Istoria Romei
Tt * PretUtindeni aU fost
Yüklə 3,8 Mb.
|
| Tt *
PretUtindeni aU fost PP la dizrdenţa din primăvara ' ?' 4)' f f ,' t' "î DC' v" f Î î ° rebelmne masivă a pretorienilor (Tac,
de către senatorul Titus Vinius Rufus si dP „" , inflUenfa aSUpra lui Galba 1, 6, 1). Şi chiar de libertul ZSc' * trili CH de pe Rin s-au răsculat la 1 ianuarie 6o la mijlocul aceleiaşi luni. ' OmeHUS LaC0 *' r , E lnSUr6Cîii militare maJore' Le§iunile ' faV°area lui Vitellius'iar Ptorienii s-au răzvrătit Galbf SS din punct de vedere juridic, tive va fi preluată si va fi ĂSSS pe Rin ÎI înspăimântase şi îl hotărâse î lotarase mult CU Cât' nf alta PaXte' §tirea răSCOalei de desemneze un succesor şi să-l adopte ca fiu. Iuuo Claudienii şi Flavienii 319
Salvius Otho, care asistase pe Galba la declanşarea insurecţiei antineroniene, se aşteptase să fie el desemnat ca succesor al bătrânului cezar. Poate şi sub influenţa lui Laco, dar ţinând seama şi de aspiraţia de a asigura continuitatea strategiei tradiţionalist-augusteice şi a regimului prosenatorial, Galba l-a indicat ca urmaş pe tânărul de 31 de ani Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus, supravieţuitor al reprimatei familii a Pisonilor (Tac, H., 1, 14, 14-l7). Acest tânăr descindea, prin mama sa, Scribonia, din Pompei. Se contura oare o tentativă de revanşă iluzorie a pompeienilor asupra Miilor? Otho răscoală însă pretorienii şi, în 15 ianuarie 69 d.C, Galba este ucis în plin For (Tac, ., 1, 41; Suet, Galb., 20, l-5; Otho, 6-7). Au fost de asemenea omorâţi Vinius, Piso, prefectul Laco şi libertul Marcianus Icelus (Tac, H., 1, 42-46). Otho, devenit imperator şi principe, s-a reliefat ca un campion al neronismului moderat, fără Nero. Tacit va opina că Sulpicius Galba ar fi părut „demn de imperium", capax imperii, dacă n-ar fi devenit niciodată principe (H., 1, 49, 4). Otho aparţinea unei familii care intrase în senat în vremea lui August. Fusese prieten intim al lui Nero, până când acesta îl forţase să divorţeze de Poppaea, ca s-o ia el în căsătorie. Apoi îl trimisese într-un semi-exil, ca guvernator al Lusitaniei. După uciderea lui Galba, senatul s-a grăbit să-i confere puterea tribuniciană, supranumele de Augustus şi toate onorurile Principatului, precum pontificatul maxim, consulatul şi imperiumproconsulare maius (I.L.S., 241; Tac, ., 1, 47, 1). Otho făgăduieşte senatului o gestionare ponderată a Imperiului, dar se înconjoară de foşti neronieni de marcă. Sunt restabilite, la locurile lor, statuile şi imaginile lui Nero şi se continuă construcţia parcului-palat-paradis a lui Nero, „casa aurită", domus aurea. Plebea romană aclamă pe Otho ca pe „celălalt Nero", alter Nero, ori Nero Otho, titluri care emerg şi în anumite proclamaţii ale noului cezar (Tac, H., 1, 78, 2-3; Suet., Otho, 7, 2; Plut., Otho, 2-3). Totuşi Otho preconizează o politică de echilibru social. Se sprijină pe pretoneni, pe cavaleri şi pe senatorii de recentă extracţie italică, precum Publius Galerius Trachalus, orator, însă şi consul (C.I.L., 6, 1884; 10, 5405). Militează pentru cooperarea cu întreg senatul şi pentru concepte de reconciliere generală (Suet., Otho, 10-l1), odinioară vehiculate în cercul cultural-politic al Annaeilor, frecventat de el. Evită elenizarea funestă lui Nero şi suprimă pe Tigellinus, detestat atât de antineronieni, cât şi de neronienii, care îi reproşau trădarea ultimului Iulio-Claudian (Tac, ., 1, 72; Plut., Otho, 2). Sunt totuşi rechemaţi la Roma senatori relegaţi sub Nero (Plut., Otho, 1) şi se acreditează versiunea că numai ultimii ani ai „domniei" acestuia fuseseră reprobabili. Sub presiunea invadării Italiei de către vitellieni, renunţă la titlul de Otho-Nero, blamat de antineronienii conservatori (Plut., Otho, 2), ca să asigure uniunea sacră a peninsulei. Otho fusese recunoscut ca împărat de legiunile din Orient şi de la Dunăre. Dar armatele lui Vitellius, ajunse în peninsula italică, la 14 aprilie 69 d.C, zdrobesc la Bedriacum, lângă Cremona, forţele lui Otho, formate mai ales din pretoneni, cohorte urbane, marinari, alte trupe recrutate de Nero şi din avangarda legiunilor din Moesia. Vitellienii erau comandaţi de Gaius Fabius Valens, anterior legat al unei legiuni de pe Rin, provenit dintr-o familie de condiţie ecvestră, şi de Aulus Caecina Alienus, de asemenea la origine comandant de legiune. Născut în anul 12 d.C, Aulus Vitellius, după ce legiunile comandate de el pe Rin îl aclamaseră ca imperator, dobândise sprijinul întregii armate din zona germanică, al trupelor şi populaţiilor din Gallii, Britannia,
Hispanii. în valuri succesive, forţele vitelliene, din care făceau parte şi numeroşi auxiliari germanici, pătrunseseră în peninsula italică. Două zile după Bedriacum (Tac, H., 2, 39-45), Otho se sinucide ca un erou stoic (ibid., 2, 46-49). Senatul a fost constrâns să-i confirme lui Vitellius puterea imperială (Tac, H., 2, 52-55). De la început, Vitellius contează pe suportul neronienilor intransigenţi şi face paradă de un neronism autentic, chiar radical. Vitellius a ajuns la Roma, unde a încartiruit 60.000 de soldaţi, în iulie 69 d.C. Aparţinea şi el unei familii care intrase în senat sub August şi fusese el însuşi consul în 48 d.C. în ochii multor neronieni, Vitellius trecea drept restauratorul autentic al neronismului. De altfel, după ce intrase în Roma în veşmânt militar, înconjurat de stindarde şi de soldaţi cu armele ostentativ descoperite, Vitellius a organizat alegeri de magistraţi pentru următorii zece ani, a intrat în posesia pontificatului maxim şi s-a proclamat consul perpetuu. Vitellius a oferit un sacrificiu manilor lui Nero şi a cerut unui citared renumit să cânte pe versuri alcătuite de ultimul lulio-Claudian (Suet., Vit., 11). Cu toate acestea, deşi influenţat simţitor de libertul Asiaticus şi deşi a reconstituit societăţile artistice neroniene (Suet., Vit., 12, 1; DC, 65, 4, 1), Vitellius a evitat să propage o mentalitate elenizantă. în schimb, a preconizat un acuzat populism regal, a trimis la supliciu cavaleri cămătari şi publicam, a executat centurioni, pretorieni othonieni, a reprimat senatori şi căpeteniile insurecţiei odinioară dirijate de Vindex (Suet, Vit., 14, l-5; Tac, H., 2, 94, 2). A accentuat presiunile fiscale şi a provocat nemulţumiri printre militarii armatei danubiene, întrucât a reformat cohortele pretoriene, în sensul înlocuirii soldaţilor originari din Italia prin cei ai trupelor aduse de pe Rin. Opinia publică senatorială şi ecvestră a fost de asemenea profund vexată. Notabilii provinciali s-au raliat opoziţiei antivitelliene. Trebuiau eliminate complet neronismul fără Nero şi populismul autocratic afişat de Vitellius. De altfel, la 1 iulie 69, la Alexandria s-a produs o nouă dizidentă. Numeroasele şi performantele forţe militare din Orient, angajate într-un război purtat împotriva iudeilor răsculaţi, începuseră prin ajura credinţă lui Vitellius (Tac, H., 2, 74, 1). Dar prefectul Egiptului, Tiberius Iulius Alexander, şi, în special, guvernatorul Siriei, fost consul suffect în 66 d.C, în speţă Gaius Licinius Crassus Mucianus, descendent al unui Mucianus adoptat de un Licinius Crassus, îl hotărăsc pe Titus Flavius Vespasianus să se revolte. Un nou război civil se declanşa. Viitorul împărat Vespasian, cândva, astfel cum am arătat mai sus, fidel al lui Gaius-Caligula, provenea dintr-o familie de rang ecvestru. Am remarcat în alt capitol că Vespasian descindea dintr-un fost soldat roman. Tatăl lui fusese un funcţionar de vamă din ţinutul sabin. în 67 d.C, primise comanda trupelor care reprimau insurecţia iudeilor. Aşadar, Vespasian a fost proclamat împărat la Alexandria şi în întreg Orientul roman. Mucianus porneşte spre Italia cu o parte din trupele romane din Est. Armatele romane din peninsula balcanică, anterior credincioase lui Otho, intră şi ele în secesiune. Sunt influenţate de către Marcus Antonius Primus, legat de legiune, aventurier, originar din Tolosa gallică (Tac, H., 2, 85-86; 3, l-5). Era poreclit Beccus, cioc de pasăre (Suet., Vit., 18). Ceea ce va da în franceză termenul „bec". Armata din zona illyrică pătrunde în peninsula italica, sub comanda lui Antonius Primus şi, în octombrie 69, în apropiere de Bedriacum şi de Cremona, Iulio Claudienii şi Flavienii 321 înfrânge forţele vitellienilor (Tac, H., 3, 15-35). Trebuie precizat că o parte din annata Rinului era angajată în combaterea unei insurecţii naţionaliste antiromane, izbucnite în Germania romană. Gallia narboneză şi Hispania trec de partea lui Vespasian. însă Vitellius nu cedează repede puterea. Cohortele urbane şi ale vigiliilor, cei mai mulţi senatori şi cavaleri se raliază lui Flavius Sabinus, prefectul Romei, fratele mai vârstnic al lui Vespasian. Soldaţii vitellieni îi înving şi incendiază Capitoliul, unde se adăpostiseră partizanii lui Vespasian şi ai lui Flavius Sabinus. Acesta din urmă este decapitat (Tac, H., 3, 69-77). însă forţele lui Antonius Primus ajung la porţile Romei, unde au loc lupte violente. Datorită populismului regal accentuat, Vitellius avea sprijinul plebei de rând a Romei, pe care Tacit o califică drept „vulgul orăşenesc", uolgus urbanum. Săracii Romei iau armele în sprijinul lui Vitellius (Tac, ., 3, 80, 1). în decembrie 69, trupele lui Antonius Primus pătrund în Roma, unde au loc crude lupte de stradă (Tac, H., 3, 82-84). Vitellienii sunt biruiţi. însuşi Vitellius este capturat, insultat cumplit. I se pune o funie la gât, este târât dezbrăcat de hainele lui sfâşiate, omorât şi tăiat în bucăţi (Tac, ., 3, 84-86; Suet., Vit., 17-l8). Trupul ciopârţit al lui Vitellius a fost agăţat de un cârlig şi azvârlit în Tibru. Trist final al unui teribil conflict politico-militar! în numele Iui Vespasian, Domiţian, cel de al doilea fiu al noului împărat, preia puterea. Neronismul fără Nero, populismul regal, autoritarismul despotic eşuau iremediabil. Numeroşi cercetători au încercat să întocmească bilanţul acestui crâncen război civil, care aproape a destabilizat Imperiul. Ne referim îndeosebi la Paul Petit şi la Michel Christol-Daniel Nony. Am semnalat şi noi textul lui Tacit, care reliefează descoperirea arcanului Imperiului: un împărat poate fi proclamat şi impus din afara Romei. Pretorienii, care lichidaseră trei principi - Gaius-Caligula, Nero şi Galba -, după ce asiguraseră accesul la puterea imperială a trei cezari - Gaius-Caligula, Claudiu şi Nero — au fost depăşiţi şi biruiţi de legiuni din provincii. Concomitent, s-a relevat, în chip manifest, că temelia puterii Principatului rezida în armată. Caracterul militar al regimului s-a dezvăluit astfel progresiv. Michel Christol şi Daniel Nony reliefează că între doi fraţi, Flavius Sabinus, prefect al Romei, deci la apogeul carierei senatoriale, şi Flavius Vespasianus, comandant al armatei din Iudeea, a fost privilegiat, fără ezitare, cel de al doilea. Plebea şi senatul Romei au trebuit să înţeleagă că nu decideau cine să fie principe. Imperiul devenea o monarhie militară defacto, care era obligată să vegheze la aprovizionarea şi la distracţiile Romei, respectând pro forma senatul şi mai ales utilizând senatori, cavaleri, notabili pentru gestiunea statului. în sfârşit, s-a demonstrat contrariul celor luate în considerare anterior de către Nero: sângele lui August şi apartenenţa la vechea aristocraţie nu erau indispensabile celui ce asuma cârmuirea Principatului, în sfârşit, războiul civil din 68-69 a scos la iveală şi a acutizat numeroase divergenţe fratricide, politice, sociale, doctrinare. Ca şi simbioza între civilii provinciilor şi militarii încartiruiţi în ele. Soldaţii legiunilor, de regulă italici rurali la orgine, au suferit presiunea provinciilor unde se aflau în garnizoană: pe Rin, în Orient. Soldaţii, printre care figurau şi auxiliari încă neromanizaţi solid, cadrele medii, centurioni şi tribuni militari, au determinat să acţioneze comandanţii, membri ai ordinului senatorial. Pentru prima oară în istoria Imperiului, provinciile, romanizate ori elenizate, au intervenit în jocurile pentru puterea supremă. Militarii înşişi s-au învederat ca divizaţi: oştenii legiunilor, prin excelenţă italici din zone rurale, s-au contrapus pretorienilor, mai bine retribuiţi, supuşi unui serviciu militar mai scurt şi recrutaţi adesea în oraşele peninsulei. 322
Eugen Cizek Luptele fratricide au sfâşiat meleagurile provinciale. în Gallii, s-a manifestat discordia între cetăţile bogate, intens civilizate şi romanizate din sud, şi triburile mai puţin evoluate din nord, care au făcut cauză comună cu forţele militare romane de pe Rin. Militarii auxiliari germanici şi chiar cei din legiuni au prădat nemilos oraşe opulente nu numai din Gallii, ci şi din Italia. în Roma însăşi, la sfârşitul Principatului vitellian, s-au ciocnit violent plebeii nevoiaşi, care practic l-au constrâns pe Vitellius să continue o luptă pierdută, pe de o parte, şi senatorii, cavalerii, esenţialul „clasei politice", hotărâte să îmbrăţişeze cauza lui Vespasian. Facţiunea neronienilor fără Nero s-a divizat de asemenea ireversibil. Unii neronieni au sfârşit prin a trece în tabăra lui Vespasian. Rezultatul a fost dispariţia completă a opţiunii şi facţiunii neroniene. Vespasian, în pofida obârşiei sale modeste, a emers, încă din Orient, ca exponentul moderaţiei antineroniene dar şi al vârfurilor societăţii şi al reinstaurării ordinii în Imperiu. Atât el, cât şi Mucianus au fost activ susţinuţi de mici monarhi clientelari ai Romei, de înalţii funcţionari provinciali, ca Iulius Alexander, de notabilii din Siria şi din Asia Mică, ostili lui Nero, şi de ofiţerii superiori, care le-au raliat armata Dunării. în Italia, Vespasian a dobândit iute sprijinul nu numai al senatorilor şi cavalerilor marcanţi, ci şi al burgheziei municipale. Cum am mai arătat, cumplitul război civil - dacă nu războaiele civile? - din 68-69 d.C. perturbase - sau perturbaseră - grav nu numai economia, ci şi climatul mental al Imperiului. Pentru prima oară în istoria Imperiului, armatele provinciale lăsaseră slab apărate graniţele statului roman. încât au fost favorizate rebeliuni antiromane ori atacuri ale populaţiilor învecinate teritoriilor romane. în drum spre Italia, unde legiunile din Illyricum au dus la bun sfârşit conflictul cu vitellienii, înainte de sosirea întăririlor trimise din Orient, Mucianus a respins o invazie la sudul Dunării a dacilor şi a sarmaţilor. Mucianus va deveni principalul sfetnic al lui Vespasian. Fără eforturi majore, el va anihila influenţa politică a lui Antonius Primus .
începuturile noului Principat, cel al lui Vespansian, au fost dificile, din mai multe puncte de vedere. între decembrie 69 şi octombrie 70 d.C, moment când Vespasian a sosit la Roma, Imperiul a fost guvernat de la distanţă, din afara Romei. Vespasian veghea din Orient, dar gestionarea cotidiană revenea lui Mucianus, care a trebuit să calmeze ambiţiile lui Antonius Primus şi aroganţa vădită de către Domiţian, fiul împăratului. Oraşul a fost totuşi bine aprovizionat, datorită grâului venit din Egipt, iar armata a fost trimisă la frontiere. Legiunile, ale căror efective sporiseră excesiv în timpul conflictelor cetăţeneşti, au fost epurate, restructurate, supuse disciplinei riguroase şi redistribuite. Cei mai mulţi soldaţi ai lui Vitellius au fost trimişi la vatră. Propriilor militari, Vespasian le-a impus disciplină şi austeritate (Suet., Vesp., 8, 3). Numeroşi cetăţeni romani din provincii sunt recrutaţi în legiuni, unde italicii nu mai deţin un primat ostentativ. De altfel, Vespasian a trebuit să lichideze, în Imperiu, sechelele sfârşitului domniei lui Nero şi ale anilor 68-69 d.C, care favorizaseră mişcări secesioniste primejdioase. în zona renană, batavul Gaius Iulius Civilis, de altminteri cetăţean roman şi prefect al unei cohorte auxiliare, începe prin a sprijini pe Vespasian, ca ulterior să răscoale împotriva Romei pe compatrioţii săi, la care se asociaseră germanii liberi, de pe malul drept al Rinului, ca bructerii, stimulaţi de profeta Velleda, chattii şi alţii. Li se raliază şi triburi gallice, treverii lui Iulius Classicus şi Iulius
323
Tutor, lingonii lui Iulius Sabinus. Trupe romane se revoltă şi se unesc cu rebelii, care obţin succese militare relevante şi ajung să controleze linia Rinului. Civilis începe prin a pretinde că întemeiază un „imperiu al Galliilor", imperium Galliarum, ca ulterior să declare că intenţionează făurirea unui regat barbar. Această veleitate, ca şi jafurile practicate de germanii liberi, resuscită în Gallii vechiul reflex antigermanic, generat încă în vremea lui Ariovist. Delegaţii cetăţilor şi triburilor gallice decid să rămână fideli Romei, care, în raport cu jugul germanic, constituia în ochii lor ceea ce francezii definesc ca „le moindre mal". La sfârşitul lui 70 d.C, armata romană comandată de Quintus Petilius Cerialis zdrobeşte şi lichidează rebeliunea lui Civilis, Tutor, Classicus şi Iulius Sabinus. Pe de altă parte, încă din 67 d.C, iudeii se revoltaseră. Vespasian comanda forţele romane trimise împotriva lor. în 70 d.C, în fruntea a patru legiuni, a asediat un Ierusalim apărat de o populaţie fanatizată, deşi divizată între facţiuni rivale. Templul a fost incendiat şi, la 8 septembrie, oraşul cade complet în mâinile romanilor. Ierusalimul a fost jefuit, incendiat, sistematic distrus. Rebelii au fost pretutindeni hăituiţi, ucişi sau vânduţi ca sclavi. Se opinează că, în acest război, ar fi pierit cel puţin un milion de iudei. Unele focare de rezistenţă au subsistat. Celebra fortăreaţă Masada nu a fost cucerită decât în mai 73 d.C, după ce ultimii săi apărători s-au sinucis. Am relevat că Vespasian provenea din rândurile burgheziei italice relativ modeste. Vespasian străbătuse o carieră strălucită: fusese consul suffect în 59 şi proconsul al Africii în 62 d.C. Avea şaizeci de ani, era voinic, onest, puţin greoi, hotărât să servească statul. Nu numai prin origine, ci şi prin comportament, după părerea noastră, Vespasian ne aminteşte de un alt sabino-roman celebru, Cato cel Bătrân. Rămăsese fidel lui Nero în 68 d.C. îl trimisese însă pe Titus, fiul său, sâ-l salute pe Galba, la Roma (Suet., Tu., 5, 3). Vespasian a început prin a reabilita şi venera memoria lui Galba. De fapt, Vespasian şi-a propus un Principat de inspiraţie augusteică. însă, cum a remarcat Paul Petit, modelul era August din ultimii ani ai vieţii acestuia. într-adevăr, s-a recurs la un autoritarism pregnant, energic conceput, represiv la nevoie, centrat însă pe efortul de a pune în operă o gestionare eficientă a Imperiului. în primul rând Vespasian concentrează în mâinile sale numeroase competenţe, deşi nu a asumat foarte rapid puterea tribuniciană şi titlul de „părinte al patriei" (Suet, Vesp., 12, 4). Cu excepţia anilor 73 şi 78 d.C, Vespasian asumă consulatul. în anii 73-74, după exemplul lui Claudiu, exercită demnitatea de censor. In această calitate lărgeşte limitele pomeriale ale Romei. De asemenea restructurează senatul şi ordinul senatorial. Elimină din curie pe indezirabili, inclusiv fii de liberţi, strecuraţi în senat sub protecţia tulburărilor din 68-69. Emerge un nou senat, mai auster, mai puţin aristocratic decât cel al lulio-Claudienilor. Sunt recrutaţi pentru senat cavaleri, ofiţeri şi notabili din Italia şi din provinciile occidentale. Aurelius Victor va susţine că, înainte de acea „alegere a senatului", lectio senatus, efectuată de Vespasian şi de Titus în 73-74 d.C, ordinul senatorial se redusese la două sute de familii, ca efect al masacrelor şi expulzărilor, sărăcirii anumitor familii, stingerii naturale a celor fără copii. După censura principelui, s-ar fi ajuns la o mie de familii senatoriale (Aur. Vict., Caes., 9, 9). Prin urmare, senatul a fost efectiv reînnoit. Printre membrii cei mai cunoscuţi ai acestei noi promovări sociale s-au numărat tatăl împăratului Traian, Iulius Agricola, socrul lui Tacit, şi bunicul viitorului principe Marcus Aureîius. Titulatura, formula imperială, dobândeşte acum o structură standardizată, canonică şi ilustrativă pentru potenţarea autoritarismului. Imperator, definitiv adoptat ca prenume, şi Augustus 324
Eugen Cizek încadrează numele împăratului. Caesar, refuzat de Vitellius, în virtutea ideilor lui populiste, este de asemenea inserat obligatoriu în formula. Articularea clară a titulaturii se asocia strădaniilor de a instituţionaliza cu pregnanţă Principatul, deşi acesta continua să nu posede o denumire juridic structurată. Reflexul acestui efort de instituţionalizare s-a concretizat într-un text, parţial conservat şi mai sus amintit, aşa-numita „lege curiată despre imperiul lui Vespasian", lex curiata.de imperio Vespasiani, denumire consacrată numai de vremurile noastre. Se implica esenţialmente un senatusconsult, menit să legitimeze puterile lui Vespasian. Se reluau şi se consacrau în text competenţele preluate de la predecesori, cu referiri constante la August, Tiberiu şi Claudiu (să observăm că sunt menţionaţi cezarii tiadiţionalişti!) şi se legitimau a posteriori actele făptuite de împărat după 1 iulie. Au existat, sub principii anteriori, alte asemenea „legi"? Au fost ele promovate şi de succesorii lui Vespasian? Nu dispunem de dovezi care să ateste sau să conteste emergenţa unor asemenea „legi" de învestitură. Fundamental este însă un alt fapt: Vespasian se considera de fapt învestit şi îşi aniversa puterea supremă de la 1 iulie, „ziua imperiului", dies imperii, şi nu de la data învestiturii senatoriale, dobândite la sfârşitul anului 69, aşadar pe baza „zilei principatului", dies principatus. Acest fapt dezvăluia vocaţia autocratică a Principatului şi conota temelia lui militară. Se recunoştea, aproape explicit, că militarii făuresc un nou principe. Foarte revelatoare este şi strădania obstinată a lui Vespasian de a asigura ereditatea defacto a puterii principelui şi de a crea o nouă dinastie, cea flaviană. Se profita de oboseala generală, consecutivă războiului civil, ca şi de progresele ideii dinastice în rândurile armatei şi mulţimilor Imperiului. După căderea Ierusalimului, Titus, cel dintâi fiu al lui Vespasian, a fost consul de şapte ori, începând din 70 d.C. şi a fost învestit cu un imperium proconsular, dublat de puterea tribuniciană. A fost asociat la censură şi a fost desemnat ca prefect al pretoriului, deşi nu era cavaler. Conferirea acestei prefecturi unui senator se realizase prima oară în 70 d.C. în sfârşit, cel de al doilea fiu, Domiţian, în care Vespasian totuşi nu avea încredere, a conservat supranumele de Caesar, acordat lui după lichidarea lui Vitellius, şi a exercitat de şase ori consulatul, ordinar sau eponim în 73 d.C, suffect, în alţi ani (Suet., Tit., 6, l-2; Dom., l-2). Dar aspiraţia constantă, permanent manifestată de către Vespasian, de a asigura ereditatea Principatului pentru ginta flaviană a întâmpinat o dârză rezistenţă în mediile intelectuale stoice, printre astrologi şi printre vestigiile vechii aristocraţii şi chiar printre anumiţi exponenţi ai celei noi. Anterior se acceptase, cu reticenţe în orice caz, ereditatea Iulio-Claudienilor, devenită, sub ei, o cutumă nescrisă (Tac, An., 13, 1, 1). Intelectualii şi aristocraţii dispreţuiau însă o familie de obârşie modestă, cum era cea a Flavienilor, manifestau condescendenţă faţă de împărat. Se distingea, în această privinţă, ginerele lui Thrasea, Helvidius Priscus, senator stoic (Suet., Vesp., 15, 2). Vespasian nu corespundea canoanelor adoptate în privinţa bunului conducător şi, pe de altă parte, câştiga teren doctrina înlocuirii monarhiei în fapt ereditare cu Principatul electiv, încercat anterior să fie aplicat de către Galba. Stoicii pledau cu fervoare în favoarea acestor idei. Cinicul Demetrius le împărtăşea ideile (Suet., Vesp., 13, 4). Helvidius Priscus a fost iniţial relegat şi ulterior obligat să se sinucidă, în pofida unui aşa-zis contraordin al lui Vespasian (Suet., Vesp., 15, 3). Au fost expulzaţi din Roma filosofii - stoici, cinici -şi astrologii. în sfârşit, fostul general al lui Vitellius, trecut în tabăra flaviană, Aulus Caecina, a fost străpuns cu sabia, la plecarea de la un dineu, unde fusese invitat de Iulio Claudienii şi Flavienii 325 prefectul pretorienilor, adică Titus. Este adevărat că Titus era în posesia unor dovezi scrise, din care rezulta că Aulus Caecina plănuia o rebeliune a militarilor, parţial nemulţumiţi de austeritatea prescrisă de către Vespasian (Suet., Tit., 6, 3). în definitiv, cumularea competenţelor tradiţionale ale principelui, combinată cu acapararea prefecturii pretoriului şi a consulatului, traducea nu numai accentuarea autoritarismului, ci şi strategia sistematică destinată păstrării puterii în cadrul aceleiaşi familii. Autoritarismul potenţat s-a conjugat însă cu grija pentru o gestionare minuţioasă, performantă, dar austeră, parcimonioasă până la avariţie, a Imperiului. Vespasian a aflat finanţele Imperiului ruinate. El a întreprins o politică de redresare meticuloasă, sistematică, exagerat de insistentă, a finanţelor. S-a iniţiat o revizuire migăloasă a fiscalităţii. Conduita lui Vespasian însuşi atesta chibzuinţă (Suet., Vesp., 16-21). Nu îi lipseau însă un anumit umor, puţin rudimentar, şi un nivel cultural mulţumitor, deoarece recita versuri greceşti (Suet., Vesp., 22-23). Tolera moravurile disolute, reprobabile, ale lui Licinius Mucianus (Suet, Vesp., 13, 1), însă, în general, a încercat să stopeze derapajul moralităţii publice (Suet., Vesp., 11). împăratul calcula la 400 de milioane ori chiar la 40 de miliarde de sesterţi nevoile anuale financiare ale statului (Suet., Vesp., 16, 6). Avuţiile Iulio-Claudienilor au fost integrate bunurilor puterii imperiale. S-au utilizat recensăminte şi cadastrări riguroase şi s-a încercat recuperarea parcelelor de pământ abuziv însuşite de particulari. în provincii, gestionarea domeniilor imperiale a fost atent structurată sub conducerea procuratorilor şi administratorilor, conductores. Exploatarea minelor, monopol de stat, a fost eficient reglementată în Hispanii. Scutirile de impozite, acordate de Galba în Gallii, de Nero în Grecia, au fost suprimate. Impozitul direct, achitat de provincii, a fost dublat şi numeroase oraşe din segmentul elenofon al Imperiului şi-au pierdut imunitâţile fiscale. S-au creat toalete publice, supuse unor taxe încasate de fisc, aşa-numitele vespasiane. Orice mijloc era adecvat redresării fiscului şi altor trezorerii (Suet., Vesp., 16-23; DC, 66, 8-l4). Cu toate acestea, uneori Vespasian a manifestat generozitatea, căci a completat, din resursele fiscului, censul unor senatori sărăciţi, care riscau să-şi piardă locul din senat, şi a creat un învăţământ de stat. Profesorii primeau retribuţii anuale de 100.000 de sesterţi, sumă enormă în raport cu salariile dascălilor particulari. Poeţi, artişti, arhitecţi au fost abundent recompensaţi din veniturile fiscului (Suet., Vesp., 17-l9). Pe de altă parte, Vespasian a fost un constructor performant. Nu numai că în întreg Imperiul au fost reclădite numeroase oraşe, năruite de seisme ori de incendii, însă a fost îmbunătăţită amenajarea taberelor militare, a castrelor, reconstruite în piatră pe Rin şi pe Dunăre, şi s-au deschis numeroase şosele de importanţă fie strategică, fie comercială, în Asia Mică şi în Africa. La Roma a fost restaurat Capitoliul, la primele lucrări participând personal, ca simplu muncitor, însuşi Vespasian. Au fost reconstituite arhivele distruse de pe Capitoliu. Spre indignarea senatorilor, dirijarea lucrărilor a fost încredinţată lui Vestinus, un cavaler. Au fost ridicate un nou for, un templu al Păcii, au fost reluate lucrările la templul consacrat lui Claudiu, de pe colina Caelius, întrerupte de Nero, ca şi construirea unui gigantic amfiteatru, Coloseul. Pretutindeni administraţia lui Vespasian a favorizat romanizarea şi urbanizarea. în Orient, cetăţenia romană a fost conferită multor notabili bogaţi. Numeroase oraşe au primit denumirea de Flavia. Au fost înfiinţate colonii în Tracia, Moesia, Dalmaţia, Pannonia, la Sirmium şi Siscia, în Gallii, chiar la helveţi, în Sardinia, în Africa romană, în Italia. Ne referim la Reate (azi Rieti), localitatea unde se născuse Vespasian, la Paestum. în Hispanii se constată propagarea tribului Quirina, cel al lui Vespasian, adică promovarea socială şi juridică a multor indigeni. De altfel, în 74 d.C, Vespasian a acordat statutul „latin", prag al conferirii cetăţeniei 326
Eugen Cizek complete, tuturor cetăţilor peregrine din Hispanii. Cu sagacitate, Paul Petit nota că, între Augiist şi Hadrian, nici un împărat nu a cunoscut atât de temeinic provinciile ca Vespasian. Deşi personal sceptic, dar hotărât să potenţeze autocraţia, Vespasian a încurajat cultul imperial şi l-a organizat solid în provinciile senatoriale din Occident. Au fost instalate adunări provinciale şi flamini ai cultului în Gallia narboneză, Baetica şi în Africa proconsulară. Regimul politic al lui Vespasian nu s-a reliefat nici blând, nici tolerant, nici „liberal", dar s-a vădit eficient, capabil să redreseze şi să determine propăşirea Imperiului. în pofida arborării respectării senatului, Vespasian s-a bazat îndeosebi pe cavaleri. într-o dispută dintre un cavaler şi un senator, Vespasian a exclamat că nu se cuvine ca un senator să fie injuriat, însă orice cetăţean are dreptul să riposteze când este jignit (Suet., Vesp., 9, 3). La 23 iunie 79 d.C, Vespasian s-a stins din viaţă, pradă unor accese de febră şi tulburărilor intestinale. S-a comportat demn, însă, când a făcut efortul de a se ridica din pat, a murit în braţele celor din jur. Stop cardiac? Oricum, i-a succedat Titus, care era de fapt coregent al Imperiului.
Titus avea aproximativ patruzeci de ani. Ca prefect al pretoriului se comportase cu deosebită asprime. Dusese o existenţă agitată în timpul Principatului lui Nero. Suetoniu observă că mulţi se temeau de moravurile lui disolute, de luxuria, atestată înainte de asumarea Principatului, de gustul lui pentru risipă şi rapacitate, ca şi de excesele lui pederastice. Bisexual, avea o legătură susţinută cu regina iudee Berenice, sora lui Herodes Agrippa II, în care mulţi întrevedeau o nouă Cleopatră (Suet., 77., 7, 1). încât opinia senatorială se întreba dacă Titus nu va fi un alt Nero. Dar, dimpotrivă, izvoarele consemnează că, după accesul la Principat, Titus ar fi făcut dovadă de toleranţă şi moderaţie. Nu ar fi adoptat măsuri represive şi, împotriva impulsului său, s-ar fi despărţit de regina Berenice, îndepărtată din Roma (Suet., Tit., 7, 2-6). încât Titus Flavius Vespasianus, cum se numea de fapt, ar fi fost calificat ca „iubirea şi desfătările speciei umane", amor ac deliciae generis humani (Suet., Tit., 7, 1). Regretatul Pierre Grimal remarca însă că împăraţii elogiaţi de sursele literare antice sunt tocmai cei care au „domnit" foarte puţin. Este şi cazul lui Titus. Se pare totuşi că Titus se străduia efectiv să fie popular şi că dorea să se facă iubit. Nutrea veneraţie pentru zeiţa egipteană Isis şi pentru boul Apis. De aceea se presupune că, pe termen lung, proiecta să pună în operă o politică orientalizantă, în opoziţie cu strategia italică şi occidentalizantă a tatălui său. Inscripţiile descoperite în Orient, mai ales în Asia Mică şi în Cipru - unde cultul lui Titus a fost corelat celui al Afroditei, patroana insulei - denotă popularitatea acestui principe în compartimentul elenofon al Imperiului. în ultimă instanţă, Titus nu a diminuat în nici un fel autoritarismul imperial. Sau, cum reliefa Paul Petit, „despotismul paternalisr al tatălui său. Numeroase catastrofe au marcat scurta „domnie" a lui Titus: erupţia Vesuviului, la 24 august 79, care a distrus Pompei, Herculanum şi Stabiae, un grav incendiu şi o epidemie de ciumă la Roma, în 80 d.C. Măsurile adoptate de principe, cu aceste prilejuri, au contribuit la alcătuirea legendei favorabile a lui Titus. De altfel Titus a izbutit să golească trezoreria statului, sistematic umplută de către tatăl său. A cheltuit sume considerabile pentru construirea şoselelor, restaurarea apeductelor, începerea lucrărilor în vederea realizării termelor pe locul unde se afla domus aurea, parcul-palat-paradis al lui Nero, a arcului de pe uia
327
sacra. Titus a inaugurat, în 80 d.C, prin jocuri somptuoase, celebrul amfiteatru, început de Vespasian. Ne referim la Flauium amphitheatrum, care avea o capacitate de 50.000 de locuri pentru spectatori (Suet., Tit., 7, 7). în Evul Mediu, acest amfiteatru a primit denumirea de Coloseu. Această prodigalitate, munificentia, era însă foarte costisitoare. S-a ferit să încredinţeze misiuni importante fratelui său Domiţian, deşi îl desemnase ca succesor. A murit pe neaşteptate la 13 septembrie 81 d.C, poate ucis de o viroză prost tratată (Suet., Tit., 10-l1).8 Domiţian (8l-96 d.C.) Dacă putem da crezare izvoarelor literare antice, întreaga opinie publică a deplâns moartea lui Titus. Nu a existat decât o singură excepţie: fratele mai tânăr şi succesorul defunctului principe, Titus Flavius Domitianus, în vârstă de treizeci de ani. Domiţian era, de mult timp, marcat de cezarită. Era vanitos, foarte autoritar, violent. Progresiv Domiţian a devenit victima unei forme destul de acute de paranoia, combinată cu tendinţe schizoidice. Deşi nu a pierdut niciodată totalmente contactul cu realităţile. Manifesta însă o puternică manie a persecuţiei, pe lângă comportări deosebit de bizare. Chiar de la începutul „domniei", obişnuia să se retragă mai multe ore în camera sa, ca să prindă muşte, pe care le străpungea cu un „condei", stilus, foarte ascuţit. Astfel, întrebat dacă se află cineva împreună cu principele în locul de taină al acestuia, cu umor Vibius Crispus a răspuns: „nici măcar o muscă", ne muşcam quidem (Suet., Dom., 3, 1). Cum am mai arătat, sub tatăl şi fratele său, beneficiase de onoruri şi demnităţi, însă de nici o putere reală. Ceea ce îl înăcrise, îi generase un apăsător complex al lui Iuda. Suetoniu opinează că însuşirile pozitive, virtuţile lui Domiţian, în cursul domniei s-au transformat în vicii. Necesităţile financiare, pe. lângă înclinările sale naturale, l-au transformat în rapace, iar spaima de comploturi, într-o fiinţă crudă, metu saeuus (Suet., Dom., 3, 3). în timpul Principatului lui Titus urzise intrigi împotriva fratelui său, iar când acesta a căzut grav bolnav, chiar înainte de deces, a ordonat să fie considerat mort (Suet., Dom., 2, 6). A preluat repede puterea, căci a fost uşor recunoscut ca imperator de pretorieni şi apoi de către senat. Fără a conferi Principatului său o coloratură orientalizantă, ostentativ elenistică, Domiţian a întreprins o politică sistematic antisenatorială. Şi-a alienat destul de repede majoritatea senatorilor. Nu numai a vestigiilor senatului augusteic şi iulio-claudian, ci şi a noilor membri ai ordinului senatorial, introduşi în curie de către tatăl său. Se bizuia pe elitele provinciale, în special pe cele din Gallia narboneză şi din Baetica, dar şi pe militari, cărora le-a mărit solda cu 25%, trecându-se de la 225 de denari la 300 de denari anual pentru fiecare soldat din legiune (Suet., Dom., 7,5). A controlat cu stricteţe guvernatorii de provincie, care s-au văzut obligaţi să fie cinstiţi şi dezinteresaţi (Suet., Dorn., 8, 3). Domiţian a schiţat chiar o tactică a descentralizării Imperiului. într-adevăr a fost înfiinţată o procuratelă de provincie, cea a gladiatorilor de la Alexandria. Asemenea funcţiuni nu existaseră până atunci decât la Roma. A întreprins o politică fiscală apăsătoare, sub impactul crizei de lichidităţi, pricinuită de prodigalităţile lui Titus şi de propriile cheltuieli exorbitante. Domijian a promovat sistematic ordinul ecvestru. A introdus la conducerea birourilor cancelariei imperiale, scrinia, cavaleri, în locul ori alături de liberţi, dezvăluind astfel că ele gestionau administrarea statului, şi nu a averii principelui. Aparatul funcţionăresc al Principatului, existent 328
în paralel şi într-o concurenţă favorabilă sieşi cu cel tradiţional, a fost consolidat şi instituţio-nalizat făţiş. Perceperea impozitului de 5% pe moşteniri, anterior încredinţată publicanilor, a fost preluată de un procurator cavaler. S-a utilizat principiul ca fiecărui funcţionar, senator sau cavaler, să i se adauge un adjunct, recrutat din ordinul ecvestru şi sortit controlării şi secondării şefului lui direct. Conducerea unor armate şi expediţii militare importante a fost încredinţată anumitor cavaleri. Un procurator ecvestru a gestionat un timp provincia senatorială Asia, în locul proconsulului. Practic, birocraţia imperială a început să capete amploare. Albino Garzetti nota că experienţa despotismului integral şi impulsionarea birocraţiei, operate de către Domiţian, au rămas cuceriri permanente în drumul parcurs de Principat spre Dominat. Reiterăm observaţia că propensiunea vădită de Domiţian pentru cultura elenică şi simpatia principelui faţă de Nero, chiar introducerea de orientali în senat, nu echivalau cu asumarea ostentativă a patinei elenistice. De altfel Domiţian şi-a propus reformarea moravurilor, în spiritul cutumei tradiţionale. Astfel a penalizat devierile vestalelor de la obligaţia prezervării virginităţii lor (Suet., Dom., 8, 4). Chiar Cornelia, Marea Vestală, dovedită de încălcarea statutului preoteselor Vestei, după un obicei străvechi, a fost îngropată de vie, pe când seducătorii săi au fost biciuiţi până au murit (Suet., Dom., 8, 5). In orice caz Domiţian a afirmat ostentativ autocraţia, orânduirea absolutistă a statului roman, despotismul teocratic. Se conjugau aici megalomania paranoică a cezarului şi un efectiv program de idei, o doctrină. Iată pentru ce, mult mai târziu, Malalas îl va proclama pe Domiţian „filosof marcant", philâsophos âkros (Chron., 10, 340). Or această doctrină era cea a teocraţiei despotice, a autodivinizării. Principele îşi începea instrucţiunile furnizate procuratorilor în felul următor: „stăpânul şi zeul nostru porunceşte ceea ce urmează", dominus et deus noster hoc fieri iubeţ (Suet., Dom., 13, 4). Diverse izvoare literare antice relevă că Domiţian a impus să fie calificat oficios, „stăpân şi zeu", dominus et deus. A fost cel dintâi principe care s-a autozeificat limpede în viaţă fiind (Hier., Chron. Abr., p. 190, CCXVI Olymp., an VI, 86; DC, 67, 13; Eutr., 7, 15; Aur. Vict., Caes., 11, 2; Oros., Hist., 7, 10, 2; 5; Jord., Rom., 265 etc). Domiţian simula uneori (paranoicii sunt ipocriţi!) că refuză asemenea titluri, însă inscripţiile vremii le comportă adesea {CIL., 6, 23454; 10, 444; C.I.G., 5042, 5044). Scriitorii „de curte" ai vremii îl definesc frecvent ca „stăpân" ori „stăpânul pământurilor, al lumii", dominus, dominus terrarum, dominus mundi (Mart., 1, 4. v. 2; 2, 92, v. 4; 4, 28, v. 5; 5, 2, v. 6 etc; Stat., S., 3, 4, v. 20; 4, 2, v. 25; 5, 1, v. 42 etc). Practic, Domiţian confis-case consulatul. Până în 88 d.C, l-a asumat anual. Nu avea nevoie de o desemnare formală, întrucât, în 84 d.C, îşi acordase un consulat permanent pe zece ani. Nu l-a întrerupt decât în 89, 91, 93 şi 96 d.C. în 85 d.C. s-a declarat censor perpetuu. Consolidarea exorbitantă a puterii imperiale devenea astfel manifestă. De această autocraţie despotică se leagă şi iniţiative care traduceau un început de dirigism economic. Spre a lichida supraproducţia agricolă şi a sprijini podgorenii italici, mici proprietari, intens concuraţi de provinciali, un edict al lui Domiţian, din 92 d.C, stipula limitarea viilor în Italia şi înjumătăţirea loturilor agricole provinciale pe care se cultiva viţa de vie (Suet., Dom., 17, 5; Stat., S., 4, 3, v. 11; Hier., Chron. Abr., p. 191, CCXVTI Olymp., an XT. 92). Se pare totuşi că o asemenea măsură dirigistâ nu a putut fi aplicată. De fapt, Domiţian a fost un eficace gestionar al Imperiului, înconjurat de sfetnici pricepuţi, deşi avea tendinţa de a se îndeletnici îndeaproape de toate problemele administrative. Iuuo Claudienii şi Flavienii 329 O politică externă activă a dublat competenta gestionare a Imperiului. Cu toate acestea, cum am arătat mai sus, autoritarismul sacralizat a fost refuzat de „clasa politică", îndeosebi senatorială. S-a declanşat astfel o spirală a violenţelor, a represiunilor brutale, sângeroase, care au lovit şi pe rudele împăratului. Domiţian a reînvigorat odioasa lege despre maiestate, anterior aproape căzută în desuetudine. Se adăuga raţiunilor politice şi aprehensiunilor paranoice ale cezarului dorinţa de a profita de rezistenţele întâmpinate ca să fie spoliaţi numeroşi senatori bogaţi. Prin confiscări, Domiţian voia să finanţeze în parte cheltuielile sale excesive (Suet, Dom., 12; DC, 67, 4; Oros., Hist., 7, 10,2). într-adevăr, pe măsură ce Domiţian îşi accentua presiunea autocratică, mediile senatoriale şi intelectuale încercau să riposteze. în 83-84 d.C. a fost executat însuşi Flavius Sabinus, căsătorit cu Iulia, fiica lui Titus, şi vărul primar al cezarului, fiul lui Flavius Sabinus, prefectul Oraşului din 69 d.C, suspectat că voia să-l înlocuiască pe Domiţian la cârma Principatului. De asemenea atunci a fost exilat Dion din Prusa ori Chrysostomul, primul dintre retorii şi filosofii care vor fi crunt persecutaţi de împărat. Astfel au luat naştere comploturi, descoperite şi lichidate crunt. Un asemenea complot a fost anihilat în 87-88 d.C. Cu acest prilej a fost executat capul conjuraţiei, proconsulul Asiei, Gaius Vettius Civica Ceralis (C.I.L., 6, 2065; Suet., Dom., 10, 4; Hier., Chron. Abr., p. 190, CCXVII Olymp., an. VIII, 88). în 84 d.C, a fost rechemat din Britannia şi dizgraţiat Iulius Agricola, general performant, care stârnise gelozia lui DomiţiarL O rebeliune gravă, deoarece implica forţe militare provinciale şi ameninţa cu reeditarea evenimentelor din 69 d.C, a izbucnit în 89 d.C. S-a răsculat guvernatorul Germaniei Superioare, Lucius Antonius Saturninus, sprijinit de două legiuni şi de un trib germanic (C.I.L., 6, 2066; 1347; 3, 7397; 8, 1026; Stat, S., 1,1, v. 80; Suet., Dom., 6; 10; Hist. Aug., Seu. Alex., 1; Aur. Vict, Epic, 11, 9-l0). Dar militarii erau fideli lui Domiţian. împăratul pornise spre Rin, pe când Traian, viitorul împărat, îi aducea din Hispania o legiune în sprijin, când s-a aflat că, după câteva zile, trupele din Germania Inferioară puseseră capăt sediţiunii. Cum însă rebelii aveau complicităţi la Roma, represiunea a fost deosebit de feroce. Domiţian a supus dizidenţii la torturi cumplite: li s-au tăiat unora mâinile şi li s-au ars părţile sexuale (Suet, Dom., 10, 7). S-a produs un divorţ total între Domiţian şi grupările tradiţionaliste din Imperiu şi de la Roma (DC, 67, 11). După unele eşecuri ori semieşecuri militare, începând din 93 d.C, Domiţian a dezlănţuit „marea teroare", care a durat trei ani. S-a trecut la decimarea sistematică a grupurilor politice ostile din senat, din familia imperială. Au fost brutal persecutate mediile filosofice şi religioase nonconformiste. Au fost executaţi zece foşti consuli. Moartea şi exilul au lovit căpeteniile cercului cultural-politic al Helvidiilor, senatori stoici, care reprobau ostentativ accentuarea masivă a autocraţiei, ereditatea în fapt a puterii imperiale, propaganda şi ideile lui Domiţian. Au fost executaţi Gaius Priscus Helvidius, fiul victimei lui Vespasian, Arulenus Rusticus, fost discipol al lui Thrasea, Curiatus Matemus, personaj al unui opuscul ce va fi scris de Tacit şi autor de tragedii, Herennius Senecio, condamnat la moarte şi ucis în 95 d.C, pentru că scrisese o biografie elogioasă a lui Helvidius Priscus. Lista victimelor este lungă. Cuprinde numele lui Salvius Cocceianus. nepotul lui Otho, Arrecianus Clemens, cumnatul lui Titus şi fost prefect al pretorienilor, Mettius Pompedius, Aelius Lamea Plautius Aelianus, Sallustius Lucullus, Acilius Glabrio şi Telesinus, acel senator şi filosof stoic rămas fidel lui Nero până în ultima clipă. A fost executat şi Hermogenes din Tars, a cărui operă istorică era incrimi- 330
Eugen Cizek nată de cezar. Librarii care o copiaseră au fost crucificaţi (Suet., Dom., 10, 2). Sunt exilaţi Iunius Mauricus, fratele lui Arulenus Rusticus, Fannia, fiica lui Thrasea, şi Gratilla, soţia aceluiaşi Arulenus Rusticus. De fapt, Domiţian întâmpina o rezistenţă mai organizată decât precursorii săi, în mediile intelectuale, ale acelor doctores, consilierii spirituali ai capilor opoziţiei. Ei sunt, cu rare excepţii, relegaţi din Roma, în 93 d.C, şi ulterior din întreaga Italie (Plin., Ep., 1, 5; 3, 11; 7, 19, 6; 9,13, 2; Tac, Agr., 2; 45; Gell., 15,11,4-5; Philstr., V. Ap., 7,11; DC, 67, 12-l3). Printre surghiuniţi se număra şi filosoful stoic Epictet. Delaţiunea politică făcea ravagii teribile. Printre delatori se înscriau şi senatori ori filosofi, precum stoicul Seras, poate atras de doctrina monarhiei sacralizate (DC, 68, 1). Tacit va deplânge exilarea „profesorilor de înţelepciune" - în text sapi-entiae professoribus -, faptul că nimeni nu mai cuteza să vorbească, din pricina proliferării spionajului, şi va spune că, precum strămoşii au văzut apogeul libertăţii, în ultimii ani ai lui Domiţian s-a ajuns la culmea servitudinii (Tac, Agr., 2, 2-4). Sunt reprimaţi adepţii mozaismului şi ai creştinismului. Deoarece ei reprobau teocraţia imperială, despotismul sacralizat, gestionarea exigentă, prea meticuloasă, a Imperiului. în 95 d.C, este executat, sub acuzaţia de impietate, de „moravuri iudaice", Flavius Clemens, vărul împăratului şi tatăl a doi fii, eventual moştenitori desemnaţi ai lui Domiţian. Soţia acestuia, Flavia Domitilla, este exilată (Suet., Dom., 12, 5-6; DC, 67, 14; Hier., Chron. Abr., p. 192, CCXVIII, Olymp., an. XIV, 94; Oros., Hist., 7, 10, l-6; Malalas, Chron., 10, 140; Jord., Rom., 265). Erau oare cei doi adepţi ai creştinismului? în orice caz, tot în 95 d.C, este lichidat şi Epaphroditus, libertul lui Nero. Concomitent, Domiţian a practicat o strategie urbanistică şi populistă fastuoasă, sortită să-i atragă simpatia plebei, căreia i s-au asigurat distribuţiile frumentare şi jocuri somptuoase. In dispreţul calculelor normale, în 88 d.C, principele a organizat jocuri seculare, în cinstea vârstei de aur, care ar fi fost restaurată de Flavieni. Basoreliefuri descoperite în aşa-numitul palat al cancelariei ilustrează ideologia oficială teocratică. Sunt figurate „sosirea", aduentus, sau „plecarea", profectio, a lui Vespasian, în 70 d.C, şi a lui Domiţian însuşi, în 83, în prezenţa pretorienilor, însă şi a unui „geniu" al poporului, genius populi, şi al altuia, al senatului, genius Senatus. A fost consacrat un templu ginţii Flavia, care avea ca patroni pe Iupiter Capitolinul şi pe Minerva; a fost ridicat Arcul lui Titus, s-a clădit un nou palat imperial, domus Flauia, şi s-a început construirea unui nou for. S-a ameliorat infrastructura rutieră a Imperiului, s-au refăcut biblioteci, inclusiv cea de la Alexandria (Aur., Vict., Epit., 11,4), s-a promovat mecenatul şi s-au organizat întreceri anuale între poeţi, oratori şi gladiatori (DC, 67, 1). Palatul imperial, anturajul lui Domiţian, înspăimântate de represiuni, nu au avut totuşi altă soluţie decât să-l elimine pe împărat. Complotul final era favorizat şi de faptul că Domiţian îşi masacrase propria familie şi nu mai avea urmaşi de sex masculin. Curtenii conspiratori erau activ susţinuţi de senat. Anumite surse literare antice afirmă chiar că Domiţian a fost lichidat de senat (Suet., Dom., 15-l6; DC, 67, 16; Malalas, Chron., 10, 346). De fapt s-a alcătuit o coalizare a senatorilor opozifionişti, a curtenilor înspăimântaţi şi excedaţi de cezarita lui Domiţian, a prefecţilor pretoriului, fără de care lichidarea fizică a împăratului ar fi putut provoca reacţia violentă a trupelor din Roma. Conjuraţii s-au înţeles şi asupra persoanei succesorului, ca să evite reiterarea evenimentelor din 41 şi mai a!es din 68-69 d.C. Şi-au asigurat şi complicitatea soţiei cezarului, Domitia Longina, fiica lui Domitius Corbulo. Domiţian o iubea cu pasiune, însă raporturile dintre soţi fuseseră furtunoase. I se acordase titlul de Augusta, dar Domiţian o repudiase, Iulio Claodienii şi Flavienii 331
pentru ca ulterior s-o reia în căsătorie (Suet., Dom., 3, 2). Conspiratorii pregătiseră lovitura de palat şi pe plan propagandistic, difuzând zvonuri cu privire la presagii de moarte violentă a împăratului. Domiţian a fost ucis în ziua de 18 septembrie 96 d.C, în palat. Şambelanul Parthenius a constituit forţa motrice a complotului. Dar l-au omorât libertul Stephanus, ajutat de şambelanii, cubicularii, Parthenius şi Sigerius, de Entellus, secretar a libellis, şi de alţi liberţi (Plin., Pan., 92,4; Suet, Dorn., 16-l7; Philstr., V. Ap., 8, 25; DC, 67, 14-l8; Aur. Vict, Caes., 11, 4-l3; Eutr, 7, 15; 8, 1; Hier., Chron. Abr., p. 102, CCXVIII Olymp., an. XVI, 96; Oros., Hist., 7, 10, 7; Jord., Rom., 265, dar şi C.I.L., 6, 472 = I.L.S., 274). Lichidarea lui Domiţian a provocat o explozie de bucurie în rândurile senatorilor, care s-au năpustit să distrugă cu securile statuile principelui. Au hotărât martelarea numelui cezarului ucis de pe inscripţii şi damnarea memoriei lui (Suet, Dom., 23, 2; Plin., Pan., 49; Philstr., V. Ap., 8, 26). Cavalerii s-au înclinat într-o tăcere echivocă în faţa faptului împlinit. Pretorienii au suportat greu uciderea împăratului, au reclamat apoteozarea lui şi au fost dificil calmaţi - şi doar pentru moment -de comandanţii lor. Plebea a manifestat indiferenţă (Suet, Dom., 23, 1). Conjuraţii hotărâseră încredinţarea Imperiului bătrânului senator Cacceius Nerva. Au fost luate în calcul două elemente: faptul că el nu avea copii, întrucât senatorilor le repugna acum ereditatea de facto a Principatului, şi că era înrudit cu Iulio-Claudienii, care suscitau încă nostalgii. De altfel, Nerva slujise cu fidelitate pe Nero şi participase la reprimarea conspiraţiei lui Piso. Fusese chiar recompensat pentru sprijinul acordat atunci represiunii. Sursele literare, care s-au străduit să elogieze memoria lui Nerva, au evitat cu grijă - inclusiv Tacit - să precizeze în ce a rezidat în mod concret participarea -desigur, stingheritoare pentru ele - a lui Nerva, pretor la acea vreme, la reprimările întreprinse de Nero. „Clasa politică" romană, comandanţii militari recrutaţi de altfel din rândurile sale, notabilii provinciali nu erau pregătiţi să accepte nu numai autocraţia elenistică, înzestrată cu tentă artistică a lui Nero, dar şi autoritarismul sacralizat, simplificarea structurilor politice, tranziţia spre un fel de Dominat, implantate de Domiţian. Prodigalităţile împăratului ucis, represiunile crude, exasperaseră opinia publică . Dezvoltarea gestionării Imperiului Am reliefat, la începutul acestui capitol şi ulterior, că autoritarismul absolutizant al Principatului, printre meandrele ambiguităţilor create de August, a continuat să se dezvolte şi a încercat, fără succese decisive, să se simplifice. Structurile administrative, iniţiate de August şi dezvoltate progresiv, sub urmaşii lui, au concurat cu succes pe cele tradiţionale, lăsate moştenire de Republică şi conservate în virtutea formalismului şi ritualismului roman. Am remarcat de asemenea că aparatul funcţionăresc al regimului fără denumire precisă, care era Principatul, s-a deplasat de la servirea privată a împăratului la gestionarea efectivă a statului roman. Prin excelenţă este cazul oficiilor, birourilor, scrinia, cancelariei sau secretariatului principelui. Ele rămân multă vreme dirijate de liberţi, care de mult timp serveau ca secretari aristocraţilor romani ai Republicii. încă înainte de Principatul lui Claudiu ele tind să se specializeze în anumite sectoare de activitate. Totuşi Claudiu a articulat cancelaria imperială, îndeosebi în funcţie de patru mari secretariate. Biroul „socotelilor" sau al serviciului financiar, a rationibus, cel al corespondenţei imperiale, 332
Eugen Cizek ab epistulis, cel al „jalbelor" ori „petiţiilor", a libellis, serviciul de „anchete", a cogni-tionibus. Cel mai important dintre aceste birouri este a rationibus. El este generat de existenţa fiscului şi devine un serviciu de conturi şi de finanţe imperiale, complex administrate de un procurator a rationibus, adevărat ministru de finanţe al Imperiului. Emersese înainte de domnia lui Claudiu, care însă i-a extins şi decantat atribuţiile. Inevitabil, şeful acestui birou era unul dintre cei mai influenţi liberţi imperiali. Dar Domiţian desemnează în această funcţie un cavaler, deşi libert la origine. Biroul a libellis nu se mai limitează la primirea şi examinarea petiţiilor şi reclamaţiilor adresate împăratului, ci devine veritabil minister de interne, însărcinat cu administrarea interioară a Imperiului şi cu rezolvarea litigiilor personale. Oficiul ab epistulis, ale cărui misiuni sunt detaliate de poetul Statius (S., 5, 1, vv. 76-l07), se ocupă în principiu de corespondenţa imperială cu diversele servicii administrative ale Imperiului. Corespondenţa particulară a cezarilor nu depindea de acest birou, ci revenea unor secretari privaţi, sclavi sau liberţi, numiţi a mânu. Corespondenţa oficială aducea la cunoştinţa principelui situaţia politică şi economică a Imperiului. Şefii acestui birou primeau ambasadorii altor state ori ai cetăţilor Imperiului. Serviciul redactează şi diplomele de numire în misiuni militare de importanţă mai mică şi adresează guvernatorilor de provincie instrucţiuni administrative. Acest birou funcţionează parţial ca un minister de externe, dar concurează cancelaria a libellis în materie de politică internă. Din timpul Principatului neronian, biroul corespondenţei a fost divizat între un serviciu hărăzit scrisorilor greceşti şi un altul consacrat celor latineşti. Sau între oficii dirijate de un procurator ab epistulis Graecis şi de un procurator ab epistulis Latinis. Domiţian încredinţează conducerea acestui oficiu, unui cavaler, Gnaeus Octavius Titinius Capito. Serviciul a cognitionibus este teoretic mandatat să se ocupe de anchetele întreprinse la ordinul împăratului. El cercetează metodic investigaţiile şi mărturiile reclamate de procesele unde judeca principele. Funcţionează ca un fel de minister de justiţie. însă o parte dintre anchete şi controlul arhivelor palatului, al unor cercetări poruncite de împărat şi al documentaţiei necesare cezarului în vederea adoptării unor hotărâri, revine oficiului a studiis. Şefii acestor cancelarii sunt retribuiţi de împăraţi, cu sume care variau între 40.000 şi 100.000 de sesterţi anual; se adăugau daruri şi gratificaţii acordate cu diverse ocazii. Se structurează astfel un guvern, un cabinet de miniştri ai cezarului. Cu toate acestea există şi alte oficii palatine. Ca birourile a censibus, sortit sprijinirii funcţiilor censoriale, asumate de cezari, sau a commentariis, răspunzător de conservarea unor arhive şi dosarelor primite de cezar. Acest ultim serviciu va fi substituit de cel a memoria, iniţial făurit să reamintească împăratului binefacerile lui. Ulterior, serviciul a memoria îşi va asuma gestionarea arhivelor şi va efectua cercetări în vederea descoperirii materialelor indispensabile redactării cuvântărilor rostite de împăraţi. Emerge de asemenea un oficiu a bibliothecis, destinat supravegherii bibliotecilor imperiale. Un tabularius veghea asupra conturilor financiare şi a administraţiei în general. Un „intendent", dispensator, se ocupa cu numerarul perceput de fisc. în sfârşit, Domiţian înfiinţează un serviciu a mandatis, în vederea redactării şi expedierii ordonanţelor principelui, mandata, guvernatorilor de provincii. Un birou a codiciliis expediază numirile în posturile administrative şi militare însemnate. Funcţionarismul imperial se amplifică şi se diversifică în diverse domenii. Funcţionarii imperiali nu au nici o putere legală şi personală, potestas. Ei sunt numiţi şi Iuuo Claudienii şi Flavienii 333
revocaţi de cezar, după bunul plac al acestuia. Competenţa lor echivalează cu o delegaţie conferită de principe. Sunt recrutaţi în medii sociale diversificate. Cancelariile imperiale sunt populate de numeroşi slujbaşi mărunţi, liberţi sau chiar sclavi, care aparţin aşa-numitei Familia Caesaris. Sclavii serveau în virtutea legăturilor impuse de condiţia lor juridică. Liberţii îndeplinesc o „îndatorire", officium, concentrată pe obligaţiile faţă de patronul lor. în orice caz, de la Claudiu, se pune capăt raporturilor de drept privat, care statuaseră serviciile administrative imperiale. Se proliferează chiar o carieră publică în casa imperială, un cursus specific „familiei cezarului". Structurile ierarhice se decantează mai ales sub Flavieni. Remuneraţia funcţionarilor se numeşte încă de atunci „salariu", salarium. în vremea Principatului claudian, se structurează cu rigoare o carieră publică, un cursus ecvestru, în serviciul statului. Se statornicesc, pentru începutul carierei ecvestre, trei etape obligatorii ale serviciului militar, aşa-numitele „miliţii ecvestre" equestres militiae. Se începe prin comandamentul - cu titlul de prefect — al unei cohorte de infanterie auxiliară, se continuă cu „prefectura" unui escadron de cavalerie, ala, şi se termină cu postul de ofiţer într-o legiune, adică tribunatul militar angusticlav (C.I.L., II, 4239). Din pricina vârstei înaintate, la care ajunseseră în ordinul ecvestru, şi insuficienţei posturilor de ofiţeri, unii cavaleri nu pot parcurge această carieră militară. De aceea li se distribuie brevete de ofiţeri onorifici (Suet., Claud., 25, 1). îndeobşte stagiul militar ecvestru dura cel puţin trei ani. Tribunatul militar angusticlav se dezvoltă în dauna celui laticlav - senatorial. După terminarea stagiului militar, cavalerii se lansează în afaceri sau continuă cariera în slujba împăratului. Claudiu intensifică recrutarea provincialilor în ordinul ecvestru, inclusiv a unor orientali. Numărul posturilor procuratoriene sporeşte masiv: 23 sub Tiberiu, ele. sunt 38 sub Claudiu şi cresc simţitor sub Flavieni. La Roma supravegherea apeductelor revine unui procurator aquarum cavaler. Organizarea materială a spectacolelor şi misiunile privitoare la soliile elenofonilor sunt deţinute de procuratori cavaleri. Până la urmă şi comandamentul flotelor militare romane este încredinţat cavalerilor . Am relevat, în mai multe rânduri, cât de important este, în secolul I d.C. - de altfel şi ulterior - rolul îndeplinit de anturajul imperial, de soţiile, de favoriţii si de principalii funcţionari ai cezarilor. Creşte sensibil şi se sistematizează, până la standardizare, ponderea politico-administrativă a „consiliului principelui", consilium prin-cipis. Fără îndoială, hotărârile cele mai importante sunt luate de împărat în anturajul său imediat, in camera, unde sunt consultaţi secondanţii cei mai apropiaţi ai cezarului, rudele lui, soţiile lui, liberţii. în vremea Principatelor lui Claudiu şi Nero sporeşte rolul politic al consiliului principelui. Toate propunerile înaintate senatului sunt deliberate în prealabil de către consiliul principelui. Chiar dacă el nu beneficiază încă de competenţe foarte clar delimitate pe sectoare şi grupuri de lucru, cum se va întâmpla în veacul următor, sub Claudiu consiliul dezbate în toate problemele de politică internă şi externă, în cele de justiţie şi de legislaţie, chiar în cele pendinte de viaţa privată a cezarului (Tac, An., 12,2, l-3; 3, 1; Aur. Vict, Caes., 4, l-2; 9). Sub August, printre aceşti amici se numărau cel puţin zece senatori şi opt cavaleri. în vremea Principatului claudian se înregistrează douăzeci şi doi de senatori şi trei cavaleri amici, cunoscuţi de noi. Dacă departamentele cancelariei asigură rutina administrativă şi juridică, consiliul principelui discută perspectivele generale şi deciziile grave de adoptat. Emerg anumite „clivaje" între onnâfisca,, la tribunal. Amici sunt con de anumiţi liberţi Şi măsurile sunt dezbătute în consiIiu. De Ş1sugereazăsăseîncred -stă pe Nero când el adresează senatului ori pop a. Rome, in pIină . (Suet JW, 41, 4; DC, 6 , 26 °°miţian introduce în delibereze §i cum . frci2cci de cav £ fina! , LT " -*mZ Z ' AbUZUrile consiliu care d.C„ C0I,,,, «**",«« Secundus, în 61 d.C., ° C°"w»du feJJJ*1 ldee* Păşirii Bntanniei h 54 SS f* * Ori Consiliu! ci, dcfin. . " se află în impas, Nero nu Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|