Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
| ,
140
Eugen Cizek îndeosebi vestea primelor masacre săvârşite de rebeli a determinat o reacţie intransigentă în Roma însăşi. Au fost trimise împotriva insurgenţilor patrusprezece legiuni. Gaius Marius, rechemat sub drapel, şi pretorul Lucius Cornelius Sulla, remarcat în timpul războiului din Numidia, au fost desemnaţi să combată italicii răzvrătiţi. De o parte şi de alta s-a recurs la brutalităţi greu de imaginat. La Asculum (azi Ascoli), în Picenum, femeile romane au fost scalpate de italici, înainte de a fi omorâte. Un pretor şi „legatul" lui au fost lapidaţi: toţi cetăţenii romani au fost masacraţi. La Grumentum, în Lucania, mica garnizoană romană a fost în întregime ucisă, pe când civilii au fost masacraţi. La rândul lor, romanii, când cucereau un oraş rebel, ucideau necombatanţii. Ei jefuiau, omorau localnicii, cel puţin parţial romanizaţi, sau îi vindeau ca sclavi. Sulla a pârjolit Samnium. Au avut loc însă şi fraternizări ale celor două tabere de combatanţi. Astfel, când trupele lui Marius au întâlnit, în Samnium, forţele lui Pompaedius Silo, mulţi soldaţi au recunoscut în tabăra adversă oaspeţi sau gazde, hospitespxt, foşti camarazi de arme, prieteni. S-au strigat pe nume, au fraternizat şi au organizat o adevărată sărbătoare (DS, 37, 13). La Roma, s-a început prin represiune. încă de la începutul anului 90 î.C, tribunul plebei Quintus Vario a depus într-o adunare populară o „propunere legislativă", rogatio, de agravare a legii de maiestate, ulterior înăsprită de către senat. S-a înfiinţat un tribunal excepţional, alcătuit exclusiv din senatori. Tribunalul urma să pedepsească pe toţi complicii rebeliunii italice şi chiar pe cei ce susţinuseră măsurile propuse de Drusus. Tribunalul a fost sprijinit de cavaleri şi a lovit în rândurile optimaţilor reformişti. Mulţi au trebuit să se exileze pentru a se salva de pedeapsa capitală. In anul subsecvent, Vario a fost urmărit, în virtutea propriei sale legi, şi condamnat pe baza aceleiaşi legislaţii. La alegerile tribuniciene pentru anul 89 î.C. se produsese un reviriment. Senatul a înţeles că nu se poate mărgini la reprimări. Exista primejdia ca alţi aliaţi să adere la rebeliune. Devenise iminentă defecţiunea Etruriei şi a Umbriei. La propunerea consulului Lucius Iulius Caesar, s-a votat, la sfârşitul anului 90 î.C, o „lege Iulia", lex Iulia, care acorda cetăţenia romană tuturor latinilor şi aliaţilor ce ar fi solicitat-o (o parte dintre grecii din sud nu o reclamau). Se stipula şi dreptul generalilor de a o conferi soldaţilor lor peregrini. Totuşi, o asemenea lege circumscria focarul revoltei, fără însă a-l lichida. O lege Plautia-Papiria din 89 î.C, propusă de tribunii Marcus Plautius Silvanus şi Gaius Papirius Carbo, acorda cetăţenia romană cetăţilor care depuneau armele şi altor italici, dispuşi, într-un interval de timp de şaizeci de zile, să se înscrie drept cetăţeni în registrele pretorilor. O a treia lege reglementa anumite detalii şi extindea cetăţenia la anumite cetăţi situate la nord de Pad. Războiul era practic terminat. De altfel, la sfârşitul anului 89 î.C, romanii luaseră cu asalt principala citadelă a rebelilor, oraşul Asculum. Italicii dobândiseră ceea ce îşi doreau cu ardoare: cetăţenia, ciuitas romana. Samniţii au continuat totuşi războiul. Ei fuseseră ultimii italici importanţi supuşi de Roma şi cei dintâi care trecuseră de partea lui Hannibal. Aspirau la independenţă, şi nu la cetăţenia romană. încă în 82 î.C, Sulla va zdrobi o armată samnită la Porta Collina a Romei, iar unii rebeli vor rezista la Nola până în 80 î.C. (Liv., Per., 89). Problema era cum să se încadreze masa noilor cetăţeni în cele 35 de triburi romane. Conservatorii se temeau ca, repartizaţi în toate triburile, noii cetăţeni să nu-i depăşească pe cei vechi ca număr de voturi (App., Ciu., 1, 214). S-au încercat diverse soluţii. Unii s-au gândit fie să-i distribuie numai în opt triburi, fie să se înfiinţeze pentru
Criza Republicii Romane 141 ei alte nouă triburi. în 88 î.C., tribunul Publius Sulpicius Rufus a propus ca noii ciues să fie repartizaţi în toate cele treizeci şi cinci de triburi. Intervenise o alianţă între mediile comercial-finan-ciare din Asia sau Italia şi facnunea marianistă de la Roma. Nu s-a luat momentan nici o decizie; însă în 84 î.C, un senatusconsult prevede înscrierea noilor cetăţeni în cele treizeci şi cinci de triburi. Totuşi, abia în 70-69 î.C, sub presiunea popularilor şi datorită consulilor Pompei şi Crassus fiul, s-au încheiat operaţiile de recensământ şi înregistrare a noilor cetăţeni. Astfel, legile din 90-88 î.C. şi-au aflat o desăvârşită aplicare concretă. în 70 Î.C, mulţimile italice au venit în masă la Roma (Cic, Verr., I, 54). Recensământul a consemnat 910.000 de cetăţeni, adică dublul celor ce avuseseră această calitate înainte de războiul cu socii. în operaţiile militare împotriva insurgenţilor se remarcaseră Sulla, Marius (deşi acuzat de a le fi condus cu prea mare blândeţe) şi Gnaeus Pompeius Strabo, tatăl lui Pompei. Pieriseră, într-un fel sau altul, 300.000 de oameni, îndeosebi tineri. Anumite regiuni sărăciseră. Urmările războiului social şi ale extinderii cetăţeniei au fost complexe şi deosebit de relevante. In primul rând Republica s-a convertit dintr-o Cetate-oraş-stat (pur şi simplu) într-o Cetate-oraş-stat teritorială. Unitatea Italiei era asigurată de cea mai numeroasă comunitate civică din bazinul Mediteranei. Procesul de romanizare a italicilor s-a accelerat sensibil. Au emers noi clientele regionale, ca efect al înrolărilor masive de soldaţi. In Picenum, unde tatăl lui Pompei poseda domenii imense, s-au urzit asemenea clientele extinse. Gallia cisalpină rămânea o provincie, însă bogată. Desigur, romanii puteau să-şi pună întrebarea dacă era necesar sau nu procesul deschiderii cetăţeniei. Pe de altă parte, în timpul războiului „social" (cu socii), se produsese un aflux de refugiaţi în Roma însăşi. Ei îngroşaseră rândurile plebei urbane şi ale unei mase de manevră aflate la dispoziţia unor manipulatori ambiţioşi şi lipsiţi de scrupule. La Roma, proliferau, în cantitate sporită, clanurile politice, generalii avizi de noi comandamente militare. Ei nu mai erau dispuşi, ca strămoşii lor, să redevină simpli cetăţeni după încheierea mandatului. A devenit şi mai adâncă prăpastia între vechea „constituţie" a Cetăţii şi realitatea politică italică şi imperială. Instituţiile tradiţionale funcţionau greu. De mai multe ori ele se „poticniseră". Republica era condamnată la moarte, în absenţa unei reforme structurale profunde, pe care, până la urmă, n-a mai dorit-o nimeni cu adevărat. Complexitatea, progresiv crescândă, a misiunilor de gestiune a provinciilor provocase înmulţirea posturilor de magistraţi sau promagistraţi. în aceste condiţii pragmatismul roman, generator de echilibrare a competenţelor membrilor colegiilor magistraţilor, nu mai operase fructuos. Se iviseră tensiuni între magistraţi, îndeosebi între tribuni. Atmosfera politică era viciată de propaganda în favoarea unor personalităţi ori a unor măsuri legislative, adesea demagogice, de corupţie şi de manipulări electorale. Senatul însuşi se transforma. Era obligat să se deschidă familiilor italice mai importante. Unii dintre aceşti senatores noul făceau front comun cu ordinul ecvestru. Ajunsă desuetă, vechea nobilitas trata zadarnic cu dispreţ pe oamenii proveniţi din municipiile italice. Un asemenea dispreţ îi irita pe aceştia (Cic, Phii, 3, 15). în 57 Î.C, Pompei va mobiliza toţi italicii, senatori şi cavaleri, spre a-l sărbători pe Cicero. Vechea psihologie politică a Republicii devenise caducă. Tocmai aceasta o vor arăta cele ce urmează, inclusiv declanşarea primelor adevărate războaie civile9bls. 142
în vremea Gracchilor, a lui Saturninus şi Glaucia şi chiar în alte situaţii surveniseră grave tulburări la Roma, entorse ale ordinii instituţionale şi acte de violenţă sângeroase. Este adevărat că războiul purtat împotriva aliaţilor, socii, fusese în mare măsură uri conflict civil. Pe deasupra, oferise un exemplu primejdios. Armata de profesie se „rodase" - sit uenia uerbo, între timp. Trecuseră aproape două decenii de la reforma lui Marius. Acum marea majoritate a soldaţilor din legiuni era alcătuită din capite censi sau proletarii (calificaţi astfel fiindcă singura lor avere rezida în copiii lor, în descendenţa or, proles). Proveneau îndeosebi din mediul rural. încă din secolul al II-lea î.C, oştenii, fie ei iuniores, reiterăm, între 17 şi 45 de ani, fie seniores, între 46 şi 60 de ani, efectuau, după înrolare, dilectus, 16 până la 20 de campanii de infanterie şi 10 campanii de cavalerie. Se realizaseră şi recrutăji-'o'bligatorii în cazuri de excepţie, de „tumult", tumultus, tulburare politică externă gravă. Mai mult ca oricând aceşti militari săraci, decişi să se îmbogăţească, nu mai erau soldaţii Republicii, ci ai Iui Marius, ulterior ai lui Sulla, Pompei etc. Ei au fost un instrument relevant al războaielor civile. In 88 î.C, la Roma situaţia politică străbătea un moment dificil. Noii cetăţeni italici nu erau încă înscrişi în triburi, situaţia monetară era catastrofală: pierderea temporară a Asiei, menţionată de noi mai jos, lipsise trezoreria de venituri importante. Consulul Sulla nu iniţiase nici o reformă pertinentă. El obţinuse comanda trupelor de expediat în Orient. Tribunul plebei, Sulpicius Rufus, nu propusese doar repartizarea noilor cetăţeni în cele 35 de triburi. El prevăzuse şi rechemarea din exil a celor consideraţi complici ai italicilor revoltaţi. Se sprijinea, desigur, pe populares. Aceştia deveniseră o facţiune „marianistă". „Partidul", partes, cum îi califică Salustiu, adică popularii, se grupase în jurul lui Marius. în timpul războiului cu socii, Marius pierduse, la un moment dat, comanda unor trupe pe care le dirijase. Atunci intervine Sulla. Publius Comelius Sulla era un patrician sărac. El aparţinea unei ramuri sărăcite a reputatei ginte Cornelia. în copilărie şi în adolescenţă trebuise să fi încercat 1 multe frustrări, pe care le refulase cu greutate. îşi petrecuse începutul tinereţii într-o lume interlopă, abundentă în bufoni, comedieni, curtezane. Păstra însă ţinuta de mare senior rafinat. Detesta oamenii banului, parveniţii mediilor de afaceri, încât nu a devenit niciodată exponent al popu- larilor. A rămas toată viaţa, inclusiv la bătrâneţe, un „juisor", un mare amator de plăceri, un gurmand, un iubitor de vin şi de femei (Plut., 5)7., 2). Cultivat, erudit, a scris comedii şi o bogată operă memorialistică. Totuşi acest intelectual, iubitor al voluptăţii, ascundea un psihic stăpânit de invidii, resentimente, complexul lui Iuda, pe scurt, ambiţii devorante, sete de glorie, în serviciul cărora şi-a pus o inteligenţă notabilă. în tinereţe, a dobândit o avere stranie, lăsată lui moştenire de o curtezană, al cărui amant fusese. Ceea ce i-a îngăduit să înceapă o carieră publică impor- 1 tantâ. De altfel toată viaţa a izbutit să-şi sporească averea. Quaestor târziu, la treizeci de ani, în ; 108 î.C, excelează în Africa, sub comanda lui Marius, ca militar competent, foarte cutezător, şi ca negociator iscusit. Capturarea lui Iugurtha, la curtea însăşi al lui Bocchus, îi aduce glorie la f Roma (Plut., Syll., 4), dar şi resentimentele lui Marius, pe care Sulla se deprinsese să-l deteste, cu toate că se formase sub îndrumarea lui. Pretor în 97 î.C, a rămas celebru pentru dărnicia j revelată cu prilejul organizării jocurilor în cinstea lui Apollo. Pentru întâia oară, romanii au admirat o sută de lei trimişi de Bocchus, prietenul lui Sulla, în vederea luptelor din arenă. De Criza Republicii Romane 143
altfel, Sulla şi-a luat supranumele de „binecuvântat de zei", felix, pe care grecii îl traduceau prin epaphroditos, protejatul Afroditei-Venus. în anul următor, Sulla a mers în Cilicia în calitate de propraetor. Aici a fos pus în situaţia de a reprima ambiţiile lui Mitridate, regele Pontului, care visa să constituie un mare imperiu elenistic, în dauna romanilor şi părţilor. Sulla îl restaurează, pe tronul lui, pe Ariobarzanes, regele Cappadociei. Sulla a înaintat până la malul Eufratului, unde, aşezat pe un fel de tron, a întâmpinat ambasada statului part al Regelui regilor, ori Marele rege, a doua superputere din „lumea locuită". El se afişa ca încarnarea maiestăţii Romei. Sulla încheie o alianţă cu părţii, al căror regat avea contacte cu India şi China. Concomitent, statul part exercita suzeranitate asupra Armeniei, unde romanii aveau interese pendinte de protejarea statelor clientelare din Asia Mică. Un ghicitor chaldean îi prezice că va deveni măreţ, primul dintre romani (Plut., Syll., 8). în fond sceptic în materie de religie, Sulla era superstiţios; se încredea în vrăjitori sau prezicători, mai cu seamă în propria sa stea. Sulla a participat cu succes la războiul împotriva aliaţilor rebeli. în 89 î.Cîwmijlocul intrigiloradesea violente, Comelius Sulla se căsătoreşte cu Caecilia Metella, câştigând astfel ca suporteri pe optimaţii cei mai conservatori. Este ales consul, ca şi Quintus Pompeius Rufus. Iar, în 88 î.C, Comelius Sulla prezidează alegerile consulare pentru anul 87 şi se pregăteşte să ia comanda celor şase legiuni concentrate la Capua în vederea războiului iniţiat împotriva lui Mitridate. însă, în Roma, se acumulau tulburările sângeroase. Sulpicius Rufus, deşi înglodat în datorii, inserase în pachetul său legislativ şi o măsură prevăzând excluderea din senat a oricărui membru al curiei, care contractase datorii mai mari de 8.000 de sesterţi. Desigur, legea nu,putea să i se aplice lui însuşi. îşi alcătuise o gardă de 600 de tineri cavaleri, numiţi de el antisenat, şi plătea o trupă formată din 3.000 de spadasini profesionişti. întreprindea manevre ca să amâne plecarea lui Sulla în Grecia. Consulul Quintus Pompeius Rufus a trebuit să scape cu fuga; fiul său, pentru că încerca să reziste, a fost măcelărit. Sulla a trebuit să se refugieze în casa lui Marius, care i-a salvat viaţa. Marius era dezamăgit, amar şi ros de ambiţie, dar totuşi încă relativ fidel legalităţii republicane. Sulla a profitat de dezordinea care pusese stăpânire pe Roma şi s-a dus în Campania, la legiunile aflate încă sub comanda sa. în drum a aflat că Sulpicius Rufus, după ce obţinuse votarea celorlalte propuneri legislative ale lui, determinase conciliul plebei să voteze un plebiscit, care anula decizia senatului: i se lua lui Sulla comandamentul legiunilor menite să plece în est. Acest comandament era încredinţat lui Marius. A fost „picătura care a umplut paharul"10. După ce organizase recrutări excepţionale, în vederea războiului cu socii, Marius fusese acuzat că simpatiza cauza italicilor şi că nu-i combătuse cu suficientă vigoare (cum am semnalat mai sus). îndeosebi se temea că va fi uitat complet. De aceea el, care combătuse pe Saturninus şi pe Glaucia, a acceptat să se alieze cu violentul şi destul de radicalul Sulpicius Rufus, în schimbul asigurării unei glorii militare reînnoite. Reacţia lui Sulla nu s-a lăsat aşteptată. A convocat cele şase legiuni şi le-a ţinut o cuvântare convingătoare. S-a referit desigur la încălcarea legalităţii republicane. Mai ales însă le-a revelat că Marius ar fi vărsat profitul războiului veteranilor lui. Apoi a pomit spre Roma în fruntea legiunilor sale. Cei doi tribuni ai plebei, expediaţi la Capua, ca să pună în aplicare plebiscitul iniţiat de Sulpicius Rufus, au fost masacraţi. Exemplul lui Marcus Livius Drusus îi demonstrase lui Sulla că statul nu putea fi renovat numai cu sprijinul forţelor politice cetăţeneşti, tradiţionale, divizate şi slăbite. împreună cu Quintus
144
Eueen Cizek C riza Republicii Romane 145
Represiunea a fost brutală. Marius, împreună cu fiul său, s-a refugiat în Africa. I Oare cu permisiunea secretă a lui Sulla? Execuţiile au fost totuşi limitate. Numai : doisprezece oameni, inclusiv Marius şi Sulpicius, au fost declaraţi „duşmani publici" -. de către senat şiSau exilat. O singură voce a protestat: cea a lui Quintus Mucius Scaevola. Sulpicius Rufus a fost ucis. Senatul a votat rapid o nouă legislaţie, de altfel slab cunoscută, potrivit căreia orice propunere de lege, supusă adunărilor populare, trebuia în prealabil aprobată de senat. Comiţiile centuriate deveneau singura adunare populară eficientă, pentru a bloca pe tribunii plebei. Sulla a anulat însă alegerile consulare pentru I anul 87 î.C. Fuseseră aleşi consuli un marianist înveterat, Lucius Cornelius Cinna, şi un personaj şters, Gnaeus Octavius, susţinut de Sulla. Grăbit să-şi înceapă campania în est, Sulla a părăsit Roma. S-a deplasat în Campania în scopul pregătirii expediţiei militare. în absenţa lui Sulla, dezordinea a reînceput la Roma. Cinna a regrupat victimele loviturii de stat, a rechemat exilaţii şi, prin intermediul unui tribun al plebei, a intentat un proces lui Sulla, care poruncise omorârea unor cetăţeni fără să le permită să facă apel la popor. Optimaţii au rezistat. Octavius a ripostat prin destituirea lui Cinna şi înlocuirea lui cu un flamen al lui Iupiter, Lucius ... Cornelius Merula, personaj lipsit de anvergură politică. Tulburările se prelungeau la Roma. Cinna a părăsit Roma. Dar Marius a debarcat în Etruria, în fruntea a zece legiuni, recrutate printre I marianişti şi, poate, printre sclavi. Italicii, mai ales samniţii, l-au sprijinit pe Cinna. S-a obţinut chiar ralierea unei legiuni a lui Sulla. Cinna a ocupat Ostia, ameninţând Roma cu înfometarea. în continuare, Marius şi Cinna au asaltat Roma, apărată cu dârzenie de trupe senatoriale. Asediul a I fost cumplit, din pricina caniculei din vara Iui S7 şi a unei epidemii de ciumă, declanşată ev. doi ani în urmă. Au pierit 11.000 de soldaţi din armata marianîstă şi 6.000 din cea a senatului, sub impactul epidemiei sau al operaţiilor militare. Senatul, în interiorul căruia prevala un grup conciliator, ostil prelungirii războiului civil, a capitulat. Din nou străzile Romei au fost însângerate. Au survenit execuţii sumare, inclusiv a consulului Octavius. Marianiştii erau stăpânii Romei, din nou guvernate, chiar efemer şi prin proceduri ilegale, dspopulares. Marius şi Cinna s-au desemnat ei înşişi consuli pentru anul 86 Î.C. Dar. tocmai când se pregătea să purceadă în Asia pentru a lupta atât împotriva lui Mitridate, cât şi lui Sulla, Marius a murit de pleuresie la 13 ianuarie 86. Locul său în fruntea marianiştilor. ca secondant al lui Cinna. a fost luat de Gnaeus Papirius Carbo. Cinna s-a desemnat el însuşi consul pentru anii 85 şi 84 î.C, fără avizul comiţiilor. Colegul său pentru aceşti doi ani a fost Papirius Carbo. Cinna a avut meritul de a fi pus capăt teroarei, deşi instaurase tirania la Roma. Mulţi italici au fost înscrişi pe listele cetăţeneşti. Devalorizarea monetară a fost însoţită de radierea unor datorii. A fost j restaurat învăţământul retoricii latine, suprimat în 92 î.C, şi a fost implantată o colonie romană la Capua. Senatul era înspăimântat şi docil. Cinna a murit în primăvara anului g4. Papirius Carbo a fost proconsul în 83 î.C şi din nou consul, a treia oară, în 82 î.C, împreună cu fiul lui Marius. între timp Sulla repurtase victorii strălucite în Orient. Mitridate, de fapt Mithridates VII Eupator, a fost un inamic primejdios al Romei. Acţiunea sa nu trebuie bagatelizată, cum procedează unii necunoscători ai istoriei romane. Dacă lăsăm deoparte hoardele cimbrilor şi teutonilor, el a fost cel mai periculos adversar al Romei, de la înfrângerea lui Hannibal. Devenit rege al Pontului în 120 î.C, la doar unsprezece ani, sub regenţa mamei sale, a trăit şapte ani refugiat în munţi. în 111 î.C, s-a întors la putere şi şi-a lichidat fizic mama şi fratele. A ajuns singurul stăpân al unui stat bogat şi bine situat. Era înalt, bjond, inteligent, tenace, devorat de ambiţie, lipsit de scrupule, perfid, într-un amestec de barbarie şi de cultură, sub dublă infkienţă, a tradiţiilor parte şi a elenismului. El se reclama de la gloria Ahemenizilor medo-perşi. Mitridate şi-a impus dominaţia asupra ceraţilor greceşti de la Marea Neagră, asupra Colchidiei şi, la nordul mării, asupra Crimeei şi starului Bosforului cimmerian: controla o mare parte din Marea Neagră. Asia Mică era de multă vreme fragmentată. Sub ochii vigilenţi ai romanilor, galaţii, bithynienii, cappadocienii etc. îşi disputau o întâietate relativă, după eliminarea Siriei seleucide. Mitridate'şi-a propus unificarea Asiei Mici. A încheiat alianţe cu alţi regi din Orient, ai părţilor, armenilor- etc. Şi-a instalat protectoratul asupra Cappadociei şi Bithyniei. Roma i-a impus în zadar evacuarea acestor regate, încă din 104 î.C, Roma începuse să se neliniştească. în 99 î.C, în cursul unui pelerinaj în Orient, Marius l-a întâlnit pe Mitridate şi, la întoarcerea la Roma, a prevenit senatul asupra pericolului pontic. Când, în 89 î.C, regele Bithyniei, incitat de guvernatorul roman al provinciei Asia, a întreprins un raid punitiv în teritorii pontice, Mitridate a reacţionat imediat şi a deschis ostilităţile. El îşi reorganizase şi întărise armata cu ajutorul instructorilor greci. Mitridate profita, desigur, şi de crâncenul război cu socii. El a reluat proiectul lui Antisthenes din Rhodos, având ca ţintă distrugerea puterii romane, cel puţin în est. S-a străduit să pună în operă o mare coaliţie elenistică şi antiromană. Mitridate a biruit rapid trupele romane din Asia şi aliaţii lor. A fost zdrobit Nicomedes, regele Bithyniei. A ocupat din r.ou Cappadocîa şi apoi provincia Asia. Proconsulul Asiei, Gaius Cassius, şi legatul său Manlius Aquillus au fost înfrânţi. Aquillus a fost capturat de Mitridate. care l-a ridiculizat şi ucis. După ce îl legase de un măgar, l-a omorât turnându-i aur pe gât, până l-a sufocat. A pierit batjocorit guvernatorul Ciliciei, Quintus Oppius. într-o singură zi. Mitridate a masacrat sau a lăsat să fie masacraţi romanii din provincia Asia, unde se profila o încercare de romanizare. Au pierit între 30.000 şi 150.000 de italici. Nu se mai văzuse în antichitate o asemenea baie de sânge; însă Mitridate se afişa ca liberatorul Asiei. Au fost necesare trei războaie, desfăşurate între 88 şi 62 Î.C. spre a-l lichida pe Mitridate. în primul război, Mitridate a debarcat în Grecia, unde s-au răsculat împotriva romanilor şi de partea sa Atena, Eubeea, Beoţia, Sparta, întregul Peloponez. Numai Rhodosul, Thessalia şi Macedonia nu au părăsit, aparent, tabăra romană; la sfârşitul anului 88 Î.C Sulla a înaintat prin Epir. El a învins trupele lui Mitridate şi ale rebelilor greci la Cheroneea şi la Orchomenos. După un lung asediu, în care apărarea a fost condusă de doi filosofi, 146 Eugen Cizek dintre care unul era epicureu, Atena înfometată (pâinea ajunsese să coste o mie de drahme!) a căzut la 1 martie 86. A fost crunt jefuită de soldaţii romani. Retras în Asia şi presat de o armată marianistă, care traversase strâmtorile, şi de o revoltă în provincia Asia, Mitridate a fost silit să încheie, în 85 î.C, pacea de la Dardanos. A acceptat să revină la posesiunile deţinute de el în 89 î.C, să plătească împovărătoare despăgubiri de război şi să predea flota romanilor. Sulla s-a mulţumit cu atât, întrucât se grăbea să pornească asupra Romei marianiste. în Asia, a suprimat anumite impozite şi a încredinţat perceperea altora cetăţilor greceşti, coagulate în districte şi înzestrate cu instituţii oligarhice. Cetăţile din Asia şi din Grecia au trebuit de asemenea să achite grele despăgubiri de război. Au fost nevoite să se împrumute, cu dobânzi înrobitoare, bancherilor romani. Aceştia au câştigat până la cinci ori mai mult decât suma acordată ca împrumut. Grecii au plătit scump defecţiunea lor. între 85 şi 81 î.C. a izbucnit al doilea război mitridatic. La sfârşitul său, Mitridate a trebuit să attcueze Cappadocia, pe care nu voia s-o piardă. Dar în 74 î.C, Mitridate a invadat Bithynia. A survenit începutul unui nou şi lung război pontic (74-63 î.C). Conducerea operaţiilor militare în Orient a revenit consulului Lucullus. Acesta a repurtat anumite victorii, însă conflictul s-a prelungit excesiv. încât în 66 Î.C, dirijarea războiului împotriva lui Mitridate a fost încredinţată lui Pompei, la propunerea lui Manilius, tribun al plebei. Cicero a invocat pierderea impozitelor percepute în Orient şi a sprijinit propunerea lui Manilius. Ca şi Iulius Caesar de altfel. Cicero afirmă că piaţa financiară din For, creditul depind prin excelenţă de operaţiile băneşti din Asia (Pomp., 19). Pompei, chiar în 66 î.C, a zdrobit forţele pontice pe râul Lykos. El a despărţit de Mitridate pe Tigranes, regele Armeniei, şi pe Marele Rege al părţilor. Mitridate s-a refugiat în Crimeea, unde, în 63 î.C, s-a sinucis, sub presiunea unei revolte conduse de propriul său fiu, Pharnaces. Marele pericol pontic fusese definitiv lichidat. In 83 î.C, Sulla s-a întors în Italia şi a debarcat la Brundisium, în primăvara aceluiaşi an. Prin diverse mijloace, inclusiv prin corupţie, el a atras de partea sa militari, individuali ori chiar mari unităţi combatante, ca şi civili, din tabăra marianistă. Venise cu 1.600 de nave şi 40.000 de soldaţi. Căpeteniile marianiste solicitaseră lui Sulla garanţii pentru ei înşişi şi legislaţia lor. Tratativele de pace între Sulla şi consulul moderai Scipio au eşuat. Marianistul Quintus Sertonus, trecut de partea iui Suila au determinat eşecul lor. Numeroasele trădări şi treceri ale multor nobiles în tabăra lui Sulla au determinat declanşarea unor execuţii sumare la Roma. însă două legiuni, recrutate de Pompei în Picenum, s-au raliat lui Sulla. Totuşi Italia a furnizat consulilor marianişti importante contingente militare. Cei doi consuli erau Lucius Cornelius Scipio şi Gaius Norbanus. Acest al treilea război civil a durat doi ani. în 83, Sulla a pus stăpânire pe Apulia, Campania şi Picenum. După lupte grele, desfăşurate în primăvara şi vara anului 82 î.C, Sulla învinge în bătălia de la Sacriport şi ocupa, din nou. Roma, la 1 noiembrie. „Locotenenţii" săi taie comunicaţiile cu bogata câmpie a Padului. Rezistă doar Etruria, Umbria şi muntenii independentişti din Samnium şi Lucania. Cum am mai arătat, o armată marianisto - samnită, decisă să recucerească Roma, este nimicită în bătălia de la Porta Collina, urmată de masacrarea prizonierilor. Praeneste a fost de asemenea ocupat. Unele rezistenţe locale au persistat un timp. Pompei a purces să cucerească Sicilia şi Criza Republicii Romane 147 Africa; a instalat noi regi în Numidia. Stăpân absolut pe Roma, de data aceasta Sulla a recurs la represiuni masive şi uneori incomparabile cu toate cele anterioare, practicate de ambele facţiuni adverse. în cursul bătăliei pentru Roma căzuseră pe câmpul de luptă, din ambele armate, între 50.000 şi 70.000 de combatanţi. Italia, deja afectată de războiul cu socii, a suferit cumplit. Sulla adunase în Câmpul lui Marte 12.000 de prizonieri: 3.000 dintre aceştia au fost executaţi. A întrunit senatul în ziua de 2 noiembrie, în vederea obţinerii ratificării măsurilor promovate de el ca proconsul în Grecia şi în Asia, ca şi pentru a obţine mijloace legale de represiune. Iar, în 3 noiembrie, a convocat comiţiile şi a anunţat măsuri foarte aspre împotriva duşmanilor săi. Imediat după desfăşurarea adunării, a proclamat, printr-un crainic public, un edict al proconsulului Sulla, fixat pe toate locurile publice rezervate afişajului. Edictul era reprodus pe tăbliţe de lemn înălbite. După un preambul, în care se justifica represiunea, urma lista proscrişilor, în latineşte proscribere însemna concomitent a afişa şi a proscrie, a condamna. Proscrierile nu comportau explicit o condamnare la moarte. Cu toate acestea, prevedeau că nimeni nu avea voie să primească la el ori să ascundă un proscris. Dacă o făcea era condamnat la moarte. Iar dacă aducea capul unui proscris primea o recompensă de 12.000 de denari sau 48.000 de sesterţi, acordată din fondurile publice, de către un quaestor. Lista proscrişilor cuprinde numele a 80 de senatori şi 440 de cavaleri. In fruntea listei figura numele consulilor marianişti ai anului 82, adică Papirius Carbo şi Gaius Marius (fiul), urmaţi de cei ai anului precedent: Lucius Cornelius Scipio şi Gaius Norbanus. Erau înşiraţi în continuare pretorii Lucius Marcus Marius Gratidianus, Iunius Brutus Damasippus, ucigaşul lui Scaevola, Marcus Perperna Veiento, Gaius Carrinas, comandantul aripii drepte a marianiştilor, în bătălia de la Porta Collina, tribunul plebei Quintus Valerius Soranus etc. Gaius Carrinas şi Censorinus au fost foarte curând prinşi şi executaţi cu securea: capul lor a fost plimbat în jurul incintei oraşului Praeneste. O a doua şi o a treia listă au fost afişate în 5 şi 6 noiembrie, încorporând fiecare câte 220 de nume de senatori şi de cavaleri. Nenumăraţi proscrişi au pierit la Roma şi în alte oraşe, încercările lui Francois Hinard de a demonstra că aceste represiuni atroce ar fi fost limitate ni se par zadarnice. Chiar dacă ultimul vlăstar al Scipionilor, consularul Lucius Cornelius Sulla, a supravieţuit la Massilia, preţ de mulţi ani. Gaius Marius, fiul marelui eeneral. s-a sinucis. în decembrie 82 Î.C. Sulla a determinat, printr-o lege Cornelia, prelungirea represiunilor. Cifrele victimelor represiunii variază de la un autor antic sau modem la altul. Depăşeşte în orice caz 520, cifră propusă de Francois Hinard. Se pare că au pierit 40 de senatori, 1.500 de cavaleri şi alţi cetăţeni, până la nivelul de 4.700 de victime. Nu au fost urmăriţi doar marianiştii, ci şi moderaţi, ce se implicaseră în căutarea reconcilierii între facţiuni. Au fost lovite mediile de afaceri ale italicilor şi romanilor. După moartea lui Gnaeus Papirius Carbo şi sinuciderea lui Marius, Sulla, plecat în italia spre a lichida ultimele focare de rezistenţa, a cerut senatului să constate absenţa unor şefi ai puterii executive. In epistulă, solicita lui Lucius Valerius Flaccus, princeps senatus, să sugereze interregelui, interrex, care prelua necesarmente puterea consulară, desemnarea unui dictator. O lege specială, votată de comiţii, urma să stabilească persoana dictatorului. într-adevăr o lege Valeria, lex Valeria, având ca ţintă numirea unui ■•dictator în vederea elaborării legilor şi structurării statului", dictator legibus scribundis et rei publicae constituendae, a fost votată în unanimitate de comiţii. Titulatura ilustra 148
■ ;
faptul că un asemenea dictator avea o dublă menire, adică să pună în ordine mecanismele funcţionării puterii politice la Roma, în Italia şi în provincii şi, concomitent, să statueze o codificare a sistemelor instituţionale (politice, judiciare, religioase şi economice), investită cu forţă de lege, fără a mai fi indispensabilă ratificarea populară, încât, în decembrie 82 î.C, Lucius Valerius Flaccus l-a numit ca dictator pe Lucius : Cornelius Sulla. Acesta din urmă a revenit la Roma şi a preluat însemnele magistraturii sale. Ca adjunct, adică „comandant al cavaleriei", magister equitum (după tradiţia vechilor dictaturi), l-a desemnat tocmai pe Lucius Valerius Flaccus. Era aceasta un semn de reconciliere? Căci Valerius Flaccus colaborase cu Marius şi Cinna. în 86 î.C, fusese învestit ca princeps senatus. Zece mii de sclavi, proprietate a proscrişilor, au fost eliberaţi şi înscrişi în registrele cetăţeneşti. Toţi aceştia au devenit Cornelii. Dictatura lui Sulla nu avea de fapt nimic comun cu vechile dictaturi republicane. -■ Se instaura o tiranie (App., Ciu., 1, 99). Pe când consulii erau însoţiţi de doisprezece lictori, Sulla dispunea de douăzeci şi patru. O conotaţie monarhică şi elenistică a fost imprimată acestei dictaturi. Propaganda, temeinic orchestrată şi revelată de emisiunile monetare, îl proclama conducător binecuvântat de zei, salvator şi etern învingător, nou fondator al Romei şi al unei a doua vârste de aur. Triumful, celebrat preţ de două zile (29 şi 30 ianuarie 81), votat şi finanţat de senat, s-a reliefat ca mai fastuos decât oricare dintre ceremoniile anterioare similare. în prima zi s-au înfăţişat tablouri, inscripţii şi obiecte, ilustrative pentru campaniile lui Sulla în Grecia şi în Asia, ca şi prada de război: 15.000 libre, librae, de aur şi alte 115.000 de argint. în ziua următoare, s-a desfăşurat un cortegiu, ce preceda cvadriga triumfală a lui Sulla, înconjurat de toate persoanele importante ale statului (îl însoţeau mergând pe jos). Atunci Sulla a anunţat construirea unui templu ăl zeiţei Venus Felix. Cognomen-u.1 defelix, tradus acum în greceşte prin soter, adică salvatorul, a fost asumat de Sulla în mod oficial. Cercetătorii moderni se întreabă ce ar fi urmărit în ultimă instanţă Sulla. Voia el să instaureze monarhia în Roma? După părerea noastră, nu se impune decât un răspuns afirmativ. Fără îndoială, Sulla năzuia la o monarhie întemeiată pe senat şi pe optimaţi. Ceea ce era imposibil. De altfel, rudele sale, Metellii, republicani conservatori intransigenţi, l-au silit practic să abdice în 79 î.C-. dară nu chiar înainte de sfârşitul anului 81, la 31 decembrie. Diverşi partizani ai lui Sulla începuseră să murmure. Starea precară a sănătăţii a contribuit de asemenea la renunţarea la dictatură. Sulla s-a retras în Campania, la Puteoli, unde avea o vilă. Aici s-a consacrat redactării memoriilor sale, concepute să se întindă pe 22 de cărţi. în orice caz a murit la Puteoli în 78 î.C, la vârsta de şaizeci de ani. în acest fel a eşuat ceea ce Jerome Carcopino a definit ca „monarhie ratată", „la monarchie man-quee". Nu numai Appian şi exponenţii popularilor l-au considerat tiran, ci şi nobilitas. Ceea ce a şi fost. Cultura şi rafinamentul său nu l-au împiedicat să vizeze o putere personală de factură monarhică. Deşi afişase un populism de faţadă (Plut., SylL, 34). Credea nu numai în curajul şi în talentul său, ci şi în steaua sa norocoasă, în „Soarta", Fortuna, de mare biruitor (Plut., SylL, 19). Dar care dictator, în sens modern, care monarh absolut, nu s-a încrezut vreodată într-o stea norocoasă a sa? Căci Sulla a fost, în orice caz, primul dictator modern. : Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|