Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
| ___
77 tind să înlocuiască amforele, mai greu de produs. Se ajunge la o standardizare a producţiei industriale, care îngăduie diminuarea costurilor de producţie. Această standardizare şi dezvoltare tehnologică se pot constata şi în fabricarea cărămizilor ori a teascurilor întrebuinţate la producerea uleiului de măsline. Asemenea teascuri perfecţionate apar în Italia, Hispania, Gallia nar-boneză, Africa. Industria romană nu era deloc refractară la progresul tehnologic, cum au afirmat unii cercetători. Roma nu este un oraş al parazitismului social şi economic, al trândăviei. Nu numai Italia, ci şi Roma însăşi conservau un avans industrial faţă de provincii. Cetăţenii Romei nu se îndeletniceau numai cu spectacolele şi plăcerile Oraşului. Viaţa artizanală era foarte activă. Se produceau nu numai articole de lux. Proliferau mici ateliere de reparaţii sau de articole fabricate manual, al căror zgomot asurzea intelectualii vremii (Hor., Ep., 2, 2, vv. 65 şi urm.). Dar dacă artizanatul Romei producea exclusiv pentru consumul intern, fabricile Italiei lucrau adesea pentru export. O concepţie industrială interesantă se propagă în peninsulă. în Aquileia se lucrează produse din ambrul importat din nord. în Etruria, unde se utiliza minereul de fier din insula Elba, metalurgia şi lucrarea bronzului se dezvoltă, alături de producerea ceramicii. Campania alcătuieşte un alt centru de activitate metalurgică. Se dezvoltă producţia de argintărie la Tarent, de sticlărie la Voltur, de textile la Pompei, unde proliferează atelierele de curăţare şi de vopsire a stofelor şi a veşmintelor. Noi centre industriale iau naştere în Italia centrală şi septentrională. La Patavium (azi Padova) se produc îmbrăcăminte, pături şi lenjerie, iar la Pollentia ceramică. Producţia industrială se redresează în Orient. Ne referim la un Egipt bogat în fier, aur şi cupru, unde înfloresc şi atelierele de producere a papirului. Alexandria este cel mai important centru industrial şi artizanal din Orient. Pretutindeni abundă fabricile mici şi atelierele celor ce produc mărfuri pe scară redusă. în Siria, mai ales la Tyr şi la Sidon, se produc textile, mătăsuri şi sticlărie. în Asia Mică, Pergamul se specializează în fabricarea pergamentului. Are loc ceea ce Yves Roman caracterizează ca diseminarea industrială. Armatele numeroase de pe Rin au nevoie de produse industriale. Transportarea lor din Italia costa foarte mult. încât ceramica aretină începe să se fabrice masiv la Lugdunum şi în alte centre din sudul şi centrul Galliilor. Se presupune că aceste fabrici gallo-romane depindeau de cele din Italia, ale căror sucursale erau. Vinuri şi amfore de calitate se produc în Hispanii. Pretutindeni se constată expansiunea minelor metalifere şi a carierelor de marmoră, de alabastru, de granit şi de porfir. Galeriile erau din lemn. Mâna de lucru se procura cu dificultate. Pe lângă minerii liberi, se recurgea la cei condamnaţi, în procese, la muncă forţată, şi la sclavi. Unele mine sunt monopol de stat. Carierele de marmoră prosperă în Italia şi în Grecia continentală. Economia de piaţă, producţia liberei întreprinderi se propagă masiv. Dirigismul este foarte limitat. Legile pieţei, în ce priveşte preţurile şi calitatea produselor, acţionează masiv. „Secolul" lui August este cel al schimbului liber de produse. Comerţul devine principala sursă de acumulări de capitaluri, ulterior reinvestite în proprietăţi funciare. Armatorii, nauicularii, şi cămătarii realizează profituri considerabile. Roma şi armatele de la frontiere sunt principalii importatori de produse diverse. Totuşi schimbul de mărfuri se desfăşoară şi între provincii. De altfel, calitatea infrastructurii înlesnea circulaţia mărfurilor. Se elaborează hărţi utile, se construiesc şosele pietruite. înfloresc reţelele rutiere în Italia, Hispania, Gallii şi în Africa. Navigaţia fluvială beneficiază de organizarea unor colegii de transportori, concomitent negustori şi armatori. Se fabrică vase de mari dimensiuni pentru comerţul maritim. îndeosebi 278
corăbiile care transportă grâne comportă tonaje impresionante. Se dezvoltă porturi performante în Italia, la Ostia, la Puteoli şi la Aquileia, dar şi în provincii: la Cartagina, la Hippona, la Cesareea, la Lepcis Magna, în Africa, la Carthago Noua şi la Gades în Hispania, la Alexandria şi Seleucia, în zona asiatică, la Rhodos şi la Delos. Fiinţează sisteme de asigurări, care acoperă pierderile înregistrate de comerţul maritim în sezonul navigaţiei, adică între martie şi septembrie. Progresează şi comerţul exterior, cu meleagurile septentrionale de unde, în schimbul numerarului, aurului şi argintului, ca şi al produselor industriale, se importă ambru, staniu şi blănuri, în zona Caucazului şi Mării Negre, de unde se aduc în Imperiu grâu şi aur prelucrat. Foarte activ este comerţul cu Orientul neroman. Din peninsula arabică se importă tămâie şi parfumuri, din China se aduc mătăsuri, din întreg Orientul se cumpără aromate, veşminte brodate cu aur. Balanţa comercială cu Orientul era deficitară încă din vremea lui Cicero, care, în timpul consulatului, percheziţiona navele care plecau din Italia (ca să descopere aur). S-au reperat, în sud-vestul Indiei, 1007 monede emise ulterior sub Tiberiu, faţă de 453 bătute în „secolul" lui August. Desigur, s-a exagerat acest fenomen al balanţei comerciale deficitare, dar el a existat cu adevărat. Astfel cum se constată că are tendinţa să devină deficitară şi balanţa comercială a Italiei cu provinciile. în vederea ameliorării comunicaţiilor se crează, sub August, un eficient serviciu poştal de stat, cursus publicus, care transporta, îndeobşte rapid, de la Roma în provincii şi invers ordine şi scrisori. Acest serviciu poştal servea necesităţilor militare ale Imperiului, dar şi transmiterii unor mesaje politico-administrative. S-au clădit grajduri şi construcţii indispensabile mesagerilor, la intersecţiile rutiere importante (Suet, Aug., 49, 3). întreţinerea acestui serviciu revenea centrelor urbane pe unde se desfăşura fluxul de mesaje (C.I.G., 4956; Plut., Galb., 8). Asanarea financiară a constituit un stimulator relevant al prosperităţii economice. Aici s-a produs efectiv inter-venţionism statal. între 27 şi 23 Î.C., August a creat un sistem monetar întemeiat pe patru metale: aur, argint, orichalc (amestec de zinc şi de cupru), cupru. Se utilizau aureus, monedă de aur (99% pur), echivalând cu 25 de denari, denarul, denarius, piesa de argint (97%) a Republicii, monede de bronz. Erau confecţionaţi sesterţul (în vremea Republicii de argint, acum fabricat din orichalc: valora 1% dintr-un aureus şi 14 dintr-un denar), dupondius (tot din orichalc: valora 12 dintr-un sesterţ), asul, as (din cupru: echivala cu 14 dintr-un sesterţ), semis (din cupru pur: echivala cu 18 dintr-un sesterţ), quadrans (din cupru pur; valora 116 din sesterţ). Evaziunea fiscală a fost viguros combătută şi cadastrul provincial a fost temeinic cunoscut. Pe lângă impozitele indirecte, se percep, în provincii, impozitul pe cap de locuitor, tributum capitis, şi cel pe proprietăţi, tributum soli, încasat de la cei ce deţin bunuri imobiliare. Impozitele indirecte şi vămuirile sunt, în continuare, de competenţa publicanilor. Aşadar totul infirma absurdele idei economice ale „primitiviştilor" secolului al XlX-lea, relative la o alteritate a societăţii antice faţă de veacurile noastre, la o subdezvoltare economică; K. Biicher şi Weber au susţinut că societatea antică n-a comportat decât o productivitate slabă, focalizată pe o economie domestică. Din această teză Karl Marx a extras stupida idee a orânduirilor sociale, adevărate monade, riguros compartimentate, diferite total între ele'. Deşi aceste idei au fost combătute de Eduard Meyer, Theodor Mommsen şi M. Rostovtzev, care au reliefat că economia antică, la apogeul ei, nu se deosebea de cea modernă decât din punct de vedere cantitativ, şi nu calitativ. Nu înţelegem de ce ideile „primitiviştilor" au fost parţial reluate, începând din 1973, de şcoala de la Cambridge. Francois Jacques şi John Scheid au demonstrat că economia Secolul lui August: Instaurarea Principatului 279 romană poseda două sectoare complementare, deci cel monetar, orientat spre comercializare, şi altul „natural", menit autoconsumului. Paul Veyne insistă asupra producţiei comercializate şi a fluxului intens de mărfuri. Iar Yves Roman opinează că ne aflăm în prezenţa unei economii modeme, din optică tipologică, preindustnale, supuse regulilor pieţei, stabilirii unei producţii care ţintea spre costuri mai mici de fabricaţie şi pe apropierea locurilor de producţie de cele de vânzare. „Secolul" lui August ar pune capăt dominaţiei Italiei asupra lumii Mediteranei şi comerţului acesteia, în virtutea legilor pieţei. Noi considerăm că economia acestei vremi era cea a liberei întreprinderi a unei societăţi de tip agricol-comercial-industrial. Fără îndoială, între limitele tehnologiei antice, de altminteri în necontenit progres. Existau fabrici de diferite dimensiuni, ca şi ateliere ale produselor de detaliu, însă nu şi mari uzine, coloşi industriali ceauşişti. Fireşte, în fiecare zonă a Imperiului, în funcţie de climă, soluri, obiceiuri umane, apar diferenţe în utilizarea instrumentelor de producţie, agricolă şi industrială, ca şi de specificul comerţului. De altfel prosperitatea era în special apanajul oraşelor, căci la ţară condiţiile de existenţă rămâneau încă penibile" . Demografia Se estimează la aproximativ cincizeci de milioane populaţia Imperiului. Cum am semnalat mai sus, Roma era locuită de o populaţie care oscila, probabil, între 800.000 şi 1.000.000 de oameni. Se pare că în Europa romană locuiau aproximativ 25.000.000 de oameni, faţă de 20.000.000 în Asia romană şi 10.000.000 pe teritoriile africane. Poate că la Roma nu se aflau decât 300.000-400.000 de cetăţeni, dintre care, astfel cum am arătat, doar 200.000 beneficiau de distribuţiile frumentare. Populaţia globului pământesc, în primul secol d.C, a fost evaluată la aproximativ 300 de milioane de oameni, dintre care, în exteriorul Imperiului, ar fi locuit în Germania şi Scandinavia 4 milioane, în Europa estică de asemenea 4 milioane (în Dacia 1 milion), în Parthia 15 milioane, în Arabia şi în Asia Centrală 5 milioane, în India 90 de milioane, în China 70 de milioane, pe continentul american 8 milioane. în interiorul Imperiului, aproximativ 7 milioane şi jumătate populau Italia, faţă de 8 milioane în Gallii şi 5 milioane în Siria. în raport cu recensământul cetăţenilor din 70-69 î.C, care numărase 910.000 de oameni, sub August cele trei recenzări ale populaţiei au dat următoarele rezultate: 4.063.000 în 28 î.C, 4.233.000 în 8 î.C. şi 4.937.000 în 14 d.C. Saltul pare uriaş, însă este probabil că, sub Republică, erau recenzaţi numai bărbaţii, pe când, în timpul Principatului augusteic, s-au înregistrat în plus femeile şi copiii. Oricum progresia anuală între primul şi al doilea recensământ s-a calculat la 8.500 anual, iar între al doilea şi al treilea la 33.500 pe an. August a fost relativ avar cu acordarea cetăţeniei romane. S-a estimat că, între 28 şi 8 î.C, s-au acordat între 1.500 şi 3.000 de brevete de cetăţenie, faţă de între 5.000 şi 10.000 ulterior. Accesul la cetăţenie depindea exclusiv de principe. Aproximativ 4 milioane de cetăţeni locuiau în Italia şi 900.000 în provincii. Relativa prosperitate a Imperiului se datorează, în mare măsură, unei excepţionale mobilităţi demografice şi sociale. Se dezvoltă mai cu seamă oraşele dotate cu o specialitate industrială sau cele situate pe marile artere comerciale şi porturile maritime. Vaste zone rurale erau slab populate. într-un ţinut slab urbanizat din Hispania densitatea locuitorilor fluctua între 8 şi 11 locuitori pe kilometru pătrat. Speranţa de viaţă se situa 280 Eugen Cizek între 30 şi 35 de ani pentru bărbaţi şi între 25 şi 30 de ani pentru femei. Locuitorii se deplasau rapid dintr-o zonă în alta a Imperiului, în cadrul unei societăţi efectiv deschise. în această structurare a liberei întreprinderi nu se trecea greu de la un statut social la un altul. Totuşi nu se pot repera uşor criterii de promovare socială. Mobilitatea socială prilejuia un echilibru, centrat pe raporturi plurivalente între ocrotitori, patroni, şi ocrotiţii lor, clientes. în „secolul" lui August, anticetatea se afla în plin proces de autoclădire. De aceea se desfăşoară şi o proliferare consistentă a fenomenului asociativ, a confreriilor de toate tipurile, a microunităţilor sociale, mai ales a sodalităţilor, a colegiilor. încă din timpul Republicii, statul se mefia de fiecare colegiu, collegium ori corpus sodalicium. Caesar limitase expandarea colegiilor, iar August şi urmaşii lui au luat măsuri împotriva colegiilor prea turbulente: chiar le-au dizolvat. Cu toate acestea colegiile învederau o utilitate publică, atunci când structurau şi dinamizau profesioniştii diverselor meserii. De altfel, ca să se legalizeze un colegiu era indispensabilă o decizie a senatului, care le proclama utilitatea publică (I.L.S., 7190). Se pot decela, în colegiile de la Roma, ca şi din Imperiu, mai ales în centrele prospere, colegii de navigatori, comercianţi, specializaţi în comerţul exterior sau în negoţul de textile, artizani, brutari etc. La Lugdunum, s-au identificat şaptesprezece colegii (I.L.S., 7214; 7034; 7035 etc). La Ostia, zonă portuară, abundau, într-o cantitate impresionantă, asemenea colegii. De existenţa şi de propagarea colegiilor se poate corela şi propagarea evergetismului, adică subvenţionarea de către particularii bogaţi şi de către colegii a dezvoltării oraşelor Imperiului şi a plebei lor nevoiaşe. Evergetismul şi-a adus o contribuţie substanţială la procesul de aculturaţie, de romanizare. De expansiunea vieţii urbane a oraşelor şi de decantarea solidaritâţilor locale a depins şi emergenţa augustalilor. Ei au alcătuit coloana vertebrală a burgheziilor orăşeneşti din centrele urbane ale Imperiului. In majoritatea lor, ei proveneau din rândurile liberţilor relativ bogaţi şi ale fiilor de liberţi. Rostul lor era să promoveze un cult neoficial, în principiu oficios şi spontan, în onoarea lui August şi a succesorilor acestuia. Robert Etienne reliefează că augustalii nu se consacrau doar cultului suveranilor, pentru că venerau şi divinităţile auguste. în acest mod era exaltată componenta divină a principelui prin intermediul adorării virtuţilor şi a zeilor. Practic împărţeau cu flaminii sacerdoţii ale cultului imperial, adorarea stăpânitorului Romei. Se constituiau în corporaţii „profesionale". Categoria augustalilor statua mijloace de promovare socială în oraşele Imperiului. Iniţial augustalii formau un colegiu de şase bărbaţi, aşa-numiţii seuiri Augustales. în Gallia narboneză, s-au identificat augustali, Augustales, încă din 11 d.C. Astfel se explică numărul impresionant de portrete ale primilor împăraţi, descoperite de arheologi. în definitiv, augustalii constituie o categorie socială intermediară între plebea urbană şi elita cetăţilor. Printre augustali se numărau comercianţi şi transportori înstăriţi, grefieri, haruspici, meşteşugari relativ bogaţi, dar câteodată şi săraci. Prin urmare, augustalii conturau „clasa de mijloc" din oraşele Imperiului. Este cunoscut cazul lui Marcus Frontoninus Euporus, transportor maritim în Gallia narboneză, patron al unor corporaţii şi augustal al mai multor cetăţi (C.I.L., 12, 982). în concluzie, pe lângă statutul social de intermediari între păturile sociale ale centrelor urbane, augustalii se dedicau unui cult, numai spontan în aparenţă, prin excelenţă al principelui, în ultimă instanţă fie orchestrat de factorii politici ai Principatului, fie dictat de interese precise ale exponenţilor lor, avizi de promovare socială relevantă" . Secolul lui August: Instaurarea Principatului 281
Marile domenii aparţin prin excelenţă senatorilor. Senatorii aveau dreptul să posede două sau trei corăbii de tonaj modest, ca să-şi transporte produsele domeniilor lor. însă şi oamenii de afaceri investesc în proprietăţi funciare. Adesea latifundiarii nici nu-şi vizitează domeniile, încredinţate unor procuratori gestionari, conductores, care le exploatează cu sclavi ori cu ţărani liberi, coloni. însă cel mai mare proprietar de pământ este principele. S-a evaluat că împăraţii posedau o şesime din pământurile Africii proconsulare. Agrippa deţinea de asemenea mari latifundii în Sicilia, Asia şi Egipt, iar Livia avea pământuri în Asia romană, Egipt şi în Alpi. Drusus şi Germanicus erau mari proprietari funciari în Asia şi în Egipt. August a obligat senatorii să-şi fixeze în Italia un domiciliu obligat, unde trebuiau să posede majoritatea bunurilor funciare. încă din 29-28 î.C, el a statuat interdicţia pentru senatori de a se deplasa în exteriorul Italiei şi, ulterior, al Siciliei şi Galliei narboneze, fără autorizaţie specială. Adică un fel de paşaport eliberat de împărat (Tac, An., 12, 23,1; DC, 52, 26; 42). Această măsură ilustrează ponderea cumplită a controlului exercitat asupra senatorilor, în pofida respectului arborat de principe faţă de ei. în plus am remarcat că li s-au interzis căsătoriile cu liberte. Erau sever penalizate prostituarea senatorilor şi participarea lor la spectacole şi jocuri în calitate de actori sau de combatanţi (Annee Epigraphique, 1978, nr. 175). Am reliefat scăderea dramatică a influenţei politice reale a senatorilor. Totuşi ei dispun de un anumit impact asupra dezvoltării Imperiului, datorită asumării unor funcţii relevante din noua administraţie, pendinte doar de principe, şi mai cu seamă a comandamentelor militare. Sub urmaşii lui August influenţa „mareşalilor" senatoriali ai Imperiului va spori considerabil. Desigur, senatul exprimă mentalitatea străbună şi se bucură de un prestigiu moral incontestabil. August a efectuat patru epurări succesive ale senatului. Insistă, cel puţin teoretic, asupra criteriilor de competenţă în materie de serviciu public şi de moralitate. De fapt, cum am mai semnalat, August îşi asigură o majoritate fidelă printre cei şase sute de senatori. Totuşi şi senatul este ierarhizat. Conform tradiţiei, consularii au prioritate faţă de foştii pretori, foştii edili şi foştii tribuni, la rândul lor mai respectuos trataţi decât foştii quaestori. Chiar printre consulari, mai prestigioşi se vădesc foştii consuli ordinari, în raport cu suffecţii. Senatorii patricieni au prioritate faţă de cei plebeieni. Iar senatorii de viţă veche beneficiază de o anumită preeminenţă morală faţă de cei noi, senatores noui. De altfel şi aceştia din urmă, prin adopţii şi legături matrimoniale, se aliază cu supravieţuitorii vechilor familii, doritori sâ-şi salvgardeze numele ori patrimoniul familiar. Se înmulţesc supranumele care ilustrează aceste alianţe familiare sau adopţiile. Chiar în senat se modifică perceperea familiei. August, provenit, ca sânge, dintr-un mediu social municipal, 282
Eugen Cizek graţie căsătoriei cu Livia, a intrat în relaţii de familie cu vechile medii senatoriale. Şi-a raliat mulţi fii ai celor morţi la Actium ori ai victimelor proscripţiilor. Patricienii reprezentau 16% din numărul senatorilor, numărând 77 de persoane. Totuşi, în „secolul" lui August, senatul era încă latin, membrii săi provenind în cea mai mare parte din Laţiu şi din Roma. Senatorii duceau o existenţă îmbelşugată, câteodată pe domeniile lor şi mai frecvent în locuinţele din Roma, domus. Chiar noii senatori, înrudiţi sau nu cu vechile familii de nobiles, asumă rapid o mentalitate, o forma mentis, specifică. Ei ţin să-şi afişeze „demnitatea", dignitas, să-şi valorizeze starea caracteristică, status. Legăturile de rudenie directe dintre senatori şi chiar dintre cavaleri apărau rangul ordinelor lor. O serie de legi aveau ca ţintă valorizarea moral-socială a acestui status (Plin., 33, 32). August stimulase orânduirea ordinului senatorial ca o castă ereditară, care înregistra cel puţin două mii de membri. Se reglementează cu stricteţe cariera senatorială a onorurilor, cursus honorum sau cursus senatorius. Cei mai tineri membri ai ordinului senatorial, începând de la optsprezece ani, sunt vigintivirii. Aceşti douăzeci de bărbaţi se ocupau cu probleme de mică importanţă pentru viaţa Capitalei Imperiului. Iulius Caesar făurise chiar un colegiu de vigintisexviri, adică de douăzeci şi şase de bărbaţi. în 20 sau 18 î.C, August i-a înlocuit cu uigintiuiri. Zece dintre ei erau „decemviri pentru judecarea pricinilor", decemuiri slitibus iudicandis, care judecau procese minore, privind pe peregrini, statutul de om liber şi eventual dreptul de cetăţenie. Se adăugau „triumvirii care vegheau la emiterea monedelor", tresuiri monetales, însărcinaţi cu baterea monedelor la porunca senatului, „triumvirii pedepselor capitale", tresuiri capitales, comisari ai jurisdicţiei capitale şi ai execuţiilor peregrinilor şi hoţilor mărunţi, „cvatorvirii însărcinaţi cu drumurile publice", quattuoruiri uiarum curandarum, supraveghetori ai anumitor străzi ale Romei. După aceea, slujeau un an sau doi în legiuni ca tribuni militari la-ticlavi. în sfârşit, candidau la quaesturi şi, după exercitarea lor, dobândeau un loc în senat. Puteau accede la consulat aproximativ la vârsta de treizeci şi opt de ani. Sub August circa 130 de senatori se aflau simultan în activitate ca magistraţi ori funcţionari şi comandanţi militari ai principelui. Album, lista senatorilor, şi recenzarea lor au fost stabilite şi s-au desfăşurat în 18 î.C, dar şi în 4 d.C. în consecinţă, magistraturile republicane au subsistat ca apanaj al senatorilor. în schimb, cu excepţia unor posturi foarte importante (legaţi) sau de prestigiu, majoritatea aparatului administrativ, nou zămislit de Principat, revine cavalerilor şi liberţilor. Aproximativ 200 de cavaleri ocupă posturi de înalţi funcţionari, inclusiv în cadrul prefecturilor „palaţiale", mai sus înfăţişate. Mecena a rămas cavaler toată viaţa, iar Agrippa provenea dintr-o familie ecvestră. Nu cunoaştem decât o singură stabilire de listă a ordinului ecvestru, în 4 d.C. Desigur, mulţi cavaleri nu sunt în serviciul principelui, ci continuă să se ocupe de operaţii comerciale, financiare, camătă, arendarea impozitelor indirecte ca publicam. Nu era suficient censul substanţial de 400.000 de sesterţi şi un inel de aur pentru a deveni cavaler. Brevetul de cavaler se acordă de către împărat numai celor născuţi liberi, din părinţi şi bunici liberi. Totuşi împăraţii au făcut şi excepţii, introducând în ordinul ecvestru liberţi favoriţi ai lor. Există mari diferenţe între masa cavalerilor şi cei mai importanţi şi bogaţi exponenţi ai ordinului, însuşirea de cavaler este viageră, însă nu şi ereditară. Cu toate acestea un fiu de cavaler avea toate şansele să devină, la rândul său, membru al ordinului ecvestru. Cei mai Secolul lui August: Instaurarea Principatului 283
importanţi cavaleri contractează relaţii matrimoniale cu vlăstare ale ordinului senatorial şi adesea obţin de la principe tunica laticlavă şi deci intrarea în curie. Se aproximează la peste 20.000 de oameni numărul cavalerilor Imperiului. La Gades Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|