Istoria Romei

(CIL., 6. 1731 = I.L.S., 1278). Gloria şi influenţa lui Stilicho ajunseseră la apogeu. Dar, în 31 decembrie 406, vandalii, originari de pe meleagurile actualei Polonii şi stabiliţi anterior pe malul drept al Rinului, trec fluviul, îngheţat la acea dată. sub conducerea „regelui'' Gundericus, sub presiunea hunilor. Li se asociază alani, suebi şi ala-mani. Ei nu pot fi opriţi, pradă şi domină Galliile, între 407 şi 409 d.C. în toamna anului 409, 200 până la 300.000 de Barbari traversează Pirineii şi ocupă Hispaniile. Obţin statutul de „fe-deraţi". pământuri şi rămân preţ de douăzeci de ani în peninsula iberică, înainte de a invada Africa romană. Intre timp, în Britannia apare un uzurpator, originar din Naissus. Constantin III era unul dintre cei mai talentaţi generali ai Imperiului Occidental. Sub numele de Ciaudius Flavius Constantinus, el traversează Canalul Mânecii şi ocupă Galliile. Uzurpatorul este tempe* rar, adică în 409, recunoscut ca august de Honorius. Totuşi ulterior este înfrânt de Constantius (generalul lui Honorius), luat prizonier şi executat. Reîncepeau aşadar uzurpările. Pe de altă parte, la curtea de la Ravenna se ţeseau numeroase intrigi tenebroase. Succesele, ascendentul neobişnuit al lui Stilicho nemulţumeau pe mulţi. La această curte prevalau laşităţile, geloziile, complexul lui Iuda, invidiile acerbe. In plus, funcţionari, militari şi curteni păgâni considerau că Stilicho inspirase hotărârile religioase represive, promovate de Honorius. Totuşi şi numeroşi creştini influenţi îi reproşau accentuarea procesului de barbarizare a armatei, început încă din veacul anterior. Invaziile barbare necontenite iritau de asemenea pe mulţi. Se alcătuise o amplă coaliţie antibar-bară la curtea de la Ravenna. Un complot a luat naştere, încât Honorius şi-a dezavuat socrul, care a fost decapitat la 22 august 408 d.C. Facţiunea antibarbară domină curtea şi decizia administraţiei centrale. Ea impune epurarea de anumiţi Barbari a birocraţiei şi chiar a armatei. Conducerea armatei revine generalului Olympius, între 408 şi 411 d.C. în acelaşi an 408, la Constantinopol moare Arcadius. îi succede fiul său şi al Eudoxiei, care nu avea decât şase-şapte ani. Theodosius II va domni până în 450 d.C. Dar, atât în copilărie, cât şi mai târziu, acest împărat şters, nehotărât, se va afla sub tutela potentaţilor curţii, devoraţi de ambiţii excesive, de uneltiri lipsite de scrupule şi de dispute teologice intensive. Printre curtenii cu putere decizionalâ pregnantă, s-au impus generalul Aspar, fiul unui got şi al unei alane, Anthemius, prefect al pretoriului până în 414, înalţi funcţionari ca Helio, între 414 şi 427, Chrysaphios (şambelan al palatului), după 440, ca şi femeile familiei imperiale, Pulcheria, sora lui Theodosius II, şi Eudoxia, soţia suveranului.

Evenimente tragice se produc însă în Italia. Alaric, „federat" al Imperiului, era contrariat de strategia antibarbarâ promovată la curtea de la Ravenna. El reclamă de la Honorius subvenţii băneşti, pământuri şi demnităţi. Alaric invadează Italia şi se îndreaptă rapid spre Roma. Imperiul nu mai dispune însă de talentul militar al lui Stilicho. La sfârşitul lui noiembrie 408, Alaric apare în faţa incintei Romei, spre stupoarea şi apoi panica locuitorilor Oraşului. Acest grav eveniment nu pune capăt intrigilor şi loviturilor crude de palat. Ambiţioasa Galla Aelia Placidia, fiica lui Theodosius I, soră a lui Honorius şi Arcadius. aranjează sugrumarea în temniţă a mâtuşii sale, văduva lui Stilicho. La Roma fac ravagii foametea, pesta, agitaţia păgânilor. Papa Innocentius este obligat să autorizeze ceremonii tradiţionale, inclusiv o procesiune pe Capitoliu. Ca să se retragă, Alaric cere şi obţine o imensă cantitate de aur, argint, mătăsuri etc, cu greu adunate de la particularii bogaţi. Reclamase chiar ostateci, vlăstare ale familiilor aristocratice. Se retrage însă, după ce nu dobândeşte de la Honorius stăpânirea Dalmaţiei, Noricumului şi zonei venete

din nordul Italiei, Alaric reapare în toamna anului 409 în faţa Romei. Ocupă Ostia şi blochează aprovizionarea Oraşului; încearcă un şantaj viclean. Duplicitatea, manevrele şirete, provocările curţii de la Ravenna îl iritau la culme chiar pe Alaric. El proclamă împărat pe prefectul Romei, păgânul Attalus. care este botezat creştin de către un episcop arian got. Priscus. Attalus numeşte , ca şef al gărzii sal; pe Athaulf, rudă cu Alaric. Attalus este susţinut de o parte din aristocraţia Romei, ostilă lui Honorius. El nu se înţelege însă cu Alaric, în timp ce căpetenia vizigotă reia negocierile cu Honorius. Sub zidurile Ravennei, Attalus este detronat de Alaric şi se refugiază în Gallii. Aici el va încerca, în 414. o nouă uzurpare, cu sprijinul altor vizigoţi. Va fi însă capturat de Honorius. mutilat şi relegat în insulele Lipare, unde va muri în jurul anului 420. între timp, spre sfârşitul deceniului întâi al secolului ai V-lea d.C, Galliile fuseseră din nou prădate de Barbari.

Cum negocierile cu Honorius eşuează din nou, Alaric reia operaţiile militare. Ţinta sa şi a altor Barbari de mai târziu este Roma. După un asediu de câteva zile, vizigoţii pătrund în Roma, apărată de incinta lui Aurelian, consolidată de către Honorius, prin poarta Salaria, foarte probabil datorită unei trădări. Jefuirea Romei a început în 24 august 410 d.C. şi a durat trei zile. Alaric îşi lasă soldaţii să prade Roma, dar le interzice să ucidă, să incendieze şi să se atingă de biserici. Ordinul nu-a fost respectat: au proliferat masacrele, violurile, distrugerile, incendiile. După aceste trei zile de coşmar, vizigoţii s-au retras, transportând cu ei prizonieri, printre care se afla şi Galla Placidia. Numeroase naraţii ale autorilor antici, creştini ori păgâni, figurează cucerirea şi jefuirea Romei în cele mai sumbre culori. Impactul psihologic, reacţia emoţională au fost cumplite. Roma"nu mai fusese ocupată de forţe militare străine de opt sute de ani! Când o cuceriseră, de altfel nu în totalitate, gallii senoni. Emoţia a fost mult mai devastatoare decât cea pricinuită de înfrângerea de la Adrianopol. Scriitorul creştin Orosius consideră că jefuirea Romei, pe care o deploră cu oroare, era efectul mâniei lui Dumnezeu. El insistă asupra faptului că vizigoţii au cruţat locaşurile sfinte şi pe cei refugiaţi acolo. Barbarii ar fi cântat în biserici imnuri pentru gloria lui Dumnezeu alături de romani (Oros., Hist., 7, 30; 40, l-2). Totodată Orosius pledează pentru o federaţie între romani şi Barbari. Răspunzând lamentelor păgânilor ce susţineau că jefuirea Romei se datora creştinătăţii ei, abandonării vechilor culte religioase, Orosius reliefează că, în trecut, Roma fusese adesea răvăşită de nenorociri (Hist., 2, 3, 5; 4, 23, 10; 7, 43, 18-l9). Orientul şi Grecia cunoscuseră de asemenea suferinţe teribile. Mulţi locuitori ai Romei se refugiaseră în Orient, unde Sfântul Ieronim deplânge înspăimântat şi mânios jefuirea unei Rome care se prăbuşea. în orice caz dispar iluziile referitoare la redresarea Imperiului, la o nouă expansiune a lui, la domesticirea ori lichidarea Bărbaţilor. Dispare şi credinţa în invincibilitatea şi chiar în eternitatea Romei antice şi a imperiului ei. Puţini, îndeosebi păgâni, ca Rutilius Namatianus, se mai cramponează de asemenea mituri. Sfântul Ieronim, la origine patriot roman convins, încetase să mai cultive aceste mituri încă din 405 d.C. în parte tocmai pentru a răspunde imputării că Roma căzuse din cauza abandonării riturilor păgâne şi pentru a calma pe creştini înşişi, Augustin începe să scrie monumentala „Despre cetatea lui Dumnezeu", De ciuitate Dei, din care primele cărţi apar în 412 d.C. După ce reprobă păgânii, care, după dezastru, ar fi atacat Biserica, şi după ce subliniază că Barbarii nu atacaseră biserici, Augustin semnalează câ devastările, masacrele sunt epifenomene ale uzanţelor războaielor. Statul roman nu este etern. El este condamnat să dispară, ca oricare alta fnmi= -i:.:-- •■-

564

Eugen Cizek

cetatea cerească este veşnică. Astfel Augustin lansează de fapt o nouă teologie politică, sortită să detaşeze Biserica de statul imperial, până atunci strâns legat de ea, subsumat puterii ei. Se pregătea cooperarea Bisericii cu noile state barbare, care tind să emeargă. Augustin înţelegea perfect că Imperiul roman occidental era sortit să piară. Un lanţ de evenimente militar-politice va conduce în deceniile subsecvente la acest fenomen istoric de importanţă cardinală. Pe de altă parte, se profila constituirea „unei noi geografii istorice", cum caracteriza procesul evolutiv respectiv Marcel Le Glay. Barbarii nu mai voiau să slujească Imperiul, ci să se substituie lui. Ideea naţională se năştea în rândurile invadatorilor.

Pentru moment, Alaric, care înaintase până în sudul Italiei, nu poate pomi pe mare spre Africa. La sfârşitul anului 411, el moare la Consentia (actualmente Cosenza, în Calabria). Vizigoţii îl aleg ca rege pe Athaulf, care pradă întreaga peninsulă, spre a se instala apoi în Gallia narboneză, ■ unde, la 1 ianuarie 414 şi la Narbo (azi Narbonne), se căsătoreşte cu prizoniera sa Galla Placidia. Pe lângă farmecele acestei femei lipsite de scrupule, care avea aproximativ douăzeci şi trei de ani, l-au decis la un asemenea gest ambiţii politice de anvergură. Visa şi el la alcătuirea unui stat barbaro-roman pe ruinele Imperiului occidental. Dar curând a fost ucis, în 415 d.C. în Hispanii, unde pătrunsese. Pe patul de moarte, Athaulf sfătuieşte pe goţi să devină prieteni şi aliaţi fermi ai Romei. în 418, vizigoţii se întorc în Gallii, unde se stabilesc în sud-vest ca „federaţi" ai Imperiului. Ei pun aici temeliile unui regat barbar cu capitala la Tolosa. Vizigoţii întreţin excelente relaţii cu aristocraţia Aquitaniei, a Galliilor meridionale în general. O ajută să lupte împotriva răscoalelor ţărăneşti, îndeosebi ale bagauzilor. în realitate, în cadrul noii geografii istorice, încă din 413 burgunzii se instalaseră pe teritorii romane, situate pe Rinul mijlociu, unde făuriseră un regat „federat" Imperiului occidental.

Honorius întreprindea mari eforturi de restaurare şi reconstrucţie, mai cu seamă ale monumentelor Romei, aflate într-o stare deplorabilă. în 413, corniţele Africii, Heraclianus, uzurpase purpura imperială, debarcase la Ostia şi se îndreptase spre Ravenna. Biruit de forţele împăratului legitim, se retrăsese la Cartagina, unde fusese decapitat, la porunca lui Honorius. în 417, împăratul l-a căsătorit pe talentatul său general Constantius cu văduva Galla Placidia, reîntoarsă în Italia încă din 416. în februarie 421, Honorius îl proclamă august şi coîmpărat pe Constanţiu III, sub numele de Flavius Constantius. Din nefericire, Constanţiu III moare şapte luni mai târziu, la Ravenna. îi urmează, în mormânt, Honorius însuşi, decedat în 423. Lăsa după el un imperiu în plină disoluţie şi o succesiune nerezolvată la puterea imperială. Limes-ul roman se prăbuşise în 406, încât cele mai diverse bande de Barbari prădau aproape neîncetat Galliile, în special nordul şi centrul lor. Abandonarea Britanniei, în urma uzurpării încercate de Constantin III (legiunile romane fuseseră retrase din această ţară), lăsase insula la discreţia Barbarilor. Cu toate că tendinţa separării insulei de continent se decanta de câteva decenii. Curialii rămaşi în Britannia, după părăsirea militară a insulei, au fost constrânşi să acţioneze, fără sprijinul Imperiului, pe care Honorius îl refuzase. în 411, statul roman abandonează oficial Britannia. Curialii au luat armele, au alungat Barbarii, care îi cotropeau, au expulzat funcţionarii romani şi au organizat autoges-tionarea teritoriilor anterior romane (Zosim, 6, 3). Ei au fost nevoiţi să facă singuri faţă atacurilor picjilor şi scoţilor, veniţi din Irlanda, incursiunilor saxonilor, originari din Frisia. Spre 430 d.C. saxonii se vor stabili în insulă ca „federaţi", pentru ca, în 442, să se declare independenţi şi să-şi întindă teritoriile. Va subsista totuşi o regiune britanno-romană, în relaţii cu episcopii de pe continent. în acest mediu britann, va apărea Patricius (Sfântul Patrick), fondatorul creştinătăţii

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

565

Irlandei. Abia spre 550 se va cristaliza cucerirea saxonă a întregii insule. Dacă în Dacia romanitatea a supravieţuit unei retrageri a Imperiului mult mai timpurie, din cauza implantării masive a colonizării şi civilizaţiei romane, în Britannia evenimentele au evoluat altfel. Romanitatea s-a învederat aici mai precară, cu toate că unii englezi din sud conservă până astăzi trăsăturile fizice ale coloniştilor romani⁸.

„ Ultimii împăraţi"

Moartea lui Honorius lăsase în Imperiul occidental roman un imens şi periculos vid de putere. Astfel, în decembrie 423 d.C, când s-a produs decesul lui Honorius, acest imperiu părea într-adevăr în pragul destructurării totale. Au urmat doi ani de confuzie completă, de manevre insidioase, de intrigi sulfuroase, absurde, însă devastatoare, de ambiţii exorbitante, impulsionate de o sete ridiculă pentru putere. Trupele din Italia, cu acordul senatului de la Roma, temporar emers pe scena politică, într-un ultim moment de glorie, proclamă ca împărat al Apusului pe un înalt demnitar roman, Ioannes, care domneşte între 423 şi 425 d.C. în 425, forţele militare ale lui Theodosius II, care nu mai era un copil, intervin în Italia. încât s-ar fi putut spera în restaurarea unităţii Imperiului, în mâinile celui ce purta numele celui din urmă august unic al statului roman. Dar evenimentele au evoluat în sens contrar şi unitatea Imperiului nu a fost restabilită.

Trupele lui Ioannes au fost învinse chiar la Ravenna şi împăratul a fost executat la Aquileia. Aceste evenimente au survenit în mai-iunie 425. Galla Placidia, refugiată la Constantinopol, îl convinge pe Theodosius II să instaleze la Ravenna, ca împărat al Apusului, pe fiul său şi al lui Constanţiu III, Placidus Flauius Valentinianus, cunoscut ca Valentinian III. Intriganta împărăteasă exercită regenţa Imperiului occidental până în 437 d.C. îşi va păstra totuşi influenţa politica până în 450, când a murit. Galla Placidia se bazează, în mare parte, pe suportul oferit de generalii Felix, mort în 430, Bonifatius, decedat în 432, şi mai ales Flavius Aetius, un foarte competent comandant militar, născut la Durostorum, în Moesii. Aetius îi cunoştea bine pe huni, la care fusese ostatec. Aetius era excesiv de ambiţios, încât devine cel mai influent personaj politic din Imperiul occidental. în 425, Galla Placidia îi încredinţează comanda forţelor militare romane din Gallii, înainte de a exercita o autoritate comparabilă cu aceea a lui Stilicho, la începutul secolului al V-lea, timp de două decenii. El limitează extinderea dominaţiei vizigote în Gallii, distruge, în 437, autenticul stat burgund de pe Rinul mijlociu. Valentinian III s-a căsătorit cu Licinia Eudoxia, fiica lui Theodosius II. Ca şi socrul său, Valentinian III a fost un împărat slab, influenţabil, nehotărât, crud la nevoie. Sub domnia sa, Imperiul occidental pierde Africa de nord şi Pannoniile. Criza statului roman din vest se adânceşte. Acordul dintre cele două imperii, care părea solid în 425, se destramă repede. Fiecare curte şi fiecare imperiu îşi aveau interese şi ambiţii proprii, care nu coincideau cu acelea ale partenerului său din est ori din vest. Totuşi cei doi împăraţi izbutesc în 438 să promulge concomitent codul juridico-legislativ, cunoscut drept „codicele theodosian", Codex Theodosianus. Acest preţios instrument al dreptului roman dă seama de ultima expresie, pe plan juridic, a unităţii dintre cele două imperii romane, estic şi vestic. Codicele theodosian asamblează „constituţiile" imperiale, promulgate după 312 d.C. El se va afla la temelia legislaţiei celor două imperii şi, în continuare, la baza orânduirii juridice a regatelor germanice.

566

Eugen Cizek


Ambele imperii se confruntă cu primejdia majoră pe care o reprezentau hunii. Aceştia alcătuiau o seminţie nomadă, foarte războinică, de origine mongolică, totalmente diferită de triburile Barbarilor germanici, repede ajunşi în conflict permanent cu hunii. De fapt hunii erau cunoscuţi Imperiului încă de la sfârşitul veacului al IV-lea. Hunii consumau came crudă de animale şi erau foarte legaţi de caii lor. Călârimea hunică ataca armatele inamice ca o trombă marină. Hunii, pe lângă carnea crudă a animalelor, păstrată sub şeile cailor, consumau rădăcini de plante sălbatice. Se îmbrăcau în veşminte confecţionate din piei de fiare. Progresiv, hunii şi-au subordonat seminţii barbare ca ostrogoţii, herulii, gepizii şi alanii. Anumiţi huni l-au ajutat pe Aetius să lichideze „regatul" burgund. Unii huni se angajau în forţele militare romane auxiliare. La începutul secolului al V-lea, hunii se mişcau îndeosebi în Ucraina, regiunile Dunării de Jos şi în pusta pannonicâ. De aici ei presau triburile germanice, dar constituiau un pericol înspăimântător şi pentru cele două imperii, iniţial mai ales pentru celeriental. Izvoarele antice figurează pe huni ca pe o populaţie incapabilă să cultive pământul, deosebit de crudă, de sălbatică, de nemiloasă, prădalnică. Hunii ascultau însă cu supunere remarcabilă ordinele primite de la căpeteniile lor militare. La începutul secolului al V-lea d.C, ei au format un fel de regat hunic, în relaţii echivoce cu imperiile romane, cărora, cum am semnalat mai sus, în câteva rânduri, le-au furnizat auxiliari şi mercenari. Hunii au întreprins însă raiduri pustiitoare în interiorul Imperiului oriental, la sud de Dunăre, în 408-409,441 şi 447 d.C. în 434, confederaţia hunică se decantează, se cimentează sub conducerea unui şef militar notabil de performant, adică Attila, figură emblematică de căpetenie barbară, capabilă să semene teroarea în jurul său. în 445, el şi-a ucis propriul frate, adică pe Bleda. Iordanes îl prezintă ca pe un om mărunt de stat, vânjos, cu ochi mici, aproape spân, cu pârul alb, nas coroiat, tenul gălbui-întunecat al mongolicilor. Attila era calculat, stăpân pe sine, pătimaş al războiului şi al acţiunii în general. Excesiv de vanitos, Attila descoperise, datorită unui păstor, sabia zeului războiului, Marte la romani - estimată ca sacră de către regii sciţi. De atunci Attila s-ar fi considerat destinat să ajungă stăpânul lumii (Jord., Getica, 35; dar şi Aram., 31, 2, l-l1). „Biciul lui Dumnezeu", cum era poreclit Attila, transformase confederaţia hunică într-un imperiu care se întindea de la Rin la vest, spre Germania liberă la nord şi Caucaz şi Volga la est. Impusese împăraţilor romani achitarea unei „taxe de protecţie", tribut anual, şi obţinuse anexarea de către huni a unei părţi din Pannonii. Voia însă mai mult. Adică edificarea unui stat hunic pe ruinele imperiilor romane. Un stat care ar fi trebuit să nimicească ori să subjuge seminţiile germanice. Şi tocmai această ultimă năzuinţă arzătoare l-a pierdut. într-adevăt, în 451 d.C, hunii lui Attila au trecut Rinul şi au purtat o campanie devastatoare în Gallii. Attila a fost complet zdrobit (între actualele localităţi Metz şi Troyes) în 451 la Câmpiile Catalunice ori Campus Mauriacus, de o coaliţie eterogenă, încheiată ad-hoc, tocmai din pricina ambiţiilor sale. Această coaliţie era alcătuită din trupele romane comandate de Aetius, însă sprijinite de numeroase contingente vizigote, france, burgunde şi alane. S-a desfăşurat acolo una dintre cele mai mari bătălii ale antichităţii. Attila şi aliaţii săi s-au retras, iar celebra căpetenie hună a murit în 453. După aceea „imperiul" său hunic s-a dislocat complet. Până la urmă tocmai populaţiile germanice au administrat Imperiului roman occidental lovitura de graţie. De altfel, Aetius nu ar fi putut să-l învingă pe Attila dacă nu ar fi avut sprijinul populaţiilor germanice.

567

în Răsărit, Theodosius II a amenajat o expugnabilâ incintă, fortificată foarte temeinic în jurul capitalei sale, între 413 şi 439. De-a lungul veacurilor, până în 1453, multe popoare vor încerca în van să străpungă acest zid de apărare, fireşte necontenit reparat şi consolidat. Pe deasupra, Theodosius s-a confruntat cu acerbe dispute teologice, care perturbau creştinismul răsăritean. Au fost necesare conciiiile ecumenice de la Efes, ţinute în 431 şi 439. în iunie 431, a avut loc o ascuţită controversă între adepţii iui Nestorius, din 428 patriarh al Constantinopolului, şi cei ai lui Cyril, partriahul Alexandriei. Nestorius a fost destituit şi excomunicat. Totuşi şi astăzi unii asiatici creştini sunt nestorieni.

Seminţiile germanice au atacat sporadic Imperiul oriental, simţit de ele ca mai solid. înainte şi după bătălia de la Câmpiile Catalaunice, practic salvatoare a civilizaţiei europene, ele s-au statornicit pe vaste zone ale Imperiului de apus, unde au făurit regate, iniţial „federate", apoi independente. Am constatat mai sus că, încă din 407-418, vandalii şi aliaţii lor se implantaseră în Hispanii, pe când vizigoţii făureau în sudul Galliilor un stat barbaro-aquitan. Vandalii părăsesc Hispaniile în 429 d.C. şi traversează strâmtoarea Gibraltar, poate la apelul comitelui Africii Bonifacius. Neîndoielnic, îi atrăgeau mai cu seamă bogăţiile fabuloase ale provinciilor romane din Africa. în mai 429, ajung în Africa 80.000 de vandali, inclusiv 10-l5-000 de războinici. Ca şi hunii mai târziu, ei răspândesc în jurul lor panica şi ruinele, sub comanda regelui Gundericus ori Genseric. întâmpină o serioasă rezistenţă la Hippo Regius sau Hippona, asediată de ei timp de patrusprezece luni. Augustin moare în timpul asediului, la 28 august 430. Pe patul de moarte, el constată cât de judicioasă fusese prezicerea sa cu privire la soarta Imperiului occidental. O convenţie încheiată cu romanii tocmai la Hippona, în 435, recunoaşte vizigoţilor statutul de „fede-raţi" în Mauretania, Numidia şi un segment din Africa preconsulară. In mintea lui Genseric se înfiripă ideea făuririi unui stat naţional vandal. După patru ani de pace, el cucereşte însăşi Cartagina, la 19 octombrie 439 d.C. îşi creează o flotă puternică, menită să domine şi să jefuiască Mediterana occidentală, stânjenind legăturile maritime dintre cele două imperii romane. Proiecte imperialiste îl determină pe Genseric să ocupe Sicilia. De aceea, în 442, Valentinian III semnează cu Genseric un tratat, prin care se recunoştea vandalilor suveranitatea completă, practic independenţa, asupra Africii proconsulare, Tripolitaniei, Numidiei. Numai Mauretaniile şi Sicilia erau înapoiate romanilor. Astfel Roma nu numai că accepta constituirea unui stat în fapt neatârnat pe vaste teritorii ale sale, însă renunţa şi la una din principalele sale surse de aprovizionare cu grâne. în 468 va eşua o tentativă de expediţie comună antivandală în Africa. Genseric îşi va guverna regatul cu o mână de fier până la moarte, adică în 477. Fiul său, Hunderic, îi va succeda şi va persecuta crunt adepţii dogmei niceene. Era un arian fanatic. Din 484, regatul vandal va fi condus de nepoţii săi, Gunthamund, până în 496, şi Thrasamund, până în 523. Vor urma domniile scurte ale ultimilor regi vandali, Hideric şi Gelimer.

Francii au acţionat mai târziu. Totuşi, spre sfârşitul secolului al V-lea d.C, Childeric, fiul lui Merovius şi tatăl lui Clovius, rege al francilor salieni din 457, şi-a stabilit ca „federat" un semi-stat în nordul Galliilor. Childeric a ajutat trapele romane sâ combată invadatorii Galliei septentrionale şi centrale. El a creat de fapt dinastia francă merovingianâ. Un mormânt franc, descoperit în secolul al XVIII-lea, comportă un mobilier luxos, care reliefează arta merovingiană ca rod al unei osmoze germanico-romane. Childeric a murit în actuala localitate Toumai, în 481. Situaţia din Gallii fusese foarte complicată în cursul secolului al V-lea d.C. Ca sâ lupte împotriva bagauzilor, autorităţile imperiale fuseseră nevoite să recurgă la serviciile „federaţilor" barbari, ca în 437 şi în 447. Aetius trebuise să acorde statutul de „federaţi" în nordul Galliei, între estuarele Loarei şi ale Senei, celţilor bretani, imigraţi din Britannia. El avuse.w Ar !.."» -

568

Eugen Cizek

seminţii germanice: burgunzi, instalaţi până la urmă ca „federaţi" la vest, între lacul Leman şi Rinul superior, alani, implantaţi ca aliaţi pe frontiera renană şi apoi transferaţi în centrul Galliilor, diverse triburi france, biruite de el în 440 şi 445. Rolul militar jucat de Aetius a fost de primă importanţă în Gallii. Statul vasal Romei al vizigoţilor, din Gallia şi din nord-vestul Hispaniei, este desigur cel mai important regat instaurat pe teritorii ale Imperiului. în 472, Euric va proclama independenţa totală a statului vizigot, devenit cel mai important regat germanic. Euric a domnit între 460 şi 484. Căci, după 470 d.C, Imperiul occidental a pierdut toate teritoriile sale, cu excepţia Italiei şi a anumitor ţinuturi din sudul Galliilor şi din Dalmaţia. Imperiul occidental cădea pradă a ceea ce a fost definit ca marile invazii barbare.

în acest răstimp se adâncea, se intensifica criza internă a gestionării Imperiului roman occidental. Victoriile lui Aetius incitaseră, la curtea imperială, geloziile, complexul lui Iuda, intrigile machiavelice, sulfuroase. S-ar spune că, la curtea de la Ravenna, nimeni, inclusiv împăratul, nu era îngrijorat de situaţia din ce în ce mai preocupantă a Imperiului, de proliferarea invaziilor barbare, de configurarea unor state germanice pe teritoriile Imperiului. Importantă era subminarea şi lichidarea oamenilor politici şi a generalilor competenţi. Miopia politică stupidă, laşităţile oarbe, obscurantiste, precumpăneau la Ravenna. Nu avusese efect nici faptul că, în retragerea lor, hoardele lui Attila prădaseră o parte din Italia. Pe de altă parte, nu mai trăia nici Galla Placidia, femeie abominabilă, dar inteligentă, lucidă, înzestrată cu o solidă experienţă a problemelor Imperiului. De aceea Aetius a împărtăşit soarta lui Stilicho: S-ar spune că intriganţii curţii doreau neapărat, în inconştienţa lor, să elimine sistematic pe generalii care ar fi putut salva Imperiul occidental. Se considera, în mod absurd, că acest imperiu nu avea nevoie de un salvator, saluator. După destrămarea „imperiului" hun, Aetius este asasinat la Roma, în 21 septembrie 454. Lichidarea lui Aetius ilustra sfârşitul ultimilor generali romani de mare valoare. Şi lichidarea celui din urmă fiu al zonei balcanice, pontico-danubiene, care de mai mult de o sută de ani hrănea forţele patriotice, centripete, ale Imperiului occidental, ce luptaseră din greu pentru salvarea şi coerenţa acestuia. Răspândirea ştirii morţii lui Aetius a avut impact, ecou imediat.

„Federaţii" au pretins de îndată să li se extindă ţinuturile controlate de ei şi să se limiteze suprafaţa celor încă direct administrate de Imperiu. De altfel, la şase luni după omorârea lui Aetius, adică în 16 martie 455, Valentinian III este asasinat de un fost partizan al lui Aetius. întrucât şi Theodosius murise, în 450, lua sfârşit dinastia theodosiană. înmormântarea lui Valentinian III a determinat şi pe cea a Imperiului occidental. A urmat, la Ravenna, o sarabandă de împăraţi incompetenţi şi efemeri, nevolnici, adesea nevârstnici, foarte uşor de manipulat şi de înlocuit. Iar, în acelaşi an 455, la 2 iunie, Roma este pentru a doua oară, în secolul al V-lea, ocupată temporar şi jefuită de Barbari; Roma a fost cucerită efemer de către vandali, mult mai cruzi, mai nemiloşi decât Barbarii lui Alaric. Dar romanii începeau să se obişnuiască cu percepţia capturării Oraşului de către Barbari. Ca şi cu ideea dezvoltării unor state barbare, aproape clar neatârnate de Imperiu, pe teritoriul lui, şi cu ideea naţional-barbarâ, căreia se subsumau veleităţile germanicilor. In 472, Roma a fost din nou cucerită şi prădată mai cu seamă de mercenari barbari. După un interregn confuz, un înalt demnitar gallo-roman, vlăstar al unei reputate familii de latifundiari, fost ofiţer al lui Aetius şi apoi, începând din 439, prefectul pretoriului în Gallii, adică Eparchius Auitus, este proclamat împărat pe meleagurile natale. îl propulsau aristocraţia gallo-romană şi vizigoţii. Totuşi, în octombrie 456, Avitus este biruit la Placentia, în nord-vestul Italiei,

de forţele comandate de Flavius Ricimer, fiu al unei căpetenii suebe şi al unei femei vizigote. Ofiţer roman, Ricimer devine în 456 comandant suprem al forjelor militare imperiale din Occident şi în definitiv stăpânul Apusului roman. Nu avea talentul de strateg al lui Aetius. îl preocupa mai cu seamă să facă şi să desfacă împâraţi-marionetâ. Fiind Barbar şi arian, nu putea asuma direct purpura imperială. A procedat astfel până în 472 d.C, când a decedat. Ricimer începe prin a-l impune ca împărat al Apusului pe Flauius lulius Maiorianus, coborâtor al unei prestigioase familii aristocratice. Maiorianus a domnit între 457 şi 461. Nu a fost recunoscut la Constantinopol şi însuşi Ricimer l-a răsturnat şi a determinat executarea sa în 461, pentru că Maiorianus, nemulţumit de condiţia de marionetă, încerca să reformeze, în sens salutar, statul imperial. Generalul barbar îl impune ca august pe Libius Seuerus, împărat între 461 şi 465. Ricimer i-a dirijat puterea imperială, pentru ca, în cele din urmă, să-I înlăture şi să-l lichideze. Ricimer cere Constantinopolului să propună un împărat, după un interregn de douăzeci şi şase de luni. Imperiul oriprtSl îl desemnează ca împărat pe Procopius Anthemius, senator la Constantinopol. Reapar disensiunile cu Ricimer. în ultimă instanţă, în plin război civil, Anthemius este ucis de Barbarul Gundobad, după ce domnise între 467 şi 472 d.C. între 472 şi 475 proliferează conflictele pentru purpura imperială şi interregnurile. Ricimer asediază Roma. O ocupă şi jefuieşte, cum am remarcat mai sus. Se succed, în cascadă, împăraţi lipsiţi de orice autoritate reală. Ricimer îl impune ca împărat, în aprilie 472, pe Aniciu's Olybrius, care însă moare la 18 august 472, puţin după decesul lui Ricimer, între 473 şi 474 „domneşte" Glycerius, proclamat ca împărat dt, Gundobad, succesorul lui Ricimer. Leon I, împăratul de la Constantinopol, nu îl recunoaşte pe Glycerius, care este înlăturat de flota Imperiului oriental, comandată de lulius Nepos. Glycerius abdică fără luptă şi se retrage la Salona ca episcop al oraşului, lulius Nepos, fost general al Imperiului oriental, se proclamă împărat la 20 iunie 474. Totuşi curtenii şi aristocraţia de la Ravenna nu puteau admite un exponent nemijlocit al Imperiului oriental, a cărui prevalentă devenise mai mult ca evidentă. Patriciul Orestes, fost secretar al lui Attila, prin 448, şi comandant al armatei occidentale - sau a ceea ce mai rămăsese din ea - în vremea lui Nepos, îl detronează şi alungă pe acesta de la Ravenna, unde proclamă ca împărat pe fiul său, un copil, în august 475. Orestes profita de luptele pentru putere de la curtea din Constantinopol.

Fiul lui Orestes avea un nume emblematic. Se numea Romulus Augustulus. Ceea ce trimitea nu doar Ia întemeietorul Imperiului, ci şi la cel al Romei străvechi, menită astfel să fie redresată, fără sprijinul Constantinopolului, care nu îl recunoaşte ca împărat pe acest copil, adică micul Augustus. Constantinopolul îl mai susţinea pe lulius Nepos, refugiat în Dalmaţia, încă aflată sub controlul Imperiului occidental. Romulus Augustulus stăpâneşte Italia şi sudul Galliilor, iar lulius Nepos Dalmaţia. Dar trezoreria imperială era goală, în vreme ce mercenarii germanici din garda imperială îşi multiplicau exigenţele. Până la urmă aceştia se răscoală, sub conducerea scirului Odoacer sau Odoacru, fiul unui fost militar germanic din armata lui Attila. Odoacru însuşi servea Imperiul din 470 şi sprijinise mişcarea lui Orestes împotriva Iui lulius Nepos. La 28 august 476, Orestes este ucis de mercenarii germanici la Placentia, iar, la 4 septembrie, Romulus Augustulus este detronat şi trimis la Misenus, în vila lui Lucullus, unde moare aproximativ în 480. Dacă nu cumva a fost asasinat, ca să nu fie periclitată puterea lui Odoacru. Tot în 480, adică în primăvara acestui an fatal pentru Apus, este asasinat în Dalmaţia şi lulius Nepos, care se obstina să salveze Imperiul occidental.

570

Eugen Cizek

Imperiul roman occidental încetase să mai existe. De fapt, în septembrie 476, Odoacru trimisese însemnele imperiale la Constantinopol. Trupele germanice nu îl proclamaseră împărat, ci „rege al Italiei", rex Italiae. Constantinopolul nu i-a recunoscut însă decât titlul de patriciu şi de comandant militar suprem în Italia. Este mai mult ca probabil că, în 476-480, aproape nimeni nu a înţeles că Imperiul roman fusese desfiinţat, deoarece în curând şi cel din Orient se va converti în imperiu bizantin. Numai Goethe va înţelege în seara bătăliei de la Valmy - câştigată de fapt printr-o ciocnire militară minoră, când armata revoluţiei franceze pusese în derută trupele prusiene - că începuse o nouă eră în istoria Europei. Cum vom constata mai jos, ideea Imperiului roman nu va dispărea decât în 1806!

Odoacru înţelegea însă să gestioneze neatârnat Italia. Iată pentru ce, în 488, Constantinopolul trimite în Italia, împotriva lui Odoacru, pe vasalii săi ostrogoţi, în plină ascensiune, sub conducerea regelui lor Theodoric, numit de împărat comandant militar al trupelor din Italia. Theodoric pătrunde în Italia şi o ocupă între 489 şi 493, când Odoacru este înfrânt şi ucis de ostrogoţi. Theodoric, făureşte în Italia un stat germanic independent, subsumat ideii naţionale. El va domni în Italia până în 525 d.C. Ostrogoţii se străduiesc sâ coabiteze cu romanii, ale căror structuri, inclusiv senatul, sunt menţinute. Cu toate acestea aristocraţia romană nu încetează să comploteze împotriva lor. O fracţiune din ea milita în favoarea împăratului de la Constantinopol şi o altă parte visa la restaurarea Imperiului occidental. Senatorul Albinus, ucis de ostrogoţi în 523 d.C, întreţinea o corespondenţă secretă cu autorităţile de la Constantinopol. îl susţinea puternica familie senatorială a Aniciilor, care dăduse Romei, cum am remarcat, un împărat efemer, în veacul anterior, în anii 524-525, sunt executaţi, la ordinul lui Theodoric, scriitorul şi marele „senior" Anicius Boethius, socrul acestuia, ultimul Symmachus, şi papa Ioan I. După moartea lui Theodoric, regatul ostrogot este destructurat de luptele pentru tron desfăşurate între fiicele monarhului ostrogot şi alte rude ale lui. Marcel Le Glay notează că, la sfârşitul secolului al V-lea d.C, moştenirea fostului Imperiu occidental era împărţită între ostrogoţii din Italia, vestigiile hunilor, conlocuitori cu alanii şi alţi ostrogoţi din regiunile danubiene, gepizii dominatori ai Pannoniei şi ai fostei Dacii traiane, unde subsistau daco-romanii, britanni care se autogestionau, alături de feluriţi Barbari, vizigoţii tot mai hotărâţi să domine peninsula iberică, unde mai funcţiona, în nord, un regat sueb, vandalii din fosta Africă romană, burgunzii, francii etc. între timp persista şi chiar prospera Imperiul roman oriental, în pofida disensiunilor religioase, însufleţite de monophysiţi, comploturilor şi intrigilor de curte, loviturilor de palat şi slăbiciunilor împăraţilor, adesea dominaţi de femei şi de eunucii aflaţi în serviciul lor. După moartea lui Theodosius II, domniseră la Constantinopol Marcianus (450-457), care încheiase tratate cu gepizii şi ostrogoţii, în timp ce, în octombrie 451, conciliul ecumenic condamnase doctrina monophysită şi îl destituise pe Dioskoros, patriarhul Alexandriei. împăratul Leon I, în contextul unei active reacţii antigermanice la Constantinopol, îl eliminase pe Aspar, cu ajutorul isaurie-nilor. între 474 şi 491 avusese loc domnia lui Zenon I, întreruptă între ianuarie 475 şi august 476. Mai competent, Anastasius (49l-518) pune ordine în finanţele Imperiului. După 518 şi până în 565, cârma Imperiului roman oriental revine împăratului Iustinian I. Foarte pios, Iustinian îşi propune lichidarea totală a păgânlsmului.

In 529, data convenţională a sfârşitului antichităţii, el închide şcolile şi universităţile de la Atena, în special Academia neoplatoniciană. Academia era dirijată cu strălucire de păgânul Damaskios. Iustinian interzice îndeobşte păgânilor să mai exercite

meseria de profesor. El bănuia că şi profesorii creştini de retorică erau criptopăgâni. Această măsură a sa viza prin excelenţă Atena. Pentru că funcţionează în continuare şcolile de drept din Siria şi Palestina, cele de filosofie de la Alexandria, unde, până în 565, mai predau profesori păgâni. în secolul al Vll-lea, la Alexandria, creştinul Stephanos va preda despre veşnicia lumii, potrivit lui Aristotel, fără a încerca să refuteze tezele stagiritului ori să le reconcilieze cu ideile creştinismului. Ţinta lui Iustinian au fost şcolile filosofice din Atena, mai ales Academia, deoarece estima că ele erau simbolul neoplatonismului păgân. Trebuia lovit focarul principal de iradiere a gândirii păgâne, a culturii antice necreştine. In orice caz, profesorii de la Atena, în concepţia lui Iustinian, făceau propagandă pentru remanenta păgânismului; lecţiile lor erau focalizate pe învăţăturile „diabolice" ale retorilor şi filosofilor necreştini. Mai târziu, Iustinian va proceda la o efemeră recucerire a fostelor teritorii romane din Occident, în anul 533, flota Imperiului răsăritean a transportat trupele generalului Belisarius, care, în trei luni, a lichidat regatul vandal şi persecutor al creştinilor niceeni din Africa. Gelimer a figurat în triumful lui Iustinian de la Constantinopol. Generalul Narses, după ce Belisarius ocupase o Romă depopulată şi ruinată (în 547), a lichidat în 552 regatul ostrogot din Italia. Cu toate acestea, capitala a rămas la Constantinopol, noua Romă, şi în Italia răsăritenii au creat exarhatul de la Ravenna. începând din 551, Iustinian a recucerit şi sudul Hispaniilor. Vizigoţii s-au repliat spre nord, unde au pus în operă un solid regat. Imperiul oriental prosper număra mai mult de 900 de cetăţi. Totuşi parţiala recucerire a lui Iustinian a eşuat pe termen lung şi chiar mediu. Italia era complet devastată. încât, la _sfârşitul veacului al Vl-lea d.C, papa Gregorius cel Mare va deplânge starea jalnică a Occidentului, prin excelenţă a unei Italii unde oraşele şi satele erau pustiite (Esech., 2, 6, 22 şi urm.). în realitate, sufereau atât romanii, cât şi Barbarii, tot mai manifest deprinşi sâ trăiască împreună. Lua naştere o nouă lume, care nu mai era antică⁹.

Doctrina Dominatului şi mistica imperială

Dominatul implica adoptarea unor noi valori existenţiale. Cum sublinia Marcel Le Glay, totul se schimbă în viaţa romanilor. Mutaţiile penetrează în adâncime, cum vom remarca, mentalul lor colectiv, precum şi instituţiile, structurarea lor politico-social-eco-nomică. Emerg noi subsisteme instituţionale, politice, sociale, o structură aproape complet inedită a ansamblului social-politic-mental-axiologic. Presiunile exercitate de Barbari şi mutaţiile religioase intervin în forţă ca să modifice existenţa romanilor. Dacă un roman al secolului I d.C. ar fi putut să fie proiectat în veacurile al IV-lea şi al V-lea, cum reliefa Marcel Le Glay, nu ar fi înţeles aproape nimic din ceea ce îl înconjura.

Organizarea puterii imperiale şi a anexelor ei administrative încearcă, cu eficacitate pe termen scurt, chiar mediu, însă fără efecte benefice pe termen lung, să înlăture carenţele orânduirii politice moştenite de la Principat. în primul rând, statul roman se converteşte din autoritar în totalitar. Desigur, Severii şi Aurelian pregătiseră instaurarea totalitarismului, dar decantarea procesului structurilor totalitare s-a produs sub Diocleţian, Constantin şi sub urmaşii lor. Este dificil de precizat ce s-a schimbat mai simţitor, faţă de veacurile anterioare: funcţiunea imperială, administraţia centrală sau cea provincială, gestionarea municipală? Se cristalizează un regim politic înzestrat cu administraţii concepute ca instrumente capabile să poarte acţiunea puterii supreme până în capitalele regionale şi chiar în cele mai modeste sate. Pe măsură ce puterea imDerială

Dominatul

§i Căderea Imperiului Roman Occidental

573

sporeşte, devine totalitară, toate mecanismele transmiterii demersului asumat de ea sunt consolidate. Cum se putea reacţiona împotriva agenţilor unui suveran desemnat de zei ori de Dumnezeu? Şi totuşi nu proliferează doar ceea ce s-a definit ca „o democratizare a culturii", ci şi uzurpări în lanţ, revolte de tipuri diverse. Constrângătoarea structură totalitară îşi fabrică o contrastructură, dezvoltată în interiorul său, destinată s-o submineze şi, în ultimă, instanţă, s-o distrugă. In orice caz totalitarismul imperial asumă structura Dominatului, care substituie definitiv Principatul. împăratul nu mai este „principe", princeps, ci „stăpân" al romanilor, dominus. Cuvânt hulit de Tacit şi înrudit lingvistic, semantic, cu „dominaţie", dominatio, de asemenea crunt blamată de el. Pe plan strict juridic, Imperiul rămânea o republică - se utilizează abundent sintagma res publica - chiar în secolul al V-lea. Dar împăratul nu mai este un om providenţial, harismatic, căruia poporul şi senatul îi transferau toate competenţele lor reale. Iar din 282 d.C, împăratul nu mai solicită nici confirmarea întronării sale de către senat, ficţiunea juridică a învestiturii senatoriale. De multe ori, împăratul nici măcar nu mai informează senatul despre accesul său la puterea imperială. Dacă totuşi o face, ştirea este primită cu aclamaţii entuziaste. De asemenea, când i se aduce la cunoştinţă o uzurpare, senatul reacţionează prin strigăte de nemulţumire, de asemenea orchestrate. Fapt care nu îl împiedică să-şi exprime un entuziasm aprobator delirant, dacă uzurpatorul înlătură împăratul legitim. Prin urmare, zeii ori Dumnezeu conferă suveranului puteri exorbitante, cu prilejul întronării lui. Subsistă totuşi ceva din învestitura populară. Fie că soldaţii, eventual manipulaţi, impun un împărat, fie că ei nu jucaseră nici un rol real în desemnarea augustului, de regulă este necesară o proclamare militară a acestuia, închipuită ca un succedaneu al demersului poporului, care transmite puterea sa monarhului. Ceremonia acestei proclamări sau aclamări a întronării suveranului se organizează după o regie mai complicată ca în vremea Principatului. Ea este îndeobşte pregătită dinainte pe o câmpie ori pe o colină, unde se desfăşoară „adunarea soldaţilor", contio militum. Unanimitatea militarilor, ce îşi lovesc scuturile de genunchi, ilustrează aclamarea împăratului, semn divin şi expresie a unui consens universal. După aceea noul dominus anunţă un program de guvernare şi promite soldaţilor gratificaţia obligatorie pentru el, donatiuum.

O doctrină relativ temeinic decantată dă seama de puterile cârmuitorului Dominatului. In virtutea acestei doctrine, împăratul devine principalul, aproape unicul legislator al statului. El încarnează legea, este legea vie, cum îl definea Themistios (Or., 5, 64 b). Este în teorie obligat să respecte legile, stipulate de el însuşi. în principiu supus legilor sale, el este perceput de toţi ca „stăpân", dominus, absolut. „Constituţiile", con-stitutiones, ale sale pot decide în orice privinţă. în condiţiile în care legile propriu-zise, leges, şi plebiscitele dispăruseră încă în vremea Principatului timpuriu şi senatuscon-sultele poartă de regulă asupra unor probleme foarte puţin importante. De altfel, sena-tusconsultele au forţă de lege numai dacă au fost în prealabil aprobate de către împărat. Funcţionarii pot emite anumite edicte, dar acestea trebuie să se întemeieze pe textul „constituţiilor" imperiale.

Acelaşi Themistios evidenţia că legislaţia imperială putea fi inumană, întrucât nu purta decât asupra cazurilor generale. Magistraţii şi funcţionarii vegheau asupra unei puneri în practică umană şi inteligentă a acestei legislaţii totalitare. Cu toate acestea, ei nu au dreptul să interpreteze

legea imperială; esenţialul misiunii lor rezidă mai cu seamă în a supraveghea aplicarea acesteia. Chiar în primă instanţă, actul judiciar se desfăşoară în numele şi în prezenţa imaginii împăratului, de către funcţionari ai starului, în virtutea competenţelor lor. Diocleţian impune împărţirea dreptăţii exclusiv de către funcţionarii statului imperial. în 313-314 d.C, Constantin rearticulează jurisdicţia de apel în cadre regionale. Ea se exercită doar în numele atotputernicului dominus. împăratul singur rămâne judecătorul suprem. împăratul reprezintă statul în raporturile cu alte popoare, decide în privinţa păcii şi războiului, comandă - direct sau prin delegare de putere -armata şi dirijează administraţia. Este stăpânul absolut al trezoreriei; primeşte impozitele prin intermediul funcţionarilor săi. El se învederează, de departe, omul cel mai bogat din Imperiu. Dispune de propria avere, care, împreună cu bunurile familiei sale, alcătuieşte „lucrul privat", res priuata. Acestui „lucru" i se adaugă bunuri, în principiu, ale poporului roman, dar în realitate posesiuni ale auterii imperiale. Astfel de bunuri, moştenite de la alţi suverani şi dinastii precedente, cortStituie „patrimoniul", patrimonium. împăratul numeşte, printr-un brevet, pe toţi funcţionarii. Dacă ei se aflau în acelaşi oraş cu dominus, el înmâna direct brevetul, codicilii, dat fiind că îi convoca la reşedinţa sa. Cu siguranţă, el numeşte şi comandanţii militari. începând cu Diocleţian suferă mutaţii radicale funcţionarea aclamaţiilor imperiale. Nu mai sunt acordate ca efect al une victorii militare autentice, realizate de generalii suveranului, ci sunt reînnoite anual la aniversarea accesului la domnie, dies imperii. Iată pentru ce ele corespund exact, eventual cu o diferenţă de o unitate, numărului puterilor tribuniciene. Epitetele ilustrative pentru izbânzi efective, înregistrate de formula imperială, sunt valorizate prin superlative precum „foarte mare", maximus. Vom întâlni, de pildă, Persicus maximus.

Suveranul continuă să fie imperator şi să deţină puterile tribuniciene. Până spre sfârşitul secolului al IV-lea d.C, când împăraţii creştini renunţă la pontificatul maxim, împăratul se intitulează în continuare pontifex maximus şi deţine demnităţi sacerdotale păgâne. Am remarcat că persistă un timp şi apoteoza imperială. Totuşi aşa-numita formulă imperială reflectă transformarea lăuntrică a puterii imperiale si instaurarea Dominatului. Pe unele inscripţii apare încă sintagma Imperator Caesar Augustus. Dar, cum am arătat în primul capitol al acestei cărţi, ea este înlocuită de către „stăpânul nostru", adesea urmată de „flavian", aşadar Dominus noster Flauius.

în titulatura imperială se acumulează, în proporţii stupefiante, epitetele foarte laudative, encomiastice. De la Constantin, împăratul este exaltat ca născut.pentru binele statului. S-ar spune că pe măsură ce uzurpările şi luptele pentru purpura imperială se multiplică, împăraţii încearcă să le juguleze sau să le prevină prin valorizarea delirantă a statutului lor cu totul ieşit din comun. Chiar tradiţionalistul Iulian este celebrat, în formula imperială, ca eliberator al lumii romane, restaurator al templelor, al curiilor municipale şi al statului {respublica), nimicitor al Barbarilor, chiar înainte de a fi definit ca dominus şi Augustus, „foarte mare alamanic" şi, „foarte mare francic" etc. (Armie Epigraphique, 1969-l970, nr. 631). împăratul este figurat ca o fiinţă intermediară între om şi divinitate - zei ori Dumnezeu - şi beneficiază de o „maiestate secundă"', maies-tas secunda, prima fiind cea a persoanei sau persoanelor divine. El este mandatarul lor. Nu atât persoana sa este divină şi sacră, cât puterea sa, fundată pe o temelie religioasă. Fiinţa sa este transfigurată de către Dominat. Ia naştere o teologie a suveranului creştin, întrucât el domneşte prin graţia divină. Se profilează o ideologie creştină a Imperiului, centrată pe idei care îl prezintă ca fiinţă supremă, sortită să propage Evanghelia.