Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
XI. D 'OMINATUL ŞI „CĂDEREA" IMPERIULUI ROMAN OCCIDENTAL (284-529 d.C.) O nouă stare de lucruri încă din secolul al III-lea d.C. şi mai ales din timpul Principatului lui Aurelian s-a pregătit tranziţia spre o „nouă stare de lucruri", nouus status rerum. Această mutaţie profundă s-a declanşat în timpul domniei lui Diocleţian şi s-a desăvârşit sub urmaşii lui, prin excelenţă sub Constantin şi Constanţiu. Dominatul a luat locul Principatului şi s-a pus în operă Imperiul târziu, calificat cândva de savanţii francezi ca „le Bas-Empire". Desigur, ruptura dintre Principat şi Dominat nu a fost totală. Dominatul a conservat ambiguităţi ale sistemului politic augusteic. Iar Diocleţian s-a înscris într-o continuitate a nenumăratelor reforme operate de principii illyro-romani. Fără îndoială însă că discontinuitatea a prevalat faţă de continuitate. Noul status rerum a afectat toate domeniile vieţii şi gândirii cetăţenilor romani. Au suferit modificări radicale nu numai structura politică, ordinea statală ori mentalul Imperiului, climatul, discursul şi structura mentalităţilor, ci şi economia, viaţa socială şi cea cotidiană. Creştinismul a sfârşit prin a deveni principala, aproape unica religie a Imperiului. Totodată s-au dezvoltat masiv învăţământul, cultura, literatura, în cadrul renaşterii constantino-theodosiene. In special a fost impus, în economie, în viaţa socială, în existenţa romanilor, un dirigism statal excesiv. S-a urmărit jugularea forţelor centrifugale din Imperiu şi fixarea masei de contribuabili, de plătitori de impozite. Ca o cauză şi concomitent efect al acestui dirigism s-a propagat în profunzime birocraţia. Dirigismul avea nevoie de birocraţie, iar birocraţia genera necontenit dirigism. Totodată birocraţia a prilejuit un funcţionarism pletoric. Atunci şi acum funcţionarismul stimula birocraţia, iar birocraţia impulsiona funcţionarismul. In ultimă instanţă, ambele au pricinuit corupţie şi dezordine. Totdeauna aspiraţia exagerată spre ordine, spre control riguros, dă naştere de fapt la dezordine. Toate măsurile adoptate în vederea salvgardării, chiar regenerării Imperiului, au dat roade utile numai preţ de un secol sau de o perioadă oarecum mai lungă. Ele s-au convertit în paleative şi s-au transformat din fenomene cu efect pozitiv, benefic, în factori destabilizatori. Imperiul a fost sacralizat, convertit în organizare totalitară a puterii, care a luat locul autoritarismului utilizat sub Principat. Restaurarea autorităţii statului a sfârşit prin a conduce în disoluţia lui. De fapt nu au putut fi jugulate sau măcar diminuate nici luptele pentru puterea imperială şi nici invaziile barbare. S-a încercat integrarea masivă a Barbarilor în Imperiu, la toate nivele, inclusiv la cel al posturilor de comandă. Pe termen lung a eşuat şi strategia integrării Barbarilor, chiar dacă li s-au inculcat religia şi parametri ai vieţii politice şi ai civilizaţiei greco-romane. După 375 d.C. se manifestă cu pregnanţă o recrudescenţă a incursiunilor şi invaziilor barbare, care au destabilizat în adâncime Imperiul. Până la urmă Imperiul a fost salvat în Orient pentru încă o mie de ani. Pe de altă parte, cel puţin în secolul al IV-lea, s-a obţinut redresarea, chiar expansiunea forţelor civilizatorii ale Imperiului şi înflorirea spectaculoasă a culturii. Ideea de romanitate, de univers politic şi mental unitar, guvernat de homo Rotnanus, a subsistat şi nu şi-a pierdut cu totul capacitatea de a trimite noi reverberaţii. Chiar după divizarea în practică din 364 d.C. a Imperiului între două jumătăţi, guvernate de împăraţi diferiţi, unul în vest, celălalt în est, s-a încercat de mai multe ori reunificarea, pusă de altfel în practică pentru câteva săptămâni sau luni, în 378, în 394, chiar în 425. Iar dispariţia imperiului occidental, în 480 d.C, a fost apreciată de unii contemporani ai evenimentului ca înfăptuirea definitivă a reunificării statului roman. Au supravieţuit, cum reliefa Andre Chastagnol, ideea de Roma, percepţia unei civilizaţii unice, de la Atlantic la Eufrat, de la Rin la deşertul saharian, contrapusă anumitor Barbari, care trebuiau într-un fel încorporaţi ei. Incontestabil, noul status rerum nu a putut de fapt salvgarda Imperiul în jumătatea sa vestică. De altminteri, în secolul al V-lea d.C, viaţa urbană, municipală, a fost grav avariată, până la anihilare, în orice caz supusă unei degringolade manifeste. Oricum Dominatul a „propulsat" o ruptură, a făurit, cum au scos în evidenţă Andre Chastagnol şi Marcel Le Glay, între mulţi alţii, o „lume nouă"1. Diocleţian §i tetrarhia Gaius Valerius Diocles se născuse probabil la 22 decembrie 245, într-o familie de condiţie foarte modestă din Dalmaţia. Este de asemenea probabil că el îşi începuse cariera militară ca simplu soldat, pentru a ajunge comandant al unui corp special de gardă imperială (un fel de serviciu de pază şi protecţie), fiind „şef al domesticilor", domesticos regens. La Nicomedia, unde se afla statul major imperial, el l-a omorât pe Aper, prefectul pretorienilor, la rândul lui ucigaş al principelui Numerianus şi, la 20 noiembrie 284, cum atestă un papir (T.C. Skeat, Two Papyri from Panopolis, London, 1964), a fost proclamat Augustus de către militari, sub numele de Gaius Valerius Aurelius Diocletianus. Situaţia Imperiului era din nou dificilă, însă Diocleţian, noul împărat, a ştiut s-o redreseze şi să lichideze focarele destabilizării statului. In Occident, mai ales în Gallii, existenţa normală a cetăţenilor era perturbată de tâlhăriile bagauzilor, mai activi ca oricând şi decişi sâ conteste atât ordinea socială, cât şi puterea romană. Iar împăratul Carinus se afla angajat într-un conflict militar, care avea loc în Orient. Cete germanice treceau Rinul şi Dunărea, invadând Imperiul, pe când beduinii din deşertul Siriei între-prindeau razii primejdioase. Diocleţian, în vederea jugulării incursiunilor şi răscoalelor de la graniţele şi chiar din interiorul Imperiului, a recurs la serviciile unui general pannonian, Marcus Aurelius Valerius Maximianus, născut într-o familie de ţărani săraci din Pannonia, în apropiere de Sirmium, şi care, după ce începuse şi el viaţa militară ca simplu soldat, urcase treptele ierarhiei militare sub Aurelian şi Probus. Comanda flotei romane din Marea Mânecii şi supravegherea ţărmurilor provinciilor din zona respectivă reveneau unui alt militar, celto-roman de origine, Marcus Aurelius Musaeus Valerius Carausius, care, foarte repede, a controlat Britannia şi nord-estul Galliilor, cu pretenţii secesioniste destul de clare. Maximian a trecut repede la lichidarea diverselor mişcări şi incursiuni străine primejdioase, ca supraveghetor al graniţelor occidentale ale Imperiului. De altfel, în martie - aprilie 285 sau în noiembrie din acelaşi an, Diocleţian i-a 526
Eugen Cizek încredinţat practic guvernarea întregului Occident roman şi titlul de Caesar. Totodată, în primăvara sau vara anului 285 d.C, Diocleţian însuşi l-a zdrobit şi lichidat pe Carinus în bătălia de la Margus. însă în august ori în septembrie 286, Maximian a fost ridicat la rangul de co-împărat autentic, de august, Augustus, învestit cu imperium, putere tribuniciană şi pontificat maxim. în Panegiricul său, Mamertinus arată că Diocleţian păstra o anumită preeminenţă, întrucât asuma epitetul de „iupiterian", Iouius, în timp ce Maximian îl adopta pe cel de „herculean", Herculius. Adresându-se lui Maximian, panegiristul îi reliefează că toate bunurile cerului şi pământului provin de la Iupiter, stăpânul cerului, în vreme ce Hercule a fost pacificatorul pământului. Diocleţian va lua cele mai nobile iniţiative, iar Maximian le va pune în practică (Mamertin., Panegirice latine, 2, 11, 6). De fapt, gestiunea Occidentului, mai cu seamă a frontierelor lui, era oficial conferită lui Maximian. Noul august al Occidentului a respins pe Rin atacurile alamanilor, burgunzilor, francilor şi herulilor şi a reprimat mişcarea bagauzilor, între 286 şi 288. Pe de altă parte, el a consolidat limes-u african. Probleme complicate le-a ridicat Carausius. Cu dibăcie, acesta a dobândit sprijinul provincialilor şi a declanşat oficial în 287 d.C. o uzurpare a puterii imperiale. El s-a proclamat august. Diocleţian a fost constrâns să-i recunoască autoritatea, probabil în 290. în 293 sau 294 d.C. Carausius a putut fi înfrânt de Constantius Chlorus. El s-a refugiat în Britannia rămasă sub controlul său. Dar în cadrul unei lovituri de palat, un funcţionar de finanţe l-a asasinat. Acesta era Allectus, care la rândul său a preluat puterea în Britannia secesionistă, cu titlul autoacordat de august. Abia în 296 d.C. şi acesta a fost zdrobit la Londinium (azi Londra) de către armata lui Constantius Chlorus, debarcată în insulă. S-a pus astfel capăt independenţei secesioniste de facto a Britanniei, care dura de aproape un deceniu. într-adevăr, Diocleţian făurise sistemul politic al tetrarhiei imperiale. Acest sistem se axa pe împărţirea gestionării Imperiului între doi augiişti, Diocleţian şi Maximian -primul guvernând Orientul, celălalt Occidentul - secondaţi de doi cezari, învestiţi de asemenea cu un imperium şi o putere tribuniciană. Cei doi cezari sunt Gaius Flauius Valerius Constantius Chlorus, născut în Illyria, şi Gaius Valerius Maximianus Galerius. Ambii proveneau, ca şi augiiştii, din Balcani, din Illyricum ori din Serdica, şi se născuseră prin 250 d.C, în familii modeste. Parcurseseră şi ei o carieră militară începută de la nivelul inferior spre a ajunge în vârful ierarhiei. Tetrarhii erau aşadar expresia forţelor patriotice din Balcani, centripete. Alcătuirea tetrarhiei a avut loc în 293 î.C. Constantius Chlorus a fost în mod sigur desemnat cezar la 1 martie 293; Galerius a devenit tetrarh la aceeaşi dată ori la 21 mai din acelaşi an, poate sub presiunea ameninţărilor prilejuite de ambiţiile perşilor. Constantius Chlorus acţiona îndeosebi în Gallii, Hispanii şi în Britannia. Tetrarhii domnesc prin graţia lui Iupiter şi a lui Hercule, fiind moştenitorii lor, puterilor şi virtuţilor acestora, zei şi creatori de zei (C.I.L., 3, 710 = I.L.S., 629). Auguştii sunt generaţi de zei, pentru a făuri la rândul lor alţi zei, cei doi cezari. Diocleţian, care îşi păstrează preeminenţa ca un fel de august maxim, Augustus maximus, şi Galerius sunt „iupiterienii", Iouii, iar Maximian şi Constantius Chlorus devin „herculeeni", Herculii. Intre ei urmează să guverneze concordia, întrucât formau împreună „casa divină", domus diuina. De altfel tetrarhii, îndeobşte auguştii, au apărut ca descendenţi ai lui Iupiter şi Hercule. William Seston aprecia că se afla în cauză o „epifanie", o „manifestare" a prezenţei divine, legate nu de persoana suveranilor, ci de funcţia îndeplinită de ei. Unii cercetători socotesc chiar că ei s-ar fi mulţumit să emeargă ca ocrotiţi, aleşi ai divinităţilor. Fiecare tetrarh dispunea de curtea sa, de birourile sale. Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 527 Maximian şi-a stabilit reşedinţa la Mediolanum, iar Diocleţian s-a instalat la Nicomedia. Roma rămânea numai metropola simbolică a Imperiului. Totalitarismul era ostentativ afirmat. Nu numai prin marcarea ascendenţei divine a tetrarhilor. Diocleţian şi-a desemnat cei trei colaboratori fără să consulte nici senatul, nici armata. S-a mulţumit doar să-i prezinte solemn militarilor. Criteriul competenţei, şi nu al eredităţii de facto, prezida configurarea tetrarhiei. La origine, ei nu făceau parte din aceeaşi familie. Totuşi Diocleţian i-a impus lui Maximian cele două gentilicii ale sale, Aurelius şi Valerius, şi l-a considerat ca frate. Constantius Chlorus a fost adoptat de Maximian şi s-a căsătorit cu fiica vitregă a augustului, după ce o repudiase pe Flavia Iulia Helena, sau Elena, mama viitorului împărat Constantin. La rândul său, Galerius s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Diocleţian. Se făurea astfel un colegiu imperial, întemeiat pe competenţă, dar se omagia vechea cutumă a eredităţii imperiale. Funcţia imperială era învestită cu o esenţă divină, iar suveranii dobândeau o putere ostentativ absolută, totalitară. Principatul luase sfârşit. Rolul armatei era substanţial diminuat. Ea devenea numai martorul transmiterii puterii, deoarece numirea succesorilor la Imperiu" revenea augiîştilorîn funcţiune. Exemplul Sassanizilor perşi era urmat în chip manifest. în timp ce monarhii perşi dobândeau nimbul gloriei acordate de Ahura-Mazda, care, teoretic, îi desemnase ca „divini", fără a fi zei propriu-zişi, împăraţii romani devin purtătorii luminii strălucitoare. Ei beneficiază de un protocol riguros care îi îndepărtează de profani (Aur. Vict., Caes., 39, 4). Fiecare august este oficial declarat „pios", pius, „fericit", felix, „neînvins", inuictus, consul, părinte al patriei, proconsul. Titulatura cezarilor omite epitetele de pius, felix, inuictus, părinte al patriei şi proconsul. Toţi tetrarhii participă la victoriile Imperiului şi se bucură de protecţia divină. „Constituţiile" imperiale sunt ale colegiului tetrarhilor, deşi numai auguştii legiferează şi Diocleţian alege consulii. Corespunde înfiinţarea tetrarhiei unei ideologii adânc cumpănite de către Diocleţian, cum opina O. Seeck, sau numai anumitor nevoi pragmatice, unui empirism, impus suveranului, atribuit lui de către William Seston? După părerea noastră, considerentele ideologice nu exclud pe cele pragmatice şi nici invers, desigur. Ele sunt complementare, interferează la originea creării tetrarhiei. Diocleţian nu era un militar frust, cum îl prezintă unii. Constituirea tetrarhiei nu reprezintă decât vârful unui iceberg, adică al unui sistem de reforme, puse în operă de acest august. Reforme care afectau viaţa religioasă, economică, social-politică şi culturală a Imperiului. Diocleţian şi-a dat seama că salvarea, întărirea Imperiului, lichidarea uzurpărilor, secesiunilor, incursiunilor barbare necesita o putere imperială care cu greu mai putea fi unică şi care trebuia să canalizeze tendinţele centrifugale pentru a le anihila capacitatea de a determina dislocarea statului imperial. Pe de altă parte, este adevărat că tetrarhia a luat naştere sub impactul unor presiuni stringente şi că s-a realizat progresiv. Este foarte posibil ca, în 284 d.C, Diocleţian să fi vrut să conducă singur Imperiul. Abia ulterior a înţeles că avea nevoie de secondanţi, de un sistem politic integrat renovării şi consolidării Imperiului, eluctarii forţelor ostile, nocive lui. S-a ajuns oricum la o structură cristalizată a puterii imperiale. Cezarii trebuiau să devină auguşti, când aceştia din urmă încetau să-şi mai exercite autoritatea, în orice caz tetrarhia nu urma să disloce puterea imperială si unitatea teritorială a statului. Tetrarhii îşi împarţeau diverse misiuni şi gestionau felurite zone dintr-un stat care rămânea unitar. De altfel panegiriştii vremii şi alte mărturii, precum arcul de la Thessalonica (azi Salonic), grupurile statuare, lucrate în porfiriu, de la Veneţia, situează 528
Eugen Cizek tetrarhii la acelaşi nivel şi îi împodobesc cu aceleaşi însemne. Se încerca de fapt o abilă articulare a misiunilor imperiale. în pofida ceremonialului de sorginte orientală şi a puterii despotice, care îi reveneau, cvartetul tetrarhilor amintea de colegiile tradiţional romane ale vechilor magistraţi. Inovaţia se îmbina cu tradiţia. De altfel, se pare că, încă din 300 d.C, se decisese ca auguştii să nu-şi exercite suveranitatea până la moarte, ci să abdice la un moment dat, în favoarea cezarilor, promovaţi augiişti şi obligaţi să desemneze noi cezari, pe baza competenţei. Se gândise oare Diocleţian la o asemenea soluţie încă din 287 d.C? Tetrarhii au trebuit să continue operaţiile militare de consolidare a frontierelor, lansate încă din 285 d.C. în Africa romană, Maximian a înăbuşit revolta unor triburi, zdrobite în 298. Pe Dunăre, Diocleţian şi Galerius, în 297, impuseseră pacea sarmaţilor, carpilor şi bastamilor. Mai complicate s-au învederat a fi operaţiile din Orient. Aici romanii s-au confruntat cu veleităţile exorbitante şi intrigile politice suscitate de noul Mare Rege persan, Narses, care se considera adevăratul succesor al lui Shapur (Sapor). Tronul Sassanizilor fusese succesiv ocupat, spre sfârşitul secolului al III-lea d.C, de Vahram II şi de Vahram III, ca din 293 d.C, să-i revină lui Narses. Acesta i-a incitat la raiduri primejdioase pe saraceni (negustori, jefuitori şi beduini luptători, aparţinând unui trib de Mesopotamia convertit la maniheism). Ei au tulburat Siria, îndeosebi deşertul, cum am semnalat mai sus. în special perşii au încurajat puternicele insurecţii secesioniste în Egipt. Sudul provinciei era expus, de mai multă vreme, raidurilor nomazilor nubieni, adesea salutaţi acolo ca eliberatori, după ce se produsese sfârşitul Palmyrei şi declinul comerţului oriental, la care se adăugau o inflaţie galopantă şi o fiscalitate devenită agresivă, începând din 297. în anii 297-298, răscoala ţărănească a sprijinit uzurparea secesionistă lansată de un anumit Domitius Domitianus, asistat de Achilleus, un conector, probabil de origine saracenă. Rebeliunea a cuprins întregul Egipt, inclusiv Alexandria, unde au fost masacraţi funcţionari romani. Domiţian însuşi a zdrobit răzvrătirea în 298 d.C. A trebuit să abandoneze ţinuturi din sud şi să divizeze Egiptul în trei provincii. Diocleţian a statornicit un limes, care se întindea din Egipt până la frontiera persană, focalizat pe o apărare dinamică, în profunzime, cu unităţi mobile, forturi şi fortăreţe, axate pe o şosea strategica principală, strata Diodetiana, care mergea de la Circensium şi Eufrat, la Palmyra şi Damasc. Până la urmă s-a produs şi confruntarea directă cu perşii. Diocleţian încheiase un tratat cu Vahram II, care prevedea instalarea ca rege al Armeniei a lui Tiridates III, aliat şi vasal Romei, de fapt creştinat. în nordul Mesopotamiei frontiera romană a fost împinsă până la Tigru. Dar, în 297 d.C, profitând de uzurparea din Egipt, Narses, susţinut de saraceni, a atacat în profunzime Imperiul. Prin surprindere, cavaleria perşilor a ocupat iute Armenia, Osrhoene şi o parte din Siria, până în împrejurimile Antiochiei. Galerius a alergat în goană de la Dunăre, unde exterminase pe carpi. Campania sa rapidă în Osrhoene s-a soldat cu un eşec, dar, câteva luni mai târziu, ofensiva a fost reluată, cu ajutorul trupelor illyro-romane şi unor contingente sarmate. Galerius a străbătut Armenia şi l-a înfrânt pe Narses. A coborât apoi în Mesopotamia, a ocupat Nisibis şi a ajuns până la Ctesiphon. în 298, perşii au trebuit să accepte o pace care reda lui Tiridate Armenia. Regele Iberiei accepta suzeranitatea romană. în Mesopotamia, frontiera a depăşit Tigru, prin anexarea a cinci teritorii transtigritane, plasate sub autoritatea unor satrapi armeni, strict controlaţi de romani. La sud, graniţa a reluat traseul lui Septimius Severus, de la Singara la Circensium (de pe Eufrat). Era victoria cea mai relevantă obţinută asupra perşilor, de la instaurarea monarhiei sassanide. Tetrarhia a reieşit întărită şi şi-a îngăduit reforme esenţiale. Multiplicarea funcţionarismului impulsionase o inflaţie care a deter- Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental minat, în 301 d.C, un edict privind preţuri maximale şi un mercurial. Forţele militare au fost augmentate şi restructurate. Se realizase o nouă organizare teritorială a Imperiului. Administraţia centrală, fiscalitatea şi finanţele fuseseră de asemenea reformate. Sub presiunea lui Galerius, păgân anticreştin fanatizat, între 23 februarie 303 şi februarie 304 d.C, prin patru edicte, a fost întreprinsă ultima şi cea mai sistematică persecutare a creştinilor, stipulată de puterea centrală şi, în principiu, generalizată. Iar la 20 noiembrie 303, în plină reprimare a creştinilor, pentru a celebra şi victoria asupra perşilor, s-au organizat ceremonii fastuoase, la care au luat parte personal toţi tetrarhii. Pe lângă triumful asupra Sassanizilor, Diocleţian a sărbătorit douăzeci de ani de domnie, Vicennalia, însoţite de celebrarea celor zece ani ai cezariatului secondaţilor, Decennalia. S-au oferit mulţimii banchete şi jocuri somptuoase. în mai 304, au fost sărbătorite şi Vicennalia ale lui Maximian. Presat de proaspătul învingător Galerius, slăbit de boală şi de bătrâneţe, la Nicomedia Diocleţian a abdicat. Totodată, practic a obligat şi pe Maximian să procedeze la fel, la Mediolanum. Evenimentul s-a produs la 1 mai 305 d.C. (Eutr., 9, 27). Galerius şi Constantius Chlorus au devenit auguşti. Diocleţian şi Maximian deveneau auguşti onorifici sau „mai vârstnici", seniores Auguşti. Diocleţian se retrage, ca simplu particular, în somptuosul său palat de la Salona, din Dalmaţia. A asistat aici, până la moarte, survenită între 313 şi 316 d.C, la destructurarea şi dispariţia tetrarhiei. A refuzat însă, cu obstinaţie, să reintre în tetrarhie, deşi a mai intervenit în conflictele militare interne, subsecvente abdicării sale. într-adevăr destabilizarea tetrarhiei a succedat rapid abdicării lui Diocleţian. Acesta încercase zadarnic să stopeze ambiţiile tetrarhilor şi generalilor Imperiului. Setea de putere şi reapariţia tendinţelor centrifugale erau prea puternice. Noua armată, creată de către Diocleţian, comitatus, în loc să vegheze asupra frontierelor imperiale, a căror linişte şi siguranţă fusese asigurată de prima tetrarhie, a fost târâtă în lungi şi istovitoare lupte pentru dobândirea puterii supreme. Diocleţian sperase zadarnic ca sistemul tetraxhic să-i supravieţuiască: doi împăraţi „mai mari" maiores, deţinători ai puterii supreme, qui summam rerum teneant, şi doi „mai mici, care să le fie de ajutor", duo minores, qui sint adiurnento (Ps. Lact., 18, 5). După douăzeci de ani, noii auguşti ar fi trebuit să abdice în favoarea cezarilor, care, deveniţi auguşti, urmau să-şi desemneze noi cezari. împrejurările istorice au evoluat însă în altă direcţie. Deşi, în 305 d.C, în virtutea principiului meritului ca principal criteriu de acces la tetrarhie, au fost îndepărtaţi de la cezariat fiii ai lui Maximian şi lui Constantius Chlorus. Doi ofiţeri illyro-romani au devenit cezari. Ambii erau protejaţii lui Galerius, devenit principal tetrarh (Constantius Chlorus era bolnav). Ne referim în primul rând la Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia, provenit tot dintr-o familie de ţărani din Illyricum şi de fapt nepot al lui Galerius, declarat „iupiterian", Iouius. Şi în al doilea rând la Flauius Valerius Severus, prieten de petreceri al lui Galerius, promovat „herculean", Herculius. Statutul celei de a doua tetrarhii s-a deteriorat brusc, când, la 25 iulie 306, a decedat Constantius Chlorus; trupele romane din Britannia l-au aclamat ca împărat pe fiul acestuia, Flauius Valerius Constantinus, născut aproximativ la 280. Constantin s-a mulţumit cu titlul de cezar, care i-a fost recunoscut de Galerius, în vreme ce Severus a fost promovat august. Constantin era menit să controleze Britannia şi Galliile. Criteriul dinastic revenea din nou la suprafaţă şi în forţă. Clanul lui Maximian a înţeles să se reclame de asemenea de la o ereditate defacto. La 28 octombrie 306, bazându-se pe pretorieni şi pe plebea din Capitală, nemulţumită că era supusă de către Galerius achitării impozitului capi- 530
Eugen Cizek raţiei, Maxenţiu provoacă o răscoală şi se declară la Roma deocamdată „principe", princeps, titlu caduc, dar încă popular în mediile sociale tradiţionaliste. Ca să salveze tetrarhia, Galerins trimite împotriva lui Marcuş Aurelius Valerius Maxentius, ruda sa, pe augustul Severus. Hispaniile şi Africa recunosc însă autoritatea lui Maxenţiu. în septembrie 307, Severus este învins. Trupele sale îl părăsesc şi el este ucis. De altfel, încă de la 25 decembrie 307, Constantin se va proclama august. Totuşi Galerius încerca zadarnic să salveze tetrarhia. Maxenţiu se proclamă de asemenea august. Maximian îşi părăseşte, la rândul său, retragerea din Lucania şi reia augustatul activ. El ii oferă mâna fiicei sale nevârstnice, Fausta, lui Constantin, transformat în aliatul său. Se ajunge astfel Ia patru auguşti, Galerius, Maximian, Constantin, Maxenţiu, şi la un singur cezar, Maximinus Daia. Galerius face apel la Diocleţian, care acceptă să devină consul şi participă în noiembrie 308 la reuniunea de la Carnuntum, împreună cu Maximian şi Galerius. Maxenţiu a fost declarat uzurpator, însă tetrarhia nu a putut fi salvată. Deşi Maximian a abdicat pentru a doua oară. Galerius şi Maximinus Daia au rămas tetrarhi ca august şi cezar în Orient. Constantin a fost recunoscut cezar în Occident, unde a fost promovat ca august un ofiţer illyro-roman, ales de uaienus, Licimus Flavius (ulterior devenit Valerius Licinianus). Dar Maxenţiu rezista în Italia. Afnca făcuse secesiune, pentru că vicarul Domitius Alexander se răzvrătise împotriva lui Maxenţiu. Atât Constantin, cât şi Maximinus Daia erau nemulţumiţi. Tetrarhia suferise prea minte entorse: de pildă, Licinius devenise august, fără să fi trecut prin stadiul intermediar de cezar. Galerius a cedat recunoscând ca „fii de auguşti" pe Maximinus Daia şi pe Constantin. Dar Maximian şi-a reluat din nou titlul de august, încât, în 310 d.C, s-a ajuns la şapte auguşti, deoarece Galerius recunoscuse ca auguşti pe Constantin şi pe Maximinus Daia. însă Maximian, asediat în Massilia de propriul său ginere Constantin, s-a sinucis în 310. Iar Galerius a murit la 5 mai 311, după ce constatase, cu proprii ochi, prăbuşirea totală a sistemului tetrarhic şi transformarea Imperiului într-un teren de bătălii nesfârşite şi de alianţe - care se făceau şi se desfăceau necontenit - între competitori numeroşi la puterea supremă, ca în cele mai negre zile ale anarhiei militare din secolul precedent. Forţele lui Maxenţiu recuperaseră Africa, unde îl lichidaseră pe Domitius Alexander şi prădaseră fără milă Cartagina. Subsistau patru auguşti ambiţioşi: Constantin şi Maxenţiu în Occident, Licinius şi Maximinus Daia în Orient. Maximinus Daia controla Asia Mică, Siria şi Egiptul, pe când Licinius stăpânea Balcanii; Maxenţiu domnea în Italia şi Africa, iar Constantin precumpănea în Gallu, Hispanii şi în Britannia. Situaţia lui Maxenţiu era dificilă. El încercase în zadar să mulţumească pe toată lumea. Galerius nu îi recunoscuse niciodată legitimitatea puterii exercitate de el. Se lansase la Roma într-o politică de prestigiu şi în construcţii costisitoare: ridicase o importantă basilică în Forul republican şi un templu al fiului său Romulus, care fusese divinizat. Abil, Constantin îşi asigurase sprijinul lui Licinius. Concomitent, Maxenţiu încerca să se alieze cu Maximinus Daia. încă din 310, Constantin arborase prioritatea absolută a principiului eredităţii. Abandonase total ideologia herculeană, protecţia lui Hercule şi a lui Iupiter. Adoptase mistica solară apollinianâ. Deci a lui Apollo - Sol Inuictus, care îi asigura susţinerea numeroşilor adepţi ai mithraismului şi ai cultelor solare şi conota aspiraţia spre un imperiu universal. Pe de alta parte, Constantin se reclama astfel nu numai de la Aurelian, de la tatăl său Constantius Chlorus, ci şi de la Claudius II Goticul, proclamat ca strămoş al său. Profita de nemulţumirile puternice de la Roma, unde penuria alimentară pricinuise o răscoală populară, dificil înăbuşită de pretoneni. 6.000 de persoane pieriseră în cursul reprimării răzmeriţei. Pe de altă parte, competitorii la purpură încercau să atragă de partea lor pe creştinii relativ numeroşi. însuşi Galerius, de fapt inamic înverşunat al creştinismului, promulgase la 30 aprilie 311 un edict de toleranţă a Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental creştinismului, cel dintâi de la cel al lui Gallienus. Constantin a trecut Alpii în fruntea unei forţe militare puţin numeroase, însă performante şi motivate. EI repurtase două victorii importante în nordul Italiei asupra trupelor lui Maxenţiu. A urmat un marş forţat spre Capitală. Superstiţios, Maxenţiu ţinea seama de un oracol care îi interzicea să iasă dintr-o Romă ocrotită de incinta lui Aurelian, pe care o consolidase. în cele din urmă, el l-a înfruntat pe Constantin la podul Milvius, situat la nord de Roma. A fost complet zdrobit în 28 octombrie 312 d.C, ziua în care îşi sărbătorea asumarea purpurei imperiale. Maxenţiu s-a înecat în apele Tibrului. Constantin marcase pe stindardele sale un semn, ulterior considerat creştin, însă care, pentru moment, comporta doar o valoare magică. învingătorul a fost primit în triumf în Roma, unde a abolit actele lui Maxenţiu, i-a distrus statuile şi a desfiinţat cohortele pretoriene. Senatul, de care nimeni nu se mai interesase, a fost convocat şi l-a declarat pe Constantin „cel dintâi august", primus Augustus. Constantin s-a autodesemnat consul pentru 313 d.C, împreună cu Maximinus Daia. Totuşi el s-a întâlnit cu Licinius şi s-a aliat oficial cu acesta. Maximinus Daia a invadat teritoriile lui Licinius, însă a fost biruit în Tracia, în bătălia de la Campus Ergenus, la 30 aprilie 313. Maximinus Daia a murit în august 313, în Asia Mică, ucis de o boală necruţătoare. Imperiul a fost împărţit între Constantin şi Licinius. Tetrarhia murise şi nimeni nu a mai încercat s-o reînvie2. Constantin S-a ajuns astfel la substituirea tetrarhiei printr-o diarhie, alcătuită din doi împăraţi-augiişti: Licinius în Orient, Constantin, ulterior sanctificat ca Sfântul Constantin şi definit de Ion Bamea şi Octavian Uiescu drept Constantin cel Mare, în Occident. Victoria lui Constantin ilustra triumful eredităţii defacto, pe care în van se străduise s-o estompeze Diocleţian. Cum am semnalat mai sus. De altfel, se va ajunge la domniile unor împăraţi copii. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă. întrucât, în epoca noastră, se tinde spre ereditatea puterii supreme nu numai în republici dictatoriale, ci şi în ţări democratice. Spre a nu ne mai referi la faptul că, dacă un „preşedinte" de republică africană este ucis, fiul acestuia se grăbeşte să preia întreaga putere. Constantin era în acelaşi timp asemănător şi foarte diferit de Diocleţian. Nu ne referim numai la concepţiile religioase, violent anticreştine, ale lui Diocleţian şi, dimpotrivă, favorabile Dreptei Credinţe ale lui Constantin, care va sfârşi prin a o adopta. Baza religioasă a Imperiului s-a schimbat radical. Le erau însă comune tenacitatea şi curajul. Amândoi au fost deosebit de harnici, decişi să salveze, să reformeze şi să consolideze Imperiul. Amândoi s-au deplasat intens în interiorul teritoriilor romane, au ostenit fără încetare, au combătut nemilos adversarii interni şi externi. Nu mai menţionăm percepţia diferită cu privire la ereditatea puterii imperiale. Constantin s-a străduit să făurească o nouă dinastie, în vreme ce Diocleţian fusese ostil eredităţii. Pe de altă parte, ambii împăraţi au promovat un amalgam iscusit de pragmatism şi de considerente doctrinare. Diarhia Constantin-Licinius a început prin a proclama ostentativ toleranţa religioasă. A fost confirmat, completat, dezvoltat edictul de toleranţă a lui Galerius, semnat de Constantin şi de Licinius, dar respins violent de Maxenţiu, păgân convins şi anticreştin fervent. în februarie 313 d.C, Constantin şi Licinius s-au întâlnit la Mediolanum (azi Milano), unde se celebra căsătoria dintre Licimus şi Constantia, fiică a lui Constantius Chlorus şi a Theodorei. Monede şi medalioane ale momentului istoric 532
respectiv comemorau întâlnirea celor doi augiişti. Pe un medalion din Hispanii, Constantin apare asociat personificării zeului „Soare", Sol. însă această întâlnire a rămas celebră îndeosebi datorită aşa-numitului „edict" de la Mediolanum sau Milano. Se pare că de fapt nu a existat niciodată un asemenea edict, ci o înţelegere a celor doi augiişti, tradusă printr-o circulară, pusă în operă de un rescript al lui Licinius, publicat la Nicomedia în 13 iunie 313 d.C. şi cunoscut datorită mărturiei lui Lactanţiu. Iniţiatorul acestei circulare fusese însă Constantin, a cărui mamă, Sfânta Elena, după legenda la origine slujitoare într-o cârciumă, era filocreştină. Ea se va boteza ulterior. Circulara anunţa guvernatorului provinciei că au fost suprimate toate clauzele restrictive ale edictului lui Galerius. împăraţii acordau creştinilor şi adepţilor altor culte religioase libertatea de a practica religia pe care o aleseseră. Nici un cult religios nu mai putea fi persecutat. Se ordona restituirea gratuită şi neîntârziată comunităţii creştinilor, corpus christianorum, a tuturor locaşurilor de cult confiscate, chiar dacă ajunseseră în proprietate privată. Cei ce le cumpăraseră urmau să fie despăgubiţi de stat. Ordinea publică trebuia restabilită şi circulara urma să fie adusă la cunoştinţa tuturor locuitorilor. Textul grec al acestei circulare apare la Eusebios din Cesareea, unde, în Palestina, fusese afişată hotărârea lui Licinius, fireşte propagată în întreg Orientul (Ps. Lact., 48; Eus., 10, 5, l-4). Şi Maximinus Daia, înainte de a muri, dăduse o circulară similară (Eus., 9, 10, 7-l1). în Occident, nu a existat un rescript asemănător, întrucât aici nu fusese publicat edictul lui Galerius, care conţinuse prevederi restrictive. Trei scrisori ale lui Constantin, chiar anterioare întâlnirii de la Mediolanum, ordonau restituirea bunurilor Bisericii, scuteau clericii de impozite şi anunţau retribuirea bănească a eclesiaştilor (Eus., 10, 5-7). Se proclama astfel aşa-numita „pace constantiniană". Convenţia de la Mediolanum modifica radical strategia religioasă a Imperiului. Libertatea absolută a tuturor cultelor constituia o inovaţie, deşi îndeobşte Imperiul fusese relativ tolerant faţă de felurite culte, cu excepţia, politic determinată, a mozaismului şi a creştinismului. Cicero reliefase totuşi cândva că legea interzicea zeii noi ori străini, dacă nu erau recunoscuţi ca liciţi de senat (Leg., 2, 8). Ce a determinat noua strategie religioasă a lui Constantin? Pragmatismul său, care constatase eşecul persecuţiei lui Diocleţian, de altfel foarte slab puse în aplicare în Occident? Dorinţa de a-şi asigura sprijinul creştinilor, deveniţi numeroşi, mai ales în Orient? Sau o simpatie sinceră faţă de creştinism? S-ar putea ca toate aceste explicaţii să fie complementare. Este adevărat că, intrat în Roma, Constantin nu a mers pe Capitoliu. Insă el era adeptul unui monoteism solar. De altfel, cu prilejul decenaliilor din 315 d.C, când s-au celebrat zece ani de la proclamarea lui Constantin ca împărat, pe arcul triumfal, ridicat la Roma, Constantin apare cu o coroană de raze pe creştet, ca ocrotit şi reprezentant pe pământ al lui Sol Inuictus. Inscripţia aceluiaşi arc triumfal nu menţionează nici pe Sol şi nici pe Dumnezeu, ci numai „divinitatea", diuinitas (C.I.L., 6, 1139 = I.L.S., 694), substanţa divină supremă, preconizată de neoplatonicieni. Lactanţiu şi o biografie greacă a lui Constantin consemnează legende tulburătoare. în ajunul bătăliei de la podul Milvius, într-un vis, împăratul ar fi fost prevenit să înscrie pe stindardele soldaţilor săi „semnul ceresc al lui Dumnezeu", celeste signum Dei. Efectiv el ar fi înscris pe scuturi monograma cu numele Mântuitorului în greacă, traversată de I cu capătul curbat (Ps. Lact., 44, 5). Sau, în mijlocul zilei, ar fi apărut pe cer o cruce luminoasă cu inscripţia „prin aceasta vei birui", touto nika. Noaptea, Isus i-ar fi ordonat lui Constantin să confecţioneze un steag cu semnul văzut şi cu înscrierea numelui lui Cristos, sub forma literelor chi-rho (X-P, Vita Constantini, 1, 28-31). S-ar putea totuşi să se afle în cauză o transfigurare creştină a unei legende păgâne, referitoare la o revelaţie avută de Constantin în templul lui Apollo din Gallia (Panegyrici Latin., 1, 21). Am reliefat mai sus că de fapt acest semn comporta numai o valoare magică. Ca atâţia împăraţi ai secolului al III-lea d.C, Constantin era un adept al cultului solar. în definitiv, revelaţia, mai sus consemnată, trăită de Constantin în 310, în templul solar al lui Apollo Grannus, îi prevestise împăratului treizeci de ani de domnie. Iar în panegiricul citat imediat mai sus, pronunţat în iulie 310 d.C, Constantin era proclamat şi desemnat de către Sol ca deţinător pentru veşnicie al puterii imperiale. Totuşi împăraţii, confruntaţi cu eşecul persecuţiilor, începuseră să se întrebe dacă zeul creştinilor nu exista cu adevărat. De asemenea se întrebau dacă, astfel cum reliefează Jean-Pierre Martin, nu era mai înţelept să fie utilizat în favoarea lor. Nu era oare mai bine ca Dumnezeu să fie inclus printre zeităţile ocrotitoare ale Imperiului? Ceea ce demonstrează că procentajul atribuit creştinilor de Jean-Pierre Martin, de 4% dintre locuitorii Imperiului, la sfârşitul secolului al III-lea d.C, este sensibil subevaluat. Creştinii erau mai numeroşi. Altfel împăraţii nu ar fi încercat să-i integreze mecanismelor statului roman. în orice caz Constantin nu s-a creştinat în 313 d.C. El se comporta faţă de divinitatea creştină ca şi faţă de alţi zei protectori, mai ales faţă de „Soare". De altfel, simbolurile solare sunt foarte numeroase pe monedele anterioare anului 323 d.C. S-ar zice că împăratul Constantin, până în 324 d.C, s-a străduit să păstreze echilibrul între creştini şi păgâni. Revelatoare sunt în acest sens monede descoperite la Pavia. Pe una dintre ele, din 313 d.C, Constantin este figurat ca asociat al „Soarelui". Legenda este concludentă, „Neînvinsul Constantin", INVICTVS CONSTANTINVS. O altă monedă, din 315, îl asociază pe suveran monogramei creştine şi comportă legenda IMP(erator) CONSTANTINVS P F AVG(ustus). Constantin înţelegea să se amestece în viaţa Bisericii creştine, oficial recunoscute, după cum controla şi organiza toate comunităţile religioase ale Imperiului. Cu atât mai mult cu cât ierarhizarea comunităţii creştine era calchiată după modelul organizării administrative a lumii romane. Fără a fi creştin, Constantin acţiona în funcţionarea Bisericii. Abia ulterior, după 320 şi îndeosebi după 324, Constantin a înclinat balanţa în favoarea creştinismului. A sfârşit prin a se converti si a iniţia construirea unui stat roman creştin. Strategia religioasă constantiniană, asumată după 324-325 d.C, a cântărit decisiv în asigurarea victoriei finale a creştinismului. După întâlnirea şi convenţia de la Mediolanum, Constantin a alergat spre frontiera renană. Războaiele civile dintre tetrarhi încurajaseră, în chip manifest, incursiunile Barbarilor. Trei fronturi au reclamat eforturi intense. în primul rând cel al Rinului, unde în 313, ca şi, anterior, în 306 şi 309, Constantin a combătut energic pe franci şi pe ala-mani. Au fost capturate căpetenii barbare şi mulţi luptători, care au fost daţi pradă fiarelor din amfiteatrele romane. Constantin a construit un pod peste Rin, spre a desfăşura mai uşor represalii. Ulterior, un fiu al lui Constantin a continuat operaţii militare, care au asigurat, pe termen mediu, fruntariile Galliilor. în al doilea rând, începând din 333, s-au degradat relaţiile cu perşii, liniştiţi mult timp după înfrângerile suferite sub Diocleţian. Din 310 d.C, Mare Rege era Shapur II, la data respectivă încă un copil. In 334, perşii au răsturnat de la domnie pe regele Armeniei, Tiran, fidel Romei, şi au ocupat statul lui. Or pacea de la Nisibis, din 298, prevăzuse suzeranitatea romană asupra 534
Eugen Cizek Armeniei, care trebuia guvernată de un rege impus de romani. Nepotul lui Constantin, Hannibalianus, a întreprins operaţii militare în Armenia anilor 335-336. Pe de altă parte, perşii începuseră să persecute pe creştini, al căror ocrotitor era pretutindeni Constantin, împăratul pregătea un fel de cruciadă împotriva perşilor, dar moartea l-a răpit din mijlocul pregătirilor acestei mari expediţii, la care urmau să participe şi episcopi. Al treilea front se afla pe Dunăre. Cum am arătat în capitolul anterior, retragerea aureliană din Dacia traiană nu a exclus păstrarea la nord de fluviu, a unor capete de pod, care s-au menţinut cel puţin până la mijlocul secolului al IV-lea d.C. Teritoriile fostelor provincii transdanubiene, care au fost ocupate de Barbari, cu excepţia Banatului, până la mijlocul secolului al IV-lea, se aflau astfel sub supravegherea Imperiului. Numeroase asemenea centre romane fortificate erau amplasate pe malul stâng al Dunării, în Banat şi până la vărsarea Oltului în marele fluviu european. Ne referim la Diema, Drobeta, Sucidava etc, puse sub stăpânire romană. Iar o inscripţie din Dobrogea, de la Adamclisi, Tropaeum Traiani sau Ciuitas Tropaeensium proslăvea, în 313-314 d.C, pe împăraţii Constantin şi Licinius, care refăcuseră fortificaţiile aşezării. Ulterior, numele lui Licinius a fost martelat (C.I.L., 3, 13734 = I.L.S., 8938). De altfel diarhii au sporit forţele militare, sistemul defensiv şi infrastructura rutieră de pe malul drept al Dunării, în 315, Constantin a respins goţii, care pătrunseseră în Imperiu. Iar în 316, el s-a instalat la Sirmium. în 322 d.C, Sfântul Constantin a zdrobit pe iazygi, sarmaţii de vest, care atacaseră Pannonia, şi i-a urmărit până în Banat, unde îşi stabiliseră sălaşurile. în rândurile sarmaţilor pătrunsese religia creştină. Profitând de un nou conflict, izbucnit între diarhi, vizigoţii sau thervingii, sub comanda „regelui" Rausimodus, au atacat masiv Imperiul. Au aflat sprijin printre unii localnici care au fost arşi de vii de autorităţile imperiale (Cod. Th., 7, 1, 1). Din Thessalonica, Constantin i-a urmărit până la poalele Carpaţilor, dincolo de Dunăre. Rausimodus a fost ucis, goţii decimaţi; supravieţuitorii au fost luaţi prizonieri. Alţi goţi, cum vom vedea, vor încerca să-l sprijine pe Licinius. în 328, rămas singur împărat, Constantin a construit un pod peste Dunăre (Aur. Vict., Epit., 17; 41, 48), la Sucidava (azi Celeiu-Corabia) şi a ridicat cetatea Daphne. în 332 d.C, goţii, înfrânţi, au pierdut 100.000 de oameni şi au încheiat un tratat (foedus) cu romanii, pe care l-au respectat până în 364, când l-au sprijinit pe uzurpatorul Procopius. Dar în 334, goţii au atacat pe sarmaţi. Aceştia s-au refugiat în Imperiu, unde Constantin a primit pe 300.000 dintre ei şi le-a repartizat pământuri în Balcani şi în Gallii. A primit pe teritoriile romane şi vandali, presaţi de asemenea de goţii foarte numeroşi. Se răspândise practica adăpostirii în Imperiu a seminţiilor barbare. Podul de peste Dunăre, între cetăţile Oescus (azi Ghighi, în Bulgaria) şi Sucidava, era o construcţie monumentală, din care mai rămăseseră vestigii, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Arheologii noştri au dezvelit ruinele podului, inclusiv portalul lui. Inaugurarea podului a prilejuit emiterea unui medalion din bronz, care amintea de întreprinderile lui Traian. Acest pod se înscria într-o politică de recucerire a Daciei traiane. Un vechi drum roman a fost refăcut la nord de Dunăre. Mergea până la un mare val de pământ, aşa-numita Brazdă a lui Novac, care pornea de la Drobeta, trecea prin Craiova şi se oprea la castrul de la Pietroasele, din judeţul Buzău. Cetatea Daphne sau CON-STANTINIANA DAPHNE, cum o numesc medalii comemorative, străjuia de asemenea teritoriile nord-dunărene anexate Imperiului de către Constantin. Ca şi castrul de la Pietroasele. încât Constantin a alipit Imperiului teritorii care nu fuseseră niciodată romane, cel puţin de la moartea lui Traian. Cu judiciozitate aşadar Constantin a fost considerat un alt Traian. Persistenţa populaţiei daco-romane de la nordul Dunării a fost simţitor încurajată şi romanizarea ei încheiată. Ca şi creştinarea ei, consolidată. între timp, Constantin îl eliminase pe Licinius şi restabilise un stat monarhic cârmuit de un singur suveran. Tensiunile dintre diarhi s-au ivit şi acumulat repede. După înţelegerea de la Mediolanum, Constantin s-a instalat în Treveri (azi Trier). El a decis să-l promoveze ca cezar pe Bassianus, soţul sorei sale vitrege, Anastasia, şi bun prieten cu Licinius. Acesta urma să gestioneze Italia şi alte provincii occidentale, pe când Licinius îi cedase Pannonia. Se făurea un fel de zonă tampon. Intrigile de curte au despărţit însă pe diarhi. Bassianus a complotat în favoarea lui Licinius, încât a fost executat la ordinul lui Constantin. S-a ajuns astfel la un „război cald" între diarhi, survenit în toamna anului 316 d.C, mai degrabă decât în 314. Armata lui Constantin l-a înfrânt pe Licinius la Cibalae (în Pannonia, la 60 km de Sirmium) şi ulterior, într-o bătălie dificilă, la Campus Ardiensis, lângă Adrianopol. S-a încheiat pace între diarhi. Licinius i-a cedat lui Constantin majoritatea peninsulei balcanice, iar Constantin a renunţat la calitatea de august maxim. Fiecare diarh putea legifera liber în „partea Imperiului", pars Imperii, pe care o gestiona. La 1 martie 317 au fost desemnaţi drept cezari fiii ne vârstnici, copii, ai diarhilor: Flavius Iulius Crispus şi Flavius Claudius Constantinus, feciorii lui Constantin, ca şi Valerius Licinianus Licinius, fiul diarhului Orientului. Cu toate acestea între diarhi au emers noi tensiuni. Percepţia modernă a lui Licinius a fost viciată de litigiile lui cu Sfântul Constantin. în realitate, se pare că Licinius a dus o eficientă politică economică în Orient şi că nu a fost un tiran brutal, incult, sângeros. Cu toate ca a lichidat fără cruţare pe toţi descendenţii şi rudele tetrarhilor, care se aflau în partea Imperiului care îi revenea. Se baza în special pe prefectul pretorienilor Iulius Iulianus, lăudat ulterior chiar de Constantin. Pe Licinius îl contrariau însă simpatiile numeroşilor creştini din Orient faţă de Constantin. El însuşi era păgân convins, adept al monoteismului solar. Licinius a început prin a nu interveni deloc în problemele interne ale Bisericii. Totuşi, începând din 320 d.C, a îndepărtat pe creştini de la curtea imperială, din comandamentele militare şi din administraţia centrală. A tolerat măsurile represive, persecutorii, ale unor funcţionari ai săi anticreştini. A interzis întrunirile sinoadelor Bisericii. Cultul creştin trebuia celebrat în afara oraşelor, iar funcţionarii imperiali erau obligaţi să jertfească zeilor. Diarhii au început să-şi dispute consulatele, fiecare confiscându-le în favoarea sa. O nouă campanie lansată de Constantin pe teritoriile lui Licinius a condus, după eşecul tratativelor, la un război decisiv, care nu a echivalat cu o cruciadă. Fiecare diarh conta pe o armată terestră de aproximativ 150.000 de soldaţi şi pe flote eficace. Licinius era sprijinit şi de goţii căpeteniei Alica. După o victorie repurtată la 3 iulie 324 la Adrianopol, forţele Iui Constantin au zdrobit decisiv în 18 septembrie din acelaşi an trupele lui Licinius şi Martianus, desemnat de augustul Orientului ca succesor al lui Constantin, la Chrysopolis, pe ţărmul Bosforului. Licinius şi Martianus au fost cruţaţi, însă obligaţi la domiciliu forţat. Licinius continua însă să întreţină relaţii secrete cu goţii (Exc, 21; 27; Zosim, 2, 22-28). în cele din urmă, atât el, cât şi Licinianus, fiul lui, precum şi Martianus, au fost executaţi. Un alt fiu al lui Licinius, nelegitim, a fost transformat în sclav şi ucis în 336, într-o ţesătorie din Hispanii. Constantin îşi apăra implacabil puterea şi putea fi foarte crud, sub impactul paranoiei. Cezarita nu îl ocolea nici pe el. 536
Eugen Cizek Prin eliminarea lui Licinius, Constantin a rămas suveran unic al Imperiului. El a desemnat pretutindeni creştini în funcţiile înalte ale administrării statului. Funcţionarilor păgâni li s-a interzis să sacrifice zeilor. Constantin a intervenit hotărâtor în gestionarea Bisericii', puse la grea încercare de erezii, în special de arianism, spre care însuşi Constantin a înclinat, începând din 327 d.C. în 326 d.C, emerg monede comportând efigii nimbate ale lui Constantin, care, probabil, era şi el obsedat, ca atâţia alţi împăraţi, de memoria lui Alexandru. Tot în 326 d.C, Constantin a poruncit moartea fiului său mai mare, Crispus, acuzat de adulter şi obligat să se otrăvească. Aceeaşi soartă au avut-o Fausta, soţia împăratului şi fiica lui Maximian, înecată într-o baie fierbinte. Constantin nu ierta pe nimeni. Pentru ispăşire, Constantin a trimis-o în Palestina, în special la Ierusalim, pe Sfânta Elena, care va deceda în 327 d.C. I s-a ridicat o statuie în noul oraş Constantinopol. în 335, Constantin a decis „împărţirea" Imperiului, după moartea sa, între cei trei fii ai săi, Constantin II, Constantius şi Constans, cărora le-a adăugat doi nepoţi, copiii fratelui său vitreg (Dalmatius), Dalmatius II şi Hannibalianus. în 336, Constantin şi-a celebrat treizeci de ani de domnie, tricennalia, dar, în anul următor, cum am semnalat mai sus, a murit. L-a botezat, pe patul de moarte - căci nu se creştinase oficial -, episcopul arian Eusebius din Nicomedia. Fiii şi nepoţii săi erau cezari, dar situaţia succesiunii nu era clară. îndeosebi după 330 d.C. şi anterior, Constantin a operat reforme fundamentale ale statului roman. Nu în ultimul rând, Constantin a pus bazele unei noi dinastii imperiale, cea de a doua familie a Flavienilor, Flauii. El a continuat, aprofundat, împins mult mai departe decât Diocleţian, transformarea profundă a Imperiului. Astfel puterea suveranilor a devenit un Dominat totalitar, radical diferit de ceea ce fusese Principatul. A reformat curtea imperială şi a perfecţionat eticheta de sorginte elenistico-orientală, care domnea aici. S-a modificat integral administraţia centrală. Corpul pretorienilor a fost suprimat, dar prefectura pretoriului a dobândit o altă utilizare. întreaga administraţie a provinciilor a continuat să se modifice. S-a operat o reformă a armatei. O nouă strategie fiscală a luat fiinţă. Dreptul a suferit mutaţii cardinale. Prin excelenţă dirigis-mul statal, economic şi social, a fost amplificat până la nivelul unor parametri surprinzători. S-a tins spre „îngheţarea" condiţiei sociale a locuitorilor, din motive pragmatice şi ideologice, pendinte de ierarhizarea totalitară a societăţii. Concomitent, acest împărat este unul dintre marii constructori ai Imperiului, la Roma şi în provincii. Pentru că numele lui Constantin este mai ales legat de măreaţa edificare a unei a doua capitale a Imperiului, „cealaltă Romă (din două"), altera Roma, la care aspiraseră atâţia alţi împăraţi. într-adevăr Constantin a construit Constantinopolul. Această „a doua Romă" sau „noua Romă", în greceşte deutera Râme ori nea Râme, s-a înălţat pe ruinele cetăţii Bizanţ, Byzantium sau Byzantion, care fusese fidelă lui Licinius, încât zidurile îi fuseseră dărâmate, iar principalii locuitori expulzaţi. Fostul Bizanţ deţinea o poziţie strategico-geografică de invidiat. Nu numai că putea contrabalansa Roma, devenind polul politico-administrativ-cultural al Răsăritului Imperiului (Zosim, 2, 30, 1), dar controla toate legăturile terestre şi maritime dintre Europa şi Asia, calea pe ape între Mediterana şi Marea Neagră, toate drumurile dintre strâmtori şi Asia Mică, Siria, Mesopotamia, Pont, dintre Bosfor şi zonele centrale şi occidentale ale Imperiului (Zosim, 2, 30, 2-3). Pe de altă parte, situl Cornului de aur era magnific şi lesne de apărat printr-o incintă fortificată, menită să-l izoleze de interiorul provinciilor învecinate. Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 537 Iar Barbarii de la Dunăre şi perşii rămâneau primejdioşi, pe când graniţa renană părea acum sigură. Concomitent, Bizanţul se afla departe de aristocraţia romană încă fidelă religiei şi tradiţiilor străbune, funciarmente ostilă strategiei politice a împăratului. Constantin refuzase să urce pe Capitoliu nu numai după victoria asupra lui Maxenţiu, ci şi în 315 şi 326. Intre 320 şi 326, survenise un conflict acut între Constantin şi aristocraţia senatorială păgână. în 325, Constantin a instalat la Roma primul prefect creştin al Oraşului, Acilius Severus. Ulterior, conflictul s-a calmat, însă Roma nu putea fi acea capitală creştină a Imperiului pe care tindea s-o dorească împăratul. Pe deasupra, ca şi Alexandru, Constantin voia o capitală a sa, care să inaugureze o nouă vârstă de aur. încât, la mai puţin de două luni după victoria obţinută asupra lui Licinius, la 8 noiembrie 324, Constantin a pus temelia unui nou oraş gigantic, care se va numi „oraşul lui Constantin", Constantinopolis. Atunci a fost consacrat solul viitoarei metropole. Inaugurarea oficială a Constantinopolului a avut loc la 11 mai 330, când au fost instalate aici autorităţile politice, însă lucrările de construcţii s-au prelungit până în 336 şi chiar ulterior. în 330, populaţia noului oraş, sub presiunea împăratului, sporise considerabil. Marii arendaşi ereditari, deţinători ai unor pământuri imperiale din Asia Mică, au fost constrânşi să-şi clădească locuinţe în noul oraş. în vederea stimulării înălţării de case private, s-a asigurat celor ce le construiau repede dreptul de a beneficia necontenit de distribuţii gratuite de pâine. Din fonduri publice au fost ridicate locuinţe pentru unii senatori instalaţi în Constantinopol (Zosim, 2, 31, 3). Inaugurarea noii capitale a prilejuit somptuoase ceremonii creştine şi păgâne. într-o magnifică procesiune, a fost purtată, pe un car, statuia de lemn aurită a împăratului, ţinând în mâna dreaptă o figurină care reprezenta pe Tyche, divinitatea păgână, protectoare a oraşului. Constantin se prezenta poporului cu diademă pe creştet. Pe care o purtase pentru prima oară în 325, la uicena-lia. în Forul principal, încă de la 20 noiembrie 328, în vârful unei coloane de porfir, a fost aşezată statuia din bronz aurit a suveranului figurat ca zeu solar, cu o cunună de raze pe creştet. O altă coloană de porfir, din mijlocul pieţei centrale, purta statuia Sfintei Elena. într-adevăr, această metropolă în mare parte creştină asumase rituri, simboluri şi alte elemente păgâne. Riturile tradiţionale au fost respectate cu ocazia întemeierii oraşului. Monedele emise arunci nu comportau nici un simbol creştin. Templele vechiului Bizanţ nu au fost distruse. Chiar noile biserici încorporau conotaţii neoplatoniciene, când se numeau Sfânta Sofia, adică înţelepciunea, Sfânta Irina, adică Pacea, ca ecouri ale Altarului Păcii al lui August, de la Roma. Dar caracterul creştin al oraşului s-a potenţat progresiv. De altfel noua Romă putea apărea ca o Plotinopolis, datorită Sfintei Sofia şi Sfintei Irina sau Eirene; cu toate că în noua metropolă nu s-a construit un templu pentru Tyche, Constantinopolul şi-a apropiat epitetul de „înfloritoarea", Flora ori Anthousa. Nu au existat în noua capitală un templu al lui Iupiter Capitolinul şi nici un altar al zeiţei Vesta sau un colegiu al sacerdoţilor, care să chezăşuiască locuitorilor favoarea divinităţilor tradiţionale.
538
Eugen Cizek Constantinopolul urma să fie gestionat de un proconsul. De altminteri, noua Romă a fost concepută ca o copie a celei vechi. Oraşul, cândva reconstruit de Septimius Severus, a fost sensibil mărit. Un măreţ zid de incintă apăra oraşul şi istmul în care se afla, de la Marea Neagră la Marea Marmara (Zosim, 2, 30, 4). Constantinopolul a fost ridicat tot pe şapte coline şi împărţit în patrusprezece regiuni administrative. Dispunea de un Capitoliu, de un Praetorium, de o „cale sacră", uia sacra, de un for principal şi de altele secundare. Palatul imperial şi hipodromul au fost structurate după modelul celor de la Roma. în hipodrom, a fost încorporat sanctuarul Dioscurilor (Zosim, 2, 31, 1). Constantin a început construirea bisericii Apostolilor, alături de care şi-a pregătit mausoleul. Forul principal avea o formă circulară şi era înconjurat de patru porticuri etajate şi de vaste pasaje boltite, din marmoră (Zosim, 2, 30,4; 31, 2). Pieţele şi marile edificii publice din Constantinopol au fost ornate de monumente şi obiecte de artă confiscate altor oraşe. începând din 330 d.C, Constantin s-a stabilit la Constantinopol, de unde a promulgat aproape toate măsurile sale legislative. Oraşul dispunea şi de o universitate, ai cărei profesori erau numiţi de împărat. Acesta a încercat să imprime Constantinopolului un caracter latin; însă majoritatea locuitorilor vorbeau limba greacă. Deşi în oraş s-au instalat numeroşi refugiaţi din Balcani şi din alte zone ale Imperiului, unde se desfăşurau incursiunile barbare. Constantinopolul a devenit repede un important centru industrial. încă din 324, a luat aici naştere un important atelier monetar deservit de lucrători proveniţi din Aquileia. Cele mai importante realizări ale lui Constantin au fost aşadar lansarea procesului de creştinare a Imperiului, reformarea profundă a acestuia, din păcate într-o direcţie totalitară şi dirigistă, fundarea Constantinopolului. Deşi probabil că împăratul nu a înţeles pe deplin semnificaţia acestei întemeieri, consecinţa ei s-a tradus în desăvârşirea bipolarizării nu numai culturale, ci şi mental-politice a Imperiului. Se deschidea calea divizării lui definitive. Desigur, printre înfăptuirile lui Constantin, se înscrie şi făurirea celei de a doua dinastii flaviene. Creştinarea Imperiului, înzestrarea lui cu o Biserică puternică din punct de vedere material, alianţa între o monarhie teocratică, sacralizată, şi Biserică, între „tron" şi altar, vor marca decisiv evoluţia statului roman în secolul al IV-lea d.C. şi în veacurile următoare. Deşi detaşat greu de monoteismul solar şi de un anturaj neoplatonician, Constantin a sfârşit prin a-şi asuma o vocaţie creştină misionară, cu toate că ezitantă între o doctrină niceeanâ, iniţiată sub egida sa, şi arianism. Arienii acceptau mai uşor perceperea lui Constantin, impusă de el după 326, nu ca a unui slujitor al lui Cristos, ci a unui Demiurg, a unei Providenţe, a imaginii terestre a Mântuitorului. Desigur, autorii literari păgâni l-au blamat cu asprime şi au afirmat că el ar fi ruinat statul (Zosim, 2, 30-39). Fără îndoială, Constantin a fost un ambiţios, un vanitos până la exces, uneori crud şi lipsit de scrupule, dispus să-şi ucidă fiul şi soţia, un pasionat, care, cum arăta Paul Petit, a provocat reacţie emoţională în jurul său. A avut însă idei îndrăzneţe; şi, ca şi Iulian mai târziu, a ştiut să-şi domine anturajul, colaboratorii. Constantin a acţionat într-un chip personal într-o vreme când serviciile curţii imperiale practic stăpâneau monarhii. Mai presus de orice, a asigurat victoria finală a creştinismului3. Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 539 Urmaşii lui Constantin. Constanţiu Una dintre ţintele privilegiate ale lui Constantin cel Mare fusese făurirea celei de a doua dinastii flaviene. El nu şi-a dat seama ori nu a vrut să-şi dea seama că între fiii şi rudele sale se va dezlânţui o aprigă, o sângeroasă competiţie pentru purpura imperială, care va implica conflicte violente, deplasări de forţe militare importante, uzurpări provenite chiar din exteriorul dinastiei. Cu atât mai mult cu cât în afară de Constantin cel Mare nimeni nu era august. înfruntările brutale au readus „la ordinea zilei" momentele foarte tensionate ale tetrarhiei, subsecvente abdicării lui Diocleţian, sau chiar secvenţele istorice ale anarhiei militare din timpul crizei din secolul al III-lea d.C. într-adevăr descendenţii lui Constantius Chlorus erau numeroşi. Din căsătoria sa cu Elena se născuse Constantin, însurat la rândul lui cu Minervina şi cu Fausta. Unicul fiu avut de Constantin şi Minervina fusese Crispus, ucis de tatăl său. Din căsătoria cu Fausta rezultaseră trei fii şi o fiică: Constantin II, născut în 316, Constanţiu II, născut în 317 şi Constans, născut în 325, alături de Constantia, care avusese ca fiu pe Hannibalianus. Dar Constantin avusese şi fraţi, proveniţi din matrimoniile tatălui său cu Theodora: Dalmatius, tatăl lui Dalmatius II, Iulius Constantius (însurat cu Galla, care îi dăduse ca fiu pe Gallus, şi cu Basilina, mama lui Iulian, născut în 331), un alt Hannibalianus şi Constantia, nevasta lui Licinius. Preţ de câteva luni Imperiul nu a avut nici un august, ca şi când defunctul împărat ar fi fost încă în viaţă. Aproximativ patru luni s-au ţesut tot felul de intrigi de palat, care au sfârşit printr-un masacru familial, ce prefigura Imperiul bizantin. Nu ştim exact dacă acest masacru a precedat ori a succedat împărţirii augustatului între cei trei fii ai lui Constantin şi ai Faustei. Este probabil că o sediţiune militară, din umbră manipulată de Constanţiu, aflat la Constantinopol, a avut loc înainte de acordul celor trei fii ai Sfântului Constantin. Oricum au fost masacraţi, în chip crud, cei doi Dalmatius, fratele şi nepotul lui Constantin, Iulius Constantius şi alte rude ale Flavienilor. Nu au fost cruţaţi decât fiii încă nevârstnici ai lui Iulius Constantius, nepoţi ai lui Constantin, Gallus şi Iulian. în orice caz, la 9 septembrie 337, la Viminacium, s-a produs împărţirea diocezelor Imperiului. S-a creat astfel un colegiu de auguşti, sub autoritatea morală exercitată de către Constantin II sau Flauius Claudius Constantinus, primul născut al împăratului decedat. El urma să gestioneze Occidentul, îndeosebi Galliile, Hispaniile şi Britannia, având reşedinţa în Treveri. Constantin II exercita tutela asupra fratelui său, în vârstă de doisprezece-treisprezece ani, Constans sau Flauius Iulius Constans, căruia i se atribuiseră Italia, Africa şi Illyricum. Constanţiu II sau Flauius Iulius Constantius va gestiona Orientul, pe care deja îl controla, şi dioceza Traciei. într-un fel unitatea Imperiului era prezervată. De altfel fiecare dintre fraţi nădăjduia că în viitor va ajunge împărat unic, precum Constantin cel Mare. Dar între adolescentul Constans şi Constantin II s-au ivit puternice neînţelegeri. încât Constantin II a pătruns cu trupele sale în Italia, unde Constans îşi impusese autoritatea. A căzut însă într-o ambuscadă lângă Aquileia şi a fost ucis. Imperiul a fost împărţit între Constans, gestionarul Occidentului, şi Constanţiu II, stăpânul Orientului. O nouă întâlnire, desfăşurată tot în Viminacium, la 4 aprilie 340, a consfinţit această nouă diarhie. Echilibrul a fost menţinut preţ de zece ani. Deşi Constans milita fervent pentru doctrina religioasă niceeanâ, pe când Constanţiu favoriza arianismul. Constans a trebuit să combată cu vigoare Barbarii, pe Rin şi pe Dunăre. Totuşi, începând din 342 d.C, el a autorizat instalarea masivă a unor seminţii barbare pe teritoriul Imperiului. De fapt el era sfâşiat între pasiunile sale pederaste şi fervoarea religioasă. Constans a 540
persecutat pe iudei şi pe donatişti. A interzis sacrificiile păgâne (Cod. Th., 16, 10, 2). Pe de o parte se vădea excesiv de generos cu amanţii săi, iar, pe de alta, impunea o politică fiscală austeră, ca şi o disciplină militară foarte severă. încât, la 18 ianuarie 350 d.C, o conspiraţie de stat major determină uzurparea şi proclamarea ca împărat, în Gallia, a unui general competent, dar semi-barbar, fiu al unei femei france, sub numele de Flavius Magnus Magnentius. Constans fuge în Hispania, unde este ucis de emisarii lui Magnentius. Acesta din urmă este rapid recunoscut ca împărat în Gallii, Hispanii, Africa romană şi chiar în Cyrenaica. Eşuează tentative de uzurpare la Roma şi în Pannonia. Magnentius conferă titlul de cezar fratelui său, Decentius, cu misiunea de a apăra frontiera renană. în orice caz, pentru prima oară, un semibarbar prelua puterea imperială. De fapt astfel s-a oferit lui Constanţiu II prilejul de a reunifica Imperiul. Războiul a durat trei ani. Constanţiu a început prin a desemna ca cezar pe vărul său, Flauius Claudius Constantius Gallus, însărcinat cu gestionarea Orientului. Apoi Constanţiu îl înfrânge la Mursa, în Pannonia şi în septembrie 351, pe Magnentius. Progresiv, Constanţiu dobândeşte controlul Italiei şi Africii, iar în august 353 zdrobeşte definitiv pe Magnentius în bătălia de la Mons Seleucus (azi Montsaleon). Magnentius se sinucide la Lugdunum, iar Decentius îi urmează exemplul. Rămas singur august, Constanţiu II asigură Imperiului o anumită stabilitate. înzestrat cu o inteligenţă mediocră, Constanţiu îşi făurise însă o idee înaltă, impregnată de fervoare sinceră, despre funcţiunea sa. Era un abil diplomat, însă suspicios, meschin, înclinat spre cezarită. Bănuia permanent comploturi în jurul său, care adesea chiar se înjghebau. Putea să se învedereze deosebit de crud, brutal. îl susţinea episcopul arian Ursatius, care îl împingea spre favorizarea ostentativă a ereziei. încă din 337, Constanţiu purtase un lung război de uzură împotriva Persiei sassanide, care a afectat forţele Imperiului, fără să conducă la o victorie decisivă, fie a romanilor, fie a perşilor. Gallus se instalase la Antiochia, flancat de performantul general Ursicinus şi de soţia sa Constantina, femeie aprigă, violentă şi ambiţioasă. O gravă penurie alimentară a provocat o răscoală a populaţiei din Antiochia. Noii funcţionari trimişi aici de către Constanţiu II au fost ucişi la ordinul lui Gallus. Convocat la Mediolanum de către Constanţiu, Gallus a fost destituit, judecat şi decapitat. Probabil încă din 348 d.C, Constanţiu pierduse teritoriile transdanubiene ale Daciei, anexate de tatăl său. împăratul unic Constanţiu II controla greu un imperiu a cărui stabilitate se dovedea fragilă. Războiul cu perşii continua cu violenţă, triburile germanice jefuiau Galliile, iar generalul Silvanus, însărcinat cu apărarea lor, uzurpa aici puterea imperială. Trimis în Gallii, generalul Ursicinus îl mistifică pe Silvanus, care este asasinat de proprii soldaţi în august-septembrie 355 d.C. Alamanii ruinau Galliile şi se instalau acolo ca ocupanţi. De aceea, la 6 noiembrie 355 d.C, fratele vitreg al lui Gallus, adică Iulian sau Flauius Claudius Iulianus, este învestit în calitate de cezar de către Constanţiu. Iulian îmbracă mantia şi poartă pe cap cununa de cezar. De fapt, Constanţiu II îi acorda o misiune exclusiv militară, în vederea salvării Galliilor. Constanţiu II, din ce în ce mai mefient, îl înconjoară pe Iulian de înalţi funcţionari numiţi de el, cu scopul de a-l spiona abil, şi de generali incapabili. Până la urmă Iulian intră în conflict violent cu prefectul său al pretoriului, Florentius, marionetă a curţii de la Mediolanum, unde se instalase Constanţiu. Dar în 357 i se acordă lui Iulian un comandament militar efectiv. După ce zădărniceşte intrigile viclene ale generalilor lui Constanţiu, în fruntea a 13.000 de soldaţi, în mare parte recrutaţi din rândurile anumitor contingente barbare (heruli şi alţi Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|