ce priveşte Diocleţian şi tetrarhia, inclusiv eşecul ei, după 305 d.C, a se vedea R. Palanque, „Collegialites et partages dans l'Empire romain", Revue des Etudes Anciennes, 46, 1944, pp. 47-64; 280-298; Wiliam Seston, Dioclitien etla titrarchie, Paris, 1946,1, pp. 115-l89; 193-277; 285-372; id., „Jovius et Herculius ou la I-ere epiphanie des Tetrarques", Historia, 1, 1950, pp. 257-266; W. Ensslin, „Valerius Dioăelianus", Real-Encyclopădie, VII, A 2, 1Ş48, col. 2419-2495; P. de Francisci, Arcana Imperii, Milano, 1948, III, 2, pp. l-47; E. Stein-J.R. Palanque, Histoire du Bas-Empire, Del'Etat romain â l'Etat byzantin, 2 voi, Paris, 1959, I, pp. 440-447; F. De Amelotti, Per l 'interpretazione della legislazione privatistica di Diocleziano, Milano, 1960; J. Gage, Les ciasses sociales, pp. 339-342; Edouard Frezouls, „Â propos de la hausse des prix sous Diocletien", Melanges Carcopino, Paris, 1966, pp. 377-396; J. Bingen, „L'edit du maximum et les papyrus", Atti delXI-o Congresso Internazionale di Papirologia, Milano, 1966, pp. 369-378; A. Chastagnol, Le Bas-Empire, pp. 14-78; R. Remondon, La crise, pp. 118; 196-260; 276; 293; R.E. Smith, „The Regnal and Tribunician Dates of Maximian Herculius", Latomus, 1972, pp. 1058-l071; P. Petit, op. cit., pp. 527-565; Ion Barnea-Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982, pp. 9-36; S. Th. Parker, Romans and Saracens. A Histoiy ofthe Arabian Frontier, Winona Lake (Indiana), 1986, passim; E. Kolb, Diocleţian und die erste Tetrarchie, Berlin, 1987; A. Demandt, Die Spătantike. Romische Geschichte von Diocleţian bis Justinian, 284-656 n. Chr., Munchen, 1989, passim; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 22l-228; M. Le Glay, Empire, pp. 333-344; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 250-251. Se pot consulta şi F. De Martino, op. cit., V, pp. 123-l55; 278-279; 343-375; Jean-Pierre Callu, Genio populi romani (295-316), contribution ă une histoire numismatique de la titrarchie, Paris, 1960; M.T.W. Arnheim, „Vicars in the Later Roman Empire", Historia, 1970, pp. 593-606, mai ales pp. 603-606; J.-P. Martin, Pouvoir et religions, pp. 55-65. 3 Pentru Constantin şi vremea sa, vezi C. Patsch, op. cit., passim; Andre Piganiol, L "empereur Constantin, Paris, 1932, passim; id., L 'Empire chretien (325-395) ed. a 2-a, Paris, 1972, pp. 34-79; 337-338; A. Fliche-V. Martin, Histoire de VEglise, Paris, 1936, III, pp. 18-24; 58-59; 62-64; C. Dupont. Les constitutions de Constantin et le droit privi au debut du fV-e siecle. Les personnes, Paris, 1937; id., La reglementation iconomique dans les constitutions de Constantin, Lille, 1963; id., „Les textes constantiniens et le prefet de la viile", Revue du Droit, 147, 1969, pp. 613-644; E. Schwartz, Kaiser Konstantin und die christliche Kirche, ed. a 2-a, Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 643 Leipzig, 1936; Dumitru Tudor, „Podul lui Constantin cel Mare", Arhivele Olteniei, 13, 7l-74, Craiova, 1934, pp. l-20; id., „Constantin cel Mare şi recucerirea Daciei Traiane", Revista Istorică Română, 1l-l2, 194l-l942, pp. 134-l48; id., Oltenia romană, ed. a 3-a, Bucureşti, 1968, pp. 25l-256; 43l-438; 448-458; id., Drobeta, Bucureşti, 1965, p. 38-40; id., Podurile romane de la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1971, pp. 155-l92; id., Sucidava, Craiova, 1974, pp. 75-90; 123-l26; id., Les ponts romains du Bas-Danube, Bucureşti, 1974, pp. 155-l92; J. Vogt, „Zur Frage des christlichen Einflusses auf die Gesetzgebung Konstantin des Grosses", FestsschriftL. Wenger, 2, 1945, pp. 118-l48; id., „Die constantinische Frage, A: Die Bekehrung Constantins", Relazioni del X-o Congresso Internazionale delle Scienze Storiche, Firenze, 1955, pp. 733-779; id., Constantin der Grosse und sein Jahrhundert, ed. a 2-a. Munchen, 1960, pp. 138-l45; 194-201; 244-250; 264-276; A. Alfoldi, The Conversion of Constantine and Pagan Rome, Oxford, 1948, pp. 5-l3; 30; 75-77; 9l-l04; 11l-l23; P. Orgels, „La premiere vision de Constantin (310) et le temple d'Apollon â Nîmes", Academie Royale de Belgique. Bulletin Classique de Lettres, Sciences Morales et Politiques, seria a 5-a, 34, 1948, pp. 176-208; E. Galletier, „La mort de Maximien d'apres le panegyrique de 310 et la vision de Constantin au temple d'Apollon", Revue des Etudes Anciennes, 52, 1950, pp. 288-299; J. Moreau, Lactance. De la mort des persecuteurs, Paris, 1954, pp. 434-436; 446-472; H. Doerries, Der Selbstzeugnis Kaisers Konstantins, Gottingen, 1954; K. Kraft, Kaiser Konstantins religiose Entwicklung, Ttibingen, 1955; G. Giannelli - 5 Mazzarino, op. cit., III, pp. 42l-452; K. Aland, „Die religiose Haltung Kaisers Konstantins", Studia Patristica, Oxford, 1957, II, pp. 549-600; L. Volkl, Der Kaiser Konstantin, Munchen, 1957; Chr. Habicht, „Zur Geschichte des Kaisers Konstantins", Hermes, 86, 1958, pp. 360-378; M. Fortuna, „La politica religiosa deU'imperatore Licinio", Rivista di Studi Classici, 7, 1959, pp. 245-265; 8, 1960, pp. 3-23; E. Stein-J.R. Palanque, op. cit., pp. 88-96; 100-l30; 400; 456; 460-483; F. de Martuio, op. cit., V, pp. 156-l84; 219; 40l-433; P. Bruun, Studies in Constantinian Chronology, New York, 1961, passim; id., The Roman Imperial Coinage, VIII: Constantine and Licinius A.D. 313-337, London, 1966; N. Bănescu, „întemeierea Constantinopolului", Mitropolia Olteniei, 15, 1963, 7-8, pp. 506-510; A.H.M. Jones, op. cit., pp. 47; 97-l10; 438-441; P. Guthrie, „The Execution of Crispus", Phoenix, 20, 1966, pp. 325-331; R. Palanqtîe, „Sur la date du De mortibus persecutorum", Melanges Carcopino, Paris, 1966, pp. 71L-716; J. Gaudemet, Institutions, pp. 71l-719; A. Benoît-M. Simon, op. cit., pp. 308-334; A. Chastagnol, Le Bas-Empire, pp. 18-24; 37-44; 48-71; 83-85; id., Le Senat, pp. 236-258; Dietrich Hoffmann, Das spătromische Bewegungsherr und die Notitia Dignitatum, Dusseldorf, 1969, pp. 137-l41; R. Remondon, La crise, pp. 140-l47; 294-299; J.H. Smith, Constantine the Great, London, 1971; Francois Paschoud, Note la Zosime, Histoire nouvelle, ed. Les Belles Lettres, Paris, 1971, I, pp. 180-246; M.T.W. Arnheim, The Senatorial Aristocracy in the Later Empire, Oxford, 1972, pp. 49-73; O. Toropu, „Noi contribuţii privitoare la podul lui Constantin cel Mare, de pe Dunăre", Analele Universităţii din Craiova. Istorie-Geografie-Filosofie, 1, 1972, pp. 20-33; P. Petit, op. cit., pp. 559-598; I. Bamea-O. Iliescu, op. cil., pp. 33-67; 92-l53; T.O. Bames, The New Empire. Diocleţian and Constantine, Cambridge (Mass.), London, 1982; Charles Pietri, Constantin en 324. Propagande et theologie imperiale d'apres les documents de la Vita Constantini, Strasbourg, 1983, pp. 63-90; Ramsay Mac Mullen, Constantine, ed. a 2-a, London, 1987; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 228-233; M. Le Glay, Empire, pp. 333-334; 336-337; 342-349; J. Sirinelli, op. cit., pp. 326-328; 367-370; J.-P. Martin, Pouvoir et religions, pp. Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|