Istoria Romei

S,

Sfârşitul crizei republicii romahe

(69 - 27 î.C)

După consulatul din 70 î.C.

Câţiva ani după consulatul lui Pompei şi Crassus, exercitat în 70 î.C, a domnit la Roma un calm de suprafaţă. în aparenţă, instituţiile Republicii, debarasate de cele mai stridente dimensiuni ale reformelor oligarhice ale lui Sulla, funcţionează normal. în profunzime, o contrastructură, în curs de dezvoltare, rodea, devora, bazele vechii alcătuiri, întemeiate pe structura mentală a „Cetăţii", ciuitas (dislocată de imperiul teritorial al Republicii şi de proliferarea numărului de cetăţeni) şi pe structura politică a „statului liber", libera res publica. Rolul senatului scădea, în favoarea unor populares, susţinuţi de noii cetăţeni şi de cavaleri. Aceştia din urmă sperau să profite copios de pe urma reformei judiciare „anticorneliene" şi de sprijinul consulilor în funcţiune, ca să dobândească noi câştiguri fabuloase în „imperiu". Ei militau pentru o intensificare a expansiunii teritoriale romane, pentru noi cuceriri, fructuoase pentru ei. Existau, fireşte, nemulţumiţi, în rândurile plebei sărace din Roma, însă şi în cele ale ambiţioşilor din toate categoriile sociale, mistuiţi de puternice veleităţi, de individualism potenţat, de complexul lui Iuda. Pe de altă parte, sub aparenţa funcţionării perfecte a instituţiilor, propăşea „dominaţia" lui Pompei, influenţa reală pe care acesta o exercita. Totodată, o altă măsură legislativă a lui Sulla cade în desuetudine: consulii nu rămân cantonaţi în Roma. Senatul este obligat să le permită asumarea comandamentelor militare şi dirijarea de expediţii militare pe diverse meleaguri.

în 67 î.C, la propunerea tribunului plebei, Aulus Gabinius, exponent activ al popularilor, propunere susţinută de cavaleri, de noile forţe politice, i se conferă lui Pompei un comandament militar insolit, cu totul ieşit din comun. Senatul a început prin a se împotrivi, dar, în ultimă instanţă, a fost constrâns să accepte legislaţia gabiniană. Ţinta mărturisită este combaterea piraţilor. Aceştia brăzdează Mediterana, stânjenesc comerţul maritim. îl învinseseră, cum am remarcat în capitolul precedent, pe Marcus Antonius, fie din cauza incapacităţii lui militare, fie deoarece nu se concertase cu guvernatorii de provincie. Piraţii ajunseseră să ameninţe porturile Italiei, Neapolis şi Ostia însăşi. Eşuaseră şi eforturile militare ale consulilor trimişi de senat împotriva lor, în fruntea unor corpuri expediţionare. Piraţii începuseră să aibă reprezentanţi aproape oficiali — feluriţi comercianţi şi meşteşugari — în porturile Italiei. Măsura legislativă a lui Gabinius îi conferă lui Pompei un imperium militar, pe trei ani, asupra tuturor mărilor şi asupra litoralului lor, până la 70 de km spre interior, de la strâmtorile Mării Negre până la coloanele lui Hercule, adică Gibraltarul actual. Dispune de o armată formată din 20 de legiuni, de o flotă alcătuită din 500 de corăbii şi de dreptul de a-şi desemna, fără nici un control exterior, cei 20 de „legaţi", legaţi, „locotenenţi" ai săi. De fapt Pompei este convertit în imperator unic al

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

165

statului roman, „şef al tuturor provinciilor. Pompei lansează împotriva piraţilor o campanie militară fulger: în trei luni, din martie până în mai 67 î.C, el lichidează pirateria în Mediterana orientală. Capturează 846 de nave, ocupă 120 de aşezări locuite, ucide 10.000 de piraţi şi face prizonieri încă 20.000 (Plin., 7, 93-98; App., Mithr., 96; Plut, Pomp., 28, 2). Pompei avusese posibilitatea să recruteze vase de luptă, marinari şi soldaţi, să perceapă impozite, să retragă din trezoreria statului sumele considerate de el ca necesare. Gloria sa este mai evidentă ca oricând.

Puteri enorme îi sunt încredinţate, în anul următor, 66 î.C, printr-un plebiscit, care completează pe cel al lui Gabinius, la propunerea lui Gaius Manilius Crispus, noul tribun al plebei. I se conferă un imperium, pe o durată nelimitată, şi controlul provinciilor Asia, Bithynia şi Cilicia, comanda războiului împotriva lui Mitridate şi a lui Tigranes, regele Armeniei şi ginerele suveranului Pontului, dreptul de a încheia alianţe şi tratate, după cum crede de cuviinţă. Plutarh va afirma că, în acest chip, un singur om cârmuia întreg imperiul teritorial al Romei (Pomp., 30, 4). Propunerea de plebiscit află suportul încă tânărului patrician Gaius Iulius Caesar. Acesta se înrudea cu Marius şi îşi începuse cariera politică în tabăra lui Cinna. Sulla îl cruţase. Devenise pontif în 73 şi quaestor, în 68 î.C. şi în Hispania. Se raliase clanului condus de Crassus. Ca edil curul, va organiza, în 65 î.C, spectacole şi jocuri fastuoase. Manilius are şi sprijinul lui Marcus Tullius Cicero, italic din Arpinum, republican convins, însă pragmatic. Fusese edil în 69 î.C. şi ales pretor în 66 î.C, când a prezidat tribunalul care a sancţionat guvernatorii venali de provincie. Am arătat, în capitolul anterior, ce rol jucase Cicero în procesul intentat lui Verres. Cicero rosteşte una dintre cele mai izbutite cuvântări ale sale, „Despre imperium al lui Gnaeus Pompeius", De imperio Gn. Pompeii, în care elogiază calităţi excepţionale atribuite lui Pompei, vitejie (uirtus), aducătoare de glorie, competenţă militară, merit personal, prestigiu (auctoritas), şansă ori „fericire" (felicitas). în trecut, nici un general nu le-ar fi ilustrat cu atâta strălucire. Zeii i-au conferit norocul, soarta fericită (fortuna) în chip spontan (Cic, Pomp., 27; 47-48). Ajuns în Asia Mică, Pompei culege de fapt roadele trudei „de cârtiţă" a predecesorului său, Lucullus, căruia i se luase comanda războiului. Cu toate acestea, a avut nevoie de doi ani ca să lichideze rezistenţa lui Mitridate. Apoi s-a deplasat până la Marea Caspică, pe urmele lui Alexandru şi, poate, spre a se informa asupra căii de acces în India. în continuare, a coborât spre sud. Aici desfiinţează, în Siria, regatul Seleucizilor vasali ai Romei. Acest regat era însă sfâşiat de rivalităţi crunte. în 95 î.C, pierduse şi Armenia, devenită independentă sub Tigranes I, care anexase mai multe teritorii seleucide. Pompei pacifică Libanul şi ocupă Ierusalimul; află la Iericho de sinuciderea lui Mitridate, în Crimeea. El reorganizează minuţios teritoriile romane sau clientelare din Asia. înfiinţează provinciile Bithynia-Pont şi Siria. Cilicia romană primeşte o mare parte din coasta anatoliană meridională şi, puţin mai târziu, insula Cipru. Provinciei Siria i se adaugă ţărmul Palestinei. Creta şi Cyrenaica sunt reunite într-o singură provincie. Numai formal sunt autonome oraşe ca Amisos, Rhodos, Seleucia din Syria, cele din Lycia. O politică de anexiune directă se impune în Asia. Dar ia naştere un dispozitiv de state clientelare Romei, de la Caucaz la Marea Roşie, menite fie anexării ulterioare, fie alcătuirii unei zone tampon între romani şi părţi. Cele mai importante regate vasale sunt Armenia, Cappadocia, Commagene, Galatia, Bosforul Cimmerian, Iudeea. Acest anexionism ori semianexionism convenea în mod special ordinului ecvestru. Publicanii îşi desfăşoară din abundenţă afacerile. Pe deasupra, întreaga societate romană profită de pe urma campaniei lui Pompei: prada de război este imensă, iar

166

Eugen Cizek

redevenţele oraşelor supuse îngăduie bugetului să treacă de la 200 la 340.000.000 de sesterţi. Pompei ar fi putut să impună o dictatură. Totuşi nu dorea să declanşeze un război civil sau nu cuteza să anihileze total libertăţile Republicii. Se întoarce la Roma şi lasă la vatră armata; se mulţumeşte cu un nou triumf, somptuos, pe care i-l conferă senatul. Triumful va fi celebrat abia în zilele de 28 şi 29 septembrie 61 î.C. Putem să adăugăm că Pompei revenise la Roma pe etape. Aici a întâlnit nu numai ostilitatea lui Lucullus şi a lui Cato, descendentul censorului, ajuns căpetenie a optimaţilor, răceala şi reticenţele lui Caesar şi lui Cicero, nemulţumirea Metellilor, întrucât îşi repudiase soţia infidelă, ci şi invidia „efervescentă", complexul lui Iuda, care cuprin-seseră pe Crassus. Acesta rămăsese la Roma, unde ştirile referitoare la victoriile repurtate de Pompei îl iritaseră cumplit. Continuase să se îmbogăţească şi luase conducerea facţiunii popularilor, îl susţineau mai ales Lucius Sergius Catilina, un fost partizan al lui Sulla, şi Iulius Caesar. Sub aparenţele frivole ale unui rege al modei şi ale nonşalanţei, Iulius Caesar disimula o voinţă de fier şi excepţionale calităţi de om politic abil şi de militar performant. Soţia sa, Cornelia, era fiica lui Cinna. Iar Mia, mătuşa sa, era văduva lui Marius. La funeraliile acesteia, rostise un elogiu vibrant al lui Marius şi al lui Cinna. Conserva, printre imaginile familiei, pe cea a lui Marius şi, ca edil, restaurase, pe Capitoliu, trofeul consacrat acestuia din urmă.

Niciodată Roma nu mai contemplase un triumf atât de fastuos, cum fusese cel hărăzit lui Pompei. în prima zi fuseseră celebrate victoriile dobândite asupra a patrusprezece seminţii. în ziua următoare, defilaseră delegaţiile soldaţilor învingători, învinşi, şi însuşi Pompei, înveşmântat într-o mantie, de fapt o hlamidă, descoperită în garderoba lui Mitridate şi care fusese cândva confecţionată pentru marele Alexandru. în scopul perpetuării acestui triumf, s-a început clădirea, în Câmpul lui Mare, a unui gigantic complex monumental. îngloba un teatru de piatră, primul construit la Roma, şi un portic, care înconjura o grădină, unde se aflau statuile celor patrusprezece seminţii biruite şi cea a lui Pompei însuşi, reprezentat dezbrăcat şi ţinând în mână globul ce simboliza universul, kosmos, ca emblemă a unui stăpân al lumii, a unui kosmokrator. Din ansamblu făcea parte şi templul zeiţei Venus Victrix, divinitatea privilegiată de Pompei.

Astfel Gnaeus Pompeius Strabo Magnus devine limpede primul dintre romani. Acest fapt îl exortă pe Pompei să accepte primul triumvirat, pe care îl vom prezenta mai jos. Contribuie, desigur, şi emoţia prilejuită de ecourile aşa-numitei conjuraţii a lui Catilina. în realitate Pompei a căzut într-o cursă. Am arătat mai sus că-i lipsea o adevărată iscusinţă politică, o autentică strategie şi competenţă de om de stat. Cursa i-au întins-o Crassus şi Caesar. Acesta din urmă fusese desemnat pontifex maxirnus, în 63 î.C. Fapt care îl salvase de temniţa datornicilor. Pretor în 62, Caesar plecase după aceea în Hispania ulterior ca guvernator pentru anii 6l-60. Devenise, practic, căpetenie a popularilor, la egalitate cu Crassus.

„ Conjuraţia lui Catilina"' şi Cicero

Marcus Tullius Cicero era nu numai un avocat celebru, ci şi omul reconcilierii cetăţeneşti. El nu aderase la nici o facţiune politică, partida" sa era Republica. Aspira la restaurarea republicii scipionice, desigur ameliorate şi adaptate la noile împrejurări

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

167

politice. Favorabil totdeauna cavalerilor şi publicanilor, din mijlocul cărora provenea, om al „centrului", îl sprijinise pe Pompei, în care întrevăzuse un campion al Republicii. I s-au reproşat lui Cicero ezitările, pendulările între diversele clanuri şi interese politice, care au determinat pe anumiţi cercetători moderni sâ-i atribuie oscilaţii, şovăieli şi schimbări de comportament politic - parcă într-o Românie a antichităţii - în funcţie de circumstanţe. în realitate se aflau în cauză îndeosebi oscilaţii tactice, frecvent determinate de evoluţia rapidă, instabilă, a circumstanţelor politice. Deoarece, în fond, Cicero a rămas toată viaţa fidel năzuinţelor sale: prezervarea şi potenţarea Republicii. încât nobilitas a trebuit de asemenea să se supună împrejurărilor. Cicero a fost ales consul pentru anul 63 Î.C. De la Marius, aproape nici un homo nouus nu mai fusese ales consul. Era un semn al timpurilor, care se schimbau! Cicero spera că, la consulat, va putea coaliza „liga" moderaţilor.

Cicero consul a început prin a determina, graţie elocinţei sale magice, respingerea unui proiect de reformă agrară, prielnică plebei agrare nevoiaşe, propuse de tribunul plebei, Rullus, care avea suportul maşinaţiilor urzite de Crassus şi de Caesar, dornici să fie cooptaţi în comisia decemvirilor, însărcinaţi cu distribuţiile pământurilor italice. Proiectul lui Rullus prevedea cumpărarea de pământuri în Italia pentru plebei. Fondurile ar fi trebuit să provină de la vânzarea solurilor acaparate de Roma, după 88 î.C, şi din prada de război, acumulată recent de generali. Cicero a câştigat astfel sprijinul senatorilor şi cavalerilor. Pe de altă parte, în mai ori iunie 63, el a făcut să eşueze tentativa de a-l condamna şi de a-l executa pe bătrânul cavaler Titus Labienus, care, în 100 î.C, participase la omorârea tribunului plebei, Lucius Appuleius Satuminus. în acest fel Cicero se delimita clar de veleităţile popularilor radicali şi chiar de Caesar şi de Crassus. Curând, Cicero, apropiat, în pofida convingerilor sale, de tabăra optimaţilor, a trebuit să înfrunte o puternică mişcare „revoluţionară", dirijată de patricianul Lucius Sergius Catilina, care, după ce ocupase o poziţie generatoare de violenţe, printre adepţii lui Sulla, trecuse de partea popularilor radicali. Imoral, chiar amoral, după ce fusese pretor în 68 î.C, Catilina guvernase Africa în 67-66, unde atestase un comportament abuziv şi o devorantă sete de înavuţire. Revenit la Roma, în 66 î.C. încercase să candideze la consulat, dar, fiind acuzat de gestionare coruptă, fusese împiedicat să candideze de consulul Volcatius Tullus. Se asociase cu cei doi consuli desemnaţi pentru 65 î.C, Publius Autronius Paetus şi Publius Comelius Sulla, nepotul de frate al dictatorului, de asemenea „casaţi" din viitoarea demnitate pentru acuzaţii similare. îi înlocuiseră cei doi acuzatori ai lor, Lucius Aurelius Cotta şi Lucius Manlius Torquatus. Paetus, Comelius Sulla şi Catilina concepuseră proiectul unei lovituri de stat, în urma căreia Crassus trebuia să devină dictator şi Caesar magister equitum. S-a renunţat la această conspiraţie, iar Catilina, susţinut de optimaţi, care sperau, poate, să-l recupereze politic, şi de Hortensius, avocat strălucit, a fost achitat de tribunalul de luptă împotriva corupţiei. Zadarnic Catilina a candidat din nou în 64 î.C, sub oblăduirea lui Crassus şi a lui Caesar, şi în 63 î.C, pentru anul 62. înfrânt din nou şi aparent abandonat de capii popularilor, Catilina a iniţiat o mişcare politică de amploare, bazată pe numeroşi dezmoşteniţi ai soartei, îndeosebi pe veterani ai lui Sulla, care îşi pierduseră proprietăţile agricole din pricina gestionării lor deficitare. La această mişcare, cunoscută sub numele de conjuraţia lui Catilina, aderaseră şi magistraţi în funcţiune.

Adepţii mişcării lui Catilina plănuiau o lovitură de stat, care ar fi trebuit să înceapă cu asasinarea lui Cicero. în definitiv, ce caracter avea această aşa-zisă conjuraţie? Era ea

168

Eugen Cizek
numai urzeala unui aristocrat decăzut, însoţit de nişte aventurieri, cum a înfăţişat-o Salustiu, el însuşi „popular", popularis, dar republican? Ori expresia dorinţei de putere a lui Catilina, a unor notabili muncipali, întrucât conspiraţia ar fi reprodus o ierarhie socială asemănătoare celei a statului, cum opina regretatul Pierre Grimal? După opinia noastră, se afla în cauză o tentativă de rebeliune gravă, întemeiată pe forţe şi mai ales pe aspiraţii şi veleităţi ale aripei radicale a popularilor. Conspiratorii aspirau la transformări profunde ale mecanismelor instituţionale, ştergerea datoriilor contractate de partizanii lui Catilina, o reformă agrară profundă, poate chiar o reîmpărţire a averilor, la Roma şi în Italia (Sall., C, 33). Catilina conta nu pe plebea nevoiaşă a Romei, ci pe restul Italiei. Emisarii săi căutau recruţi pretutindeni, printre păstorii din Bruttium, ca şi printre gladiatorii de la Capua. Prin excelenţă se bazau pe Etruria, unde invocau suportul atât al victimelor confiscărilor proprietăţilor rurale, cât şi al beneficiarilor acestor confiscări abuzive, care îşi vânduseră ogoarele. Se pune întrebarea următoare: oare Catilina voia puterea doar pentru sine sau ţinta era preluarea ei, pentru a o încredinţa lui Caesar? Deoarece Crassus era prea bogat ca să colaboreze cu o răsturnare socială radicală, între Crassus şi Caesar începuse o luptă surdă pentru întâietate în facţiunea popularilor. Nu vom şti niciodată răspunsul la o asemenea întrebare, însă nu trebuie uitat că Iulius Caesar a încercat în van să obţină altă pedeapsă decât cea capitală pentru complicii lui Catilina din Roma. Mişcarea a sfârşit prin a eşua.

O asemenea mişcare era prea amplă pentru a păstra secretul proiectelor sale. Cicero află de planurile conspiratorilor, le dezvăluie senatului la 23 septembrie; obţine votarea unui senatus consultum ultimum şi deci proclamarea stării de urgenţă pe 22 octombrie. Iar, în 2 noiembrie, rosteşte în senat, unde mulţi patres şovăiau (Catilina era un patrician important!), o cuvântare fulminantă. Cere insistent conducătorului mişcării, prezent la reuniune, să părăsească Roma, pentru a fi declarat „duşman public", hostis publicus. Este prima Catilinară. Vor urma alte trei. Catilina se apără fără succes şi trebuie să abandoneze Cetatea. Se refugiază în Etruria, unde îşi improvizează o armată, în continuare, Cicero dobândeşte lichidarea fizică a complicilor lui din Roma, care încercaseră să câştige susţinerea allobrogilor din Gallia narboneză: ceea ce denota înaltă trădare. După execuţia lor, la 5 decembrie 63, Cicero va striga în faţă poporului: „au trăit", uixerunt. în sfârşit, o armată consulară va zdrobi, în ianuarie 62 î.C, la Faesulae trupele improvizate în Etruria de către Catilina, căzut pe câmpul de luptă.

Cicero va clama: „să se dea armele la o parte din faţa togei" (civililor), cedam arma togae. In aşteptarea lui Pompei, a cărui sosire la Roma era iminentă, el era convins că instituţiile tradiţionale ale Cetăţii se consolidaseră. Iluzii deşarte, curând spulberate!

' "%

Primul triumvirat

în realitate mişcarea lui Catilina revelase mai limpede ca oricând disfuncţiona- ■ lităţile structurilor unei Republici-Cetate incongruente cu dezvoltarea imperială a teritoriilor romane. Cu excepţia Egiptului, teoretic încă independent, aproape toate zonele din preajma litoralului Mediteranei aparţineau direct sau indirect Romei .

în Egipt domnea, după Alexandru, dinastia Lagizilor sau Ptolemailor, regi elenistici. Grecii şi macedonenii cârmuiau un regat unde se menţineau tradiţiile faraonilor, însă în care indigenii

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

169

*

aveau un statm sicafeern, de supuşi ai cuceritorilor. Elementul elenofon practica o adevărată segregaţie faţă ăi arohtoni, deoarece nu se amesteca cu ei. Chiar regii, basilei, se căsătoreau adesea cu surorielQî. Când nevestele lor nu le erau surori de sânge, ele se intitulau totuşi „sora şi soţia regelui", iăuenţa romană devenise foarte manifestă în regatul Lagizilor. De altfel Egiptul era cel mt bogat stat din antichitate. Ajunsese să furnizeze Italiei şi Romei majoritatea grâului necesar iun-ntaţiei populaţiei. Cel ce controla Egiptul în fapt guverna aprovizionarea Republicii. încâtîgiptul suscita apetitul diverşilor oameni politici romani. Cu atât mai mult cu cât „clasa politicr "zreco-egipteană era vicleană, laşă, insidioasă; se multiplicaseră crizele dinastice, adesea arhnnre de revoltele populaţiei Alexandriei, capitala Egiptului. Frecvent senatul era solicitat să inteniâ în viaţa internă a regatului lagid. în 79 î.C, se produsese un eveniment care dramatizase aceacă viaţă internă şi provocase intervenţia romană. Regele Ptolemaios X Alexandra murise :irâ moştenitori legitimi. Sulla desemnase un succesor al monarhului defunct, pe care însă alezicdrinii l-au ucis. Alexandrinii au înscăunat ca rege un bastard, un vlăstar nelegitim al Lagiziloc Ptolemaios XI Auletes, care a domnit între 79 şi 51 î.C. La Roma, circula zvonul că Ptoler-ios X Alexandru lăsase moştenire Romei regatul său. Senatul nu dorea însă anexarea Egiptul.:, care ar fi adus o influenţă exorbitantă generalului însărcinat cu punerea ei în practică. O parte dintre cavaleri, mulţumiţi cu avantajele dobândite în 70 î.C, nu preconiza nici ea ocuparea Egiptului. Pe de altă parte, Ptolemaios Auletes cumpărase la Roma recunoaşterea legitimităţii sale. Această legitimitate a fost definitiv consfinţită la Roma în 59 î.C, adică în timpul consulatului lui Cissar. Când va fi alungat, din domnie, de către alexandrini, din pricina pierderii Ciprului, vechi domeniu al Lagizilor, Ptolemaios XI va cere ajutorul Romei. După o ezitare de trei ani, se va decide restaurarea lui Ptolemaios Auteles. Fostul tribun al plebei şi suporter al lui Pompei, Aulus Gabinius, guvernator al Siriei, între 57 şi 54 î.C, după exercitarea consulatului, va lua iniţiativa sprijinirii regelui lagid, restaurat de el. Gabinius va acţiona în fruntea unui mic corp expediţionar. îl va lăsa ca garnizoană la Alexandria. Egiptul va deveni astfel clientul lui Pompei. Anterior, unele căpetenii ale popularilor, anumiţi oameni de afaceri, plebea nevoiaşă din Roma şi din Italia militaseră pentru anexarea Egiptului, în temeiul aşa-zisului testament al lui Ptolemaios X Alexandru. îşi aminteau de afluxul de aur, de bogăţii şi de oportunităţi comercial-financiare pe care le oferise anexarea Pergamului. Ales censor, în 65 î.C, Crassus propusese atât acordarea cetăţeniei romane gallilor cisalpini, cât şi anexarea Egiptului. Nu avusese însă câştig de cauză.

în 60 î.C, a survenit însă primul triumvirat. Emoţionat şi concomitent stimulat de aşa-numita conspiraţie a lui Catilina, încurajat de gloria triumfului său, însă şi iritat de faptul că senatul temporiza şi şovăia să-i recunoască, să-i oficializeze, reglementările operate de el în Orient, Pompei se hotărăşte ca pe de o parte să-şi consacre aproape oficial dominaţia şi, pe de alta, să o împartă cu doi populares de frunte. Câştigase, pentru anul 60 î.C, unul dintre cele două posturi consulare pentru un suporter al său, Lucius Afranius. Dar celălalt consul desemnat, Quintus Metellus Celer, optimat înveterat, era inamic al lui Pompei. Astfel, în iulie 60 î.C, el a stabilit o înţelegere, formal neoficială, cu cei doi capi ai popularilor, Crassus şi Caesar. S-a trecut peste animozităţile dintre Pompei şi Crassus, ca şi dintre Crassus şi Caesar. Triumvirii şi-au jurat reciproc credinţă: s-au înţeles să domine, să conducă - neoficial, desigur - statul, cum vor crede de cuviinţă şi ţinând prea puţin seama de părerile senatului. De fapt popularii triumfau din nou asupra optimaţilor şi se reluau unele dintre obiectivele mişcării lui Catilina.

170

Eugen Cizek

Pompei calcula greşit că, în virtutea prestigiului său, a unei auctoritas consacrate, va diri-: ja el triumviratul. In orice caz triumvirii şi-au propus să impună ratificarea actelor lui Pompei din Orient, distribuirea de pământuri veteranilor acestuia, alegerea lui Gaius Iulius Caesar în calitate de consul pentru anul 59 î.C. Poate s-a prevăzut şi alegerea pompeianului Gabinius drept consul pentru 58 î.C. Oricum, Pompei se va căsători în aprilie 59 cu Iulia, fiica lui Caesar. în realitate, acest cartel politic care a fost primul triumvirat anunţa înmormântarea sistemului politic republican si a libertăţii cetăţeneşti. Acest cartel a acţionat cu deosebită eficacitate, în pofida împotrivirii anumitor optimaţi, a lui Cicero şi a altor republicani. Chiar Titus Livius va caracteriza primul triumvirat ca „o conspiraţie între trei fruntaşi ai Cetăţii". La consulat, Gaius Iulius Caesar a atestat o energie ieşită din comun şi o gestionare notabil de competentă, la care puţini dintre romani se aşteptau.

Fusese ales consul fie în iulie, fie în august 60 î.C, prin încălcarea prevederilor lui Sulla, întrucât nu împlinise încă vârsta reclamată de aceste reglementări. Colegul său, Marcus Calpurnius Bibulus, era un prieten al lui Cato, al lui Cicero, însă şi al lui Pompei. Caesar a început prin a afişa un tradiţionalism de faţadă. Deoarece a promovat o „lege Iulia despre malversaţii (în provincii)", lex Iulia de repetundis, care penaliza grav extorsiunile, „stoarcerile", de bani din provincii. A obţinut de la senat şi de la comiţiile tribute o „lege Iulia agrară", Ies Iulia agraria, care acorda loturi rurale veteranilor lui Pompei şi plebeilor săraci, dornici de muncă: nu aveau însă permisiunea să-şi alieneze proprietăţile preţ de douăzeci de ani. Legea a fost votată, în martie 60, de adunarea populară, în ciuda împotrivirii lui Bibulus şi a trei tribuni ai plebei, molestaţi şi împiedicaţi să-şi exercite dreptul de veto (App., Ciu., 2, 1l-l2; DC, 38, 5). Ceea ce ilustra ignorarea drepturilor sacre, stipulate de instituţiile Republicii. Bibulus, abandonat de senat, s-a închis în locuinţa sa, declarând că nu o va mai părăsi, înainte de expirarea mandatului său (Cic, Şest., 53, 113; Suet., Caes., 20; Plut., Cato mi., 32; Pomp., 48; App., ibid.; DC, 38, 6, 7). în calitate de pontifex maximus, Caesar a autorizat adoptarea de către tânărul plebeu P. Fonteius a lui Publius Claudius Pulcher, membru al vechii ginţi patriciene a Claudiilor. Astfel acesta, partizan al lui Caesar şi populam înveterat, a devenit plebeul Publius Clodius, sortit să devină combatant implacabil în slujba radicalismului popularilor. Pe deasupra, Caesar a statuat dispoziţii favorabile oamenilor de afaceri publicani-cavaleri. După ce îl ameninţă pe Lucullus cu un proces, care incrimina fastul şi înavuţirea lui, întrucât se opunea ratificării actelor lui Pompei, Caesar impune senatului aprobarea acestora (Suet., Caes., 20; Plut., Pomp., 46, 4; 48, 3; App., Ciu., 2, 13; DC, 38, 7, 5). Caesar decide singur, ca un viitor monarh. A impus senatului recunoaşterea lui Ptolemaios XI Auletes ca rege al Egiptului şi aliat - amicus al poporului roman, împotriva alexandrinilor turbulenţi, în schimbul unei sume de 6.000 de talanţi, remisă lui Pompei şi lui Caesar, ca şi lui Crassus, creditorul consulului (Cic. Att., 2, 16, 2; Caes., C, 3, 107; Suet, Caes., 54; DC, 39, 12). Iar, în aprilie 59, Caesar obţine votarea unei a doua legi agrare, care permitea parcelarea (în loturi relativ mici) a teritoriului rural campanian, până atunci rezervat exclusiv latifundiilor senatoriale. Terorizaţi, patres nu s-au putut opune. în sfârşit, înainte de alegerile consulilor pentru 58 î.C, face să triumfe veleităţile sale militare. Senatul îi atribuise două „provincii", create în grabă şi neînsemnate: „Pădurile" şi „Cărările", Siluae Callesque,

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

171

mici regiuni sălbatice din Italia meridională, la marginile ţinuturilor Bruttium şi Brundisium (Suet., Caes., 19). Dar tribunul plebei Vatinius propune votarea de către conciliul plebei a unui plebiscit, menit să infirme decizia senatului. Plebiscitul vatinian conferea lui Caesar guvernarea Galliei cisalpine şi a regiunii Illyricum (depindea de Gallia cisalpină), pe timp de cinci ani, cu posibilitatea de a-şi alege singur „legaţii" şi de a întemeia cinci colonii. I se pun la dispoziţie trei legiuni. Susţinut de Pompei şi de Crassus, plebiscitul este votat. Senatul se supune, în pofida nemulţumirii lui Cato. Mai mult decât atât, întrucât Quintus Metellus Celer, guvernatorul Galliei narboneze, murise subit, senatul adaugă promagistraturii viitoare a lui Caesar, provincia respectivă şi o a patra legiune. Sub ochii complezenţi ai lui Crassus şi ai lui Pompei, incapabili să înţeleagă obiectivele autentice ale tacticii lui Caesar, consulul acumula o putere exorbitantă şi îşi procura o armată. Dovedeşte astfel, după o formulă vehiculată de Michel Christol şi Daniel Nony, că regimul politic republican era un condamnat la moarte, cu amânarea aplicării pedepsei. în scrisori, din primăvara şi vara anului 59, Cicero reliefează că Iulius Caesar se comporta ca un monarh, că instituise un „regat" sau o „regalitate", regnum (Cic, Att., 2, 12, 1). în toate sectoarele vieţii publice, Iulius Caesar impune pe suporterii triumvirilor şi mai ales pe ai săi. El strecoară pe lista tribunilor, aleşi pentru 10 decembrie 59, pe Clodius, iar partizanii triumvirilor preiau anumite sa-cerdoţii. Deşi anihilat, Bibulus izbuteşte să amâne alegerile consulilor din 58, dar, la 18 octombrie, sunt aleşi pompeianul Aulus Gabinius şi noul socru al triumvirului, Piso. închis în casă, Bibulus acoperă zidurile Romei cu edicte lipsite de forţă executorie. Colegul lui Caesar este ameninţat să fie întemniţat şi senatul se teme de execuţii în masă (Cic" Vat., 21, 19; Att., 2, 24, 4; Plut., Caes., 10, 4; 14, 6). O serie de pamflete şi o literatură satirică ostilă triumviratului nu au efectul scontat. Caesar recurge la agenţi provocatori, precum şi la manipularea lui Lucius Vettius, care declara că ar fi vrut să-l asasineze pe Pompei. Cicero este dezamăgit şi afirmă că Republica este total distrusă (Q., 1, 2, 15). Noii tribuni îl anihilează total pe Bibulus în ultima zi a anului 59. Eşuează şi tentativa unor republicani (Lucius Domitius Ahenobarbus, Gaius Memmius, Lucius Antistius) de a împiedica pe Caesar, la începutul anului 58, să-şi asume imperium proconsular, să meargă la forţele militare care îl aşteptau. în 59, Caesar mobilizase resursele incredibile ale genului său politic, alternând măgulirile şi intimidarea, forţa brutală şi reforme utile pentru a consolida şi de fapt a acapara triumviratul".

Cucerirea Galliei libere

într-adevăr, în timpul promagistraturii sale, Iulius Caesar înfăptuieşte a patra mare operaţie militară, efectuată de Roma, începând din 133 î.C. Adică cucerirea şi anexarea Galliei libere sau comata. Epitet care însemna „pletoasă", „cu plete lungi", de fapt „pâduroasă", întrucât reţeaua de păduri, ce acoperea Gallia, era asimilată părului bogat. Celelalte trei mari evenimente survenite în politica externă romană fuseseră, cu siguranţă, războiul împotriva numizilor lui lugurtha (mai cu seamă datorită efectelor asupra vieţii interne a Republicii), lichidarea invaziei cimbrilor şi teutonilor şi zdrobirea lui Mitridate.

Cauzalitatea şi semnificaţia cuceririi Galliei comate sunt complexe. Caesar şi-a propus mai multe obiective. în primul rând el avea nevoie de victorii militare răsună-

172

Eugen Cizek

toare, generatoare de o glorie care s-o contrabalanseze, s-o compenseze, s-o contracareze pe cea dobândită de Pompei. în Orient se operaseră cuceriri lesnicioase. Caesar se gândea la unele mai îndepărtate şi mai dificile, însă deocamdată trebuia să întreprindă altele, la îndemână. Gallia cisalpină îi oferea o bază solidă, abundentă în grâne şi în oameni, care permitea celui ce o controla să domine întreaga peninsulă italică. Pe de altă parte lui Caesar îi era necesară o armată disciplinată, bine antrenată şi rodată în campanii militare importante, performantă şi ataşată comandantului ei. O asemenea armată ar fi putut deveni unealta, instrumentul indispensabil punerii în operă a obiectivelor esenţiale ale lui Caesar: stăpânirea imperiului teritorial al Republicii, impunerea puterii lui personale. Efectiv, în cursul luptelor din Gallia, Caesar şi-a făurit o armată fidelă lui, gata să înfrunte orice primejdie, căci generalul comandant o recompensa cu generozitate. Caesar a operat modificări tactice la nivelul unităţii de bază a acestei armate, legiunea, mai eficient comandată, înzestrată cu un fel de parc de „artilerie" (la nivelul tehnologiei vremii), cu un embrion de serviciu medical şi cu o cavalerie auxiliară permanentă.

Desigur, şi în peninsula balcanică se profila o ameninţare, o provocare operată de Burebista. Fapt care explică pentru ce la Aquileia se concentrează cele trei legiuni, acordate lui Caesar de plebiscitul vatinian (Caes., G., 1, 10, 3). Burebista coagulase o confederaţie a triburilor dacice, condusă de el cu o mână de fier. El aspira să făurească în Dacia şi în Balcani un stat elenistic. Care însă va fi înfăptuit mult mai târziu de către Decebal. în orice caz forţele lui Burebista, în 61 î.C, trecuseră Tisa, pulverizaseră regatul celtic din jurul actualului lac Balaton şi se răspândiseră în peninsula Balcanică. în câteva săptămâni, Burebista ar fi putut ajunge la porţile Aquileiei şi ar fi putut ameninţa Italia. Această ameninţare a contribuit la votarea plebiscitului vatinian. Caesar urma, între altele, să apere Italia şi Dalmaţia de invazia dacilor. însă, prudent, Burebista s-a retras în Dacia, de unde a întreprins operaţii spre est. A ocupat şi distrus Olbia (azi Odessa), veche colonie grecească de pe ţărmul nordic al Mării Negre. Lui Caesar îi repugna să iniţieze o expediţie pe tărâmuri sărace şi slab cunoscute de romani şi să atace dacii în centrul confederaţiei lor.

Mai urgent era să fie protejată bogata şi intens romanizata Gallie narboneză, adevărată prelungire a Italiei, de triburile gallilor liberi şi de infiltrarea germanică. Recent, în 61 î.C, fusese complet reprimată de către guvernatorul Gaius Pomptinus insurecţia allobrogilor, trib situat la extremitatea nordică a provinciei. Sediţiunea mocnea din timpul „conjuraţiei" lui Catilina. Pe de altă parte, Gallia comată, unde Roma avea aliaţi, ca haeduii, era bogată. în Gallia comată locuia o populaţie evaluată între cinci şi douăsprezece milioane de locuitori. Gallia comată putea oferi o pradă bogată şi soluri mănoase, de populat de către nevoiaşii Italiei şi de veterani. Fapt care ar fi relaxat tensiunea socială din Italia. Se oferea de asemenea un teren prielnic operaţiilor financiare şi comerciale ale oamenilor de afaceri italici. în sfârşit, Gallia comată era sfâşiată de frământări sociale şi politice necontenite. Se desfăşurau conflicte violente între facţiuni, în interiorul aceluiaşi trib şi mai ales între triburi. Fiecare trib se temea de o hegemonie a altor seminţii învecinate. Aristocraţia tribală, sacerdoţii, druizii, druides, şi cei pe care Caesar îi numeşte „cavaleri", equites, se îngrozeau la perspectiva restabilirii regimului