Istoria Romei

:

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

173

politic monarhic, sprijinit pe mulţimea de rând. încât Gallia comată oferea romanilor oportunităţi promiţătoare, care îi tentaseră şi pe germani. înaintarea acestora spre sud trebuia stopată.

După opinia noastră, pricinile cardinale ale cuceririi Galliei comate trebuie căutate îndeosebi în altă parte. Caesar a acţionat aici nu numai în funcţie de interesele personale, ci şi de cele ale Romei. Ca un autentic om de stat, Caesar voia să scoată imperiul teritorial al Cetăţii din zona prin excelenţă mediteraneană. Se gândea el oare la statornicirea graniţelor imperiului Romei pe frontierele naturale, asumate ulterior de fiul său adoptiv? In orice caz, năzuia să împingă stăpânirea romană spre nord şi să încerce o deschidere spre Ocean. Deschidere ce va fi pusă cu adevărat în operă mai târziu de către împăratul Claudiu. în sfârşit, în pofida turbulenţelor lăuntrice din Gallia comată, Caesar constatase eforturi de a unifica triburile gallice sub egida unui stat civilizat, de tip elenistic, destinat să se încorporeze în „ lumea locuită", oikoumene. Asemenea strădanii fuseseră opera arvernului Celtillus, vergobret sau căpetenie, tatăl lui Vercingetorix. Suspectat de aspiraţie la ceea ce Iulius Caesar definea ca regnum, Celtillus fusese omorât (Caes., G., 7, 4, 1). Ulterior Vercingetorix va relua eforturile părintelui său. Deocamdată Caesar observa că triburile gallice erau mai cu seamă preocupate de seminţia care, printre ele, ar fi dobândit preeminenţa asupra celorlalte. Totuşi el a remarcat că vergobretul, căpetenia helveţilor, Orgetorix, încheiase o alianţă cu haeduanul Dumnorix şi cu sequanul Casticus, pecetluită prin jurământ, de a prelua împreună conducerea Galliei comate şi de a constitui un stat gallie unificat: „îşi jură credinţă între ei şi nădăjduiesc ca, prin acapararea regalităţii, să pună stăpânire pe întreaga Gallie, datorită celor trei seminţii cele mai puternice şi mai influente de acolo", inter sefidem et ius iurandum dant regno occupato per tres potentissimos ac firmissimos populos totius Galliae şese potiriposse speram (Caes., G., 1, 3, 8). Orgetorix fusese dat în judecată de propriul său trib. Se baza pe numeroşi partizani, însă adversarii săi erau mai numeroşi. A trebuit, în 59 î.C, să se sinucidă (Caes., G., 1, 4). Din umbră Roma manevrase împotriva lui Orgetorix. Proiectul lui Orgetorix fusese conceput sub dubla presiune a ameninţărilor, romană şi germanică. Pentru că germanul Ariovistus relua şi el planul unificării Galliei, în profit propriu şi în interesul germanicilor suebi³.

începând din 72 î.C, Ariovistus dezvoltase cu energie însuşirile militare ale suebilor. îi condusese din actualul Brandenburg, unde locuiseră, până pe malurile Rinului. Din 61 î.C, căuta prilejul să treacă Rinul şi să se infiltreze în Gallia. Până la urmă Ariovistus se instalase în Alsacia actuală. Dar ameninţarea romană, operată de consulul Quintus Metellus Celer, îl determinase să se oprească acolo. Iulius Caesar, cu abilitatea sa caracteristică, i-a manipulat pe galii, fluturându-le, în faţa ochilor, „primejdia germanică", ca şi pe suebi, cărora le sugera ideea „pericolului gallie". Nu a început prin a-l combate pe Ariovistus, inamic redutabil, ci, dimpotrivă, l-a calmat, chiar sedus, la debutul consulatului său, cu titlul de rege prieten al poporului roman, confirmat de senat (Caes., G., 1, 35, 4). Concomitent, după ce Republica păruse a abandona facţiunea filoromană din rândurile haeduilor, Caesar se înfăţişa, în ochii acesteia şi, în general, ai gallilor, ca salvatorul onoarei romane şi protectorul celţilor.

174

Eugen Cizek

Cu toate acestea, un alt eveniment a oferit lui Caesar pretextul intervenţiei militare directe în Gallia comată. Sub presiunea celor o sută de mii de suebi, care intenţionau să-i atace, helveţii din actuala Elveţie, şi-au incendiat aşezările şi s-au reunit la nord de actualul lac Leman, în vederea unui exod masiv, sortit să-i conducă, prin Gallia comată, tocmai la Qcean, în ţinutul santonilor. Practicând deformarea istorică, Caesar afirmă că; dacă s-ar fi instalat acolo, helveţii ar fi ameninţat Gallia narboneză, în speţă ţinutul tribului supus Romei al tolosaţilor, foarte apropiat de meleagurile santonilor (Caes., G.,' 1, 10, 2). In realitate, santonii se aflau la 200 de km de ţinutul tolosaţilor. Ceea ce constituia, în antichitate, o distanţă respectabilă. Totodată, în virtutea aceleiaşi tehnici a deformării istoriei, Caesar majorează considerabil numărul helveţilor şi secondanţilor acestora, evaluat de el la 368.000 de indivizi, inclusiv 92.000 de luptători (Caes., G., 1, 29, 2). Reiese din alte mărturii că nu se află în cauză decât jumătate - ori chiar mai puţin — din cifrele furnizate de Caesar (G., 1, 29, 2-3; contra, App., Ciu., 1, 3; Oros., HisL, 6, 7, 5). Asociaţii helveţilor erau alţi celţi, ca boii sau boienii, de curând alungaţi de suebi. Reacţia lui Caesar a fost promptă, căci el trebuia să ocrotească Gallia narboneză. într-adevăr, în cursul lui martie 58, helveţii ocupă Genua (azi Geneve), oraş al allobrogilor din Gallia narboneză, şi se pregătesc să traverseze peste un pod fluviul Ron (azi Rhone), ca să treacă, prin teritoriul roman, spre zone din Gallia comată (Caes., G., 1, 6, 2-4). Caesar soseşte în marş forţat de la Roma în Gallia narboneză. Operează j aici noi recrutări de soldaţi, căci nu dispusese decât de o legiune. Cu forţele sale, se instalează în faţa Genuei şi blochează podul de peste Ron, Rhodanus (Caes., G., 1, 7, 1). El afirmă că eşuaseră tratativele purtate cu helveţii. Aceştia au încercat să împrumute b altă cale de emigraţie: au trecut prin teritoriile sequanilor şi haeduilor. Caesar pătrunde în Gallia comată, sub pretextul jafurilor săvârşite de helveţi pe pământurile aliaţilor Romei. După o serie de ciocniri succesive, lângă Bibracte, el zdrobeşte gloatele helveţilor, în iunie 58 î.C. Coboară de pe cal şi luptă pe jos, alături de soldaţii săi (Caes., G., 1, 9-26). Helveţii supravieţuitori cer pace, se întorc în vechile lor locaşe, unde supravieţuiesc numai datorită subsidiilor de alimente, trimise de romani, deşi luate de la allobrogi (Caes., G., 1, 27-28). încât Caesar a putut trece la cucerirea întregii Gallii libere. Războiul s-a învederat mai dificil decât îl prevăzuse el. A pretins că fusese I constrâns la campania împotriva lui Ariovistus de solicitările de ajutor, de salvare, I implorate lui de solii gallilor şi de adunarea generală a triburilor celtice (Caes., G.,l. 30-32). După negocieri neizbutite (Caes. G., 1, 33-36), forţele romane, la mijlocul lui jg septembrie 58 şi în sudul Alsaciei actuale, au înfrânt şi masacrat masele luptătorilor suebi. Au fost măcelăriţi chiar copiii şi femeile (Caes., G., 1, 48-53). Suebii pierduseră, . poate, 80.000 de oameni. Puţini dintre ei, inclusiv Ariovistus, au supravieţuit: au trecut Rinul în Germania (Caes., G., 1, 53, 2-3), unde, în mare parte, au fost masacraţi de alte ^: triburi germanice (ibid., 1, 54,1). Astfel Caesar a încheiat anul 58 î.C, convins că devenise adevăratul stăpân al Galliei comate (Caes., G., 1, 54, 2). Se înşela, cel puţin parţial, în anii următori, l-au aşteptat îndelungate operaţii militare de curăţire. Zadarnic crezuse Caesar că întreaga Gallie era „pacificată", „liniştită", pacata (G., 2, 1, 2). Aprehensiunea, prilejuită de m suebi, trecuse. Instalat în Gallia cisalpină, Caesar află, la începutul lui 57 î.C, că belgii constituie, în centrul şi în nordul Galliei comate, o mare alianţă antiromană. în fruntea trupelor sale,

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

175

întărite de două noi legiuni, recrutate în Gallia cisalpină, în primăvara şi în vara lui 57, Caesar îi nimiceşte pe belgi. La sfârşitul verii anului 57, este rândul nervilor, din extremul nord al Galliei, să fie învinşi (Caes. G, 2, 3-33). Publius Crassus, legatul lui Caesar, primeşte supunerea triburilor de pe ţărmul Oceanului (Caes., G., 2, 34). întreaga Galie comată părea din nou „pacificată", pacata (Caes., G„ 2, 35, l-3; 7, 1). Senatul decretase cincisprezece zile de rugăciuni de mulţumire, supplicatio, şi intenţiona să înceapă structurarea unei noi provincii (DC, 39, 25, 1). în cursul lui 56 î.C, trupele romane trebuie totuşi să lupte din nou împotriva seminţiilor de pe litoralul Oceanului şi să supună Aquitania (Caes., G., 3, 7-27). în 55 î.C, proconsulul se hotărăşte să lichideze centrele sau izvoarele rezistenţei gallilor, adică acelea situate în Germania şi în Britannia. El trece Rinul şi operează o demonstraţie de forţă în inima Germaniei: nu se angajează în operaţii îndelungate, în imensitatea meleagurilor transrenane (Caes., G., 4, 16-l9). Totuşi îndeosebi celţii din insula Britanniei alimentau turbulenţa şi împotrivirea fraţilor de sânge din Gallia. Unele triburi celtice locuiau de altfel pe ambele ţărmuri ale Mării Mânecii (Caes., G., 4, 20-22). Caesar decide aşadar, la sfârşitul verii anului 55, să întreprindă, cu ajutorul flotei sale, o expediţie de intimidare şi de pedepsire în Britannia însăşi. Trece Marea Mânecii şi pătrunde în Britannia. Se pare că, în pofida aserţiunilor propagandistice ale lui Caesar, campania din Britannia a fost un semieşec. Cu toate că Caesar repurtase anumite victorii asupra triburilor din Cantium (Kant). în ultimă instanţă expediţia lui Caesar în Britannia rezidase tot într-o demonstraţie de forţă. Caesar a părăsit Britannia. Romanii nu erau încă pregătiţi să se implanteze într-o insulă rece, scăldată în ceaţă şi foarte slab cunoscută de ei. Dar, în timpul lunilor petrecute de Caesar în Britannia, diverse triburi gallice se revoltaseră împotriva dominaţiei romane, în 54 şi în 53 î.C; le nemulţumeau oamenii de afaceri, negotiatores, romani, recrutările de soldaţi, confiscările de grâne şi impozitele percepute de Caesar. Ca şi căpeteniile impuse lor de către proconsul. Răsculaţii, conduşi de Ambiorix, repurtaseră chiar victorii. Distrug legiuni în nordul Galliei. Caesar este obligat să solicite şi să obţină o legiune de la Pompei, recrutată în Gallia cisalpină, la care se adaugă încă două înrolate de legaţii lui Caesar. în cele din urmă Caesar înăbuşă insurecţia. Pe de o parte Caesar întâmpină dificultăţi la Roma, iar căpeteniile gallilor înţeleg că trebuie să-şi unească eforturile. Răscoala lui Ambiorix era preludiul unei rebeliuni generalizate.

Revolta generală a lui Vercingetorix: Gallia comata, provincie romană

La începutul anului 52 î.C, o insurecţie generală cuprinde practic întreaga Gallie comată. Se revoltă chiar şi haeduii, nemulţumiţi de exacţiunile administraţiei romane şi ale oamenilor de afaceri. Arvernii se situează în fruntea mişcării insurecţionale, dar semnalul îl dau carnuţii, cu prilejul unor rituri de iarnă, celebrate de druizi. Căpeteniile gallilor mizau pe implicarea excesivă a lui Iulius Caesar în viaţa internă a Republicii (Caes., G., 7,1, l-2). Ei reclamă „libertatea Galliei cu primejduirea vieţii lor", sui capi-tis periculo Galliam in libertatem (Caes., G., 7, 1, 5). Semnalul insurecţiei este dat de carnuţi, care iau cu asalt Cenabum (azi Orleans), unde masacrează oamenii de afaceri romani, stabiliţi în această aşezare oppidană, inclusiv pe intendentul aprovizionării romane {Caes., G., 7, 3, 1.). Zvonul declanşării revoltei se propagă. în fruntea mişcării rebelilor este desemnat arvemul Vercingetorix, un autentic geniu militar şi om politic

176

Eugen Cizek

performant. El şi-a îndemnat compatrioţii să se răzvrătească pentru libertatea Galliei. „Este proclamat rege de ai săi", rex ab suiş appellatur (Caes. G., 7, 4, 4). Vercingetorix I recrutează un număr fix de soldaţi din toate triburile, fabrică arme, dezvoltă o cavalerie eficientă. Impune o disciplină de fier armatei sale, organizate după modelul forţelor militare romane şi elenistice. Orice abatere este pedepsită cu maximă cruzime (Caes., G., 7, 4, 7-l0). Vercingetorix era inteligent, înzestrat cu o fantezie bogată şi cu o fervoare autentic mistică. El intenţiona — şi parţial şi-a pus în practică scopurile - să creeze în Gallia un puternic stat de tip elenistic. A bătut monedă şi a pus să i se ridice statui din aur, ca însemn al suveranităţii sale, care îl figurează fie cu capul descoperit, fie cu acesta acoperit. în dreapta sa, era reprezentat soarele, Apollo sau zeiţa Minerva. Reîntors grabnic în Gallia, Caesar, în fruntea a zece legiuni, face apel la toate resursele sale de mare comandant militar, ca să juguleze această rebeliune generalizată a gallilor.

în afară de cavalerie, Vercingetorix dispunea de 80.000 de infanterişti (Caes., G., 8, 44, 3). încerca să-l blocheze pe Caesar în Gallia narboneză şi exercita presiuni chiar asupra capitalei provinciei, Narbo Martius. însă riposta lui Caesar nu se lasă aşteptată. Fortifică Narbo şi, în plină iarnă, îşi lansează soldaţii, printre troienele de zăpadă, în Masivul Central actual, inima rebeliunii. La Vienna, concentrează cavaleria sa, aleargă să apere Narbo, se întoarce în ţinutul allobrogilor. De aici, în marş forţat, prin văile Ronului şi ale râului Arar (Saone), ajunge la tribul lingonilor, unde se aşază în fruntea celor două legiuni comasate acolo. La comanda acestor legiuni, la sfârşitul lui februarie 52, intră în Agedincum (azi Sens; Caes., G, 7, 7, 10, 1; Plut., Caes., 26; DC, 40, 33, 2; Oros., Hist., 7, 11, 2). în martie şi aprilie 52, urmează un război de poziţii şi de asedii. Vercingetorix asediază Gorgobina, rămasă fidelă Romei, pe când Caesar recuperează Cenabum, trecut prin foc şi sabie, pătrunde în ţinutul biturigilor, aliaţi de nădejde ai lui Vercingetorix, şi ia cu asalt capitala lor, opulenta aşezare oppidană Avaricum; masacrează, aproape în totalitate, populaţia acesteia. în iunie al anului 52, Caesar atacă teritoriile arvernilor. Asediază în zadar Gergovia, capitala acestora şi a întregii Gallii, în care se închisese Vercingetorix (DC, 40, 36-37; dar şi Caes., G., 7, 44-51). Trei legiuni încearcă zadarnic un asalt împotriva Gergoviei. într-o singură zi, romanii pierduseră cel puţin 700 de soldaţi (Caes., G., 7, 51, 4). Haeduii, dintre care o parte simula încă loialitatea faţă de Roma, trec de partea rebeliunii. Eşecul suferit de Caesar la Gergovia a avut un răsunet deosebit în întreaga Gallie. însă proconsulul face joncţiunea cu cele patru legiuni, comandate de Titus Labienus, legatul său, recrutează numeroase unităţi de cavalerie printre triburile germanice aliate Romei. într-o bătălie în câmp deschis, cavaleria lui Caesar nimiceşte pe cea a lui Vercingetorix (Caes., G., 7, 56-57). Dat fiind importanţa cavaleriei gallice, Vercingetorix suferise o pierdere ireparabilă. A devenit limpede pentru Vercingetorix că nu mai putea câştiga nici o bătălie în câmp deschis. Atunci a decis să practice o veche tactică a gallilor, adică aceea de a se închide într-o aşezare intensiv fortificată, de zidurile cărora adversarul să se izbească şi să-şi uzeze forţele. Această tactică va fi preluată de armata franceză, care o va practica fără succes în războiul franco-prusian din 1870-l871, de pildă la Metz, şi mai recent, la Dien Bien Phu. încât Vercingetorix s-a închis cu 80.000 de militari în Alesia, puternică aşezare oppidană, situată la jumătatea drumului dintre teritoriile haeduilor, acum fideli rebelilor, şi lingonii, rămaşi credincioşi Romei. A fost o greşeală fatală. în mod normal Alesia nu putea adăposti mai mult de 20.000 de luptători. Pe de altă parte, înainte de a închide porţile, Vercingetorix nu a scos din acest centru întărit femeile şi copiii. Caesar a venit să-l asedieze cu aproape toate forţele sale: zece, ulterior unsprezece legiuni. Alesia, plasată la o altitudine respectabilă, în vârful unei coline,

părea de necucerit. Dar romanii au construit, pe o lungime de zece mile, lucrări de fortificaţii, în vederea împiedicării unui atac neaşteptat al asediaţilor (Caes., G., 7, 69; 72-74). închis în Alesia, Vercingetorix constată că proviziile se vor termina repede, chiar riguros raţionalizate (Caes., G., 7, 71, 4-9). O armată gallică vine în ajutorul lui Vercingetorix, pentru a-l despresura. Era comandată, printre alţii, de Commius, care luptase în Britannia, sub ordinele lui Caesar şi, deci, în rândurile romanilor. Această armată număra 200.000 de oameni. Intre timp foamea făcea ravagii în Alesia, unde propunerea lui Critognatus de a se recurge la antropofagie este respinsă (Caes., G., 7, 77-78). Armata de ajutor soseşte, iar asediaţii încearcă să străpungă încercuirea. Dar ambele operaţii eşuează: armata lui Commius este înfrântă şi pusă pe fugă (Caes., G., 7, 79-88). Nu îi rămâne lui Vercingetorix decât să predea Alesia. Şi să se predea el însuşi. Caesar descrie numai în patru cuvinte capitularea lui Vercingetorix: „Vercingetorix se predă, armele sunt aruncate la picioarele lui Caesar", Vercingetorix deditur, arma proiciuntur (Caes. G., 7, 89, 5; şi Plut., Caes., 27; Fior., Tabell., 3, 10; DC, 40, 41). Acest eveniment se petrece, probabil, la 27 septembrie 52. Caesar pune în lanţuri pe Vercingetorix, ulterior târât în convoiul ce va însoţi triumful său. în 46 î.C, vergobretul - rex al gallilor va fi executat în temniţă.

Capitularea Alesiei pune de fapt capăt rebeliunii şi greului război prilejuit de ea. Principalele triburi răsculate, cel al arvernilor şi cel al haeduilor, se supun Romei (Caes., G., 7, 90, l-3). Grosul prizonierilor este împărţit soldaţilor romani: se distribuie un prizonier, transformat în sclav, fiecărui militar roman (Caes., G., 7, 89, 5). Aproximativ 40.000 de galii sunt reduşi la condiţia de sclavi. în continuare urmează operaţii de curăţire. Biturigii şi cârmiţii sunt biruiţi în iarna 52-51 î.C. Sunt supuse şi anumite triburi ale belgilor, ca şi Aquitania, până în primăvara anului 50 î.C. Intre vara anului 51 şi cea a lui 50, teritoriile cucerite sunt riguros organizate. Este probabil că Iulius Caesar a proclamat Gallia comata provincie romană. în orice caz graniţele Imperiului au fost statornicite pe Rin şi pe coasta Oceanului. O mare acţiune militară lua sfârşit după opt ani de luptele grele, adesea penibile pentru romani .

Agitaţia politică la Roma după 59 î.C.

în cei opt ani ai războiului gallie, în care Caesar îşi asigurase o glorie comparabilă celei a lui Pompei, o agitaţie politică febrilă zguduise din temelii vechile instituţii republicane ale Cetăţii-Oraş-Stat, prelungită de un vast imperiu teritorial. Incapacitatea de a acţiona a senatului devenise manifestă. Desigur, în rândurile sale, existau încă numeroşi optimaţi, care apărau cu deznădejde nu numai privilegiile aşa-numitei nobi-litas, ci şi libertăţile Republicii. Li se adăugau şi alţi senatori, care, precum Cicero, nu erau optimaţi, însă militau ferm pentru salvgardarea republicii şi pentru reconcilierea, înţelegerea, concordia, cetăţenească. Chiar şi destul de numeroşi populares erau încă republicani. Pentru cei mai mulţi devenise totuşi evident că vechiul regim politic era desuet, caduc, şi că se punea numai problema senatorului care va instaura o putere personală, de factură monarhică. Deoarece cuceririle aduse de unii, armatele pe care le comandau, avuţiile lor, clientelele făurite de ei prilejuiau mai mulţi candidaţi la puterea supremă. Triumviratul însuşi, pe termen mediu, nu numai lung, era condamnat disoluţiei. Dezordinele, efervescenţa politică s-au accentuat, în proporţii alarmante,

178

Eugen Cizek

după încheierea consulatului asumat de Iulius Caesar. La început, dominaţia lui Pompei, în absenţa lui Caesar, care uneltea însă de la distanţă, apărea ca ineluctabilă. Coaliţia triumvirilor totuşi funcţionează încă normal. Aderarea lui Pompei la triumvirat generase o ruptură totală între el şi optimaţi. Va fi necesar aproape un deceniu pentru ca să fie depăşită, transgresată, această ruptură. După plecarea lui Caesar, populares se comportă ca stăpânii Romei. Ei se servesc de radicalismul lui Clodius, tribunul plebei. Fără îndoială, mai târziu va surveni o reacţie conservatoare, de care Pompei va avea tendinţa să se apropie. Bătălia politică, în anii 58 şi 57 î.C, s-a încins în jurul unei probleme juridice, încărcate însă cu pregnante conotaţii politice. Efectele practice ale acestui contencios nu vor întârzia să se manifeste. Se pune problema ce ar trebui să aibă prioritate: starea de urgenţă, stipulată de un senatus consultum ultimum, sau dreptul de apel la popor, ca judecător suprem, în cazul condamnării la pedeapsa capitală, aşa-numitul ius prouocationis. Popularii radicali şi Clodius susţineau că acest drept de apel subsista şi în cazul aplicării stării de urgenţă, pe când tradiţionaliştii şi nu numai ei afirmau că senatusconsultul ultim suspenda, pe durata funcţionării lui, ius prouocationis. Am constatat că această dilemă agitase viaţa politică romană încă în 63 î.C, în timpul procesului intentat lui Rabirius. Clodius militează fervent pentru soluţia popularilor.

Ţintele lui Clodius şi ale altor populari sunt cei mai eminenţi republicani: Cato cel Tânăr, calificat ulterior ca din Utica, leader-ul optimaţilor intransigenţi, şi Cicero. Cato n-a încetat niciodată, în timpul războiului gallic, să conteste acţiunile lui Caesar în Gallia şi să reclame rechemarea lui la Roma. încă după 10 decembrie 59 î.C, când a asumat tribunatul plebei, Clodius a publicat o propunere a sa, o rogatio, ce prevedea transformarea insulei Cipru în provincie romană şi a încercat să-l convingă pe Cato să preia aplicarea unei asemenea măsuri. Cato a început prin a se împotrivi cu străşnicie, însă Clodius a obţinut votarea unui plebiscit prevăzând anexarea Ciprului şi misiunea lui Cato de a conduce operaţia respectivă. O dispoziţie adiţională, menită să prelungească îndepărtarea lui Cato din Roma, stipula şi misiunea de a repatria la Roma cetăţenii săi ai Bizanţului, surghiuniţi din acest oraş. Măsura a fost pusă în practică în plin conflict între Cicero şi Clodius. Cato a mers în Cipru, l-a detronat pe Ptolemaios, fratele regelui Egiptului şi suveranul insulei de acum înainte anexate provinciei romane a Ciliciei. Lupta politică împotriva lui Cicero a fost mai dificilă şi mai îndelungată din pricina rezistenţei opuse de fostul consul. Cicero era convins că Pompei îl va susţine. Clodius obţine votarea prin plebiscite, la 3 ianuarie 58, a patru propuneri, rogationes, ale sale. Cel dintâi plebiscit stabilea gratuitatea distribuţiilor de grâu plebei nevoiaşe, frumentare, astfel reţinute în Roma, ca masă de manevră. Al doilea plebiscit restaura total dreptul de asociere în colegii, diminuat şi reglementat în 64 Î.C. Un al treilea limita dreptul magistraţilor superiori de a lua auspiciile, în zilele de scrutin electoral, iar al patrulea subordona radierea cuiva de pe lista senatorilor, album, a acordului complet între cei doi censori (Cic, Şest., 25, 55; DC, 38, 13). Cicero nu s-a împotrivit şi, chiar mai mult, l-a convins pe tribunul Lucius Ninnius Quadratus să nu recurgă la dreptul lui de veto. Nădăjduia să-l calmeze pe Clodius. Deloc liniştit, acesta, susţinut de consulii Piso şi Gabinius, obţine, la începutul lui martie 58, votarea unei legi care sancţiona cu exilul tradiţional (interzicerea apei şi focului: DC, 38, 13-l8) pe orice roman vinovat de a fi ordonat executarea unui concetăţean, fără a-i fi acordat dreptul de apel la popor. Caesar propusese lui Cicero, care refuzase, să-l desemneze ca legat al său în Gallia, iar Pompei şi Crassus nu au susţinut efectiv cauza lui Cicero. Marele orator şi

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

179

om politic a părăsit Roma. în primăvara anului 58 de altfel, un plebiscit suplimentar decidea, expressis verbis, exilarea lui Cicero şi confiscarea bunurilor lui. Cicero a trebuit să se refugieze în Grecia. încurajat de succesele sale, Clodius începe să-l atace pe Pompei (Plut, Pomp., 48, 5-6). Clodius se detaşa de triumviri şi începea să lucreze numai pentru sine. Mai curând sau mai târziu, el şi-a făurit numeroase colegii pur politice, în care a înrolat bande de plebei săraci, inclusiv cete de răufăcători. La alegerile consulare, din iulie 58, pentru anul 57, se realizează alegerea unui optimat înveterat, Publius Lentulus Spinther, şi a unui inamic al lui Pompei şi fost cumnat al acestuia, Quintus Metellus Nepos. Se producea un reviriment al optimaţilor şi al atitudinii lui Pompei, care se temea că va ucis de spadasinii lui Clodius.

Pe de o parte triumvirii se întorc împotriva lui Clodius, iar Pompei înţelege că prezenţa lui Cicero poate asigura stabilitatea instituţiilor. Interveneau în această schimbare de conduită nu numai ezitările şi inabilităţile politice ale lui Pompei, ci şi, după părerea noastră, un ataşament al lui, cel puţin parţial, faţă de legalitatea republicană. în plus, dintre cei zece tribuni ai plebei aleşi pentru anul 57, opt sunt favorabili lui Cicero. încă din iunie 58, tribunul Ninnius Quadratus se pronunţă pentru rechemarea din exil a lui Cicero. Dar iniţiativa sa fusese blocată de un veto al altui tribun, Aelius Ligus, trabant al lui Clodius. Abia la 4 august 57, comiţiile centuriate, cea mai venerabilă adunare populară a Republicii, votează o lege, propusă de cei doi consuli şi sprijinită din umbră de Pompei şi de Caesar, care proclamă rechemarea din exil al lui Cicero şi restabilirea tuturor drepturilor lui (Cic, Şest., 50, 107; 58, 123; 59, 126; 61, 129-l30 etc). Cicero debarcă la Brundisium, de unde practic reintră, la 4 septembrie 57 î.C, purtat pe braţe de italici până la porţile Romei. încep să se ivească fricţiuni între Cicero triumfător şi Pompei, ca şi discordii în interiorul triumviratului. Cicero susţine însă votarea rugăciunilor de mulţumiri aduse lui Caesar pentru victoriile repurtate în Gallia. Dezordinile se înmulţesc la Roma, străbătută îndeosebi noaptea de tot felul de tâlhari, dar, chiar şi în plină zi, de bandele lui Clodius. Titus Annius Milo, tribun al plebei în acest an (57) şi viitor pretor în 54 î.C, începe să adune cete de spadasini, pe care el, „campion" al senatului, să le contrapună bandelor lui Clodius. Din pricina perturbării necontenite, alegerile pentru consulii anului 56 se desfăşoară după debutul anului consular, la mijlocul lui ianuarie (56). Sunt aleşi consuli un optimat convins, Gnaeus Cornelius Lentulus Marcellinus, şi un nepot prin alianţă al lui Caesar, Lucius Marcius Philippus. Este adevărat că edil fusese ales vrăjmaşul lui Cicero, Publius Clodius. Acesta din urmă acuză în justiţie de folosirea forţei (procese de ui), în februarie, pe Milo, apărat de Pompei, atacat verbal la tribunal de edil. Iar, în 4 aprilie, în alt proces „despre forţă", de ui, este acuzat Publius Sestius, pe care Cicero îl apără cu strălucire. Cu această ocazie, el lansează un program complex de „înţelegere a ordinelor", concordia ordinum. Cu siguranţă a ordinului ecvestru, de care a rămas ataşat toată viaţa, şi a ordinului senatorial. Caesar îşi avea propriile calcule: el dorea prelungirea mandatului său proconsular, al cărui sfârşit se apropia. Pentru a încheia un război a cărui prelungire o conştientizase perfect. Pentru a-şi consolida o bază militară, indispensabilă construirii unei puteri personale viguroase. Pe de altă parte, Caesar înţelegea că, în condiţiile tribulaţiilor politice necontenite, triumvirii vor resimţi nevoia stringentă a refacerii coeziunii cartelului lor. Deocamdată sprijinul triumviratului îi era necesar.

Triumvirii erau constrânşi să reacţioneze nu numai împotriva lui Clodius, ameninţărilor proferate de el şi susţinute de bande înarmate. Ei trebuiau să stopeze şi revirimentul dobândit de tabăra optimaţilor. Se adăugau interese multiple - nu numai

180

Eugen Cizek

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

181

ale lui Caesar — care puteau fi mai lesne servite în trei decât prin acţiuni singulare. Optimatul Lucius Domitius Ahenobarbus îşi anunţase intenţia de a candida la consulat pentru anul 55, cu un program care prevedea suprimarea comandamentului militar al lui Caesar în Gallia. în acord cu unul dintre consulii în funcţiune, Lentulus Marcellinus, sugerase tribunului plebei, Publius Rutilius Rufus, să propună revizuirea legii Iulia din 59, referitoare la pământul campanian, ager Campanus. Cicero susţinea acest proiect, care îl situa în conflict cu Iulius Caesar, ca şi cu Pompei, ce desfăşura această parcelare şi repartizarea de loturi agricole veteranilor lui. încât, în 15 aprilie 56 î.C, la Luca, în Etruria, de fapt la graniţa Galliei cisalpine, triumviratul se reînnoieşte şi se prelungeşte. Era o nouă şi grea lovitură administrată instituţiilor Republicii. Cicero a rămas perplex şi chiar deznăjduit. Pentru o vreme şi-a pierdut chiar speranţa salvării regimului republican. Exclamă, referindu-se la lupta pierdută împotriva triumvirilor: „ştiu că arn fost un măgar veritabil", scio me asinum germanum fuisse (Cic, Att., 4, 5, 5). Noi am spune „bou curat". Desigur, mai târziu el va reîncepe să nădâjduiască în salvgardarea „constituţiei" republicane.

Dar ce prevedea acordul de la Luca? Caesar, care cumpărase sprijinul a două sute de senatori, obţine prelungirea sau prorogarea fără limită a mandatului proconsular în Gallii. în plus, dreptul de a avea zece „legaţi" (printre care se va număra şi Quintus Cicero, fratele consularului), recunoaşterea oficială a legiunilor recrutate. Pompei şi Crassus vor fi aleşi consuli pentru anul 55. în continuare Pompei va guverna cele două Hispanii, iar Crassus Siria. Aceasta urma să constituie baza unor operaţii militare decisive, întreprinse împotriva părţilor şi destinate să-i asigure lui Crassus o glorie similară celor dobândite de ceilalţi doi triumviri. Pentru moment, Domitius Ahenobarbus va fi stopat. Caesar promite să-şi trimită soldaţii să voteze la Roma, la alegerile consulare. Zadarnic la începutul lui noiembrie 56 î.C. Cato cel Tânăr s-a întors din Cipru încărcat de o bogată pradă de război, pusă la dispoziţia statului. Spre a împiedica manevrele consulului Lentulus Marcellus, suporter al lui Domitius Ahenobarbus, partizanii triumvirilor obţin amânarea — din nou — a alegerilor consulare, dincolo de 1 ianuarie 55. Profitând de calmarea obligatorie a operaţiilor militare, sub conducerea tânărului Publius Crassus, foarte numeroşi soldaţi ai lui Caesar, aflaţi în permisie, invadaseră Câmpul lui Marte şi votează masiv la alegerile consulare din ianuarie 55, pentru anul în curs. Cato nu poate să-l determine pe Domitius Ahenobarbus să j persevereze. Sunt aleşi consuli Pompei şi Crassus. Toţi pretorii şi opt tribuni din zece sunt exponenţi ai triumviratului (Plut., Caes. 52, 2; DC, 39, 31). Numai censura scapă de sub controlul i triumvirilor, însă legislaţia lui Clodius îi amputase parte din competenţe. în martie 56, tribunul plebei Trebonius impune greu votarea unei legi Trebonia. Cato, care se opunea acestei lex, este încarcerat temporar, iar cei doi tribuni ostili triumviratului sunt împiedicaţi să participe la votare. Au loc ciocniri de stradă, soldate cu patru morţi şi lovituri corporale grave. Proconsulatul Hispaniilor îi era conferit lui Pompei pe cinci ani, iar cel al Siriei şi al zonelor limitrofe lui Crassus, pe aceeaşi durată. Ambii aveau la dispoziţie legiunile, de care opinau că aveau nevoie. Puteau să declanşeze şi să dirijeze operaţii militare, după cum credeau de cuviinţă. Imediat după aceea, cei doi consuli determină votarea unei legi, care le poartă numele: lex Licinia Pompeia. Se stipulează prorogarea imperium-ulni proconsular al Galliilor asumat de Caesar, până în 50 î.C. Totodată, până în aprilie 55, Gabinius restaurează pe Ptolemaios XI Auletes pe tronul Egiptului (Str., 17, 1, 11; App., Ciu., 5, 8, 33; DC, 39, 57-58). Programul esenţial al revivificării

rrimviratului era realizat. încât, în noiembrie 55, se „îngăduie" lui Lucius Domitius Ahenobarbus să fie ales consul. Este însă flancat de Appius Claudius Pulcher, socrul primului fiu al lui Pompei. Obsedat de un gigantic triumf militar, de câştigat în Orient, Crassus pleacă în Siria, în aceeaşi lună noiembrie a anului 55 î.C. (Plut., Crass., 16, 4; App., Ciu., 2, 18, 60; DC, 39, 39, 6).

La Roma, agitaţia, frecvent scăldată în sânge, nu s-a calmat, ci, dimpotrivă, a atins cote înalte, paroxistice. Ca să evite imixtiunea lui Domitius Ahenobarbus, consul în funcţiune şi deci „preşedinte" al comiţiilor electorale, Pompei a amânat, din lună în lună, alegerile consulilor anului 53 î.C. încât anul 53 a început şi s-a desfăşurat, preţ de multe luni, fără consuli. încă în 56 şi în 55 î.C, anii începuseră fără consuli: totuşi alegerile se desfăşuraseră în ianuarie. în 53 î.C, Pompei, în plină şi incontestabilă dominaţie, s-a înţeles cu „interregele" momentului şi cu tribunii plebei să fie, în sfârşit, aleşi consulii anului. Sunt aleşi Gnaeus Domitius Calvinus, devenit fervent partizan al lui Caesar, după ce se opusese votării în 59 a legislaţiei lui Vatinius, şi optimatul conservator intransigent Marcus Valerius Messala. „Cezarianul" Lucius Memmius a fost înfrânt. Această gravă disfuncţionalitate a sistemului instituţional, care determinase amânarea îndelungată a alegerilor consulare, ilustrează clar un fenomen revelator: mecanismul „constituţional" al Republicii se „gripase".

Cu toate acestea, au intervenit şi alte evenimente grave. în 53 şi în 52 î.C, anarhia se înstăpâneşte în Roma. Bandele rivale ale lui Clodius şi Milo parcurgeau, fără încetare, străzile Romei, unde purtau între ele lupte crâncene. De fapt, cetele lui Clodius au determinat şi ele amânarea nesfârşită a alegerilor consulare pentru anul 52. Milo a candidat fără succes la alegerile consulare pentru anul 52. Clodius candida la demnitatea de pretor. Bătălia între trupele rivale înarmate a cuprins strada. Competiţia electorală rămânea fără rezultat, după alegerea întârziată a consulilor anului 52. Acest an debutase nu numai fără consuli, ci şi fără interregi. în după-amiaza zilei de 20 ianuarie 52 î.C, Milo, însoţit de soţia sa şi de un grup de gladiatori, întâlneşte pe uia Appia o altă trupă de gladiatori, care îl păzeau pe Clodius. Ciocnirea a fost violentă. Sclavii lui Clodius l-au purtat pe braţe pe stăpânul lor, rănit, până într-un han apropiat. Milo şi-a trimis ucigaşii să-l lichideze definitiv pe Clodius.

Scandalul a izbucnit cu o forţă de nebănuit. Clodius avusese la Roma numeroşi suporteri. Senatorii, refugiaţi pe Palatin, nu au putut desemna decât un „interrege", interrex, în persoana lui Marcus Aemilius Lepidus. Partizanii lui Clodius incendiaseră Capitoliul. în cele din urmă Pompei, ale cărui trupe se aflau la porţile Romei, a fost proclamat de comiţiile centuriate „consul fără coleg", consul sine collega. în senat, Bibulus şi Cato cel Tânăr au susţinut această măsură excepţională. Era o gravă derogare de la regulile funcţionării instituţiilor fundamentale ale Republicii. Era un fel de dictatură mascată de scrupulele lui Pompei. Consulul extraordinar şi unic ia măsuri împotriva violenţei şi la 7-8 aprilie organizează procesul lui Milo. Sub presiunea unui aparat militar numeros şi a mulţimii, Milo, deşi apărat de Cicero, nu a avut nici o şansă. S-a exilat de bună voie la Massilia; a murit în 48 î.C. Era oare deschisă calea unei puteri discreţionare: cine urma s-o preia, Pompei sau Caesar?

Sfârşitul primului triumvirat

Cauza primordială a sfârşitului primului triumvirat a fost dispariţia fizică a lui Crassus, care echilibra puterile oficiale sau neoficiale ale colegilor lui. Opulentul Crassus, „învingătorul" lui Spartacus şi omul manevrelor politice obscure, a încercat în zadar să performeze, din punct de vedere militar, la nivelul colegilor săi de triumvirat. Am constatat că, incitat în parte şi de Caesar, încă din noiembrie 55 î.C, Crassus se precipitase în Siria, în vederea zdrobirii părţilor. Pe lângă setea de glorie existau şi alte motive ale acţiunii lui Crassus. El era cel mai bogat dintre romani; trecuse de şaizeci de ani, dar voia să se îmbogăţească în continuare. La Roma, emersese un miraj al avuţiilor, al resurselor părţilor. în afară de aceasta, se ştia că „imperiul" părţilor era singurul stat important, absolut independent de Roma, care făcea parte din „lumea locuită". Pe de altă parte, se ştia de asemenea că starul arsacid al părţilor era măcinat, mai mult decât oricând, de disensiuni interne. Teritoriile vaste ale acestui stat, care reunea Iranul şi Irakul actual, amplificat necontenit datorită ţinuturilor smulse Seleucizilor, avea mai multe capitale, de la Ecbatana la Hâtra. Arsacizii nu controlau decât foarte aproximativ cele o sută de seminţii, teoretic încorporate „imperiului" sau regatului lor. întreţineau totuşi un comerţ activ cu India şi China. Forţa militară a părţilor nu apăruse niciodată ca redutabilă cu adevărat romanilor. în timp de război, ca un monarh medieval, suveranul părţilor mobiliza cu dificultate pe vasalii săi. Se baza pe o cavalerie grea, ce număra aproximativ şase mii de luptători, catafractarii, înarmaţi cu sabie şi lance, purtând cască şi o platoşă solidă. Dar şi pe o cavalerie uşoară, de patruzeci de mii de oameni, fără armură şi altă apărare, dar extrem de mobilă. Părţii dispuneau de asemenea de arcaşi deosebit de eficienţi. Cu toate acestea dinastia Arsacizilor era minată de nenumărate discordii şi lupte pentru tronul Marelui Rege. Către 57 î.C, Marele Rege Phraates III fusese asasinat de fiii săi; cel mai vârstnic dintre ei se proclamase suveran sub numele de Orodes II, dar era concurat de fratele său Mithridates, care emitea monede sub numele de Arsaces. învins, Mithridates fugise în Siria, unde solicitase ajutor romanilor. Ceea ce însă nu ştiau romanii şi Crassus era că, în momentele de cumpănă, părţii îşi depăşeau rivalităţile interne şi luptau împreună împotriva vrăjmaşilor. Crassus dispunea de efective militare comparabile celor din Gallii. A atacat pe părţi cu şapte legiuni, întrucât a opta păzea provincia Siria. Comanda însă de asemenea contingente militare furnizate de micii regi aliaţi (arabul Alchaudonius şi monarhul Abgar II din Osroene).

In primăvara anului- 54, Crassus a trecut Eufratul la Zeugma şi a invadat Mesopotamia. După câteva victorii locale, în toamna lui 54, Crassus a comis eroarea de a suspenda operaţiile militare şi de a se retrage în Siria. Obsedat de ideea cuceririi Seleuciei, Crassus reia în 53 ofensiva şi, neglijând avertismentele regelui Armeniei, aliatul său, Artavasdes, şi ale propriilor legaţi, Crassus îşi angajează trupele în deşert, unde soldaţii suferă cumplit de sete. Părţii încep prin a refuza confruntarea, ca, ulterior, Surena, comandantul lor, să atace cu arcaşii săi. Crassus abandonează 4.000 de răniţi şi la 1 iunie 53, la Carrhae, este complet zdrobit de Surena. Crassus însuşi cade pe câmpul de luptă. Gaius Cassius va împiedica ocuparea Siriei de către părţi.

Dezastrul de la Carrhae a costat Roma 20.000 de morţi, 10.000 de prizonieri şi acvilele (stindardele-simbol ale armatei romane) a şapte legiuni (Plut, Crass., 31; DC, 40, 26-27 etc). Efectele psihologice şi economice ale acestei catastrofe umilitoare au

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

183

fost imense. Cicero o prezintă ca pe o calamitate maximă (Diu., 1, 16, 29). îndeosebi Carrhae a prilejuit dispariţia triumviratului. Pompei şi Caesar au rămas faţă în faţă. Crassus fusese totdeauna mai apropiat de Caesar decât de Pompei. Prin forţa lucrurilor, Pompei încarna Republica.

La 1 august 52 î.C, Pompei va renunţa la consulatul unic şi îl va împărţi cu Metellus Scipio, clientul său, care îi devenise rudă. Căci Pompei se însurase, pentru a cincea oară, cu văduva lui Crassus, Cornelia, fiica lui Metellus Scipio. într-adevăr, complicaţii de ordin privat contribuiseră la eroziunea triumviratului. în septembrie 54 î.C, Iulia, fiica lui Caesar şi soţia lui Pompei, născuse un băiat, parcă destinat să fie stăpânul Romei. Dar, curând după naştere, muriseră atât Iulia, cât şi fiul ei. Astfel dispăruse una dintre cele mai relevante legături dintre Caesar şi Pompei, care o iubise sincer pe Iulia. La sfârşitul lui 53 î.C, Pompei a respins sugestia de a se căsători cu Octavia, nepoata lui Caesar, care ar fi trebuit să divorţeze de Gaius Claudius Marcellus. Ca şi de a-şi determina propria fiică să divorţeze de Faustus Sulla şi de a se mărita cu Caesar. Căsătoriile, întemeiate pe calcule politice, adesea între rude foarte apropiate, deveniseră o modă la Roma. Pompei a pus capăt baletului său, vechi de două decenii, între facţiunile politice, cu ţelul aproape ostentativ de a se situa deasupra lor. A trecut ferm şi definitiv în tabăra optimaţilor, al căror „leader" politic şi militar a devenit. Vremea triumviratului trecuse .

Preliminariile războiului civil

Devenea ineluctabilă o înfruntare politică şi militară, de proporţii incalculabile, între Pompei şi Caesar. Era inevitabilă înjghebarea unei coalizări a pompeienilor şi a republicanilor, de sorginte optimată. De fapt, republicanismul lui Pompei fusese totdeauna ezitant. Dorea cu ardoare puterea personală, dar cu respectarea relativă a unei anumite legalităţi republicane. Pe de altă parte, republicanii intransigenţi nu aveau altă alegere decât tabăra lui Pompei. Atât Pompei, cât şi republicanii erau condamnaţi să se alieze între ei.

Sperau oare republicanii ca, după o înfrângere decisivă a lui Caesar, să-l elimine şi pe Pompei? Probabil. Se gândea oare Pompei ca, după lichidarea lui Caesar, să se debaraseze de republicani? Probabil, însă în domeniul istoriei calculele asupra a ceea ce ar fi putut să se producă nu valorează prea mult. Cassius Dio va afirma că cei doi triumviri rămaşi în viaţă, adică Iulius Caesar şi Pompei, fuseseră totdeauna foarte diferiţi între ei. Pompei nu dorea al doilea loc în stat, pe când Caesar îl voia pe primul. Pompei năzuia la onoruri voluntar decernate şi aspira să exercite o autoritate, relativ liber acceptată, şi să fie iubit de cei ce-i dădeau ascultare fără să crâcnească (DC, 41, 54). La Roma, optimaţii se străduiau să preia clar puterea. Optimaţii şi Pompei se bucură de eşecul suferit de Caesar la Gergovia, dar capitularea Alesiei i-a descumpănit total. Totuşi senatul limitează la cinci ani promagistraturile (DC, 40, 46, 2). Numai Pompei obţinuse o derogare şi un imperium în Hispanii până în ianuarie 45 (Plut., Pomp., 55, 5; Caes., 38, 3; App., Cin., 2, 24, 92; DC, 40, 56, 2). La rândul său, Caesar solicită prelungirea mandatului său în Gallii, până la 31 decembrie 49. El calcula zece ani: cinci + cinci. Noii consuli optimaţi ai anului 51, Servius Sulpicius Rufus şi Marcus Claudius Marcellus, au ignorat această solicitare. Claudii Marcelii erau optimaţi înverşunaţi şi republicani intransigenţi. De altfel, consulul M. Claudius Marcellus preconiza desemnarea unui succesor al lui Caesar în Gallii, începând de
184

Eugen Cizek

la 1 martie 50 î.C. La rândul său, Iulius Caesar desfăşura o propagandă activă, vehementă, inclusiv prin scris. Folosind dosare complexe şi rapoartele subordonaţilor săi, Caesar, la Bibracte, în Gallia şi în două luni, noiembrie şi decembrie 52 î.C, a redactat şi, ulterior, a publicat relatarea campaniilor gallice, în „Despre războiul gallic", De bello Gallico. El încerca să-şi anihileze duşmanii politici din Roma, să şteargă impresia nefavorabilă, generată de insurecţia generalizată a gallilor, şi să blocheze manevrele adversarilor politici. Sub aparenţa unui stil deosebit de sobru, tributar clasicismului aticizant şi fără a recurge la falsificări grosolane, el practică tehnica deformării istoriei. Nu am evocat mai sus această artă a manipulării materialului narat? Caesar o utilizează prin manipularea spaţiului şi a timpului, prin exagerări şi imprecizii, prin redundanţe voite, sortite acuzării unor evenimente, prin omisiuni, prin disimulare şi chiar diversiune . Pe de altă parte, încă din primăvara anului 52 î.C, tribunii obţinuseră, cu sprijinul lui Pompei, votarea unei măsuri legislative, care permitea lui Caesar să candideze pentru un nou consulat, fără să fie prezent la Roma (Caes., C, 1, 32, 2-3; Plut, Pomp., 55, 5; Caes., 28, 3; DC, 40, 51). însă conservatorii optimaţi nu înţelegeau în nici un fel „să se dea bătuţi". în 51 î.C, Marcus Claudius Marcellus se izbise de intercesiunea, veto-ul colegului său şi al tribunilor plebei; lovise în măsurile de romanizare a Galliei cispaline, operate de Caesar. în octombrie 51, senatorii decid să se delibereze, la 1 martie 50, asupra provinciilor, fără să se admită dreptul de veto, şi să se lase la vatră veteranii lui Caesar. în anul 50, când Roma se liniştise, datorită lichidării anumitor bande de spadasini, s-a declanşat o crâncenă luptă angajată de un tribun contra unui consul şi a senatului, în scopul apărării intereselor proconsulului Iulius Caesar. Consulii anului 50 erau Lucius Aemilius Paullus, cumpărat de Caesar cu 36 de milioane de sesterţi, meniţi restaurării basilicii Aemilia, şi conservatorul vehement Gaius Claudius Marcellus, vărul celui ce asumase consulatul în anul precedent. Tribun al plebei este Gaius Scribonius Curio, fiul unui adversar al lui Caesar şi el însuşi conservator, trecut însă în tabăra lui Caesar. Acesta din urmă era sprijinit şi de socrul său, censorul Piso. Pe de altă parte, în 52-51, Caesar renunţase la o candidatură anticipată la consulat. Dar, în aprilie 50, consulul Claudius Marcellus a propus rechemarea lui Caesar. S-a izbit însă de veto-ul lui Curio. La rândul său, senatul a cerut atât lui Caesar, cât şi lui Pompei câte o legiune pentru apărarea posesiunilor asiatice împotriva părţilor. Caesar s-a supus, a trimis legiunea I şi a lăsat la vatră legiunea a XV-a. Fireşte, aceste legiuni nu au ajuns în Orient şi au fost masate la Capua, în vederea înfruntării militare care se anunţa. Au început numeroase tratative secrete, în paralel cu ciocnirile între Claudius Marcellus şi Curio. Ambele părţi în litigiu alternează propuneri liniştitoare cu reproşuri şi ameninţări violente. La începutul lui decembrie, Caesar soseşte la Ravenna, de unde, prin intermediul lui Hirtius, sondează terenul la Roma. Se aflase de deplasarea sa la Ravenna. încât Claudius Marcellus înmânează o sabie lui Pompei, căruia îi cere să apere republica cu trupele de la Capua şi alte forţe militare. Acest fapt se petrece la 2 decembrie. Pe 7 decembrie, Hirtius părăseşte Roma, ca şi Pompei, care merge la Capua, unde staţionau cele două legiuni, mai sus menţionate. La rândul său, Curio fuge din Roma la Caesar, care începe să-şi mobilizeze legiunile. Ruptura era practic consumată. Totuşi, în colegiul tribunilor plebei, intrat în funcţiune la 10 decembrie, figura şi Marcus Antonius, fost quaestor al lui Caesar şi om de încredere al lui. Marcus Antonius incită plebea împotriva lui Pompei. îl seconda alt tribun, Quintus Cassius Longinus, fratele fostului quaestor al lui Crassus de la Carrhae. în decembrie are loc o şedinţă solemnă a senatului, în care se citeşte mesajul lui Caesar. După un pompos autoelogiu, Caesar propune ca atât el, cât şi Pompei să renunţe la orice comandament militar. Sub presiunea forţelor lui Pompei, aflate la porţile Romei, cu două excepţii, senatorii res-

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

185

ping propunerile lui Caesar, dar tribunii Marcus Antonius şi Cassius recurg la intercesiune şi strigă ueto (Caes., C, 1, 1, 1; Cic, Fam., 16, 1, 4; Plut, Ant., 5, 3; App., Ciu., 2, 32, 128-l29; DC, 41, 1).

în 7 ianuarie 49, senatul repetă votul şi cere imperios lui Caesar să-şi părăsească legiunile şi proconsulatul. Este înlocuit de Lucius Domitius Ahenobarbus. Caesar urmează să se prezinte la Roma şi să-şi susţină în persoană candidatura la consulat pentru anul 48. Fireşte, Marcus Antonius şi Cassius opun un nou veto. Atunci consulii supun la vot şi dobândesc adoptarea unui senatus consultum ultimum; ei sunt înarmaţi cu o putere discreţionară, conferită de asemenea celorlalţi magistraţi şi lui Pompei. Consulii somează pe tribunii recalcitranţi să-şi părăsească banca, unde şedeau, dacă voiau să evite violenţele prilejuite de obstinaţia lor. Tribunii simulează supunerea. Totuşi, înainte de a ieşi din reuniune, Marcus Antonius protestează, afirmând că se atentează la persoana sa şi la sacrosanctitatea tribunatului plebei. Se făurea astfel o bază legală a inter-venţiei militare a lui Caesar . In aceeaşi seară, tribunii părăsesc Roma pentru a se refugia în tabăra militară a lui Caesar, însoţiţi de Curio. Caesar ordonă forţelor sale militare să pornească asupra Romei. în noaptea de 11 spre 12 ianuarie 49, el trece Rubiconul (azi Fumicino), mic fluviu de coastă al Adriaticei, care separa provincia sa, Gallia cisalpină, de Italia. Un amplu şi devastator război civil se declanşase.

Războiul civil şi victoria lui Caesar

Iulius Caesar nu putea şi nu voia să se supună somaţiilor senatului, dominat acum de optimaţi. El ştia că dacă şi-ar fi abandonat legiunile şi s-ar fi întors la Roma ca simplu cetăţean ar fi fost anihilat total, cel puţin din punct de vedere politic, dacă nu şi fizic, de către atâţia vrăjmaşi încrâncenaţi. Pe de altă parte, el refuzase toată viaţa validitatea unui senatus consultum ultimum. Concomitent, Iulius Caesar conştientiza destabilizarea crescândă a regimului politic republican şi slăbiciunea senatului. Constata că apostolii libertăţii, în frunte cu intransigentul Cato, fuseseră constrânşi să recurgă la sabia lui Pompei. în sfârşit, întrucât opoziţia tribunilor plebei fusese anulată de senat, el putea oricând să se afişeze ca restauratorul instituţiilor Republicii. Este dificil să decelăm planurile şi intenţiile reale ale lui Caesar, din ianuarie 49. Trebuie luat însă în calcul geniul lui Iulius Caesar. Desigur, un geniu lipsit de scrupule şi mânat de ambiţii exorbitante. Caesar a fost unul dintre rarele cazuri, pe care ni le oferă istoria, de ceea ce Theodor Mommsen definise ca „un bărbat total şi desăvârşit". Ca şi de Gaulle, în secolul trecut, Caesar a fost concomitent abil om politic, bărbat de stat de mare anvergură, strateg militar deosebit de talentat şi scriitor de inestimabilă valoare. însă de Gaulle nu a fost şi nu a voit să fie un dictator. Pe Caesar l-am evocat cândva ca „monstru" genial, viclean şi prudent la nevoie, vizionar neobişnuit, înzestrat cu o solidă formaţie literară. In tinereţe, sub aparenţa frivolităţii dezinvolte, mascase o voinţă de fier. Caesar fusese omul care, dacă i se punea o întrebare, răspundea adesea la ea printr-o altă întrebare. Nu suferise traume puternice în copilărie, dar îl marcase faptul că ginta Iulia, pretinsă descendentă patriciană din fiul lui Enea, nu făcea parte din familiile care monopoliza-

186

Eugen Cizek

seră consulatul. Pe deasupra, încercase frustrări numeroase în timpul dictaturii lui Sulla. Un patrician relativ sărac, precum Caesar, nu putea să se angajeze decât în rândurile popularilor. Chiar în decembrie 50 Î.C., Caesar temporizase, se străduise să câştige timp. Uzitase o adevărată campanie de intoxicare a opiniei publice. La începutul lui ianuarie 49, la îndemnul lui Cicero, întors recent din Cilicia, senatorii expediaseră la Caesar, ca să parlamenteze cu el, pe vărul acestuia, Lucius Caesar şi pe pretorul Lucius Roscius Fabatus, fost legat al proconsulului. Senatul fusese gata să cedeze, însă această repliere a sa intervenea prea târziu pentru Caesar. Şi mai târziu, la Brundisium, vor avea loc negocieri cu Magius, ofiţer al lui Pompei şi prizonier al lui Caesar, şi întrevederi între legatul cezarian Caninius Rebilus şi pompeianul Libo. Negocieri de faţadă. încă din 26 decembrie 50, Caesar dăduse ordin unor forţe militare din Gallia să pornească asupra Romei. Ele se apropiaseră rapid de graniţa Italiei.

Avea Caesar, în ianuarie 49 î.C, un plan de acţiune pe termen lung, un program politic bine articulat? Exista o doctrină politică foarte coerentă, gândită de Caesar? Este cert că, la un moment dat, chiar înaintea primului triumvirat, Iulius Caesar considera populares ca o trambulină politică în vederea asigurării puterii sale personale. Este la fel de sigur că el conştientiza necesitatea imperioasă a reformării profunde a mecanicii instituţiilor tradiţionale. în rest, totul se află în ceaţă. Theodor Mommsen şi Jerome Carcopino au susţinut că, încă din 50-49 î.C, Caesar, convins de fatalitatea instaurării monarhiei la Roma, plănuia un demers congruent obiectivelor regalist-elenistice. Theodor Mommsen stăruise odinioară asupra valenţelor elenistice, privilegiate de Caesar. Dimpotrivă, regretatul sir Ronald Syme, înarmat cu pragmatismul anglo-saxon, aprecia că Iulius Caesar nu visa deloc la o monarhie neoelenistică; ar fi fost împins spre autocraţie de împrejurări, ca ultimul dintre reputaţii imperatores ai Republicii. Fără nici un program, îndelung chibzuit . După opinia noastră, Caesar a nutrit un plan-program: ţelul său era doar instaurarea puterii personale şi a dictaturii. Veleităţile monarhice nu au putut apărea decât mai târziu, după şederea în Egipt, şi chiar ulterior, sub înrâurirea Cleopatrei, aduse de el la Roma. Nimeni nu a încercat şi probabil nu a putut evalua corect influenţa Cleopatrei asupra lui Caesar însuşi şi a vieţii politice romane, atât de diferite de tot ce se petrecea în Egiptul lagid elenistic. Pe de altă parte, în reformele sale, Caesar va avea în vedere anumite idei ale popularilor moderaţi. Cu toate acestea, instrumentul acţiunii lui Caesar a fost armata sa. Aceasta nu numai că era mai temeinic instruită decât alte forţe militare romane, nu numai că era mai eficient structurată şi bine pregătită din punct de vedere strategic şi tactic, dar se reliefa ca extrem de ataşată comandantului său. Soldaţii lui Caesar nu îşi iubeau comandantul suprem. îl venerau. Până la Napoleon I, nu a mai existat oştire atât de legată, prin mii de fire, de generalul său. Orice soldat, din această armată, era gata să-şi dea viaţa, fără să crâcnească, pentru comandantul său. Totuşi, încă sprijinit de puţine trupe, Caesar a trecut Rubiconul exclamând: „zarurile sunt aruncate", alea iacta est.

Cu o dibăcie excepţională, Caesar a condus operaţiile declanşate împotriva Romei şi în vederea cuceririi Italiei. Chiar trecerea Rubiconului fusese însoţită de o mistică abil orchestrată. Cu o singură legiune, a XIII-a, Caesar a ocupat în câteva ore Ariminum (azi Rimini). Afirma că un

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

187

numen divin ocrotea actele sale (Caes., C, 1, 6-7; Luc, 1, vv. 223-278; Suet., Caes., 32; 83; Plut., Caes., 32; App., Cm., 2, 35, 138-l40; DC, 41, 4). Prin cuvântări înflăcărate, Caesar motiva soldaţii din legiunea ce pătrunsese în Italia. între timp înaintau, în marş forţat, spre Italia alte două legiuni din Gallia: a VIII-a şi a XII-a. Cohorte ale legiunii a XIII-a ocupau în nordul Italiei Pisaurum (azi Pesaro), Fanum (azi Fano), Ancona, în 13 şi în 14 ianuarie. Soldaţii lui Caesar îşi făcuseră apariţia pe „calea Cassia", uia Cassia, care, prin Trasimen, ducea direct spre Roma. Desigur, senatul dispunea de două legiuni la Capua. Totuşi aceşti soldaţi ai armatei din Gallia erau oare gata să lupte împotriva fostului lor comandant, pe care îl adorau, şi a ex-camarazilor de arme? Panica bântuia la Roma. în ziua de 17 ianuarie, Pompei a părăsit în grabă Roma, urmat, în ziua următoare, de consuli, anumiţi senatori şi chiar de partizani ai lui Caesar. Situaţia este dramatică. Debandada cuprinde pe republicanii optimaţi. Gaius Cornelius Marcellus fuge fără să-şi aştepte colegul. Noul consul, Lucius Cornelius Lentulus Crus, încearcă să ia el visteria statului, dar trebuie să abandoneze în subsolul templului lui Saturn cea mai mare parte din ea (Caes., C, 1, 14; Cic, Att., 7, 1l-l5). în zorii zilei, mai degrabă pe ascuns, Cicero îşi depăşeşte ezitările şi fuge de asemenea din Roma (Cic, Att., 7, 10).

în cursul lunii februarie, Caesar, întărit de cele două legiuni sosite din Gallii, îşi continuă înaintarea. în cele din urmă îl blochează pe Pompei, care dispunea de douăzeci de cohorte, în Brundisium, de unde acesta reuşeşte să scape şi, pe 17 martie 49, să se îmbarce, noaptea în tăcere, având Grecia drept destinaţie. Lua cu el un fel de legitimitate a statului: consulii, cea mai mare parte dintre magistraţi, foarte numeroşi senatori. împreună cu el, Republica părea să emigreze dincolo de Adriatica. Reîntors la Roma, în 31 martie, Caesar nu a putut reuni un adevărat senat, încearcă să se bazeze pe plebea nevoiaşă a Romei şi pe populaţia Italiei. Făgăduieşte plebei Romei o gratificaţie în bani (75 de denari pe cap de plebeu) şi întreprinde o distribuţie gratuită de grâu. Este sprijinit de unii tribuni ai plebei. Acaparează o mare parte din rezerva în aur şi în argint a trezoreriei statului, în pofida împotrivirii tribunului Lucius Metellus. Ameninţat cu moartea, acesta cedează. Caesar determină votarea unei legi care stipula acordarea cetăţeniei romane întregii populaţii libere din Gallia cisalpină. în peninsulă, îşi asigură o bază clientelară remarcabil de amplă. însă Caesar îşi dă seama că este prins la mijloc între forţele lui Pompei, în curs de organizare în Grecia şi în Orient, şi trupele pompeiene din Hispania. De aceea, după o şedere de opt zile la Roma, Caesar lansează un război fulger împotriva pompeienilor din Hispania. încredinţează gestionarea Romei, în calitate de prefect, pretorului Marcus Aemilius Lepidus, viitorul triumvir. în drum spre Hispania, cetatea greacă Massilia refuză să-l primească şi îi închide porţile. Lasă acolo un segment din trupele sale, alcătuit din trei legiuni care asediază oraşul, constrâns până la urmă să capituleze. Grecii din Massilia, veche republică oligarhică, se simţiseră solidari cu optimaţii. La sfârşitul lui octombrie 49, asediul Massiliei luase sfârşit (Caes., C, 2, 16-22; Suet., Ner., 2; DC, 41, 25). între timp, în fruntea a trei legiuni - a VIII-a, a XII-a, a XIII-a -, Caesar începe operaţii militare dificile în Hispania, în primăvara şi vara anului 49. Dar Lucius Afranius, legatul Hispaniei Citerior, învins la Ilerda, este obligat să capituleze, la 2 august 49. Este de asemenea înfrânt eruditul şi scriitorul Marcus Terentius Varro, legatul Hispaniei ulterior, la sfârşitul lunii septembrie 49. De la Ebru la Gades, Caesar pusese stăpânire pe Hispanii. însă, în Africa, unul dintre secunzii lui Caesar, Gaius Scribonius Curio, este înfrânt şi ucis. La Roma, adjuncţii lui Caesar ţin situaţia politică sub control. După exodul nehotărâţilor spre tabăra lui Pompei, în ciuda protestelor, proferate de Cicero de la distanţă (Cic, Att., 9, 9; 15), reclamându-se de la un precedent din 217 î.C, Lepidus „crease" pe Caesar ca dictator, cu

Eugen Cizek
respectul normelor legale, probabil în virtutea unui senatus consultum sau unei legi votate de o adunare populară (C.I.L., I², p. 28; Caes., C, 2, 21, 5; Plut, Caes., 37, 1; App. Ciu., 2, 48, 196; DC, 41, 36, 1; 43, 1, 1).

In decembrie 49 î.C, Caesar se întoarce la Roma, pentru o scurtă şedere. înarmat cu atributele dictaturii, Caesar încearcă stimularea economiei, încheierea naturalizării romane a gallilor cisalpini şi „amorsarea" unor reforme politico-sociale (Caes., C, 3, 1; App., Ciu., 2, 48, 196-l98; DC, 41, 36-38). Asigură solda militarilor săi, distribuie provinciile unor guvernatori, în care avea încredere. Mai ales organizează alegeri consulare. Abdică de la puterile dictatoriale şi obţine alegerea sa, în comiţii, în calitate de consul, împreună cu Publius Servilius Isauricus, fiul fostului său rival la pontificatul maxim, pentru anul 48 î.C. (Caes., C, 3, 11). în acest chip asigura o anumită legitimitate campaniei sale împotriva lui Pompei şi a republicanilor, adăpostiţi în Grecia.

într-adevăr, consulul Gaius Iulius Caesar dorea să pună capăt secesiunii pom-peiano-republicane din Orient. Voia să lichideze acea „cealaltă Romă" ori „Romă alternativă", altera Roma, organizată de Pompei şi de optimaţi în estul imperiului Republicii. încât Caesar arbora steagul legalităţii republicane, împotriva „rebeliunii" lui Pompei şi a republicanilor-optimaţi. Căci Pompei, deşi bolnav şi în vârstă de 58 de ani, îşi constituise o veritabilă armată, compusă din legiuni de cetăţeni romani şi din aliaţi orientali. La începutul lui ianuarie 48 î.C, flota lui Caesar transportă în Epir majoritatea trupelor lui Caesar (spre surpriza lui Pompei). Victoria finală a lui Caesar se apropia.

In vara lui 48 î.C, Pompei repurtează totuşi o victorie relativă asupra trupelor lui Caesar. Consulul, desemnat la Roma, îşi regrupează forţele şi înaintează spre interiorul Greciei. Astfel Iulius Caesar ajunge în Thessalia. Aici, la 9 august 48, la Pharsalus, se desfăşoară bătălia decisivă. Caesar câştigă o vitorie eclatantă, în care, potrivit aserţiunilor sale, nu ar fi pierdut decât 30 de centurioni şi 200 de soldaţi legionari, în timp ce pompeieni-republicanii lăsaseră pe câmpul de luptă 15.000 de morţi, inclusiv proconsulul Lucius Domitius Ahenobarbus şi 24.000 de prizonieri (Caes., C, 3, 86-99; Plut, Pomp., 68-72; Caes., 43-47; App., Ciu., 2, 68-82; DC, 41, 53-61). Aproape că bătrânul Pompei nu a scăpat cu viaţă decât fugind de pe câmpul de luptă. Bătălia de la Pharsalus fusese miza încleştării a cărei ţintă era soarta statului roman. Toate conflictele politico-militare subsecvente nu au făcut parte decât din categoria epifenomenelor.

împreună cu alţi câţiva călăreţi, Pompei a ajuns la Larissa; pe ţărm, s-a îmbarcat pe un vas transportor de grâne, care l-a lăsat la Mytilene, în insula Lesbos, unde îl aşteptau Cornelia, soţia sa, şi Sextus Pompeius, fiul său mezin. S-a hotărât cu greu să se refugieze în Egipt, considerat de el ca un protectorat personal: în 49 î.C, cincizeci de corăbii egiptene se înrolaseră sub pavilionul lui Gnaeus Pompeius, fiul său cel mai mare. în 51 î.C, urmase pe tronul acestui regat elenistic, după decesul lui Ptolemaios XI Auletes, un copil de zece ani, Ptolemaios XII, teoretic aflat sub tutela lui Pompei. Dar consilierii copilului rege, ajuns la treisprezece ani, nu voiau să înfrunte pe Caesar învingătorul. Ajuns pe coasta Egiptului, cu o mică flotilă şi două mii de soldaţi, adunaţi în pripă prin porturile Ciliciei şi Ciprului, Pompei este întâmpinat de Achillas, generalul-strateg al regelui, care îl îmbarcă într-o barcă de pescuit, sub pretext că regele minor şi Theodotos din Chios, dascălul de retorică şi principalul sfetnic al monarhului copil, îl aşteaptă pe ţărm. Pompei

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

189

se urcă în barcă împreună cu libertul său Philippos. Achillas era însoţit de câţiva slujitori şi de Septimius şi Salvius, gradaţi din corpul roman gabinian de ocupaţie a Egiptului. în clipa acostării la ţărm Septimius îl străpunge pe Pompei cu sabia, pe la spate. Sub ochii îngroziţi ai Corneliei şi ai lui Sextus, ceilalţi ocupanţi ai bărcii îl masacrează pe Pompei. Apoi îi târăsc leşul la mal, unde îi despart capul de trup. Philippos şi Cordus, un soldat, care trecea pe ţărm, îi incinerează trupul şi îngroapă cenuşa în nisip. Astfel sfârşeşte lamentabil, în 28 septembrie 48 î.C, cel ce, cu trufie, îşi spusese „cel Mare", Magnus (Caes., C, 3, 104; Liv., Per., 120; Val. Max., 1, 8, 9; Lua, 8, vv. 653; App., Ciu., 2, 84-86; DC, 42, 5-7 etc).

Lichidarea fizică laşă a lui Pompei nu a constituit sfârşitul războiului civil. Ea a ilustrat doar eşecul tentativei de a iniţia o dominaţie, un fel de autoritarism de factură optimată. Republicanii puri şi duri au continuat lupta. Edificiul Republicii, vetust, incongruent realităţilor politice, avea încă partizani fanatici şi fanatizaţi. Uciderea lui Pompei în Egipt îl scutise pe Caesar de măsuri represive împotriva competitorului lui şi îi îngăduia o imixtiune energică în viaţa internă a regatului lagid.

Caesar ajunsese la strâmtori, pe uscat, unde îmbarcase, într-o escadră improvizată, legiunea a Vi-a. în Rhodos, insularii îi completează flota, care a acostat la Alexandria, pe 2 octombrie 48. Când Theodotos i-a adus capul lui Pompei, Caesar a izbucnit în lacrimi (Caes., C, 3, 106, 3-5; Liv., Per., 120; Plut., Caes., 48, 2; Pomp., 80, 5; DC, 42, 7, 3; 8, 1). Sincere, ipocrite? în orice caz nici unui roman nu-i făcea plăcere să vadă pe altul, chiar rival al său, decapitat de greci egipteni. Caesar se instalează în Egipt, unde solicită întăriri din provincia Asia. învelită într-o cuvertură, frumoasa adolescentă Cleopatra, sora regelui, de asemenea pretendentă la tronul Egiptului, ajunge la Caesar, pe care îl seduce (Plut., Caes., 48, 5; 49, 1). Caesar îşi statorniceşte protectoratul asupra Egiptului, unde instalează ca suverani pe Ptolemaios XII şi pe Cleopatra. Situaţia nu a evoluat totuşi în direcţia preconizată de Caesar. în Alexandria, se acumulau murmurele şi nemulţumirile populaţiei, exploatate intens de curtenii Ptolemailor, din totdeauna deprinşi să urzească intrigi şi manevre viclene, perfide. Eunucul Potheinos, duşmanul Cleopatrei, ţesea numeroase uneltiri. Achillas porneşte împotriva palatului regal, unde se afla Caesar. Nu avem răgazul să insistăm asupra păienjenişului de intrigi şi mărunte ciocniri militare, care au presărat ceea ce unul dintre autorii-continuatori ai memoriilor militare ale lui Caesar însuşi defineşte ca „războiul alexandrin", bellum Alexandrinum. Intenţionau greco-egiptenii sâ-l elimine pe Caesar cum procedaseră şi cu Pompei, în scopul obţinerii independenţei totale a regatului lagid şi al relansării gloriei lui? Este puţin probabil. în orice caz Ptolemaios nu a izbutit să-l otrăvească pe Caesar. Dar genialul militar, care a primit mereu întăriri, a trebuit să lupte din octombrie 48 până în martie 47, pentru a pacifica Egiptul. Caesar a fost obligat să incendieze flota regală şi şantierele acesteia. Focul s-a întins şi a afectat celebra bibliotecă din Alexandria. Achillas a fost ucis şi înlocuit de eunucul Ganymedes. De mai multe ori flota lui Caesar, susţinută de o escadrilă rhodiană, a înfrânt resturile forţelor navale egiptene. La un moment dat, Caesar a pierdut patru sute de soldaţi: corabia i s-a scufundat, sub greutatea celor refugiaţi la bordul ei, şi el a trebuit să înoate 200 m, ca să scape cu viaţă. în primăvara anului 47, din Siria Caesar a primit o puternică armată de ajutor, comandată de Mithridates din Pergam, suporter al lui Caesar. După ce a ocupat Pelusium, situat la est de delta Nilului, Mithridates s-a îndreptat spre Alexandria insurgenţă. Printr-un marş de noapte, Caesar a făcut joncţiunea cu trupele lui Mithridates, după ce debarcase de pe corăbiile pe care naviga într-o ramură a Nilului. în 26 şi 27 martie, forţele reunite ale romanilor au învins trupele greco-egiptenilor. Nevârstnicul Ptolemaios XII, pus pe fugă, s-a

190

Eugen Cizek

înecat în Nil împreună cu armura sa de aur. Caesar a consolidat protectoratul roman asupra Egiptului. Au devenit regi Cleopatra şi alt frate al ei, Ptolemaios XIII, supranumit Copilul, formal însurat cu sora lui. Caesar a întreprins o călătorie în josul Nilului, până la limitele Etiopiei.

Dar Orientul se află în plină ebuliţie. Regii clientelari, care îl susţinuseră pe Pompei, încercau diverse aprehensiuni. Pharnaces, fiul lui Mitridate al Pontului, trecuse la reconstituirea regatului tatălui său. în decembrie 48 î.C, Domitius, legat al lui Caesar, a fost învins de Pharnaces. întocmai ca tatăl său, Pharnaces a masacrat romanii stabiliţi în ţara sa. La sfârşitul lui iunie 47 î.C, Caesar părăseşte Egiptul, debarcă la Antiochia şi porneşte împotriva lui Pharnaces, cu celeritatea sa obişnuită. El obţine o fulgerătoare victorie asupra lui Pharnaces, în 2 august 47, la Zela. încât, în euforia zdrobirii lui Phamaces, Caesar poate să scrie prietenilor de la Roma: „am venit, am văzut, am învins", ueni, uidi, uici (B. Alex., 69-77; Suet, Caes., 35, 37; Plut., Caes., 50, 1; App., Ciu., 2, 91; 384; DC, 42, 48 etc). Pharnaces, refugiat în Crimeea, este ucis de cumnatul său Asandros. Caesar restructurează harta regatelor vasale din Asia Mică. După o escală la Atena, Caesar revine la Roma, la începutul lui octombrie 47, unde rămâne două

i -l⁰ luni .

în Italia şi la Roma surveniseră tulburări destul de grave. în 48 î.C, Caelius, ales pretor, după ce nu reuşise să organizeze o revoltă la Roma, împreună cu Milo, întors temporar în Italia, a încercat să răscoale sudul Italiei. Au fost ucişi amândoi (Caelius şi Milo). Când, în august 47 î.C, s-a aflat că Caesar se întoarce, spre a mobiliza din nou, legiunea a XII-a l-a huiduit şi alungat cu pietre pe Publius Cornelius Sulla, care îi aducea ordinele comandantului suprem. Salustiu, venit să calmeze soldaţii, a trebuit să plece în grabă, ca să nu fie omorât. Cu dibăcia sa caracteristică, Caesar a pus capăt sediţiunii. I-a lăsat pe rebeli să înainteze până la Roma, i-a adunat în Câmpul lui Marte şi, brusc, le-a declarat că îi exclude din armată. Acest anunţ a provocat stupoare în rândurile lor. Caesar li se adresase cu „cetăţeni" (civili), quirites, ca şi cum ar fi licenţiat deja legiunea. Speriaţi, rebelii au strigat că sunt „soldaţi", milites, şi s-au supus imediat. Această comedie, iscusit jucată de Iulius Caesar, a resudat unitatea armatei romane (Suet., Caes., 70; App., Ciu., 2, 92-94; DC, 42, 52-55). într-adevăr, la Roma, Caesar pregătea un corp expediţionar împotriva Africii. După moartea lui Curio, republicanii îşi consolidaseră poziţiile în provincia Africa. Au primit numeroase ajutoare, sosite din exterior. Se refugiase în Africa şi Metellus Scipio. De asemenea, condusese în Africa resturi ale forţelor militare pompeiene Cato cel Tânăr. Le debarcase la Berenike (azi Bengaizi, în Libia) şi, printr-un marş infernal în deşert, care durase treizeci de zile, în octombrie 48, le adusese în provincia Africa (Str., 47, 3, 20; Lua, 9, passim; Plut., Cato mi., 56, 3), S-au raliat republicanilor din Africa şi alţi pompeieni sau optimaţi: Afranius, Petreius, Gnaeus Pompeius, chiar Labienus. Titus Labienus fusese în Gallia „locotenent" al lui Caesar, însă era din totdeauna pompeian convins. Făgăduise republicanilor să le dezvăluie secretele tacticii militare utilizate de Caesar, dar fostul lui comandant avusese grijă să i le ascundă. De asemenea trecuse de partea republicanilor şi Iuba I, regele Numidiei. Comanda forţelor republicane o deţinea Metellus Scipio, care, la sfârşitul lui 47 î.C, repartizase în zece legiuni pe cei 35-45.000 de infanterişti de care dispunea. Se adăugau 15.000 de călăreţi. însă, în rândul acestor forţe, cetăţenii romani erau minoritari. Majoritatea revenea metişilor, indigenilor, chiar sclavilor, adunaţi ca într-un fel de turmă, nemulţumită de exacţiunile îndurate. Caesar prevăzuse să le opună douăsprezece legiuni. A început prin a concentra un corp expediţionar

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

191

ţ