Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
IX. I ULIO-CLAUDIEMI ŞI FLAVIErilI Problemele Principatului creat de August Succesorii lui August nu au avut posibilitatea de a rezolva numeroasele echivocuri, făurite de întemeietor. Nu există nici un text cu valoare juridică limpede, nici o inscripţie, care să precizeze că se trecuse la o nouă formă de stat, că republica fusese înlocuită de monarhie. Un timp ereditatea neoficială, juridic ilegală, a continuat să funcţioneze în familiile urmaşilor principilor. Iniţial ale Iulio-Claudienilor, uniţi prin legături matrimoniale diverse. Se căsătoreau între ei, se aliau temporar, pentru ca ulterior să se masacreze reciproc. Pe de altă parte, dacă August ţinea seama numai parţial de exortaţiile sfătuitorilor săi, cezarii subsecvenţi, ca să-i definim astfel, cum de altfel îi prezintă şi formula imperială, depind, în mare măsură, de anturajul lor. într-adevăr, după Vitellius, care exclusese Caesar din formula sa imperială, acest titlu agnatic se converteşte în semn al principelui. în această secvenţă istorică a unui despotism din ce în ce mai puţin mascat, asasinatele, represiunile au fost ridicate la rangul de modalitate de guvernare a Imperiului. Desigur, extravaganţele, dereglările psihice ale principilor, incompetenţa unora dintre ei se explică - şi au fost în trecut explicate - prin deformări psihofizice generate de căsătoriile consanguine. De două secole, familiile de nobiles se amestecau frecvent între ele. Dar, fireşte, orientarea ideologică a trebuit să-şi spună cuvântul, cum se zice. Cu toate că trebuie să evităm focalizarea excesivă asupra manevrelor de culise şi crimelor săvârşite la Roma. îndeobşte Imperiul funcţiona, fără să fie afectat de sângele vărsat la Roma şi de intrigile politice urzite acolo. Sub aparenţa din ce în ce mai fragilă şi mai fragilizată, din ce în ce mai puţin înşelătoare, a respectării unui cadru politic caduc, autoritarismul, dimensiunile autocrate, absolutiste, ale Principatului s-au exprimat mai ostensibil. Desigur, susceptibilităţile tradiţionale, repulsia faţă de monarhia de tip elenistic nu au dispărut, ci, dimpotrivă, s-au accentuat. în ultimă instanţă ambiguităţile Principatului s-au acutizat şi ele. Două orientări fundamentale s-au desprins din comportarea principilor, a „clasei politice" în general. Anumiţi împăraţi s-au străduit să prezerve gestionarea prudentă a Imperiului, inspirată de modelul elaborat de August. Ei şi-au propus să respecte formele şi tabuurile tradiţionale, să colaboreze, până la un anumit punct, cu senatul, mai cu seamă să-i respecte prestigiul, statutul, status, şi avuţiile membrilor lui. Ne referim la Tiberiu, cel puţin din prima parte a Principatului, a „domniei" lui, la Galba şi Titus. Să remarcăm că toţi aceşti cezari au „domnit" puţin, cu excepţia lui Tiberiu. Alţii însă au privilegiat modelul cândva preconizat de Marcus Antonius. S-a înfiripat chiar o ideologie antoniană. Gaius-Caligula, Nero, Vitellius, Domiţian şi, în forme mai precaute, Claudiu, Otho, Vespasian au militat pentru potenţarea absolutismului, pentru eluctarea ambiguităţilor strategiei politice imperiale, pentru decantarea despotismului monarhic, pentru 300
Eugen Cizek subjugarea ordinului senatorial şi confiscarea bunurilor materiale ale acestuia. Ei năzuiau să cristalizeze, la Roma, o monarhie de tip greco-oriental, în care suveranul să fie considerat stăpân şi zeu, coborât printre oameni, dominus et deus, cum va fi. celebrat, cu siguranţă oficios şi nu oficial, Domiţian. Ei nu aveau în vedere numai modelul antonian, ci şi pe cel oferit de Alexandru, de regii elenistici şi de cei ai părţilor. Ei se bizuiau pe armată, pe noi forţe sociale, inclusiv pe o parte dintre cavaleri şi pe liberţi, pe elite provinciale, pe plebea de la Roma. Practicau ceea ce cândva s-a definit ca „democraţie regală". Este preferabil să utilizăm sintagma de „populism regal". Pe de altă parte, chiar în vremea împăraţilor tradiţionalişti, autoritarismul nu a diminuat, ci, e contrario, s-a accentuat. S-a susţinut chiar că autoritarismul, că orientarea absolutistă a Principatului s-au întărit mai simţitor sub cezarii tradiţionalişti decât sub cei antonieni. Poate şi din pricina faptului că tradiţionaliştii au întâmpinat o rezistenţă mai redusă decât antonienii. în orice caz politica a invadat masiv compartimentele culturii. Este dificil să descoperim vreo activitate spirituală complet dezinteresată, neimplicată în împrejurările politice. Mediile ideologice, „clasa politică", intelectualitatea au reacţionat la cele două orientări fundamentale ale Principatului, la accentuarea mărcilor monarhice, în ultimă instanţă regale, ale regimului politic imperial. Principatul lui August adusese nu numai ambiguităţi, ci şi pierderea libertăţii de expresie. Am constatat acest fenomen în capitolul anterior. Polemicile, dezbaterile de idei, în special pe teme de idei politice se mutaseră, în chip obligat, din For în reuniuni private şi în scrieri literare, învestite cu un caracter teoretic. Ajung să circule intens ideile elenistice cu privire la regalitate. Subsistă o opoziţie republicană, dar ea este slabă şi aproape dispare după eşecurile tentativelor de restaurare a republicii reale, din 41 şi 42 d.C. încât aproape nu se mai exprimă o împotrivire faţă de noile instituţii monarhice. Se înfăptuieşte numai o rezistenţă personală faţă de soluţiile politice preconizate de anumiţi principi. Adesea controversele de idei se canalizează îndeosebi în domeniul moralei. Fără îndoială, preocuparea cardinală a senatorilor avea ca obiect primordial salvgardarea privilegiilor curiei şi mai ales a averilor şi vieţilor lor. Se dezbate îndeosebi despre antilogia „regetiran", rexltyrannus. Desigur, antinomia era mai veche şi fusese făurită de greci. Am notat, în alt capitol, că ea se exprimase, în Italia, încă din secolul I î.C. Acum, după 14 d.C, dezbaterea se reia stăruitor, însă transferată pe planul noţiunilor teoretice şi morale. „Regele", rex, este monarhul bun, clement, care respectă justiţia. El se comportă faţă de supuşii săi ca un părinte, întrucât îi consideră oameni liberi, şi nu sclavi. Se Iasă călăuzit de exortaţiile celor mai vrednici dintre cetăţeni. Dimpotrivă „tiranul", tyrannus, constituie despotul crud, egoist, capricios, vrăjmaş al echităţii, precum o fiară sălbatică (Philostr., V. Ap., 4, 38). Această antiteză, pur teoretică, devine un loc comun, un topos, un locus communis, al literaturii secolului. Se dezbate intens în şcolile retorilor (Petr., 1, 2). Mai ales în momentele de bune raporturi dintre împăraţi şi senat aceste discuţii şi reflexele lor literare comportă aluzii inteligibile la situaţia politică a timpului. Tiranul putea fi un basileu, un monarh elenistic oarecare, însă şi un principe defunct. Constrângerile autoritarismului obligă oamenii să fie foarte prudenţi. Numai în grupuri foarte restrânse se discuta despre împăratul la putere. Cremutius Cordus a plătit cu viaţa o simpatie aparent exclusiv teoretică pentru apărătorii republicii romane. In jurul antilogiei regetiran fermentau litigii de idei, susceptibile să coboare adesea din sfera diferendului doctrinar pe tărâmul înfruntărilor sângeroase, al represiunilor, al intrigilor de culise, al conspiraţiilor şi al teroarei politice majore. încât „buni" erau estimaţi principii Iulio Claudienii şi Flavienii 301
convenabili senarului şi intelectualilor, mai mult ori mai puţin dependenţi de o forma mentis aristocratică. Iar „răi" erau ceilalţi, ostili strategiei politice şi conduitei personale tradiţionaliste. Cum reliefează Yves Roman, antilogia împăraţi „buni"„răi", bonimali devine un indicator al luptelor politice pentru putere din secolul I d.C. De fapt, în secolul I d.C, se fabrică o nouă ambiguitate deosebit de importantă. Romanii resping despotismul elenistic, însă nu mai sunt capabili să trăiască în libertate. Tacit atribuie lui Galba o cuvântare unde acest principe efemer reliefează că Imperiul nu poate subsistă „fără un conducător", sine rectore (., 1, 16, 1). Pentru ca să adauge, adresându-se succesorului lui desemnat, această teribilă frază: „vei cârmui oameni care nu pot suporta nici întreaga sclavie, nici întreaga libertate", imperaturus es hominibus qui nec totam sendtutem pati possunt nec totam libertatem (., 1, 16, 4). Să remarcăm că, în enunţul latin, accentul pare pus pe insuportabilitatea sclaviei. Verbele care o semnalizează sunt aşezate imediat după „servitute". Am relevat, în alt capitol, că secolul I î.C. fusese un veac de tip renascentist. Iar „secolul" lui August se reliefase ca o eră de pauză, de calm. Sub Iulio-Claudieni şi Flavieni se realizează un alt veac renascentist, de căutări febrile, în toate domeniile, de dezvoltări istorice sinuoase, de explorări multiple, pe plan geografic, dar şi tehnologic, politic, cultural, îndeosebi mental. Se manifestă o criză profundă, însă nu de tip crepuscular, deoarece sfârşitul Imperiului se afla încă departe. Se afla în cauză o criză de creştere, care precede un secol de stabilitate, adică al doilea veac d.C. Precum Renaşterea propriu-zisă, cea din secolul al XVI-lea, va fi urmată de un veac de relativă stabilitate, de tip clasic. Numai convulsiile din 68-70 d.C. vor pune efectiv în pericol viitorul Imperiului. Cum am mai arătat, pentru aproape toţi împăraţii secolului I d.C, s-a pus problema deformărilor psihice, psihopatologiei acute: ni se pare limpede că aproape toţi au fost afectaţi de forme de paranoia. De altfel însuşi August fusese victima paranoiei, în ultimii ani ai Principatului său. Aproape toţi dictatorii secolului nostru au fost afectaţi de o paranoia acută: Hitler, Stalin, Mao şi Nicolae Ceauşescu constituie cazuri limită de paranoia politică acută. Logica puterii îi împinge în această direcţie. Căci, astfel cum au reliefat întâi Tacit şi ulterior Saint-Just, orice putere corupe, dar o putere absolută corupe la modul absolut . Tiberiu (14-37 d.C.) Am constatat, în capitolul anterior, că Tiberiu a fost propulsat în fruntea Imperiului de accidentele mortale ale altor succesori desemnaţi şi de manipulările fără scrupule ale Liviei. Personalitatea lui Tiberiu este încă mult mai greu de circumscris decât cea a lui August. Este însă evident că acest general destoinic, acest gestionar competent, avea o fire stranie, enigmatică, sinuoasă. însăşi evoluţia sa, sub August, demonstrează aceasta. Ca principe, a atestat reacţii bizare, profund ocultate, aparent contradictorii, greu de înţeles de către contemporani, o reală capacitate de a-şi disimula gânduri şi sentimente, pe care, probabil, nici el nu le înţelegea cu adevărat. Izvoarele antice îi atribuie, cu rare excepţii, ipocrizie funciară, o psihologie contorsionată şi malefică. în galeria „monştrilor"imperiali, pe care o figurează, în magnifica sa frescă istorică, Tacit îi acordă un statut privilegiat. El se înverşunează împotriva lui Tiberiu în măsură mai sensibilă decât în contra oricărui alt principe. 302
în orice caz Tiberiu era tributar unei susceptibilităţi exagerate. Se manifesta ca foarte bănuitor, dar şi credul, în mod exagerat, în cei ce reuşiseră să-i câştige încrederea, cumplit de răzbunător, când constata că i s-au înşelat sentimentele de simpatie, de afecţiune, ori i se contesta puterea absolută, pe care simula că nu o doreşte. Detesta şi concomitent adora puterea discreţionară, uitând câteodată propriile convingeri tradiţionaliste, organic augusteice. Chiar accesul său la Principat, în pofida faptului că era, de mult timp, asociat la putere, a fost dificil. O anumită reticenţă pare să se fi exprimat şi în senat. Pe când legiunile de pe Rin şi din Pannonia se revoltă temporar, în numele unor pretenţii socio-economice. Soldaţii se plângeau de soldele lor prea scăzute, de abuzurile centurionilor, de condiţiile aspre din tabăra militară, de faptul că lăsarea la vatră intervenea mult prea târziu. Dar, în spatele acestor nemulţumiri, nu se aflau incitări ale unor ofiţeri, care nu acceptau ereditatea de fapt a cârmuirii Principatului? în orice caz, tulburările militarilor au fost reprimate pe Rin, de către Germanicus, nepotul de frate şi fiul adoptiv al lui Tiberiu, şi, în Pannonia, de către Drusus, feciorul autentic al împăratului. Ei au amestecat abil severitatea şi făgăduieli care nu au fost ulterior respectate (Tac, An., 1, 16-49). Chiar la Roma, Tiberiu a arborat reticenţe foarte tradiţionaliste. Comandant suprem al armatei, guvernator general al Imperiului, deţinător al unei puteri tribum'ciene, pe care el o număra începând din 6 î.C. - încât la moartea sa va înregistra trezeci şi opt de competenţe lărgite de tribun al plebei - începe prin a refuza inutil titlul de Augustus. Nu a acceptat niciodată pe cel de P.P., părinte al patriei, şi nici prenumele de imperator. Afirmă ritos că doreşte să asocieze senatul la gestionarea Imperiului, moderează expansiunea cultului imperial, posterioară divinizării lui August, la 17 septembrie 14 d.C, propria glorificare religioasă, directă sau indirectă. Era oare sincer? Voia doar să calmeze nemulţumirile tradiţionaliştilor ostili eredităţii Principatului? Manifesta o ipocrizie organică? Oricum senatul a răspuns cu o salvă de adulaţii (Tac, An., 1, 7, 1). Opinăm că tradiţionalismul augusteic al lui Tiberiu era, în mare parte, sincer. încerca efectiv să asocieze strâns, chiar mai strâns decât sub August, senatul la guvernarea Imperiului. Cavalerii sunt eliminaţi din centuriile prerogative, cum am relevat mai sus, iar magistraturile superioare sunt rezervate vestigiilor vechii nobilitas, amestecate cu fiii celor ce prosperaseră în „secolul" augusteic. Magistraţii inferiori sunt aleşi direct de senat. Senatul este adesea consultat, onorat, cuvântul de ordine fiind dezvăluit pe legendele monetare, adică „moderaţia", moderaţie Această moderatio este consemnată şi de texte literare (Suet, 77?., 32, 3). însă pe de o parte senatul reacţionează mediocru îndeosebi la încercările împăratului de a-i consolida prestigiul. De fapt, pârghiile puterii imperiale nu au fost consistent slăbite. Pe de altă parte, cezarul, ajuns suveranul Imperiului la vârsta de 56 de ani şi marcat de numeroase traume, sub August şi, poate, în copilărie, întâmpină noi tribulaţii. în conformitate cu planul lui August, Tiberiu pregăteşte succesiunea sa în favoarea lui Germanicus, deşi relaţiile sale cu fiul adoptiv nu sunt excelente. Totuşi Germanicus moare în condiţii misterioase, în 19 d.C, urmat de Drusus, fiul autentic al principelui, decedat în 23 d.C. Intervine şi un conflict violent cu Agrippina I, văduva lui Germanicus, fiica Iuliei şi nepoata directă a lui August, prin urmare exponentă a Iuliilor. în 29-30 d.C, Agrippina şi primii ei doi fii sunt eliminaţi. Se adaugă faptul că anturajul imediat al principelui, „stafful" său, cum se spune acum, dobândeşte o influenţă substanţială asupra împăratului şi gestionării Imperiului. Această gestionare înregistrează numeroase succese; în vederea administrării eficace a provinciilor şi combaterii abuzurilor, practicate de unii guvernatori, Tiberiu îşi propune reprimarea severă a guvernatorilor necinstiţi, ca şi a celor ce împovărau excesiv provin- Iulio Claudienii şi Flavienii 303 cialii. Anumitor guvernatori, care solicitau mărirea impozitelor, Tiberiu „le-a răspuns că un păstor bun trebuie să tundă turma de oi, nu s-o jupoaie de blănuri", rescripsit boni pastori esse tondere pecus, nou deglubere (Suet., Tib., 32, 5). In câteva provincii s-au produs totuşi revolte, la care ne vom referi mai jos. Dificultăţi economice au survenit şi în Italia, inclusiv la Roma. O influenţă exorbitantă a exercitat, mult timp, la Roma prefectul pretorienilor, Lucius Aelius Seianus. Acest Seian obţine, în 23 d.C, concentrarea pretorienilor, într-o singură tabără militară, pe când, sub August, fuseseră dispersaţi în mai multe locuri. Inteligent, ambiţios, Seian se ridică sensibil deasupra condiţiei normale a unui cavaler. Pare să pledeze în favoarea unei concepţii antoniene, acuzat represive, a gestionării Principatului. Contribuie la hotărârea lui Tiberiu de a se retrage în insula Capreae (azi Capri), de unde împăratul nu se va mai întoarce la Roma. Având practic întreaga putere la Roma, Seian reprimă brutal „clasa politică"; îşi constituie un clan de partizani activi, năzuieşte să se introducă în familia imperială, printr-o căsătorie fie cu Livilla, văduva lui Drusus, fie cu Iulia, fiica acesteia şi a aceluiaşi Drusus. Deşi numai cavaler, este desemnat consul pentru anul 31 d.C, împreună cu împăratul. I se înalţă statui la Roma şi este elogiat ditirambic de către Velleius Paterculus (2, 126-l27; 129-l30). Tiberiu şi Seian recurg la cumplita armă a „legii Iulia despre maiestate", tex Iulia de maiestate. Această lege nu mai purta asupra maiestăţii poporului roman, îndeosebi în cazuri de înaltă trădare, ci asupra principelui, ca patron al tuturor romanilor. Sunt crunt loviţi guvernatorii venali, abuzivi, ca şi toţi opozanţii. Lista condamnaţilor este foarte lungă. Doar pentru delictul de opinie, adică deoarece elogiase, în scrierile sale, pe cezaricizi, este obligat să se sinucidă Cremutius Cordus (Tac, An., 4, 34-35). Delaţiunea politică este intens încurajată în senat. Tiberiu veghea asupra aprovizionării Romei, dar participa rar la jocuri şi la manifestări publice. Considera că trebuia să inspire respect, şi nu afecţiune (Suet., Tib., 59, 4: „să mă urască, dar să mă aprobe", oderint, dum probent). în cele din urmă Tiberiu reacţionează împotriva intrigilor şi puterii „dictatoriale" practicate de Seian. In 17 octombrie 31 d.C, îl destituie pe Seian şi îl înlocuieşte, în fruntea cohortelor pretoriene, cu un nou comandant, Quintus Naevius Cordus Sutorius Macro, anterior prefect al vigiliilor. în 18 octombrie, Seian şi cei trei copii ai săi sunt executaţi. O baie de sânge şi numeroase exacţiuni lovesc pe partizanii lui Seian (Tac, An., 5, 6-9). Tiberiu şi-a petrecut ultimii ani în solitudine. I se atribuiau acolo perversiuni sexuale. Dar, la Roma, s-au ţinut lanţ delaţiunile, pentru culpe socio-economice, însă şi politice, teroarea, sinuciderile, exilurile, execuţiile (Tac, An. 6, l-l0; 29-30, 38-40). Renunţase oare Tiberiu la strategia sa tradiţionalistă, augusteică - de fapt, mai mult decât augusteică? Probabil că răspunsul ar trebui să fie negativ. Totuşi, pe de o parte el credea că, reprimând, purifică societatea romană şi, pe de alta, căzuse victimă cezaritei. Nu este implicată o maladie psihică. Tendinţele spre cruzime şi abuz de putere, extravagantele măsuri politice, contraproductive, nu se justifică din punct de vedere medical, ci reprezintă un mod de comportament social-politic. Exista o logică a puterii absolute, care transforma şi transformă orice autocrat în prizonierul propriei puteri discreţionare. Tiberiu, frustrat din tinereţe, devenit paranoic: a fost cuprins de cezarită. în orice caz, la 16 martie 37 d.C, bătrânul împărat a decedat, doborât de o maladie a cărei natură suscită şi acum divergenţe între savanţi. Un infarct? A fost oare „ajutat" să moară de Macro şi de Gaius Caligula (Tac, An., 6, 50, 4-5) ? 304
Eugen Cizek Gaius-Caligula (37-41 d.C.) Principatul a fost acaparat „în viteză" de ultimul fiu al lui Germanicus, Gaius, supranumit Caligula. Porecla îi fusese dată de soldaţii lui Germanicus, deoarece îşi petrecuse copilăria în taberele militare, unde purta „o săndăluţă" militară, adică o caligula. Succesiunea îi fusese asigurată de sprijinul activ al lui Macro şi al pretorie-nilor. Gaius-Caligula era primul Iulio-Claudiu autentic, sinteză a Iuliilor şi a Claudiilor, al căror contencios era astfel încheiat. Ceea ce, pe lângă detestarea lui Tiberiu, generalizată în ultimii ani ai acestui împărat, explica popularitatea, euforia care i-a întâmpinat înscăunarea. Tatăl său, Claudius Germanicus Caesar, fiul lui Drusus I, era un Claudian autentic. Dar mama sa, Agrippina I, fusese, cum am semnalat mai sus, nu numai fiica lui Marcus Vipsanius Agrippa, ci şi a Iuliei, propria fată a lui August. Totodată Drusus I, bunicul său patern, fusese căsătorit cu Antonia minor, fiica Octaviei, sora lui August, dar şi soţia lui Marcus Antonius. încât tânărul principe, în vârstă de 25 de ani, apărea ca o sinteză fericită a Iuliilor, Claudiilor şi a stirpei antoniene. Adolescenţa sa îi fusese însă marcată de intrigile şi ciocnirile între mama sa pe de o parte şi Tiberiu şi Seian pe de alta. Frustrările se acutizaseră, după dizgraţierea şi lichidarea mamei şi fraţilor. îl ocrotise bunica, Antonia minor, care contribuise la doborârea lui Seian şi se bucurase de o puternică influenţă asupra lui Tiberiu. însă ea cultivase memoria tatălui său şi se manifestase ca elenizantă şi iudaizantă. Contribuise şi la decantarea ideologiei antoniene. Este de crezut că Germanicus, în pofida „liberalismului", pe care i-l va atribui Tacit (An., 1, 33, 2), fusese adeptul acestei ideologii, a unei autocraţii de sorginte elenistică. Produs al consanguinităţii, Gaius-Caligula suferea de o anumită formă de epilepsie. Mai ales însă el a fost primul autentic psihopat ajuns principe. A. Esser a încercat să demonstreze că tânărul împărat nu a fost niciodată afectat de forma finală, desăvârşită, de schizofrenie, care presupunea ruperea totală a contactului cu realitatea. Gaius-Caligula ar fi suferit de o schizoidie, cu tendinţă de a evolua spre schizofrenia totală. Astfel se explică agitaţia sa în timpul emoţiilor puternice sau cu prilejul numeroaselor insomnii nocturne, atitudinile capricioase faţă de semeni, pendulând între afecţiunea neţărmurită şi ura violentă, pulsiunile contradictorii în viaţa cotidiană (Suet, Cal., 15-55; DC, 59), iluziile funambuleşti, distanţarea faţă de oameni şi realităţi, cruzimile adesea gratuite, confuziile şi fobiile, alterarea psihică progresivă. Sfâşiind vălul aparenţelor „republicane", începutul „domniei" lui Gaius Caligula a fost ilustrat de o asumare în bloc a puterilor imperiale. în 18 martie 37 d.C, la imboldul lui Macro, se obţine jurământul de fidelitate faţă de Gaius-Caligula, depus de pretorieni, soldaţi şi marinari ai flotei militare de la Misenus, urmat imediat de învestitura senato-rial-populară: calitatea de imperator, puterea tribuniciană, pontificatul maxim şi, curând, la 21 septembrie 38 d.C, titlul de P.P., părinte al patriei. Gaius-Caligula a tins de asemenea să monopolizeze unul dintre cele două consulate anuale. în toiul entuziasmului, care a întâmpinat Principatul lui Gaius-Caligula, tânărul principe a adoptat măsuri populiste. A reabilitat victimele şi exilaţii surghinuiţi de către Tiberiu, a luat măsuri împotriva delatorilor, a publicat opere literare interzise de predecesorul său, a manifestat generozitate faţă de senat, popor şi militari, a încheiat, în 38 d.C, procesul de constituire, pe plan juridic, a ordinului senatorial, a redat comiţiilor populare competenţa alegerii directe a magistraţilor (ceea ce a prilejuit uneori dispute electorale Iulio Claudienii şi Flavienh 305
Prodigalităţile, risipa, cabotinajul s-au asociat cu represiunea intensivă. încă la sfârşitul anului 37 d.C, a fost ucis, la ordinul lui Gaius-Caligula, Tiberius Gemellus, vărul lui primar, nepotul de fiu al lui Tiberiu şi moştenitor desemnat. în 38 d.C, au fost obligaţi să se sinucidă însuşi Macro, căruia cezarul-faraon îi datora prea mult, şi soţia acestuia (Phil., 51; 69). La 31 august 39, după ce interzisese aniversarea victoriei de la Actium asupra lui Marcus Antonius, Gaius-Caligula a destituit - ilegal - consulii în funcţiune. Abia peste trei zile, comiţiile centuriate au ales ca noi consuli pe Gnaeus Domitius Afer şi pe Aulus Didius Gallus. Acesta din urmă nu aparţinea vechii aristocraţii senatoriale, de care principele începuse să se mefieze, după lichidarea unei conspiraţii nobiliare, iniţiate anterior de Aemilius Regulus şi de consularul Lucius Annius Vinicianus. S-a reacţionat printr-o nouă conjuraţie, cu numeroase ramificaţii, care implicau pe surorile principelui, Agrippina II şi Iulia. în fruntea conspiratorilor se afla chiar cumnatul lui Gaius-Caligula, Aemilius Lepidus. Conjuraţii mizau pe faptul că împăratul nu mai avea succesori de sex masculin, dar au încercat să atragă şi legiunile din provincii, inclusiv cele de la frontiera renană, comandate de consularul Gnaeus Cornelius Lentulus Gaetulicus. Conspiratorii voiau să-l asasineze pe împărat în zona renană, unde se afla el. Conjuraţia a fost descoperită. Gaetulicus şi Lepidus au fost decapitaţi cu o secure, iar Iulia şi Agrippina au fost surghiunite. Senatul a ratificat sentinţele. Pretorul Vespasian, viitorul împărat, favorizat de Gaius-Caligula, s-a întrecut în a propune crunte măsuri represive. A urmat o cascadă de crime, represiuni brutale, acţiuni megalomanice excesive, construcţii de tip ceauşist ante litteram. Noi impozite, menite a finanţa grandomania schizoidă a acestei „domnii bufone", cum o definea Paul Petit, au lovit crud Italia, 306
Roma, provinciile. Pe lângă rapt, confiscări abuzive (Suet., Cal, 37-41; DC, 59,2l-22). Nu erau vizaţi doar senatorii, ci şi industriaşii şi comercianţii. Chiar micii meşteşugari şi negustorii din Roma erau împovăraţi de această politică fiscală excesivă. Dificultăţile economice se adăugau brutalităţilor, batjocoririi unor ofiţeri ai pretorienilor, extravaganţelor funambuleşti, pentru a eroda şi, în parte, distruge popularitatea cezarului-faraon. Zvonurile referitoare la proiectul lui Gaius-Caligula de a se deplasa la Alexandria, teama inspirată de fantasta transformare a Principatului într-o teocraţie elenistică, detestată de ansamblul opiniei publice romane, au contribuit la alcătuirea unei ample şi noi conjuraţii. S-a constituit de fapt o vastă coaliţie, din care făceau parte atât republicani întârziaţi, cât şi monarhişti, doritori să-l elimine numai pe Gaius-Caligula. Senatori, cavaleri, liberţi imperiali fie au participat la mişcarea conspirativă, fie au aflat de existenţa ei. Chiar în ziua „sacrificării rituale" a suveranului, se răspândea zvonul că va fi ucis (Jos., A.J., 19, 13, 9l-92). Doar împăratul nu ştia că se complota împotriva sa. Ori ştia, dar nu ţinea seama de avertismente? Din nou - şi în măsură mai mare - alianţa anti-Caligula era foarte întinsă. Participau vlăstare ale vechii nobilitas, aristocraţi de extracţie recentă, ca Valerius Asiaticus. Aderaseră la complot chiar consulii în funcţiune: ordinarius, eponim, precum Gnaeus Sentius Satuminus, sau cel ce îl înlocuise, ca suffect, pe împărat, la 5 ianuarie 41, Quintus Pomponius Secundus. Braţul înarmat îl furnizau pretorienii. în frunte se aflau doi tribuni militari ai gărzii pretoriene, ambii republicani, Cornelius Sabinus şi Cassius Chaerea, ultimul adesea persiflat de cezar (Jos., A.J., 19, 3, 17-23; 5, 28-36; 6, 37-43 etc). Ambii prefecţi cunoşteau planurile conspiratorilor. Ca, probabil, însuşi unchiul principelui, viitorul împărat Claudiu. Majoritatea pretorienilor, complici sau nu ai conspiraţiei, nu era atât de irealistâ, ca să dorească restaurarea regimului politic republican. Care ar fi însemnat dispariţia „obiectului muncii" cohortelor pretoriene. Voia doar alt principe. Or acesta nu putea fi decât unchiul împăratului, Tiberius Claudius Nero Germanicus, viitorul Claudiu, care avea cincizeci şi doi de ani. în ziua de 24 ianuarie 41 d.C, conspiratorii militari l-au ucis pe Gaius-Caligula, într-o galerie, ciypta, a palatului imperial. Tribunul militar Cornelius Sabinus a cerut principelui o nouă parolă militară. După ce principele a rostit „Iupiter", Cassius Chaerea a strigat „primeşte ce ai cerut", accipe ratum. Făcea aluzie la Iupiter Răzbunătorul, Vindex. îndată complotiştii l-au măcelărit pe Gaius-Caligula. Curând pretorienii conjuraţi, comandaţi de tribunul militar Iulius Lupus, au ucis-o pe cea de a patra soţie a asasinatului, lângă trupul neînsufleţit al lui Gaius-Caligula. Micuţa Drusilla, fiica celor doi, care avea cam un an, a fost zdrobită de un perete (Jos., A.J., 19, 13, 87-88; 14, 99-l13; 15, 114-l17; 190-l99; Suet., Cal, 58; DC, 59, 29; Oros., Hist., 7, 5, 9). Gaius-Caligula nu „domnise" nici patru ani. El era primul şef de stat roman, ucis în timpul exerciţiului puterii, de la 15 martie 44 î.C, adică de aproape un secol. Căzuse victimă unui proiect politic încă inaplicabil la Roma şi formei extreme de cezarită de tip schizofrenic .
Uciderea lui Gaius-Caligula a fost urmată de o confuzie generală. Anumiţi pretorieni masacrau membrii familiei imperiale, pe când mercenarii germani, din garda personală a principelui, Iulio Claudienii şi Flavienii 307
ucideau.senatori, complotişti reali ori imaginari. Senatul, ocrotit de 1.500 de soldaţi din cohortele urbane, se întrunise în templul lui Iupiter, de pe Capitoliu. Consulii, îndeosebi Satuminus, estimau ca normală restaurarea republicii. Din punct de vedere strict juridic, nici nu era necesară o asemenea restaurare. Odată cu dispariţia Principatului, devenea inutilă şi era condamnată la dizolvare de asemenea administraţia paralelă, creată progresiv încă din vremea Iui August. Nu era indispensabilă decât învestirea altui principe. Dar, cum a scris cândva Eugen Barbu, au venit alt principe şi alt meser! Este adevărat că, la căderea nopţii din 24 ianuarie 41, consulii au furnizat ca parolă pretorienilor cuvântul „libertate", libertas, care, în limbajul militar, nu mai fusese utilizat în ultimul secol (Jos., A.J., 19, 2-4; 166-262; Suet., Cal, 60, 2; DC, 60, 1; Aur. Vict, Caes., 3, 16; Oros., Hist., 1, 6, 3). Nici cei mai mulţi senatori şi nici pretorienii nu doreau cu nici un preţ funcţionarea restaurată a republicii. Se căuta cel mult un succesor al lui Gaius-Caligula, care să nu fi fost Iulio-Claudian. Totuşi pretorienii aveau alte planuri. Ei l-au descoperit, teoretic incidental, în realitate pentru că îl căutau, pe Claudiu, ascuns în palatul imperial, l-au dus în tabăra lor şi l-au proclamat împărat (Jos., A.J., 19, 2-4; B.J., 2, 204; Suet., Claud., 10; DC, 60, 1; Aur. Vict., Caes., 3, 16-l8; Epit., 3, 15-l8). A urmat un schimb necontenit de mesaje între Claudiu şi senat, care îi cerea să nu accepte Principatul. Dar cohortele urbane, dispersate, nu puteau rezista celor 12.000 de pretorieni. Deşartă tentativă de restaurare a republicii ori de înlocuire a „casei divine", domus diuina, Iulia-Claudia, la cârmuirea Imperiului, a depăşit cu puţin 24 de ore. în seara zilei de 25 ianuarie, senatul a cedat şi a confirmat desemnarea lui Claudiu ca principe . Claudiu era un personaj paradoxal, enigmatic, care deruta şi izvoarele antice, îndeobşte ostile lui, însă cu nuanţe şi ezitări, mai vizibile la Suetoniu decât la Tacit. Era evident un handicapat fizic. Claudiu era bâlbâit, avea un mers asimetric, deambulând cu dificultate şi şchiopătând; tonusul său muşchiular era afectat, avea mişcări necontrolate, contracţii ale obrazului, capului, care produc grimase şi trembolenţă. Paralizia parţială a laringelui impieta asupra vocii (de unde bâlbâială) şi provoca un râs spasmodic. Este probabil că împăratul Claudiu a fost victima unei patologii neurologice, contractate încă în stadiul interuterin, înainte de naştere, şi cunoscută sub denumirea de maladia lui Little. Această boală nu afectează inteligenţa, însă prilejuieşte iritabilitate, amnezii, dificultăţi de adaptare la împrejurări noi, tendinţa de izolare. Din pricina hibelor fizice, nici August, nici Tiberiu nu au acordat nici o misiune importantă lui Claudiu. Cu toate că o inscripţie, de altfel controversată, de la Pavia, îl menţionează printre membrii familiei imperiale (C.I.L., 5, 4616). încât Claudiu a rămas cavaler laticlav, până în timpul Principatului lui Gaius-Caligula. Deşi îl dispreţuia, pentru că ştia că unchiul său era unicul vlăstar masculin al casei Iulia-Claudia, Gaius-Caligula l-a introdus în senat şi l-a desemnat drept coleg de consulat (Suet., Claud. 5; 7-8; Cal., 15, 4). Izolarea la care fusese supus îi prilejuise lui Claudiu nenumărate frustrări. Astfel Claudiu devenise un introvertit, un erudit. A frecventat liberţii curţii imperiale, de la care a deprins o experienţă foarte parţială a gestionării Imperiului.
308
Eugen Cizek alese de mâncare, însă şi de femei. Spre deosebire de atâţia alţii din acea vreme, nu a fost homosexual ori bisexual. De altfel căsătoriile sale s-au soldat cu eşecuri, de asemenea traumatizante. Suferea de labilitate psihică, era influenţabil şi foarte distrat. Dar şi tenace, în stare să-şi programeze metodic activitatea literară şi ulterior pe cea politică. După două căsătorii nefericite, precedate de două logodne eşuate, Claudiu se căsătorise în 38 sau 39 d.C. cu Valeria Messalina, în vârstă de mai puţin de şaptesprezece ani. Messalina era fiica verişoarei primare a lui Claudiu, Domitia Lepida, măritată cu Valerius Messala Barbatus. într-adevăr mama Domitiei Lepida fusese Antonia maior, fiică a lui Marcus Antonius şi a Octaviei, deci soră mai vârstnică a Antoniei minor; altfel spus, soră a mamei lui Claudiu. Această Antonia maior fusese măritată cu Lucius Domitius Ahenobarbus. Prin urmare, Messalina avea în vine atât sângele lui August, cât şi al lui Marcus Antonius. Era încă un exemplu de căsătorie între rude apropiate. Se urmărea tocmai păstrarea puterii într-un clan de sânge, pendinte de puterea imperială. Măritată cu o rudă mult mai vârstnică (aproape cincizeci de ani), handicapată fizic, Messalina a avut o viaţă sexuală agitată, într-un mediu familiar extrem de permisiv, în pofida legilor lui August. A avut numeroşi amanţi; desigur, izvoarele literare îi exagerează aventurile erotice, Dar era o bulimicâ de sex, de avuţii şi putere. A fost o extravertită, exuberantă şi extravagantă. Claudiu a iubit-o cu pasiune şi ea a exercitat asupra sa o puternică influenţă. Messalina nu era însă o calculată, o femeie a hotărârilor constante, luate cu sânge rece. Claudiu a fost substanţial înrâurit de soţiile sale, de consilierii săi, în special de liberţii casei auguste. Faptul ni se pare normal, dat fiind că el nu avea o solidă experienţă a gestionării Imperiului. Trebuia aşadar să se adreseze celor ce experimentaseră administrarea statului. Prima consecinţă a zilelor de 24 şi 25 ianuarie 41 d.C. a fost consolidarea puterii politice exercitate de către pretorieni. Atunci, pentru prima oară în istoria Principatului, pretorienii au impus direct, nemijlocit, un principe. Ei au continuat să deţină o pondere politică majoră în desfăşurarea a ceea ce, mult mai târziu, Aurelius Victor va defini ca o „putere regală", regia potestas {Caes., 3, 20). Administraţia iui Claudiu a început prin a preconiza reconcilierea generală. Totuşi resturile facţiunii republicane au reacţionat energic. Republicanii din senat înţeleseseră că nu pot realiza nimic fără un puternic suport militar. Ei au recurs la legiunile din zona illyrică şi la comandantul lor Lucius Arruntius Furius Camillus Scribonianus. Acesta a încercat să-şi revolte soldaţii în numele restaurării republicii. Militarii s-au declarat de acord să se răzvrătească, însă nu pentru a restabili republica. Tentativa lui Scribonianus a eşuat lamentabil (Tac, ., 2, 75; Suet., Claud,, 13, 6; Otho, 1, 5; DC, 60, 15-l6). Scribonianus a fost ucis de soldaţii săi ori s-a sinucis, iar senatorii şi cavalerii care i se asociaseră au trebuit de asemenea să moară. Avorta astfel ultima încercare de reintroducere a regimului politic republican. Se înţelesese că era imposibilă şi implantarea despotismului oriental teocratic, de sorginte ptolemaică. De aceea Claudiu a arborat un program declarat de inspiraţie augusteică. în realitate, el şi subordonaţii săi au pus în operă o strategie prudent, deghizat, antoniană. Deşi, în parte sub influenţa Messalinei, propaganda imperială a vehiculat uneori o optică antoniană. O anumită mistică este revelată de cameea păstrată de la Haga, în figurarea cortegiului triumfal al lui Claudiu şi al familiei lui. Nostalgic cândva al republicii, devenit împărat, Claudiu utilizează o strategie de consolidare masivă, sistematică, a autoritarismului Principatului, în sens categoric absolutist. Competenţele reale ale aparatului gestionar zămislit de Principat sunt simţitor sporite în Iulio Claudienii şi Flavienii 309
S-a produs o falie în desfăşurarea Principatului lui Claudiu. In cele din urmă Claudiu s-a căsătorit cu propria sa nepoată, Agrippina II, fiica lui Germanicus, fratele său. Pe lângă manevrele libertului Pallas şi ale lui Lucius Vitellius ori „farmecele" Agrippinei, au cântărit, în această bizară iniţiativă, dorinţa de a asigura sprijinul clanului fidel memoriei lui .Germanicus, violent persecutat de Messalina, şi de a reconcilia familia imperială, în interiorul căreia se multiplicau discordiile, intrigile, crimele. Agrippina era alt tip de femeie decât Messalina. Deloc austeră şi pudică, se manifesta ca o fiinţă calculată, ambiţioasă, tenace, acaparatoare. Va dobândi o înrâurire exorbitantă, mult mai pregnantă decât cea a Messalinei, asupra bătrânului său soţ. A devenit Augusta şi a acţionat cu o mână de fier. Tacit utilizează chiar termenul „dominaţie", dominatio, ca să-i caracterizeze influenţa (An., 12, 7, 3). Agrippina îl însoţeşte pretutindeni pe împărat, primeşte omagii peste tot. Se înfiinţează pe Rin o colonie numită Colonia Claudia Augusta Ara Agrippinensis (azi Koln). Cei doi prefecţi ai pretoriului, numiţi în vremea Messalinei, în 51 d.C. sunt înlocuiţi de un fost procurator imperial, Sextus Afranius Burrus (C.I.L., 12, 5842; Tac, An., 12, 42, 1; DC, 61, 3). Numeroase crime şi dizgraţieri au marcat opera Agrippinei. îndeosebi Agrippina îl impune pe propriul său fiu ca succesor al lui Claudiu. Lucius Domitius Ahenobarbus descindea din August nu numai prin mama sa, Agrippina II, ci şi prin tată, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, fiul lui Lucius Domitius Ahenobarbus şi al Antoniei maior. încât tânărul Lucius, născut la 15 decembrie 37 d.C, 310
cobora atât din August cât şi din Marcus Antonius. Agrippina începuse prin a obţine anularea logodnei Octaviei, fiica lui Claudiu, cu tânărul Lucius Iunius Silanus Torquatus, de asemenea descendent al lui August, prin mama lui, Aemilia Lepida (Tac, An., 12, 3-8; Suet. Claud., 29, 2; DC, 60, 31). Cum am mai semnalat mai sus, vlăstarele Iulio-Claudienilor se căsătoreau între ele pentru ca ulterior să se masacreze fără milă! Nu exista o ereditate de iure a puterii imperiale, dar funcţiona ereditatea de facto. Tânărul Lucius Domitius s-a logodit cu Octavia, ca, în 50 d.C, să fie adoptat de Claudiu şi să intre oficial în ginta Claudia. Fostul Lucius Domitius Ahenobarbus a devenit astfel iniţial Tiberius Claudius Nero, ca, puţin mai târziu, să ia numele de Nero Claudius Drusus Germanicus (I.L.S., 224; E. M. Smallwood, nr. 20-21; 103-l04). Statutul lui Lucius,devenit Nero, n-a încetat să se consolideze, cum atestă numeroasele monede ale epocii. In 53 d.C, Nero, în vârstă de şaptesprezece ani, se însoară oficial cu Octavia, sora sa prin adopţiune (Tac, An., 12, 58, 1; Suet, Claud., 27, 4; Ner., 7, 9; DC, 60, 33). Era un act de clară inspiraţie antoniano-ptolemaică. Amintim că, în Egiptul ptolemaic ori lagid, adesea regii se căsătoreau cu surorile lor. Dar Claudiu, chiar influenţabil, a luat totdeauna singur cele mai importante decizii. în 54 d.C, el şi-a amintit de propriul său fiu, încă nevârstnic, Britannicus, şi a început să întrevadă, pentru succesiunea sa, o cârmuire bicefală a Imperiului, înfăptuită de noul Nero, însă şi de Britannicus. Agrippina începuse să se teamă de scăderea propriei înrâuriri şi de asigurarea ratată a succesiunii în favoarea lui Nero. Ca rezultat al unui festin abundent, în care, probabil, el a fost otrăvit cu o ciupercă, unde fusese injectat un amestec de opiu şi de aconită, Claudiu a decedat la vârsta de şaizeci şi trei de ani, pe 12 octombrie 54 d.C. Era astfel deschis drumul spre asumarea Principatului de către tânărul Nero. Ca şi spre o putere discreţionară, absolută, pe care Agrippina spera s-o acapareze (Tac, An., 12, 66-67; Suet., Claud., 43; 44, 3-7; 45, l-2: Iuv., 5, vv. 146-l48; 6, vv. 620-622; DC, 60, 34-35)5. Nero (54-68 d.C.) Instalarea lui Nero ca principe pare să fi fost efectul unui „putsch" ori „golpe", cum se spune. Claudiu decedase în seara ori noaptea zilei de 12 octombrie. Dar Agrippina şi susţinătorii săi au ascuns, preţ de multe ore, ştirea morţii principelui (Suet., Claud., 45, 1). Trebuia bine pregătită „întronarea" lui Nero şi evitat ca Britannicus, fiul natural al lui Claudiu, încă la vârsta copilăriei, să fie proclamat principe sau asociat la puterea imperială de adversarii Agrippinei şi ai lui Nero. Britannicus se născuse Ia 13 februarie 41 d.C. şi se numise iniţial Tiberius Claudius Germanicus, ca ulterior să primească cognomen-ul de Britannicus. Procesul accesului lui Nero la Principat a fost lansat în 13 octombrie, pe la orele 11. Atunci s-au deschis porţile palatului imperial, iar Nero s-a prezentat în faţa cohortei pretoriene de gardă, însoţit de Burrus şi, probabil, de către liberţi imperiali. Convinşi de cuvintele Iui Burrus, soldaţii îl proclamă pe Nero imperator. Pretorienii de gardă îl aşază pe Nero într-o lectică şi îl duc în tabăra lor, unde Nero promite să le acorde o gratificatie, un donatiuum, de 15.000 de sesteiţi pe cap de militar. în grabă Nero merge în senat, unde este confirmat la căderea serii. în câteva ore Nero devenise principe (Tac, An., 12, 69; Suet., Ner., 8; DC, 61,3). Deşi se pare că Nero a început prin a refuza titlul de „părinte al patriei" şi că a asumat puterea tribuniciană întrucâtva mai târziu. Iulio Claudienii şi Flavienii 311
De fapt, din punct de vedere cultural şi ideologic, ceea ce calificăm drept epoca lui Nero începuse încă din 51 d.C. în orice caz, Nero era cel mai tânăr Iulio-Claudian care a devenit princeps. Puterea reală părea să incumbe Agrippinei. într-adevăr, la sfârşitul zilei de 13 octombrie, Nero dă ca parolă tribunului pretorian de gardă „cea mai bună mamă", optima mater (Tac, An., 13, 2, 3; Suet., Ner., 9, 3). Agrippina obţine apoteoza, divinizarea împăratului defunct, care devine „divinul Claudiu", diuus Claudius. Ea unelteşte două crime abominabile: lichidarea fizică a lui Marcus Iunius Silanus, proconsulul în funcţiune al provinciei Asia, care descindea din August, ca şi fratele lui, fostul logodnic al Octaviei (Tac, An., 13, 1, l-3). Se sinucide forţat şi Narcissus, artizanul prăbuşirii Messalinei, dar partizan al lui Britannicus şi vrăjmaş al Agrippinei (Tac, An., 13, 1, 3; DC, 60, 34). Provincialii acceptă preluarea Principatului de către Nero, salutat în Egipt ca un faraon. Cu toate acestea, în alocuţiunea-program, rostită în senat de Nero, la puţine zile după 13 octombrie 54, tânărul principe se delimitează cu pregnanţă de strategia lui Claudiu. Se pare că Seneca alcătuise ori inspirase această cuvântare. Nero făgăduieşte mai ales să nu mai practice justiţia expeditivă a lui Claudiu şi afişează un proiect de guvernare mai augusteic decât cel cândva pus în practică de către întemeietorul Principatului (Tac, An., 13, 4; Suet., Claud., 10, 1; DC, 61, 3, 1). Erau implicate îndeosebi promisiuni formale de augusteism, însă Agrippina se învedera profund nemulţumită. Chiar dacă îşi ucisese soţul, ea dorea continuarea şi chiar potenţarea strategiei politice autoritare, antoniene, utilizată de către Claudiu. Agrippina era susţinută de puternicul libert Pallas, veritabil ministru de finanţe al Imperiului. însă binomului Agrippina-Pallas se opunea cuplul Burrus-Seneca, favorabil unei politici augusteice, unui autoritarism moderat, unui despotism filosofic, care s-ar fi autolimitat. Ei devin „călăuzele tinereţei împăratului", rectores imperatoriae iuuentutis (Tac, An., 13, 2, l-2). Nero îi susţine deci pe Burrus şi pe Seneca, rechemat din exilul unde fusese trimis la stăruinţele Messalinei şi desemnat de Agrippina ca preceptor al lui Nero. Seneca devenise, alături de Burrus, membru foarte influent al consiliului principelui. Probabil că Nero nu dorea să practice la infinit moderaţia, fundată pe „clemenţă", clementia, pe cooperare activă cu senatul. Cu toate acestea, pentru moment, el năzuia mai ales să limiteze, chiar să blocheze, impactul politic al Agrippinei, care, de fapt, nu a durat decât câteva săptămâni. S-a ajuns la un duel de culise între cele două binomuri: Seneca-Burrus pe de o parte şi Agrippina-Pallas pe de alta. Acest contencios a avut şi reflexe literare. Memoriilor Agrippinei, publicate de împărăteasă, ca să apere drepturile fiului ei şi propria orientare politică, Seneca i-a ripostat printr-un pamflet, unde persifla crud apoteozarea lui Claudiu şi ataca prudent, deghizat, pe Agrippina: „Prefacerea în dovleac a divinului Claudiu", Apokolokyntosis diui Claudii. Şi ulterior printr-un dialog, în care glorifica despotismul filosofic. Nero să fie un despot, dar să guverneze ca un înţelept stoic. Ne referim la „Despre clemenţă", De clementia. Pallas este îndepărtat de la conducerea finanţelor imperiale, în 55 d.C. (Tac, An., 13, 14, 1). Agrippina se mânie cumplit şi începe să-l şantajeze pe Nero cu Britannicus (Tac, An., 13,14,2-3). Dar, tot în 55 d.C, Britannicus moare, ca efect probabil al unui toxic, al unei otrăvi, administrate la ordinul lui Nero, care i-a provocat o agravare fatală a epilepsiei, maladie a adolescentului, moştenită de la Iulio-Claudieni. Agrippina cade într-o dizgraţie ulterior atenuată doar parţial (Tac, An., 13, 15-22). 312 Eugen Cizek în acest fel se configurează începutul Principatului neroman. Lichidarea lui Britannicus, de altfel oficial înfăţişată ca un accident prilejuit de epilepsie, nu emoţionase „clasa politică" romană, deprinsă cu multiplicarea crimelor în familia imperială. De altfel, ulterior Nero va încerca să elimine fizic pe toţi cei ce se înrudeau cu familia Iulia-Claudia, în care întrevedea posibili competitori la cârma Principatului. în general izvoarele antice, simplificând, deformând, evoluţia evenimentelor, separă Principatul neronian în două segmente opuse: unul „bun", focalizat pe toleranţă, pe bune raporturi cu senatul, cei cinci ani elogiabili ai cezarului, quinquennium Neronis, care ar fi durat până în 59 d.C. (Aur. Vict., Caes., 5, 2), şi altul tiranic, reprobabil, subsecvent celui dintâi. în realitate, Nero a considerat inutilă, dăunătoare, strategia „liberală" a clemenţei, încă din 58 d.C. In 57, când a deţinut consulatul ordinar în tot cursul anului, prelungit la începutul lui 58, Nero a conceput planul de a sustrage publicanilor perceperea impozitelor indirecte, eventual suprimate şi substituite de cele directe. Este probabil că Seneca aprobase acest proiect. Dar, în 58 d.C, senatul cutează să respingă propunerea împăratului. Cavalerii, adesea publicani, erau de asemenea ostili proiectului neronian. Se recurge doar la întărirea controlului asupra publicanilor şi la acordarea de facilităţi fiscale minore (Tac, An., 13, 50-51; Suet. Ner., 10, 2; DC, 61, 4). Seneca însuşi este blamat de o parte dintre senatori. Aceştia nu doreau nici suprimarea taxelor indirecte, care ar fi prilejuit ieftinirea mărfurilor agricole de import şi deci a produselor domeniilor lor, şi, cu atât mai puţin, achitarea unor impozite directe. încât Nero decide abandonarea unui „liberalism" de suprafaţă şi îndeosebi a despotismului filosofic autolimitat de normativele stoice. El se decide să le substituie cu o strategie de sorginte antoniană. De altfel, cum am arătat mai sus, se trăgea din Marcus Antonius. Prin excelenţă aspiră să reia, cel puţin în mare parte, strategia unchiului său, Gaius-Caligula (Suet, Ner., 30, 2; DC, 60, 30, 2; Eutr., 7, 9). Plănuia să reia „populismul regal", să pună în operă o direcţionare a Imperiului elenizantă şi orientalizantă. De altfel, printre educatorii săi, se numărase şi sacerdotul-învăţat egiptean Chairemon, fost director al Museului din Alexandria şi al unei şcoli de „gramatici" în acest oraş. Harisma lui Nero se manifesta în Egipt, unde era adorat ca „bun geniu al lumii", agathos daimon tes oikoumenes (I.G.R.R., 1, 1100; 1124; O.G.I.S., 2, 666; 682; C.I.G., 3, 4699; E.M. Smalwood, nr. 418). Teologia solară se afla printre obiectivele sale. în special Nero îşi propunea să modifice mentalităţile romanilor, în funcţie de „lux", luxus, şi de „întrecere" (sportivă, de tip grecesc) agon. Visa la o viaţă inimitabilă impregnată de artă, însă şi de o autocraţie de tip elenistic. Va crea în acest scop un relevant instrument propagandistic, dezvoltat la „curtea neroniană", aula Neroniana. O asemenea existenţă de vis, la limitele imposibilului, trebuia să slujească potenţarea acuzată a autoritarismului elenizant, care la rândul ei servea consolidării autocraţiei teocratice, încât opinăm că se pot decela trei faze ale Principatului neronian: secvenţa 54-58 d.C, focalizată pe despotismul filosofic, relativ liberalizant, secvenţa de tranziţie, 58-61 d.C, şi secvenţa 6l-68 d.C, cea a represiunii, a „severităţii", seueritas, şi a efortului sistematic, apăsător, în vederea mutaţiei mentalităţilor impuse de la centru. Desigur, proiectul lui Nero era sortit eşecului. Chiar dacă s-a întemeiat pe suportul efemer al anturajului imperial, unde Seneca şi Burrus vor fi înlocuiţi de alţi oameni. Deşi Nero nu a fost niciodată un psihopat notoriu ca unchiul său, Gaius-Caligula, asemenea proiecte fantaste traduc dereglări psihice, labilitate mentală. Nero, chinuit de Iuuo Claudienii şi Flavienii 313
frica de comploturi toată viaţa sa scurtă, de cezarită, era un schizotimic, introvertit, paranoic? Suferea de sindromul maniaco-depresiv? De amalgamul de surescitare a psihicului, generator de megalomanie, de idei extravagante şi de căderi sufleteşti pregnante? Conjugarea spaimei viscerale de duşmani, a cruzimii îndeobşte ca efect al angoaselor, a cezaritei, hrănite de felurite iluzii, se nutrea dintr-un temperament de artist autentic, deşi de valoare medie. Fără îndoială, copilăria îi fusese apăsată de frustrări traumatizante. Mama sa fusese relegată în 39 d.C, iar tatăl îi murise în anul 40. Copilul Lucius fusese crescut, în condiţii uneori penibile, de mătuşa sa, Domitia Lepida (Suet., Ner., 6, 6). Chiar după întoarcerea mamei sale din relegare, viitorul Nero constatase că Agrippina era urmărită de aversiunea, practicată faţă de ea şi chiar de el, de către Messalina. După ce Agrippina II devenise împărăteasă, trebuise să suporte tutela împovărătoare a acesteia. Logosul său era fragil, iar erosul puternic: autocenzura se manifestase slab. Pentru ca, brusc, la şaptesprezece ani, să devină stăpânul absolut al unui imperiu gigantic, practic fără nici o îngrădire, fără nici un control. în câţiva ani, Nero s-a dezmeticit şi a încercat să conducă după placul fanteziilor sale. Din copilărie avusese pasiunea întrecerilor de care, artei dramatice şi performanţelor histrionice, a poeziei. încă din 58-59 d.C, survin tentative de a adopta şi implanta existenţa inimitabilă, centrată pe luxus şi agon. Amoralismul se convertea în componentele obligatorii al acestei existenţe. Totuşi Agrippina, mama sa, deţinea încă o anumită pondere la curtea imperială. Ea reproba anumite pasiuni ale fiului său, prin excelenţă patima pentru frumoasa blondă Poppaea şi tendinţa de a divorţa de Octavia. Or căsătoria cu Octavia urmărise întărirea „dinastiei" iulio-claudiene. Ambiţioasa Poppaea îl presa pe Nero (Tac, An., 14, l-5; Ps.-Sen., vv. 126-l29; DC, 61, 12, l-2). încât la sfârşitul lunii martie 39 d.C, Nero trece la lichidarea fizică a propriei mame. La curtea imperială avuseseră loc suficiente crime, dar nimeni nu îşi suprimase încă mama. După eşuarea simulării unui naufragiu, din care Agrippina s-a salvat, sunt trimişi s-o ucidă mateloţii lui Anicetus. înainte de a primi lovitura fatală, Agrippina îşi arată abdomenul, în care îl purtase pe Nero, şi strigă „loveşte pântecele", uentrem feri (Tac, An., 14, 3-8; Suet., Ner., 34, l-6; DC, 61, 14). Se pare că, în coşmarurile sale, Nero a fost urmărit, preţ de mai multe luni, de fantoma mamei sale (Tac, An., 14, 10; Suet., Ner., 34, 7; DC, 31, 14, 1). După lichidarea Agrippinei, a urmat o cascadă de spectacole fastuoase, pendinte de o concepţie carnavalescă asupra existenţei, de sărbătoare ca mod permanent de existenţă, de reformă axiologică. Totodată Nero este exaltat ca un nou Febus-Apollo, chiar pe monede emise la Lugdunum şi la Roma, ca şi de scriitori sau de inscripţii din Grecia (B.M.C., Imp., 1, pp. 245-247, nr. 218; 237 etc; Calp., 4, v. 87; v. 91; vv. 159 şi urm.; 7, vv. 83 şi urm.; Lua, 1, vv. 45-62; Carm. Eins., 2, v. 38; Anth., 9, v. 178; I.G., 3278; I.G.R.R., 1, 1034; E.M. Smallwood, nr. 16l-l62). Este proclamat nou Helios, nou Hercule, şi este asociat cu divinităţi locale şi cu lupiter (I.G.R.R., 3, 345; E.M. Smallwood, nr. 146 etc). Se constituie neronismul ca o doctrină specifică, axată pe luxus, pe agon, pe histrionism şi pe reforma discursului mental, care îşi are destul de numeroşi adepţi. în paralel, se continuă epurarea necruţătoare a „clasei politice" romane, mai cu seamă printre rudele lui Nero. Cam în aceeaşi vreme, sunt eliminaţi fizic Rubellius Plautus, Faustus Cornelius Sulla Felix şi Octavia. După moartea lui Burrus, ale cărui reacţii erau temute de Nero, Octavia fusese repudiată, iar Poppaea luată în căsătorie de către împărat. încă în 60 d.C, fuseseră instituite jocuri artistico-sportive cvincvenale. De altfel, începând de atunci, se poartă la Roma moravuri elenistice şi veşminte greceşti (Tac., An., 14,20-21). 314
Mult mai târziu, cu prilejul triumfului din 68 d.C, Nero va adopta veşmântul înstelat de kosmokrător, stăpân al lumii. Şi o inscripţie din Grecia îl proclamase kosmokrâtor (O.G.I.S., 668). După moartea lui Burrus, Seneca se retrage de la curtea imperială şi din viaţa publică. împăratul însuşi se produce pe scene ca „vizitiu" sau „conducător de care", auriga, şi „cântăreţ din cithară", cithamedus. Chiar iconografia monetară ilustrează cotitura operată de Nero în 61 d.C. Coroana civică dispare de pe aversul monedelor, fiind substituită de figuri alegorice şi de o exagerare pompoasă a titulaturii imperiale. Personalul politic al puterii este schimbat. Principele se bazează mai cu seamă pe oameni fideli unui absolutism cabotin, fără scrupule, precum Ofonius Tigellinus, prefect al pretorienilor, din 62 d.C, Petronius Turpilianus, Telesinus, Cocceius Nerva, viitorul împărat, libertul Epaphroditus. Spionii lui Tigellinus terorizează mediile politice tradiţionaliste. Seria consulatelor ilustrează cotitura survenită în strategia politică neroniană. Numărul consulilor, desigur suffecţi, diminuează. Sunt privilegiaţi tehnicieni şi comandanţi militari, câteodată „oameni noi", ca generalul Verginius Rufus, de regulă originari din Gallia cisalpină. însă diverse medii sociale au sfârşit prin a reacţiona. Cabotinajul, reforma axiologică, crimele le exasperaseră. în iulie 64, un incendiu de proporţii devorase Roma. Cu siguranţă, nici Nero şi nici altcineva nu îl provocase. Totuşi Nero profitase de acest flagel ca să treacă la o reconstrucţie parţială, din punct de vedere arhitectonic, dar totală, în optică axiologică, a Romei ca „un oraş nou", noua urbs sau nea polis. Astfel s-a decantat o conspiraţie condusă de Gaius Calpurnius Piso. Aderaseră la complot cel puţin 51 de persoane: 19 senatori, 7 cavaleri etc. Printre conspiratori se aflau şi exponenţi ai neronismului, pe care însă îl voiau fără Nero. După modelul conspiraţiei din 41 d.C, braţul înarmat era asigurat de anumiţi ofiţeri şi centurioni pretorieni, în frunte cu unul dintre prefecţi, adică Lucius Faenius Rufus, fost partizan al Agrippinei. Seneca nu se afla printre conjuraţi, dar, probabil, era la curent cu planurile complotiştilor. Aceste planuri nu aveau, desigur, ca ţintă restaurarea republicii. Se urmărea doar înlocuirea lui Nero cu altcineva, eventual cu Piso. Din nefericire, la sfârşitul lui aprilie 65 d.C, conspiraţia este descoperită. Arestările, ancheta, teroarea fac ravagii teribile la Roma. Grupuri înarmate de pretorieni, amestecaţi cu mercenarii germani din garda personală, mai siguri, patrulează la Roma şi chiar în restul Italiei, în zona suburbană şi în muncipiile învecinate Oraşului (Tac, An., 15, 58, l-3). Au fost executaţi sau obligaţi să se sinucidă Piso, Seneca, poetul Lucan, Faenius Rufus şi ofiţerii pretorieni, adepţi ai complotului. Moartea Poppaeei însărcinate şi cea de a doua ediţie a jocurilor cvincvenale vor prilejui noi represiuni, continuate în 66 d.C. Sunt lichidate căpeteniile grupului Silanilor, rude ale cezarului, rămăşiţele grupului Annaeilor, şi este obligat să se sinucidă chiar Titus Petronius Niger, consilierul în materie de rafinamente, „arbitrul eleganţei", arbiter elegantiae (Tac, An., 16, 7-l7; Suet, Ner., 37, 2; DC, 62, 25; 27). Pe de altă parte, în 66 d.C, Nero primeşte solemn, la Roma, pe noul rege arsacid al Armeniei, Tiridates, căruia îi pune diadema regală pe creştet, ca semn al suzeranităţii romane. Nero şi consilierii săi concepuseră o politică externă semiexpansionistă, iniţial împotriva părţilor şi în vederea anexării Armeniei, ulterior în alianţă cu Arsacizii. Cezarul profită de prilej ca să dezvolte cultul adresat propriei persoane şi să reintroducă în formula imperială imperator ca prenume. Din 56 d.C, Nero acceptase titlul de „părinte al patriei", P.P. Concomitent este distrus ultimul focar de rezistenţă ideologică, profesată de senatorul Iuuo Claudienii şi Flavienii 315 stoic Claudius Paetus Thrasea. Acesta şi adepţii săi dezaprobau de multă vreme nu numai represiunile brutale şi potenţarea autoritarismului, după model elenistic, ci şi reforma mental-axiologică, impusă de Nero şi de acoliţii lui. Thrasea este constrâns să se sinucidă (Tac, An., 16, 34-35). După aceea Nero începe pregătirea propriei călătorii triumfale în Grecia. Pe de altă parte, pe măsură ce Nero era mai de temut, se dorea tot mai intens lichidarea sa fizică. La începutul deplasării spre Grecia, este descoperită şi distrusă la Benevent o conspiraţie, condusă de Annius Vinicianus (Suet., Ner., 36, 2). Conjuraţii intenţionaseră să profite de faptul că Nero era în plină călătorie şi deci mai vulnerabil. Este probabil că ei proiectaseră să-l substituie cu cel mai performant general al Imperiului, Gnaeus Domitius Corbulo, rudă îndepărtată a cezarului. în orice caz conjuraţia avea ramificaţii în armatele provinciale. Fapt care prefigura evenimentele din 68 d.C. Cezarul înţelege primejdia şi, după reprimarea imediată a conjuraţilor nemijlociţi, de la Roma, inclusiv a doi consulari (Marcus Licinius Crassus Frugi şi Quintus Sulpicius Camerinus) şi a lui Vinicianus însuşi, cheamă în Grecia pe Corbulo şi îi cere să se sinucidă. Generalul exclamă „am meritat-o", âxios, sau „sunt demn" (DC, 63, 17, 4-6). Pentru ce demn? De moarte, deoarece se implicase în conjuraţie şi în trădarea cezarului sau fiindcă se separase de trupele sale şi dăduse curs convocării lansate de către Nero, în loc să se revolte în fruntea legiunilor? Sunt convocaţi în Grecia şi constrânşi să se sinucidă fraţii Scribonius Rufus şi Scribonius Proculus, comandanţi ai forţelor romane de pe Rin. Un moment decisiv în implantarea proiectuluipolitico-estetic-axiologic al lui New a fost călătoria întreprinsă în Grecia. Proiect delirant, dar înzestrat cu o logică proprie, intrinsecă. Totodată această călătorie a contribuit fundamental la eşecul lui Nero. Cezarul începuse prin a călători în sudul elenofon al Italiei, în 64 d.C, unde, la Neapolis (azi Napoli), urcase pentru prima oară pe o scenă publică, spre a-şi demonstra talentele histrionice. După primirea lui Tiridates, nu numai împăratul, ci şi Grecia preparau călătoria lui Nero. Principele a purces spre Grecia la sfârşitul lui septembrie 66 (C.I.L., 6, 2044; E.M. Smallwood, nr. 6). Nero rămâne în Hellada până în decembrie 67. Era însoţit de o numeroasă suită, din care făcea partea cea de a treia soţie a cezarului, Statilia Messalina, favoriţii acestuia, suporteri specializaţi ai împăratului citared, cum erau augustianii. în Grecia, principele ia parte la toate concursurile naţionale importante, olimpice, nemeene, isthmice, pythice, unde este proclamat învingător (Suet., Ner., 22-24). Se instalează la Corint, unde inaugurează săparea unui canal de legătură între Marea Adriatică şi Marea Egee. La 28 noiembrie 67, înainte de a părăsi Grecia, pe urmele lui Flamininus Nero proclamă libertatea Greciei (S.I.G.3, 814; I.L.S., 8794; E.M. Smallwood, nr. 64). în cuvântarea sa, împăratul declară că grecii vor fi liberi şi afirmă, în plus, înfăptuirea vechiului vis, adică unitatea Helladei. în realitate, nu se acorda independenţă Greciei, însă Hellada nu mai avea statut de provincie senatorială. Grecii nu primesc cetăţenia romană, însă dobândesc imunitatea fiscală, căci nu mai achită impozite directe. Apelul la solidaritate, la unitate, avansat de Nero, are conotaţii politice. Este anunţat acest apel în numele elenismului şi în cadrul unui imperiu roman, de asemenea propus spre elenizare. Opinăm că astfel Nero nu intenţiona să făurească un al doilea pol politic al Imperiului, ci un nou centru axiologic, menit să diminueze ponderea zonelor mentale unde absolutismul său solar era respins. Grecii i-au fost recunoscători. O monedă de aur din Corint, pe avers, îl prezintă pe Nero încununat cu lauri iar pe revers figurează Iupiter, aşezat pe tron. Legenda este revelatoare; „Iupiter eliberatorul", IVPITTER LIBERATOR (B.M.C., Imp., nr. 110; E.M. Smallwood, nr. 66). 316
Eugen Cizek în prelungirea călătoriei, în martie 68 d.C, se desfăşoară la Roma triumful lui Nero. Totuşi semnificaţia militară a acestei ceremonii este transfigurată. De regulă alaiul triumfal pleca din Câmpul lui Marte şi ajungea la templul lui Iupiter de pe Capitoliu. Cortegiul lui Nero a străbătut Forul şi calea sacră, dar s-a oprit pe Palatin, la templul lui Apollo, zeul artelor. Nero, cum am mai arătat, nu a purtat mantia generalilor triumfători, paludamentum, ci un veşmânt constelat, ca simbol al bolţii cereşti şi al unui kosmokrâtor. Alaiul valoriza victoriile artistice ale principelui şi comporta nu numai militari şi senatori, ci şi augustiani. Mulţimea îl aclama ca nou Apollo, nou Hercule, însă şi ca nou August. Acest ultim slogan şi referinţa la Victoria militară, de pe monede, dezvăluiau intenţiile lui Nero. Nu se substituia triumfului militar cel artistic, ci se opera o sinteză între victoria artistică elenică şi triumful roman şi tradiţional. Desigur, componenta agonistică şi elenică era prioritară. Nero se dezvăluia ca un imperator, dar mai ales ca un suveran-citared, iniţiatorul unei noi mentalităţi, carnavalescă şi elenistică. Totuşi majoritatea locuitorilor Imperiului, şi nu doar opinia Romei nu erau dispuse să accepte şi să asume reforma valorilor, impusă de Nero. încât, la începutul lui iunie 68 d.C, Nero a fost răsturnat şi constrâns la sinucidere ca să scape de tortură şi de o moarte ruşinoasă. Cum nu fusese acceptată ruptura antoniană efectuată de Gaius-Caligula, nu a fost asumată de romani nici reforma politică, după modelul Lagizilor şi Arsacizilor părţi, şi nici corolarul ei axiologic. Tacit însuşi va considera că Nero a fost răsturnat de mesaje şi de zvonuri, mai degrabă decât de arme (Tac, H., 1, 89, 2). Cu siguranţă presiunile, intrigile de palat, zvonurile, operaţiile de intoxicare au contat sensibil în căderea lui Nero. Călătoria din Grecia şi epifenomenul său, triumful din martie 68 d.C, scandalizaseră societatea romană, inclusiv şi mai ales în provincii. Represiunile şi crimele şocau pe mulţi. Circulau numeroase zvonuri, referitoare la măsuri antisenatoriale, ţesute, pregătite de cezar. S-a format o vastă coaliţie antineroniană, eterogenă din punct de vedere sociologic, dar hotărâtă să acţioneze. Chiar cavalerii şi liberţii, mulţi adepţi ai neronismului, făceau defecţiune. Prodigalităţile regimului neronian secătuiau economia Imperiului. Presiunile fiscale, abuzurile procuratorilor, inflaţia exasperau lumea provincială. Notabilii provinciilor occidentale, îndeobşte ataşaţi Principatului, au trecut de partea opoziţiei şi au declanşat insurecţia armată în Gallii şi în Hispanii. Obârşia revoltei se află însă la Roma. Trei factori au precipitat căderea lui Nero: a) incongruenţa între modelul neronian şi realităţile Imperiului, perceperea lor de către locuitorii lui; b) nemulţumirea generată de dificultăţile economice; c) abila intoxicare a lui Nero însuşi şi a opiniei din Roma, ca şi din provincii. S-a început, cel puţin în afara culiselor, printr-o insurecţie militară provincială. Era întâia oară când provinciile se revoltau si încercau să impună schimbarea principelui, care „domnea" la Roma. Iniţial nu s-au răzvrătit trupele regulate, ci miliţii civile, repede înarmate, conduse de guvernatorul unei provincii gallo-romane, Gaius Iulius Vindex (Suet., Ner., 40, 1). încă din timpul şederii lui Nero în Grecia, el pregătea insurecţia, dar ea a fost „proclamată" între 9 şi 12 martie 68 d.C. Vindex a propus ca înlocuitor al lui Nero, la cârma Principatului, pe un bătrân guvernator al unei provincii hispanice, Servius Sulpicius Galba, complice al său. Triburile gallo-romane l-au urmat, deşi insurecţia nu se vădea deloc a fi antiromanâ şi naţionalistă. Răscoala a fost zdrobită la Vesontio (azi Besancon) de forţele regulate romane de pe Rin, comandate de către legatul Lucius Verginius Rufus (Suet., Ner., 43, 1; Galb., 11, 1; Plut., Galb., 6-7; DC, 63, 24-25). între timp, Iulio Claudienii şi Flavienii 317
Galba, prin intermediul libertului său Icelus, se afla în contact cu opoziţia de la Roma. în 2 sau 3 aprilie 68, Galba s-a ridicat şi el, ostentativ, împotriva lui Nero (Suet., Galb., 10,1; Plut., Galb., 5). L-a sprijinit guvernatorul Lusitaniei, Marcus Salvius Otho, un neronian în dizgraţie. Trupele regulate din Hispanii au trecut astfel de partea dizidentei. Numai o fracţiune a armatei romane făcuse defecţiune. O revoltă militară stârnită în Africa nu îl susţinea pe Galba. Nero a fost cuprins de o cumplită criză de nervi. A încercat să pregătească rezistenţa armată în Italia însăşi. Dar, chiar la Roma, adversarii săi au acţionat energic şi eficace. Senatul a făcut defecţiune, la rândul său, cu sprijinul prefectului pretoriului, Nymphidius Sabinus, şi al altor favoriţi ai lui Nero (Ioannes Antiochenus, fr. 91, p. 576; Plut, Galb., 2). în 10 iunie, Nero a părăsit Roma şi s-a refugiat în conacul libertului Phaon, nu departe de oraş. Pe 11 iunie, Nymphidius Sabinus şi senatorii au convins pretorienii să-l aclame pe Galba ca imperator. Nero a fost declarat de senat „inamic public", hostis publicus. Când călăreţii pretorieni soseau să-l aresteze, Nero s-s sinucis cu un pumnal, ajutat de libertul Epaphroditus. Fusese trădat de toţi. Nu avea decât treizeci de ani. Se pare că, înainte de a-şi da ultima suflare, Nero ar fi strigat: „o, Zeus, ce mare artist pier!", O Zeu, hoios technites parapâllumai (Suet., Ner., 49; DC, 63, 29; Aur. Vict., Caes., 5, 16; Oros., Hist., 7, 7, 13 etc). Sau, în latineşte, cu acelaşi sens: qualis artifex pereo. Reforma neroniană - căci nu a fost vorba de nici o revoluţie culturală - sfârşea lamentabil . Trebuie însă reiterat faptul că epoca lui Nero a constituit unul dintre piscurile culturii antice şi ale dezvoltării cercurilor cultural-politice. împăraţii anilor 68-69 d.C: Galba, Otho, Vitellius Vasta şi eteroclita coaliţie, care îl răsturnase şi îl lichidase pe Nero, multă vreme nu a avut nici un candidat unic la asumarea Principatului şi mai ales nu a încropit nici un program politic, social şi ideologic coerent. Ambiţiile personale, intrigile de palat prevalează adesea asupra confruntărilor doctrinare. Numai la câteva luni după eliminarea lui Nero s-a declanşat un amplu război civil. Odinioară Paul Jal a reliefat că nu era implicat un conflict între cetăţeni înarmaţi, ci o încleştare între soldaţi de profesie, hotărâţi să-şi impună comandanţii la guvernarea Principatului. Şocului ambiţiilor personale i se suprapuneau rivalităţile între principalele corpuri de armată ale Imperiului. Tacit va arăta că, în cumplitul an 68-69, „lung, deşi unul singur", longus et unus" {Dial., 17, 3), după calmarea euforiei iniţiale, s-au dezvoltat reacţii felurile şi divergente nu numai în rândurile senatorilor, plebei şi pretorienilor, ci şi printre legiuni şi comandanţii lor, „deoarece s-a dezvăluit secretul (arcanul) puterii imperiale, că poate fi creat un principe şi în altă parte decât la Roma", euolgato imperii arcano posse principem alibi quam Romae fieri (Tac, H., 1, 4, 2). La Roma s-au conturat două grupuri majore de influenţă: cel al aristocraţiei senatoriale, de spiţă veche sau de sorginte recentă, unite de persecuţiile şi excesele lui Nero şi aliate cu unii cavaleri sau cu anumiţi clienţi ai victimelor regimului, cu toţii traumatizaţi de eşecul conspiraţiilor anterioare, şi cel al neronienilor, suporteri şi favoriţi ai ultimului Iulio-Claudian, beneficiari ai generozităţilor acestuia, care sfârşiseră prin a-l trăda pe defunctul cezar. Li se adăuga plebea de rând, deprinsă cu teatrul şi circul (Tac, H., 1, 4,), de fapt nevoiaşii Romei, asociaţi cu pretorienii şi cu marinarii de curând recrutaţi de Nero într-o legiune improvizată, I-a Adiutrix. Această înrolare constituise pentru foştii marinari o 318
s 5 " f*™' PC nUmer°§ii §1 ai lm LuC£m' nepotul fllos°- promovare socială. în mare cei mai mulţi cavaleri şi ncSS deveniîi ostili cezarului dSncf GblT clienţi şi pe relajii ale gruPulul Anntilo fului, fost consilier al lui Nero Galhf vechi ginţi patriciene, ci dSSf trebuit repede să se confrunte atât cuTemZt , "T T1* şi generali' a bei din Roma. Plebea „sordidă' chiar Te neromemlor, cât şi cu ostilitatea ple- oare s-o facă'') devenise mvedr !, nU "' lmpotrmse Eludării lui Nero (putea tiu, în alte ţări şchSa Zt UlglC * Ultimului Oaudiaa. în secolul nos- putere? CuLşSnSa Suri7e TcLeTeT df dlCtat°mkU * h mea lui.... Populismul regal Spec2w f P !!* ' '" " bme pe vre" anumite măsuri ale acest ja ii asf.uraseîn ' hlStafSmul bufon al lui N° Galba nu putea însă promova decât ostrat r P°pulantate în rândurile Plebd. ică decât cea cândvapracticată de Augdst P «itionalistă, mai auguste- prodigalitate excesive ale lui Ne întrucât spnse leg.unne R. M tradiţionalist Hordeonius Flaccus îXTl , legiunea recent înfiata de N " mercenar: gennani: împăratul va fi api rităîu financiare, au fost suprinL n prevăzute de fostul i  Πmuzicienilor si SX supuşi unei discipline riguroase: trebuiau săîinelâcf- fără rol politic. Monedele emise de olle£2?, JnT gandă prosenatorialâ. Unii secondanţi iui NZ anului 68 d.C, sunt molestaţi tortU er0'Care TurpiUanus, dar Şi Patrobius, Lusta mai timpul călătoriei greceşti a Iui Nero (Ta au început prin a reactiona fără ucces consulul desemnat Cmgonius Varro, nu - 1, 5; 6, 1) N ™nate de : V d r T " ?"** *" ** " bătr§nul SeMtor f°St SUprimată garda personaIă de P"6"1 (SU6t" 12' 4'în cadrul Ne generoZltâî1 neroniene şi s-a renunjat la cheltuieli Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|