Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə47/57
tarix26.10.2017
ölçüsü3,8 Mb.
#14526
1   ...   43   44   45   46   47   48   49   50   ...   57

I

574


Eugen Cizek
.

Suveranul este ales de Dumnezeu, iar Imperiul roman — până în secolul al V-lea -emerge ca regimul politic ideal, voit de Tatăl ceresc. Monarhia constituie cel mai bun regim politic, întrucât corespunde, pe pământ, omnipotenţei Dumnezeului însuşi, împăratul este delegatul, prefectul (eparchos) lui Dumnezeu, după Eusebios din Cesareea, imaginea terestră a Mântuitorului, destinat să practice „imitarea lui Dumnezeu", imitatio Dei, ori a lui Cristos, christornimesis. împăratul este inspirat de Dumnezeu şi, în virtutea prerogativelor supraumane, exercită autoritate chiar asupra Bisericii. El trebuie să conducă oamenii spre Regatul lui Dumnezeu. Desigur, până în secolul al V-lea, mecanismele statului nu sunt decât parţial creştinizate.

Funcţiunea imperială este subsumată instaurării ostentative a monarhiei. Reticenţele juridice nu pot camufla faptul că sunt în mare parte abandonate faţadele republicane ale Principatului, deşi anumite ambiguităţi persistă. Eutropiu îi va atribui lui Diocleţian statuarea deschisă a monarhiei (9, 26-27). De fapt, Diocleţian pune capăt unui vechi proces de monarhizare declarată a statului roman. Cel puţin de facto. Iar Constantin va promova o mistică imperială ostensibilă. Monedele figurează o mână pornită din cer care îi întinde diadema. Dar aceeaşi funcţiune ajunge să traducă potenţarea eredităţii de facto a Dominatului. în pofida strădaniilor de a o estompa, întreprinse de către Diocleţian şi mai sus consemnate. După eşecul tetrarhiilor, se impune cu stringenţă caracterul dinastic al puterii imperiale. Am constatat că cel puţin trei familii diferite de împăraţi se reclamă de la o a doua dinastie flavianâ. Unele vlăstare ale împăraţilor asumă purpura imperială când erau copii. Cel ce pretinde că asumă Imperiul, în afara regulii dinastice, apare automat ca un uzurpator, ca un „tiran", tyrannus, taxat de „călău", carnifex, de „fiară rapace", belua, de „tâlhar", praedo, „hoţ", spoliator, de „brigand", latro, de „pirat", pirata, de „gladiator dement", furio-sus gladiator. Incontestabil, ereditatea dinastică contrastează cu percepţia haris-matică a competenţelor împăratului - dominus. Dat fiind că această harismă nu se vădeşte a fi ereditară. Nu sunt ereditare decât virtuţile subsumate harismei. Ca înţelepciunea, generozitatea, prin excelenţă dragostea nutrită faţă de cetăţeni, de oameni, philanthropta, însuşire în primul rând regală. De aici decurge şi necesitatea ceremoniei învestiturii ori aclamării noului suveran. în definitiv, puterea totalitară este percepută ca o îndatorire faţă de Roma, de civilizaţie, de pace, de poporul lui Dumnezeu. De aceea nu s-a ajuns niciodată, în Occident, la o ereditate „de drept", de iure, oficial, legal consfinţită.

Numai regii barbari vor proclama ereditatea de drept a tronului lor. Riguros juridic, Dominatul continua să fie o putere exorbitantă, însă electivă. Alegerea noului dominus aparţine lui Dumnezeu, suveranului în funcţiune, armatei. Cum am mai semnalat, conceptul de res publica nu dispare. Republica este însă încarnată de persoana împăratului. Dominus slujeşte poporul în felul său. „Folosul public" (utilitas publica) este abundent exprimat de textele şi de monedele Dominatului. Această utilitate publică este pendinte de ideea de stat-providenţă, dacă nu providenţial. E. Demougeot reliefa că Dominatul conservă elemente provenite din tara de origine a starului roman imperial, închipuit ca o putere de excepţie, centrată pe interesul public. Dominus este înzestrat cu o serie de virtuţi „auguste", cum le defineşte Jean-Pierre Martin. Ele fuseseră conferite şi principilor secolului al IlI-lea d.C. Inventarul lor este foarte bogat. Se disting concordia, în interiorul colegiului de auguşti şi cezari, „fericirea", felicitas, „pietatea", pietas,

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

575


„spiritul de dreptate", iustitia sau aequitas, clementul, „siguranţa", securitas, „salvgardarea", sahts, „prevederea" suveranului în raport cu misiunea imperială şi supuşii, prouidentia, „veselia", laetitia şi hilaritas. Dominus se vădeşte purtător al păcii, pacator sau pacifer etc. Totuşi oare nimic nu limitează puterea absolută, discreţionară, a împăratului - dominus, totalitarismul lui? Căci totdeauna, cel puţin în teorie, totalitarismul a acceptat şi va accepta o limită. Fie şi voinţa populară, pe care pretinde că o exprimă. într-adevăr, Dominatul trebuia să ţină seama de elemente limitative, chiarmoderat exploatate şi acceptate de el. Care erau aceste limite? în primul rând armata, care a făcut şi desfăcut numeroşi împăraţi, aproape totdeauna incitată de comandanţi ai săi. Tentativa lui Diocleţian de a îndepărta militarii de la desemnarea împăraţilor nu a izbutit. Devine tot mai evident că baza autentică, temelia reală a puterii împăraţilor, rezida . tocmai în armată, că Imperiul, sub Principat şi mai ales sub Dominat, constituie o dictatură militară, abia deghizată. Totuşi nu totdeauna armata a impus suverani şi i-a influenţat. însă adesea monarhii consultau armata, comandanţii ei, în privinţa fie a campaniilor de întreprins, fie a încheierii păcii. în acest scop, împăratul convoca, ca la accesul la domnie, o adunare a soldaţilor, şi lua cuvântul ca să le înfăţişeze intenţiile sale, puse la punct cu ofiţerii superiori. Proiectul suveranului era aprobat prin aclamaţiile soldaţilor. Rar se întâmpla ca oştenii să-şi manifeste dezaprobarea (Amm., 15, 8, 15). Aşadar, cum am mai semnalat, în armată subsistă forme de consultare directă între monarh şi cetăţeni. în al doilea rând, impactul totalitarismului este limitat de obscurele intrigi de curte, de egoismul ambiţiilor excesive ale favoriţilor palatului, indiferenţi la interesele statului, inconştienţi, ca în secolul al V-lea, când ei nu se preocupă de soarta pro-: gresiv ameninţată a Imperiului. Curtenii manipulează abil, fără scrupule, pe „stăpânii" lor imperiali. Chiar populaţia urbană poate interveni, prevalându-se de dreptul de a se exprima liber cu diverse prilejuri, ca, de pildă, la circ sau în teatre, unde mulţimea întâmpină suveranul sau agenţii săi cu o libertate de limbaj surprinzătoare. însuşi Constanţiu II, cu ocazia faimoasei sale călătorii la Roma, în 357, întâmpină această libertate de limbaj. Sub lustinian se stârnesc anumite tulburări în hipodromul din Constantinopol. Doleanţele, chiar nemulţumirea poporului, se manifestă ca o compensare a totalitarismului instituţionalizat. Symmachus va apăra, la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, chiar libertatea senatului. Este glorificată o „libertate", libertas, iluzorie, care ar fi fost recâştigată (Symm., Or., 4, 13). Această libertate nu ar fi incompatibilă cu Dominatul. Un text literar, encomiastic de altminteri, declară împăraţilor că ei trebuie să prezerve libertatea cetăţenilor, deşi sunt stăpâni (Paneg., 11, 13, 3). Fără îndoială, o asemenea libertate este foarte limitată. De asemenea Biserica poate limita totalitarismul imperial, mai ales în domeniile moralei şi religiei. Am constatat cât de energic a intervenit Ambrosius în vremea lui Theodosius I, în ultimă instanţă constrâns să se supună imixtiunii Bisericii. în sfârşit, cea mai relevantă mărginire

a totalitarismului dirigist al Dominatului rezidă tocmai.....în totalitarismul dirigist. Apăsarea sa

excesivă generează revolte, uzurpări. Ele acţionează ca un fel de compensări importante ale despotismului extrem. Totalitarismul Dominatului incită setea de putere. Miza este enormă. Forţa excesivă a totalitarismului despotic, sacralizat, este râvnită de mulţi. Totodată, în jurul său se urzesc intrigi sulfuroase, care urmăresc promovarea unor curteni în detrimentul altora, obţinerea capacităţii de a influenţa masiv decizia, viaţa, atitudinea monarhului despotic. Nu interesează, cum am reliefat în mai multe rânduri, destinul Imperiului, ci exclusiv soarta personală, chiar într-un cadru politic ameninţat cu disoluţia. Dominatul, ca orice totalitarism, trebuie să se bazeze pe camarile; nu poate supravieţui fără ele. Iar în interiorul acestor camarile lupta pentru putere, avantaje politice şi economice, poziţie importantă în jurul dictatorului-monarh, îmbogăţire rapidă, prevalentă vanitoasă este cumplită. Intrigile şi dizidentele se convertesc în antidot al totalitarismului.

576


Eugen Cizek
Nimic nu împiedică însă substanţial cristalizarea doctrinei Dominatului. A unui Dominat teocratic, sacralizat, sub egida cultelor solare ori a creştinismului. Am remarcat, la începutul acestei cărţi, că totul este sacru în jurul împăratului. O mistică agresivă sacralizează persoana sa, însă şi palatul său, „palatul sfânt", sacrum palatium, consiliul său, „consiliul sfânt", sacrum consistorium etc. Supunerea faţă de ordinele şi deciziile acestei persoane sacre sunt apreciate ca o obligaţie religioasă. Orice atingere adusă demnităţii sau intereselor suveranului reprezintă un sacrilegium, termen cândva folosit spre a desemna nesocotirea cultului imperial. De altfel, cum am reliefat de mai multe ori, preţ de multe decenii, cultul imperial subsistă sub împăraţii creştini care îl conduc. Forţa divină (numen) a împăraţilor a fost mult timp venerată. Augustalii dispar, dar în oraşele provinciale se menţin sacerdoţii anuali, flaminii perpetui, ale căror ceremonii ilustrează oialitatea faţă de Roma şi de dominus. Printre flamini se numără şi creştini. Biserica nu le interzicea decât să ofere zeilor sacrificii şi prinoase. Neîndoielnic, sacralizarea nu împiedică atentatele împotriva suveranilor, loviturile de palat, rebeliunile militare. Din partea celor care estimau că ei trebuie să devină sacri în locul împăratului legitim şi sfinţit. Doctrina Dominatului sacralizat urmăreşte să asigure stabilitatea politico-mili-tară a Imperiului sau Imperiilor. După abdicarea lui Diocleţian şi apoi după moartea lui Constantin, s-a produs contrariul: instabilitatea acută, rebeliuni, uzurpări. Dominatul s-a dizolvat sub semnul contradicţiilor majore.

Cum am remarcat în subcapitolele anterioare, Dominatul totalitar, sacralizat, s-a înconjurat de un ceremonial,"de o pompă luxuriante. Locul anturajelor principilor este luat de curtea pletorică a împăraţilor Dominatului. Această curte este ambulantă şi îl însoţeşte pe dominus, în reşedinţele pe care acesta le schimbă adesea în cursul vieţii sale. Am observat că unii împăraţi nici nu au văzut Roma. Sau nu au vizitat-o decât rapid. Constantinopolul va fi însă o reşedinţă imperială mai stabilă. Eutropiu atribuia lui Diocleţian adoptarea unei pompe imperiale ostentative. Pe când predecesorii săi se mulţumiseră să fie salutaţi, Diocleţian ar fi poruncit să fie adorat. Diocleţian s-ar fi înveşmântat cu o mantie şi încălţări, acoperite de pietre preţioase. înaintea lui, unicul semn distinctiv al imperium-nlui ar fi fost hlamida de purpură (Eutr., 9, 26-27). De fapt, Diocleţian a accelerat o evoluţie a însemnelor imperiale, în sensul orientalizării lor, amorsată încă de Severi şi continuată spre sfârşitul Principatului. îndeosebi Constantin şi-a întemeiat monarhia pe o mistică menită să-i sacralizeze persoana. Au proliferat mărcile exterioare ale puterii imperiale. Succesorii săi, mai cu seamă Constanţiu şi Theodosius, ulterior împăraţii Orientului, au potenţat pompa Dominatului, a ceremonialului care o însoţea, rituri somptuoase. Numai Iulian a făcut excepţie: tradiţionalismul său religios se conjuga cu altele, pendinte de formele exterioare ale puterii. Mantiei roşii, purtate odinioară de generalii Republicii, cu prilejul triumfului, aşa-numitulpalu-damentum, calificat acum ca purpură, culoarea sa devenind monopolul suveranului, i se adaugă încălţăminte roşie, o tunică din mătase, împodobită cu broderii şi nestemate. Desigur, purpura şi diadema fuseseră însemnele regilor elenistici şi orientali. Influenţei Sassanizilor i se alăturau conotaţii elenistice. Cununa de lauri purtată de principi fusese înlocuită de diademă încă de Aurelian. în timpul Dominatului, această diademă este ornată abundent cu perle şi alte bijuterii. Ea devine o adevărată coroană monarhică. Iar taburetul pe care şedea împăratul - moştenit de la magistraţii Republicii - este transformat într-un autentic tron. Ca un idol, dominus este oferit venerării cetăţenilor.



Dominatul şi Căderea Imperiului Roman OccidentaljJ" "**57?

De altfel această venerare se desfăşoară în primul rând la curte, unde se statuează o etichetă riguroasă, elaborată încă spre sfârşitul Principatului. Cum am remarcat în capitolul precedent. Sunt riguros stipulate, reglementate, accesul la împărat, audienţele. Prevalează ritul „adorării purpurei", adoratio pwpurae, care desemnează dreptul de a-l vedea pe dominus. Această adorare devine o cutumă de neclintit a curţii imperiale. Un asemenea ritual comportă mişcări şi gesturi precis statuate. Cel admis să adore purpura înaintează în tăcere spre împărat, în conformitate cu o ordine ierarhică în prealabil statornicită, cu mâinile acoperite cu un văl, înghenunchiază în faţa împăratului şi îi sărută poalele veşmântului. Această prosternare sau îngenunchiere -proskynesis - însoţită de sărutul mantiei constituie principalul gest de adoraţie. Augustul însuşi se ascundea uneori îndărătul unui voal. De altfel, adorarea împăratului reprezintă o favoare, acordată doar unor privilegiaţi. în timpulaadienţei numai dominus şedea pe tron: toţi cei din jurul său şi din sală stăteau ra picioare. Imaginile conservate din această vreme şi relatările literare îl figurează pe împărat la o distanţă considerabilă de mulţime şi postat într-o atitudine hieratică (Amm., 16, 9-l2).

Există şi alte gesturi rituale de venerare a împăratului. Sunt salutate, prin schiţarea unui sărut de la distanţă, statuile şi imaginile suveranului expuse în foruri, teatre, birouri ale funcţionarilor. Când dominus intra într-un oraş funcţiona ritul aşa-numitei aclamaţii, acclamatio. Suveranul este primit cu flori şi făclii aprinse. Aceeaşi aoclamatio îl întâmpină la orice manifestare publică, la teatru, la circ etc. Cum am semnalat rapid, festivităţi decenale şi vicenale marchează jubileele imperiale. Tradiţionale din secolul I d.C, acum ele sunt celebrate cu o solemnitate impunătoare prin rugăciuni, procesiuni, felurite distracţii, jocuri ecvestre, emisiuni monetare simbolice10.

Administraţia centrală §i provincială

Nu numai curtea imperială este pletorică. Dominus este secondat şi servit de o birocraţie supradimensionată, riguros ierarhizată, de o administraţie centrală şi provincială complicată, greoaie, programată să controleze, până în cele mai mici detalii, viaţa cetăţeanului. Desigur, implantarea subsistemelor gestionării Dominatului s-a realizat în cadrul unui proces de lungă durată. Competenţele şi structurarea magistraţilor tradiţionali sunt profund reformate, în sensul diminuării lor drastice, în favoarea aparatului funcţionăresc imperial. Puţinele atribuţii reale, care mai revin magistraţilor, sunt minuţios controlate de împărat şi de slujbaşii lui. îndeosebi fiii lui Constantin cel Mare şi Theodosius I au intensificat amplificarea aproape extravagantă a birocraţiei. Indubitabil, principii secolelor al II-lea şi al III-lea d.C. şi prin excelenţă Diocleţian şi Constantin stimulaseră în chip sensibil emergenţa şi extinderea birocraţiei.

In orice caz gestionarea Imperiului comportă mutaţii radicale, generatoare a acelui nou stil de existenţă, nou cod socio-cultural, care a făcut profilul Imperiului de nerecunoscut de către cineva deprins cu felul de viaţă din secolele I-II d.C. Deşi aceste mutaţii au fost pregătite încă din veacul al III-lea d.C. şi s-au desfăşurat mai discret sub Diocleţian şi tetrarhie, mai profund sub Constantin şi succesorii lui. Funcţionarul imperial este, cum am semnalat mai sus, în principiu totalmente supus împăratului, ca autentic delegat al său, precum şi legilor ce emană de la el. El îl imită pe suveran şi acţionează în funcţie de imaginea acestuia. Ceea ce nu împiedică diverşi funcţionari să
578

Eueen Cizek

urzească intrigi şi adesea să participe la comploturi şi dizidente, sortite să-l răstoarne pe dominus. Funcţionarul este atotputernic în domeniul gestionat de el. De la fidelitatea faţă de stăpânul său, el dobândeşte o legitimitate suprapusă legalităţii. O asemenea concepţie, relativă la tehnocrat, prilejuieşte nemulţumirea tradiţionaliştilor (ca Libanios), rămaşi credincioşi percepţiei funcţionarului-magistrat. Statul se identifică astfel prea mult cu monarhul. Substanţial retribuiţi, recompensaţi şi temuţi, funcţionarii cunosc, în secolele al IV-lea şi al V-lea d.C, era lor de aur. Pe de altă parte, ei izolează, în chip manifest, ca intermediari omnipotenţi, pe împărat de supuşii lui. Pentru că misiunea sa teocratică, sacră, îl transformă pe dominus într-o fiinţă inaccesibilă. Amplificarea, aproape delirantă, a funcţionarismului corespundea, în definitiv, aspiraţiei împăraţilor de a controla riguros frânele unui stat ameninţat cu descompunerea în veacul anterior. Funcţionarii trebuiau să blocheze tendinţele centrifugale, să asigure gestionarea unui Imperiu care nu ar mai fi scăpat de sub control. Pe termen mediu, ei au reuşit să stopeze progresul curentelor secesioniste, să asigure desfăşurarea normală a mecanismelor administrative relativ unitare. însă pe termen lung, în special în Occident, funcţionarismul, cum s-a petrecut în secolul al V-lea d.C, a avut efecte nocive şi a contribuit la disoluţia statului imperial. înăbuşea, apoi sugruma iniţiativa privată, forţele vii, dinamice, restabilizatoare ale Imperiului. în ultimă instanţă, prestaţia funcţionarismului birocratic, pendinte de dirigismul totalitarist, s-a învederat lamentabilă.

Serviciul imperial a devenit o miliţia încă sub Diocleţian (Ps. Lact., 31). Ca în imperiul rus ţarist şi începând din 381 d.C. funcţionarii au ajuns să poarte o uniformă, încinsă cu o centură, cingulum {Cod. Th., 14, 10, 1). Gradele lor au sfârşit prin a fi asimilate celor militare. Sub Constanţiu II, administraţia imperială a fost divizată într-un aparat central, format din oamenii palatului, palatini, şi funcţionarismul provincial. Fiecărei clase de funcţionari îi corespundea un salariu fix, la care se adăugau diversele gratificaţii şi anumite privilegii. îndeobşte fiii de curiali, de funcţionari şi de cadre didactice optau pentru cariera administrativă. în aparatul gestionar local slujeau şi fii de palatini.

Consiliul principelui, alcătuit din trustul creierelor Principatului, este complet reformat, începând cu tetrarhii lui Diocleţian. Atunci funcţionau cel puţin două consilii, câte unul pentru fiecare august. Aceste consilii erau formate exclusiv din cavaleri. Emerge profesia de consilier. Adesea prefecţii pretorieni sunt substituiţi, în fruntea consiliului, de un „vicar" pentru consiliul sacru, uicarius a consiliis sacris. Membrii consiliilor erau calificaţi ca „din consilii"', a consiliis. Aceştia se împărţeau pe categorii: promovau treptat de la un nivel de consilier la altul şi erau retribuiţi (C.I.L., 5, 8972 = I.L.S., 1459; CIL., 6, 1704 = I.L.S., 1214). Constantin a operat cu un consiliu alcătuit din clarissimi, înalţi funcţionari, comiţi etc. După 337 d.C, consiliul se transformă în „consistoriul sacru", sacrum consistorium. De ce consistoriu? Probabil în legătură cu verbul latin „a sta (în picioare)", deoarece, la reuniunile lui, nu exista decât un singur scaun, pe care şedea împăratul. Lucrurile se petreceau ca la reuniunile şefilor partidelor comuniste din Europa de est, în vremea lui Stalin, unde doar cumplitul tiran roşu şedea pe scaun, pe când ceilalţi, sateliţii lui, rămâneau în picioare. Este adevărat că Stalin, ca înălţime, abia depăşea 1, 60 m. Purtătorul de cuvânt al împăratului în consistoriu era quaestorul palatului sacru, la care ne vom referi mai jos. Membrii consistoriului nu numai că stăteau în picioare, în timpul reuniunilor, însă rămâneau tăcuţi, dacă nu erau direct

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

consultaţi de către dominus. De aceea reuniunea era desemnată prin termenul de „tăcere", silentium. Sala reuniunilor se numea „capela sfântă", sacrarium. La reuniuni, participau de asemenea secretarii sau „notarii", notarii, care stenografiaţi, pe tăbliţele lor, tot ce se discuta. Consistoriul era consultat în privinţa problemelor importante şi a opţiunilor politice şi religioase. Ca, de pildă, în problema, îndelung controversată, a altarului Victoriei. Consistoriul se putea constitui în tribunal în primă instanţă ori în curtea de apel. în cadrul consistoriului, împăratul primea ambasadele străine. Prefecţii pretoriului nu au mai făcut parte din consistoriu, cu excepţia sporadică a celui din Orient, când dominus se afla la Constantinopol. Din consistoriu fac parte, pe lângă înalţi funcţionari civili şi specialişti în drept, comandanţii militari importanţi. Rolul consistoriului era de regulă exclusiv consultativ. Nu a funcţionat niciodată ca un consiliu de regenţă.

Administraţia civilă fusese net separată de cariera militară. Totuşi, în cele din urmă, administraţia civilă este militarizată, cum am relevat mai sus. Deşi rămân civili, funcţionarii sunt încadraţi într-o cohortă fictivă şi primesc denumirea de „cohortali", cohortales. Ei avansau progresiv în tabelul de clasificare al funcţiilor, matricuia. Fiii lui Constantin decid că un vlăstar de funcţionar trebuie să fie tot funcţionar. Se creează premisele transformării funcţionarilor într-o castă. Proconsulul Africii este asistat de patru sute de funcţionari, iar alţi gestionari însemnaţi dispun de o mie de funcţionari, subordonaşi lor. Se încearcă, fără să se reuşească pe deplin, conjugarea regionalizării cu o centralizare a mecanismelor administrative. Executarea ordinelor date de împărat se face de sus în jos, către provincii şi cetăţeni, în timp ce petiţiile trimise spre centru şi resursele financiare urmează un drum invers, de la bază spre vârf. Tocmai pentru a se controla funcţionarii aflaţi la mare distanţă se făureşte o armătură birocratică. Astfel se asigură, în principiu, competenţa tehnică şi perceperea impozitelor. Administraţia palatină cuprinde în primul rând personalul domestic al împăratului. Acest personal este condus de un „castrensis al palatului sacru", castren-sis sacripalatii, iniţial însărcinat cu supravegherea bucătăriei monarhului. Egal cu el era un mare şambelan, „mai marele dormitorului sacru", praepositus sacri cubiculi, îndeobşte eunuc. îi era subordonat „primicerul dormitorului sacru", primicerius sacri cubiculi. Acelui castrensis îi sunt subordonaţi contabilii, tabularii, servitorii, ministeriales, copiii de casă, paedagogiani, şi treizeci de funcţionari însărcinaţi cu menţinerea ordinii şi liniştii în prezenţa împăratului (Cod. Th., 8, 7, 5). Marele şambelan este asistat de numeroşi şambelani, cubicularii, cu toţii eunuci. Postul de mare şambelan a fost înfiinţat de către Constantin, ca să supravegheze garderoba imperială. Cel de castrensis apare în jurul anilor 343-346 d.C.

Parametrii ierarhiei palatine au ajuns să comporte o complexitate evidentă. La baza acestei ierarhii, se află perfectissimi. Urmează, începând de la domnia lui Constantin, funcţionari simpli, clarissimi, apoi „spectabili", spectabiles, şi, deasupra lor, „spectabili şi iluştri", spectabiles et illustres. în cursul secolului al IV-lea d.C. se produce o inflaţie a titlurilor pompoase, datorită înmulţirii posturilor de spectabili şi de iluştri. Persistă birourile, oficiile centrale, scrima, moştenite de la Principat. Ele sunt populate de funcţionari civili profesionişti, aşa-numiţii scrinarii. In fruntea fiecăruia dintre cele cinci birouri importante se află un şef „spectabil", magister, asistat de un adjunct, proxirnus, perfectissim. Funcţionează în continuare biroul corespondenţei (cu guvernatorii de provincie şi cu municipalităţile). Petiţiile, venite de jos, sunt primite şi clasificate de oficiul „libelelor", libelli. Biroul „studiilor", care pregătea dosarele Hîcnars. c.k

580

Eugen Cizek

care îl înlocuieşte cu cel al „dispoziţiilor", dispositiones, menit să prepare deplasările imperiale. Examinarea corespondenţei şi a libelelor ajunge la biroul „memoriei", memoria, înzestrat cu un efectiv foarte numeros şi destinat să pregătească răspunsurile puterii centrale. In sfârşit, un al cincilea birou se ocupă de „cauzele sacre'", sacrae cog-nitiones, adică de instrumentarea proceselor care se desfăşoară în tribunalul suveranului. Birourile sunt plasate sub autoritatea unui fel de ministru de interne, „magistrul oficiilor", magister officiorwn. La început fusese perfectissim, ca ulterior să devină clarissim şi chiar „ilustru", illustris. Postul său este atestat în anul 320 d.C. (Cod. Th., 16, 10, 1). La început fusese militar, ca, mai târziu, să fie civil. Semnele sale distinctive sunt un medalion de judecător, cu portretul împăratului, şi arme diverse. într-adevăr, pe lângă dirijarea oficiilor, el supervizează arsenalul şi atelierele care fabrică arme. Magistrul oficiilor comandă garda imperială, controlează serviciul poştal, cursus publi-cus, supraveghează birocraţia provinciilor şi îndeosebi delegaţii speciali ai suveranului, inspectorii acestuia, de fapt poliţia politică imperială. Este unul dintre cei patru mari „comiţi" sau „însoţitori" ai împăratului, comites. Sub Valentinian I sau Theodosius I, aceşti patru comiţi devin cu toţii illustres. Ei constituie primul eşalon al consistoriului, căci sunt definiţi drept „comiţi consistorieni", comites consistorialii ori comites intra consistorium. Dar din consistoriu fac parte şi alţi comiţi. Pe lângă magistrul oficiilor, sunt mari comites încă trei personaje: quaestor sacri palatii şi doi miniştri de finanţe, „corniţele lucrului (sau averii) privat", comes rei priuatae, şi „corniţele darurilor sacre", comes sacrarum largitionum. Quaestorul palatului, a cărui denumire aminteşte de vechi quaestori ai principelui, este jurist, orator sau scriitor, ca Ausonius. Nu numai că este purtătorul de cuvânt al împăratului în consistoriu, dar prepară cuvântările suveranului şi proiectele legislative, conferă o formă definitivă hotărârilor luate de către dominus, veghează asupra listei cu funcţionarii şi ofiţerii unităţilor auxiliare. Comes rei privatae gestionează proprietăţile particulare ori întreprinderile industriale, care aparţin împăratului, ca şi trezoreria lui privată. Colegul său - cu o titulatură foarte înflorită - comes sacrarum largitionum gestionează visteria publică, fostul fiscus.

In fruntea notarilor se află un „primicer" al lor, primicerius notariorum, care devine spectabil. Ca secretari stenografi, notarii iau notiţe în timpul dezbaterilor consistoriului şi, după aceea, redactează procesele verbale ale şedinţelor. Sunt asimilaţi unor ofiţeri superiori: sunt organizaţi după modelul armatei. Unii notari au gradul de tribuni. De fapt ei sunt instrumente ale puterii personale a împăratului. în 381 d.C, primesc în bloc clarissimatul. Notarii sunt la curent cu numirile în funcţie şi cu dizgraţiile; câteodată merg în provincii în misiuni oficiale ori secrete, organizează comisii de anchetă şi tribunale excepţionale. Sunt promovaţi comiţi, prefecţi, consuli, chiar împăraţi, deoarece Theodosius I fusese notarul lui Graţian când acest dominus îl desemnase ca august. Notarii formează o parte din poliţia politică, alături de alţi funcţionari, care alcătuiesc un corp administrativ cu o denumire foarte neutră: „cei ce se ocupă de (anumite) lucruri", agentes in rebus. în realitate, ei constituie detaşamentul de şoc al cumplitei poliţii politice. Sunt „ochii şi urechile împăratului" ori, altfel formulat, spionii acestuia. Erau adesea calificaţi drept curioşi. Agentes in rebus sunt plasaţi sub controlul magistrului oficiilor. Câteodată ei sunt trimişi în misiuni oficiale în provincii, dar, de regulă, acţionează în secret, anchetează şi controlează totul; se. dedau la numeroase excese. Unii dintre ei ocupă ulterior posturi foarte înalte în ierarhia administrativă imperială. Nu sunt singurii de altfel care practică abuzuri de putere şi

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental



581

corupţie. Amian consemnează cruzimea, abuzurile, corupţia notarului Paulus, expediat de Constanţiu II să ancheteze ofiţerii care, în 353, trecuseră de partea lui Magnenţiu. Utilizase tortura, condamnările sumare la exil ori la moarte (Amm., 14, 5, 6-9). Birocraţia palaţială exagerată, mai ales începând de la domnia lui Constanţiu II, este adesea denunţată de contemporani ca una dintre calamităţile vremii. Libanios dispreţuia birocraţii inculţi, datorită cărora Constanţiu îşi închipuia că poate salva statul (62, 11). Această birocraţie dă naştere de asemenea la un exces de măsuri legislative, mai ales la rescripte, calificate acum ca subscriptiones.



în birocraţia palaţială, pe lângă amploiaţi, mici şi mijlocii, care mişună în toate domeniile, există şi funcţionari importanţi. Sub Diocleţian fiinţau doi prefecţi ai pretoriului, cavaleri eminentissi-mi, asistat fiecare de către un vice-prefect. Anumiţi prefecţi devin, la un moment dat, clarissimî şi asumă consulate. Reformeje-lui Constanţiu îi vor proiecta în fruntea administraţiei provinciale. Apare postul de comite aTflancului divin'", de fapt al coastei împăratului, comes diuini lateris, care comanda garda imperiala, corpul de elită al armatei imperiale. Dominus este asistat, începând de la Constanţiu II, de patricii. Un patriciu nu este un senator patrician. De la sfârşitul secolului al III-lea dispăruse deosebirea dintre senatori patricieni şi senatori plebei. Titlul de patriciu este acordat unui personaj deosebit de prestigios. Defineşte o demnitate personală, neereditară, conferită unui curtean important, închipuit ca un fel de „părinte" al suveranului. Patricii purtau o vestimentaţie specială şi îndeplineau diverse funcţii şi magistraturi, inclusiv pe cea de consul. Subsistă şi anumiţi'funcţionari tradiţionali. începând din 359 d.C, la Roma şi la Constantinopol, prefectul Oraşului este magistratul local cel rrîai însemnat. El prezidează senatul şi funcţionează ca un fel de primar al capitalelor. Deţine puţine atribuţii financiare şi judiciare. La Roma, el comandă cele trei cohorte urbane, care formează garnizoana militară a vechii metropole, şi deţine autoritate asupra unui district urban, pe o rază de 150 de kilometri, adică asupra capitalei, Ostiei şi „Portului", Portus. îi este subordonat un „vicar al Oraşului Roma", uicarius Urbis Romae. Amândoi înalţii demnitari participă la ceremoniile religioase tradiţionale, supraveghează vestalele şi prezidează jocurile. Pierd competenţele religioase, pendinte de cultele păgâne, în 382. Cultul creştin este administrat la Roma de către episcopul-papă, iar la Constantinopol de patriarh. Constantin încredinţează poliţia de noapte şi combaterea incendiilor unor civili, collegiati, recrutaţi din rândurile breslelor artizanate şi aflaţi sub comanda prefectului vigiliilor. Se manifestă o relevantă mobilitate administrativă între Orient şi Occident. Mulţi funcţionari servesc întâi în Occident şi după aceea în Orient sau invers. Acest fenomen presupune bilingvism, deşi, de pildă, împăratul Valens nu cunoştea limba greacă. Candidaţii de sorginte greco-orientală îşi perfecţionează formarea lor juridică şi cunoaşterea limbii latine la Roma. 60% dintre prefecţii Romei sunt aristocraţi ai vechii capitale. Ceilalţi sunt recrutaţi din rândurile senatorilor provinciali, fiind numiţi tocmai spre a anihila opoziţia senatorială, când aceasta încă se mai manifestă. Prefectul Romei poartă în public toga cu largi bande de purpură şi încălţări roşii. De la Graţian, prefectul Romei se deplasează în districtul gestionat de el pe un car oficial somptuos. Prefectul, care, în 359, înlocuieşte la Constantinopol un proconsul al metropolei, nu obţine niciodată prestigiul dobândit de cel al Romei.

Diocleţian, Constantin şi urmaşii lor au reformat, în chip radical, administraţia provincială, de asemenea intens birocratizată, cum am arătat mai sus. Dispar definitiv distincţiile între provincii imperiale şi provincii proconsulare dependente de senat, ca şi ultimii guvernatori proveniţi din ordinul senatorial, de rang consular. Diocleţian

582

Eugen Cizek
inovează în trei privinţe. în primul rând efectuează fragmentarea şi deci multiplicarea substanţială a provinciilor. Când a devenit împărat existau 48 de provincii. în 305, când a abdicat, existau 100 de provincii, pentru ca, ulterior, numărul lor sâ sporească la 113 şi chiar 120. Această „mărunţire" a provinciilor a fost dictată de raţiuni militare şi financiare. Se urmărea o mai bună apărare a frontierelor şi a interiorului Imperiului. însă şi o mai eficace percepere a impozitelor, în primul rând necesară întreţinerii armatei. Ca şi birocraţia palatină, cea provincială este complet separată de comandamentele militare. Forţele armate, din fiecare provincie, sunt comandate de un militar de carieră, „duce", dux. Sub tetrarhie, guvernatorii de provincii erau cavaleri corectori sau „cei ce prezidează", praesides. Totuşi, în Africa, Asia şi Achaia, funcţionează trei proconsuli. Cei mai mulţi guvernatori sunt, începând de la Constantin, „consulari", consulaves, chiar dacă nu fuseseră niciodată consuli. Ei sunt superiori în rang consulilor suffecţi. In sfârşit, câteva provincii sunt guvernate de praesides, încă perfectissimi. Guvernatorii provinciilor Arabia, Mauretania şi Isauria deţin, în mod excepţional, şi competenţe militare, fiind respectiv duces et praesides, comiies şi duces. în sfârşit, în fostele provincii pretoriene ale Principatului funcţionează correctores.

Guvernatorii împart dreptatea în primă instanţă, veghează asupra perceperii impozitelor şi întreţinerii edificiilor, care aparţin statului, ca şi asupra desfăşurării lucrărilor publice (drumuri, construcţii, apeducte, poduri). Ei se deplasează frecvent în provincie, unde au loc audienţe, desfăşurate în conformitate cu o ordine ierarhică fixă. Personajele oficiale se prezintă lor în funcţie de această ordine, ordo salutarius (C.I.L., 8, 17896). Se înfăţişează succesiv senatorii şi comiţii, funcţionarii birourilor centrale, sacerdoţii cultului provincial, şefii birourilor provinciei, consiliul municipal etc. în fiecare provincie, chiar sub împăraţii creştini, funcţionează o adunare, un conciliu, concilium, prezidat de marele sacerdot al cultului imperial, coronatus ori sacerdos prouinciae. Din conciliu fac parte delegaţi ai cetăţilor provinciei. Conciliile trimit petiţii cu doleanţe specifice curţii imperiale, adresează blamuri ori felicitări, după terminarea mandatului lor, guvernatorilor. Ele au existat în tot cursul secolului al IV-lea şi s-au menţinut în Africa în plină epocă vandală. în Gallii, Italia, Hispanii şi în Orient, conciliile au supravieţuit până spre mijlocul secolului al V-lea d.C. Cum am semnalat mai sus, Roma şi Constantinopolul nu depind de guvernatorii de provincii.

O a doua inovaţie a lui Diocleţian a rezidat în provincializarea Italiei, complet integrată administrării restului Imperiului. Locuitorii Italiei plătesc impozite directe şi contribuie la acumularea annonei, aprovizionării. Privilegiaţi rămân doar cei din districtul urban. In sfârşit, a treia inovaţie consistă în subsumarea provinciilor unor structuri administrative noi, cu întindere teritorială mult mai amplă, aşa-numitele dioceze, douăsprezece la număr, înfiinţate în 297 d.C., şase în Răsăritul Imperiului şi şase în Apus. Anumite dioceze erau mai întinse, altele mai reduse ca suprafaţă. Dioceza Orientului comportă 16 provincii, cea a Galliilor, 8, cea a Africii, 6. Cea mai mică este dioceza Britanniei, care se suprapune numai a patru provincii. Diocezele sunt gestionate de vicari, uicarii, cavaleri sub Diocleţian, clarissimi din 326 d.C, spectabili mai târziu. Dioceza Orientului este gestionată nu de un vicar, ci de un comite, comes Orientis, iar cele trei provincii din Egipt, guvernate de praesides, sunt subordonate unui prefect, calificat ca augustal, începând de la domnia lui Theodosius. La rândul său, acest prefect este subordonat vicarului Orientului. Cavaler sub Diocleţian, el devine clarissim

sub Constantin. Italia este transformată în dioceza, gestionată de doi vicari; unul pentru nordul peninsulei, cu reşedinţa la Mediolanum, altul pentru sud. Până în 326, vicarii au beneficiat de drept de jurisdicţie în primă instanţă, în anumite procese, şi de cel de apel. Constantin îi cantonează în supravegherea guvernatorilor şi în colectarea veniturilor provenite din impozite, care sunt trimise curţii imperiale. Decuparea Imperiului în dioceze, fireşte, fără intenţia lui Diocleţian, prefigurează alcătuirea statelor europene de mai târziu: Spania, Franţa, Italia etc. Guvernatorii trebuie să se adreseze vicarilor dio-cezelor, ca intermediari în ierarhia administrativă, ca să poată să ajungă mai sus, adică la prefecţii pretoriului.

într-adevăr Constantin, după ce, în 312 d.C, a desfiinţat garda pretorienilor, transformă prefecţii pretoriului, foarte importanţi sub Diocleţian, în înalţi funcţionari civili, illustres, destinaţi să guverneze ample circumscripţii teritoriale. Aceste mari circum-•Scnpţii prefectoriale se suprapun diocezelor, astfel încadrate în prefecturi ale pretoriului. Trei la număr până în 337, ele sunt patru mai târziu. Emerge o prefectură pretoriană comună Galliilor, Hispaniilor şi Britanniei, pe când o a doua înglobează Italia, Sicilia şi Ulyricum occidental, iar o a treia încorporează Ulyricum oriental, Grecia, Macedonia, Moesiile, Pannoniile etc, pentru ca a patra să cuprindă întreg Orientul roman (Egipt, Libia, teritoriile asiatice ale Imperiului). Teoretic, prefecţii puşi în fruntea acestor supraprovincii alcătuiesc un colegiu unic, în slujba tuturor auguştilor şi cezarilor (Zosim, 2, 32-33). în practică, ei funcţionează ca adevăraţi vice-împăraţi regionali, suprapuşi vicarilor.

Prefecţii pretoriului judecă în apel, promulgă edictele imperiale sau adoptă ei înşişi edicte proprii, propun împăratului numirea sau revocarea vicarilor şi guvernatorilor de provincii, supraveghează poşta şi şcolile, gestionează veniturile supraprovinciei lor, achită salariile funcţionarilor civili şi soldele (reminiscenţă a atribuţiilor militare cândva deţinute de ei), asigură menţinerea ordinii publice şi răspund de prosperitatea oraşelor. Sunt slujiţi de birouri compuse din „exceptori", exceptores, omologi ai notarilor împăratului, şi dintr-un serviciu de curieri".



Economia, moneda

Totalitarismului teoretic, ilustrat de structurile puterii imperiale şi ale administraţiei centrale şi provinciale, îi corespunde pe plan economico-social un dirigism exacerbat. Tendinţele dirigiste, manifestate încă spre sfârşitul Principatului, sunt preluate, intens acuzate, conduse spre controlarea riguroasă, rigidă, centralizată a activităţilor economice. Se urmărea desigur înlăturarea orientărilor anarhice şi centrifugale anterioare, perceperea minuţioasă a impozitelor, indispensabile armatei şi „oştirii" enorme de funcţionari, fixarea masei de contribuabili, asanarea monetară. Efectiv, pe termen scurt, s-a putut asigura redresarea economiei. Totuşi, pe termen lung, acest dirigism economic s-a învederat a fi total contraproductiv. în orice caz, Dominatul prilejuieşte ceea ce Marcel Le Glay definea ca o nouă ordine economică şi socială. Diocleţian, Constantin şi urmaşii lor au fost siliţi să încerce reformarea unei economii subminate de numeroase dificultăţi, de carenţe majore. Au ales ei oare cea mai bună cale pentru redresarea durabilă a economiei Imperiului? Căci problemele economice devin deosebit de importante în ultimele veacuri ale Imneriiilni rum ---------

584


Eugen Cizek

omul nu trăieşte numai cu pâine, dar nu se poate lipsi de ea. Controversele teoretice dintre savanţi asupra problemelor economice şi sociale ale Dominatului au fost şi sunt aprige. Oricât am nuanţa aprecierile noastre, dacă Principatul, până la Severi, fusese ilustrat de „liberalism" economic, de dezvoltarea liberei întreprinderi, de jocul economiei de piaţă, de persistenţa societăţii civile, Dominatul este caracterizat de un dirigism statal ori sta-tizat supradimensionat, care a sfârşit prin a steriliza, a ucide creativitatea economică şi socială. Şi, desigur, fluidizarea schimburilor comerciale, a comunicării interumane. Ca să controleze gestionarea Imperiului, ca să-i confere o faţadă teocratică şi de inspiraţie elenistico-persană, împăraţii au pus în operă o birocraţie exagerată. Apărarea unui stat asediat de inamici a reclamat de asemenea mărirea sensibilă şi performarea efectivelor militare. Or toate acestea necesitau cheltuieli sporite, impozite mari. Se ajunge astfel la intensificarea presiunii fiscale, la care contribuabilii cei mai bogaţi au răspuns prin evaziune ori prin transferarea acestei opresiuni a impozitelor spre notabili, spre burghezia Imperiului, spre clasa lui de mijloc, astfel ruinată. Dar şi spre cetăţenii săraci, în acest mod, mai ales în secolul al V-lea d.C, s-a decantat o redistribuire a averilor şi a puterii economice. Pe termen lung nu a putut fi oprită deprecierea monedei, prilejuită anterior de perturbarea vieţii economico-sociale din secolul al IlI-lea d.C. Dirigismul economic nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată productiv, pe termen lung. Pentru a nu mai recurge la exemple recente, să ne amintim cât de nociv a fost el Chinei, doar sub dinastia Ming ". Potenţarea dirigismului etatist, pregătită încă din secolul al IlI-lea, începe de la Diocleţian. Creatorul Dominatului şi al tetrarhiei a găsit într-o situaţie jalnică perceperea impozitelor, starea monedei romane, inflaţia. Tindea să se dezvolte trocul, economia naturală, din pricina dezorganizării celei monetare. Pe de altă parte, mai ales pentru a plăti soldele militarilor şi funcţionarilor, cu toţii foarte slab retribuiţi, Diocleţian a avut nevoie de resurse suplimentare, de mult numerar. A început prin inventarierea resurselor Imperiului, în oameni, vite de povară, pământuri, felurite avuţii. S-a bazat tocmai pe acest recensământ, ca să statornicească, mai exact, să generalizeze capitaţia, tributum capitis sau capitatio, impozitul direct pe persoană, căzut în desuetudine ori devenit derizoriu din pricina inflaţiei. Noile dispoziţii au fost introduse pe etape, din 287 până în 297 d.C.

Se achita impozitul pe pământ, pe unităţi fiscale denumite iuga. Acest impozit se numea iugatio. Iar capitaţia a fost percepută şi pe animalele aflate în posesia agricultorilor. îndeosebi capitaţia generalizată a îngăduit o anumită eficientizare a sistemului fiscal. Un edict al prefectului Egiptului, Aristius Optatus, din 297 d.C, după ce arată că regimul impozitelor a fost riguros reglementat, astfel încât unii contribuabili să nu mai fie supraîncărcaţi şi alţii exoneraţi, reliefează că, în virtutea recensământului şi a cadastrării, se va achita de toţi locuitorii impozitul personal, precum şi cel funciar, dar separate (Arhiva lui Aurelius Isidorus, publicată de A.E.R. Boak -H.C. Youtie, Ann Arbor, 1960, nr. 1, pp. 23-29). După 305 d.C. recensământul bunurilor şi oamenilor a fost stăruitor continuat de către împăratul Galerius. După 312, la fiecare cincisprezece ani s-a practicat estimarea proprietăţilor de pământ şi a oamenilor. Impozitul pe pământ a fost „colectivizat". Sătenii au fost, până la urmă, obligaţi să plătească impozit funciar şi pentru pământuri necultivate din perimetrul aşezării lor. în acest mod au sporit în chip relevant veni-turile statului şi a putut fi reformată annona militară. Reforma a privit echiparea militarilor, recrutarea lor, corvezile impuse lor. In orice caz soldele au fost achitate la un nivel decent, fie în natură, fie în numerar.

Augumentarea veniturilor statului era însă periclitată de deprecierea monetară şi de inflaţie. Moneda romană fusese, cum am arătat mai sus, o victimă însemnată a crizei din secolul al IlI-lea d.C. Aurelian nu putuse decât să limiteze efectele deprecierii monetare. Piesele de aur aproape dispăruseră, monedele de cupru, emise de către senat şi de atelierele municipale, încetaseră să mai fie bătute, cu excepţia Alexandriei, iar antonini-anus, care prilejuise atâtea speranţe, la începutul secolului al IH-lea d.C, pierduse aproape orice valoare. încât nu numai militarii, ci şi funcţionarii civili erau adesea plătiţi în natură. Economia monetară, acolo unde se menţinea, era destabilizată de inflaţie, de creşterea preţurilor şi de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. Statistici efectuate în bogatul Egipt sunt revelatoare. în cursul secolului al II-lea d.C. baniţa de grâu, evaluată iniţial la 7-8 drahme, atinsese, spre sfârşitul veacului, 17-l8 drahme. A sfârşit prin a valora 100.000 da-drahme, la începutul domniei lui Diocleţian! în primele două veacuri impe-riale, un lucrător necalificat câştigase pe zi un salariu echivalent cu două sau trei baniţe de grâu. Pentru ca, spre finele secolului al Ili-lea d.C, el să obţină o retribuţie de mizerie: 2-5 drahme. Pe de altă parte, Diocleţian avea nevoie de fonduri importante nu numai pentru armată, ci şi pentru reformarea gestiunii Imperiului.

Aşadar, începând din 290 şi îndeosebi din 294-295, Diocleţian a încercat o masivă asanare monetară. El lansează o nouă piesă de aur, aureus, care valora 830 de denari, pentru a „cădea" ulterior la 500 de denari. în mici cantităţi, este emisă o monedă de argint, argenteus, identică denarului lui Nero şi sortită să înlocuiască antoninianus. Prin excelenţă este creată o nouă monedă de cupru, spre a servi tranzacţiile curente. De fapt circulă două tipuri de asemenea monedă de cupru. Una, de mari dimensiuni, din bronz uşor argintat, definită ca follis şi aşezată, în vederea dobândirii unui şoc psihologic şi patriotic, sub ocrotirea „geniului poporului roman", Genius Populi Romani, figurat, pe monede, cu boneta lui Serapis: în principiu valora 5 denari. Exista şi o altă piesă de bronz, echivalentă cu 2 denari, adesea calificată ca nto-antoninianus. Totodată proliferează atelierele monetare, legate de proiectul relativei descentralizări administrative, preconizate de tetrarhi.

Emerg numeroase ateliere la Heracleea (din 292), la Cartagina (din 295), în Gallii, la Alexandria, Aquileia, Nicomedia (din 296), la Thessalonica (din 300-305), la Londinium. Creşterea masei monetare stimulează însă inflaţia, augumentarea exagerată a preţurilor de consum. în această situaţie, cum am semnalat în alt subcapitol, Diocleţian emite un fel de mercurial, care fixa preţul maxim la care se puteau vinde mărfurile. Fragmente de inscripţii dezvăluie conţinutul acestei măsuri legislative, edictate între 20 noiembrie şi 9 decembrie 301. După ce menţionează numele tetrarhilor, un text redundant şi obscur, care includea în special argumente de ordin moral, interesul comun, într-o exprimare sofisticată, fixează preţurile.

Preambulul alambicat nu există decât în latină, pe când mercurialul este conservat în latină şi în greacă (Annee Epigraphique, 1946-l947, nr. 101; 148-l49).

Se fixează preţul a numeroase produse, de la ficatul de gâscă la brânzeturi. Preţurile cărnii de porc şi de vită, al uleiului, sării, măslinelor, strugurilor, peştelui vândut figurează în mercurial. Dar şi nivelul retribuirii lucrătorilor agricoli, a ciobanilor, brutarilor, meseriaşilor, bărbierilor, profesorilor, transportorilor maritimi, scribilor. Sunt îngheţate şi preţurile blănurilor, îmbrăcămintei, încălţămintei, vehiculelor etc. Cn vî c»

586

Eugen Cizek

combată specula, se prevede pedeapsa capitală pentru contravenienţi. Zadarnic, „peine perdue", cum zic francezii. Foarte iute se organizează vânzarea produselor la „negru". O vestă militară tarifată prin edictul lui Diocleţian la 1.000 de denari se vinde către 338 cu 200.000 de aceiaşi denari. De altfel, mărfurile dispar de pe piaţa normală, încât mercurialul încetează să mai fie aplicat. Această măsură de amplu dirigism economic eşuează. Diocleţian nu a modificat în profunzime impozitele indirecte, sporite numai în sectorul vamal şi în cel al vânzărilor de mărfuri, fiind în schimb suprimate cele pe eliberările de sclavi şi pe moşteniri.

Cum am arătat, accentul a căzut pe impozitele directe, pe cel personal, capitaţia, percepută de la bărbaţii şi femeile între 12 şi 65 de ani şi pe cel funciar, fundat pe unitatea cadastrală. Tariful acestui impozit varia în funcţie de calitatea terenului posedat de plătitor. Diocleţian a extins aceste impozite progresiv în peninsula italică: iniţial în Italia septentrională, apoi, din 306, în cea meridională şi centrală. Chiar la Roma se achita impozitul personal. Constantin va scuti Roma, precum, din 330, va dispensa şi Constan-tinopolul de achitarea impozitelor directe. Perceperea impozitelor directe se efectuează mai cu seamă în natură. Cea mai mare parte a impozitului funciar se achita în grâu, came, vin, ulei, fructe, legume, îmbrăcăminte etc. Aceste produse sunt transportate în hambarele din Roma, pentru a alimenta comerţul de stat, ori ca să fie livrate armatei.

In vederea unei noi şi solide asanări a economiei, Constantin a aplicat măsuri economice îndrăzneţe, limpede inspirate de un dirigism economic sufocant. Desigur, sistemul de impozite, promovat de către Diocleţian, nu a fost supus unor mutaţii profunde. Totuşi Constantin a sporit impozitele directe şi a promovat altele noi, percepute în numerar. El a configurat înlocuirea fiscalităţii întemeiate pe produse naturale finite cu aceea în numerar, focalizată pe aur. Concomitent, el a impus substituirea recen-sâmintelor şi evaluărilor cvincvenale cu o periodicitate cvindecenală (la 15 ani). Ţinta principală a fiscalităţii a fost constituită de clarissimi. După recenzarea averii lor, clarissmii au fost supuşi reevaluării impozitului funciar normal, livrat în natură, dar şi anumitor noi contribuţii, plătite în aur. Fapt care a impus introducerea unei puternice monede de aur. Economia naturală nu a alungat pe cea monetară.

Dintre noile taxe se detaşează aurul aşa-zis voluntar, aurul „oblaticiu", aurum oblaticium, la care se adăuga un impozit „social", follis senatorius sau collatio senatoria. Curialii au fost siliţi să achite, cu regularitate, „aurul coronar", aurum coronarium. Valentinian I îl va percepe de câte ori va avea nevoie de bani. Negustorii şi meşteşugarii trebuiau să plătească, o dată la patru ani, „aurul lustral", aurum lustrale. Totodată, Constantin a repartizat între trei servicii gestiunea finanţelor. Serviciul prefecţilor pretoriului se ocupă de cheltuielile curente ale statului. Cel al comitelui „darurilor sacre" răspunde de cheltuielile împăratului, iar cel al comitelui „lucrului privat" gestionează averile suveranului. Beneficiarul alocaţiilor în natură dobândeşte posibilitatea de a solicita corespondentul acestora în bani, în funcţie de un barem fix. Din vremea lui Nero, denarul de argint constituise temelia economiei imperiale şi chezăşuise prosperitatea „clasei de mijloc", a burgheziilor oraşelor şi comercianţilor. In această privinţă Constantin efectuează o mutaţie cardinală. începând din 309-311, mai cu seamă din 311, el mută accentul pe moneda de aur, anterior rezervată în special tezaurizării, plăţilor prestigioase, importurilor produselor de lux din Orient, subsidiilor acordate triburilor barbare. Dar strategia monetară a lui Diocleţian, axată pe argint şi cupru, eşuase complet. De aceea Constantin emite, pe scară largă, o piesă mo-" netară de aur, devenită baza circulaţiei băneşti, „masivul", solidus, repede dublată de multipli şi

submultipli. Această monedă s-a menţinut mult timp stabilă. Argintul, emis în cantităţi apreciabile, este rezervat mai ales cadourilor imperiale, acordate funcţionarilor şi soldaţilor. Este însă crunt lovită moneda de bronz. Devalorizarea ei capătă proporţii inimaginabile. Spre sfârşitul domniei lui Constantin, această monedă are o putere de cumpărare de 40 de ori mai mică decât sub Diocleţian. Constanţiu II va încerca să realizeze un anumit echilibru între cele trei metale utilizate. La sfârşitul veacului al IV-lea d.C, totuşi piesa de aur rămâne moneda de referinţă.

Sub Theodosius I, monedele de bronz sunt considerabil devalorizate; se realizează o puternică fabricare a monedelor de aur şi de argint. Economia rămâne esenţialmente monetară, dar se ivesc tendinţe spre dezvoltarea economiei naturale, închise, autarhice. Bântuia grav creşterea preţurilor şi a salariilor. Corupţia şi abuzurile funcţionarilor complicau situaţia. Numai Iulian se străduise să reducă cheltuielile statului, povara fiscală, şi să inaugureze o politică deflaţionistă. Dar el domnise puţin. Cum am remarcat, în alt subcapitol, el încercase sa limiteze perceperea aurului coronar. La origine prestaţie voluntară, conferită învingătorilor şi apoi împăraţilor, sub forma unei coroane de aur, el devine, spre finalul secolului al IV-lea d.C, deosebit de apăsător. Căci numărul cotizanţilor, care îl vărsau, scăzuse, pe când cetăţile se întreceau între ele în achitarea aurului coronar, spre a câştiga favoarea autorităţilor. Se multiplică prestaţiile impuse oraşelor. Valentinian I a încercat în van să combată abuzurile funcţionarilor imperiali {Cod. Th., 7, 13, 7). Economia monetară va tinde să se prăbuşească în secolul al V-lea d.C. Reforma monetară a lui Constantin facilitează o revigorare pregnantă a economiei romane. Dacă reanimarea economiei nu ar fi avut loc, renaşterea culturală constantino-theodosianâ nu ar fi sujvenit la parametrii atinşi în secolul al IV-lea. Cu toate acestea, devalorizarea galopantă a cuprului a contribuit la pauperizarea crescândă a meşteşugarilor şi comercianţilor, legaţi de moneda cea mai modestă. Pentru ei, moneda de aur era prea scumpă, aproape inaccesibilă. Constantin a favorizat de fapt pe „cei puternici", potentes, din punct de vedere economic. De altfel Constantin cheltuieşte enorm, pentru o armată de 500.000 de soldaţi, pentru Biserică, pentru construcţii somptuoase, inclusiv pentru ridicarea unei a doua capitale, pentru recompensarea favoriţilor săi.

Strategiile monetare şi fiscale ale lui Diocleţian şi Constantin omologau reglarea minuţioasă a activităţii corporaţiilor, manufacturilor de stat, întreprinderilor de transport, ca şi fixarea anumitor bareme, tarifari. Se contura astfel o economie poziţionată la antipozii celei tradiţionale.

Redresarea situaţiei la frontiere şi apoi reforma monetară au îngăduit într-adevăr depăşirea recesiunii, reînsufleţirea vieţii economice. După cel de al doilea război mondial preţurile au crescut pretutindeni, dar, acolo unde ele nu au depăşit câteva procente, s-a realizat o reală prosperitate. Chiar şi Imperiul roman, începând cu domnia lui Nero, a trăit sub semnul permanentei creşteri a preţurilor, la care ne-am referit în capitolul anterior. Inovaţiile tehnice continuă să fie utilizate în agricultură. Marile domenii imperiale sunt lucrate de sclavi şi de coloni. Difuzarea colonatului constituie un fenomen remarcabil de pregnant. Se dezvoltă mari latifundii particulare, independente de cetăţi, care formează o aristocraţie de privilegiaţi, interpusă între stat şi restul populaţiei. Dacă în Grecia dispar satele, practic absorbite de marile exploatări agricole, mica proprietate rurală se menţine în Occident, deşi în condiţii penibile. Iar în Siria şi în Asia Mică, satele libere, solid structurate, rezistă mai serios. Cu toate că pământurile sunt lucrate mai ales de coloni, se constată penurie de mână de lucru în aericnlfnră ««

588

Eugen Cizek

afectează Italia şi Africa. Instalarea Barbarilor în zonele rurale nu anihilează această penurie. Totuşi agricultura Orientului rămâne prosperă, mult mai dinamică decât cea a Occidentului.

Deşi comerţul nu mai cunoaşte intensitatea schimburilor de mărfuri din vremea Principatului timpuriu, el continuă să funcţioneze. Alexandria, Antiochia, Cartagina, Narbo etc. prosperă datorită comerţului. Oraşele, chiar Roma, au cunoscut o renaştere certă. Comunicaţiile comerciale sunt frecvente între aceste oraşe şi sate, unde, pe marile domenii, se organizează târguri de mărfuri. Subsistâ navigaţia fluvială şi maritimă. Deşi condiţia transportorilor maritimi, navicularii, este penibilă. Transportul mărfurilor statului este efectuat de particulari rechiziţionaţi sau angajaţi prin contract. Navicularii practică şi ei specula şi fraudarea statului. Transporturile terestre sunt asigurate de poşta publică, cursus publicus.

Creat iniţial ca o poştă oficială, în scopul transmiterii ordinelor şi al călătoriilor oficiale, cursus publicus a asumat noi atribuţii, începând de la Severi. în consecinţă, acest cursus publicus s-a divizat în două secţiuni: cea a personalului (curieri, funcţionari, beneficiari ai permiselor speciale, adesea abuziv asumate) şi cea a mărfurilor, cursus clabularis. încât acest serviciu poştal, de asemenea pletoric dezvoltat, presupunea cai de schimb, vehicule, halte specializate, unde se depozitau şi mărfurile. Toate aceste elemente determinau rechiziţii, pe plan local. Nu numai magistrul oficiilor, ci şi agentes in rebus supervizau funcţionarea acestei poşte. Comercianţii sunt mai cu seamă greco-orientali, iudei, sirieni, alexandrini, organizaţi în societăţi comerciale. Fără îndoială, volumul traficului la mare distanţă se reduce, cu excepţia celui al mărfurilor annonei. Dar continuă să se importe produse de lux, provenite din Orient. Felurite mărturii, prin excelenţă rescriptele imperiale, atestă că porturile Mediteranei Occidentale recuperează animaţia din primele două veacuri ale Imperiului. Diminuează numai circulaţia pe şoselele continentale, în mod special în zonele frontaliere. Industria, parţial proprietate de stat, parţial controlată strict de acesta, subsistâ de asemenea în funcţie de parametrii constrângători ai intervenţionismului statal. Replierea, regresia activităţilor economice se evidenţiază tocmai în secolul al V-lea, când acestea persistă cu deosebire pe meleagurile Mediteranei şi în Orient. Atunci transporturile terestre diminuează sensibil, fiind privilegiat cabotajul pe ţărmurile maritime. Prădarea Romei de către Alaric, invazia hunilor şi mai ales infiltrarea masivă a Barbarilor în Imperiu stânjenesc o economie devenită recesionistâ. Dinamismul economic al provinciilor gallice se epuizează. Subsistâ, în unele regiuni, numai industria ceramică.

Emerge astfel ceramica paleocreştină din sudul Galliilor. Se produce o întoarcere la sate, în zone rurale, unde conacele, uillae, celor puternici sunt solid întărite. în secolul al IV-lea şi, în parte, chiar în cel următor, cei mai mulţi clarissimi locuiesc în oraşe, de unde, ca şi sub Principat, se deplasează să-şi viziteze domeniile. Vilele suburbane se inserează într-un tip de existenţă încă dominat de oraşe. Indubitabil, cuceririle barbare din secolul al V-Iea d.C. modifică substanţial această stare de lucruri13.

Societatea

Stratificarea socială persistă şi chiar se accentuează sub Dominat. Totuşi fenomenul cel mai pregnant al ultimelor veacuri ale Imperiului este efortul întreprins de gestionarii Imperiului de fixare ereditară a statutului profesional si social al locuitorului

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

acestuia, „îngheţarea" condiţiei lor. Se interzice prin lege evadarea dintr-un statut social ereditar; se impune omologarea imobilismului socio-profesional, pietrificarea societăţii. Se urmărea stabilizarea masei de contribuabili, de plătitori ai unor impozite atât de necesare statului imperial. Fiscalitatea apăsătoare determina evadarea din anumite categorii sociale. Puterea imperială a ripostat prin „congelarea", progresiv stipulată, a statutului profesional şi social, cu mai multe excepţii. Efectul era însă potenţarea acuzată a intervenţionismului statal, a dirijării programate a întregii societăţi. în prima jumătate a secolului al IV-lea d.C, rezultatele sunt benefice, întrucât impun achitarea stabilă a taxelor. Pe termen lung asemenea măsuri dirigist-totalitare au determinat scăderea, chiar sugrumarea creativităţii economice, stimularea curentelor sociale centrifugale, ostilitatea faţă de administraţia imperială, adâncirea crizei de identitate. Osificarea socială nu putea să se manifeste ca productivă. Erau inevitabile atât scleroza??!! socială, cât şi rebeliunea surdă ori deschisă, ostentativă, împotriva ei. De altfel Dominatul nu s-a singularizat în istorie prin aspiraţia constrângătoare spre fixarea condiţiei oamenilor. Imperiul roman oriental, devenit ulterior bizantin, va continua strategia „congelării" statutului profesional şi social. în Rusia ţaristă şi după aceea comunistă se va favoriza ierarhizarea riguroasă în interiorul profesiilor; mult timp ţăranii vor fi legaţi de pământ şi se va circula dintr-o regiune în alta pe bază de paşaport. Şi la noi, la începutul anilor 50 ai secolului XX, va fi nevoie de viză specială ca să se călătorească pe litoral. Se va favoriza menţinerea în aceeaşi meserie şi se va bloca posibilitatea schimbării zonei geografice,.unde se locuia, până în 1989. Invers, în Statele Unite, durata medie a ocupării aceluiaşi post de muncă este de trei ani, iar schimbarea meleagurilor, unde se locuieşte, se reliefează ca foarte frecventă. Efectele benefice ale acestei situaţii sunt vizibile.

In realitate, până la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, puţine profesii şi condiţii sociale au „scăpat" fixării ereditare, pietrificării statutului lor. Un fiu de brutar nu putea fi decât brutar şi trebuia să ia în căsătorie o brutăriţă. Trei erau căile principale de a evada din statutul fixat, sclerozat, al condiţiei sociale. Ne referim în primul rând la armată, deşi colonii au sfârşit prin a alege cariera militară numai cu aprobarea latifundiarului pe moşia căruia lucrau. însă, în general, necesităţile sporirii efectivelor militare impuneau libertatea exponenţilor diverselor meserii de a alege meseria armelor. A doua cale era oferită de opţiunea pentru cariera birocratică în serviciul statului. Augmentarea efectivului funcţionarilor, nevoile recrutării de noi funcţionari au impus posibilitatea înrolării în rândurile birocraţiei statale, fără îngrădiri relevante. Cu toate că, astfel cum am semnalat mai sus, în cele din urmă fiii de funcţionari au fost nevoiţi să devină şi ei funcţionari. Tot în vederea creşterii efectivelor birocratice. în sfârşit, un al treilea mijloc de a schimba statutul socio-profesional rezida în accesul la condiţia de eclesiast creştin, în special de călugăr. Puţine se învederau alte mijloace de a evita perpetuarea în meseria şi condiţia părinţilor. Printre altele, intensificarea tâlhăriei, cu unele conotaţii sociale, se datorează în mare parte osificării statutului social şi, desigur, augmentării poverii fiscalităţii. Cum sublinia Marcel Le Glay, această pietrificare, această îngheţare ereditară a statutului locuitorilor, constituie principalul viciu al societăţii Dominatului, în societatea Principatului, un sclav putuse să devină libert. Un ftu de libert putea să ajungă nu numai cetăţean normal, ci chiar notabil local. Sub Flavieni şi Antonini, aristocraţia senatorială.



590

Eugen Cizek


Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   43   44   45   46   47   48   49   50   ...   57




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin