Iubirea nebuna a lui Dumnezeu Paul Evdokimov

4. LIBERTATEA ŞI AUTORITATEA ÎN MERSUL ISTORIEI

De la Reformă încoace, în Apus, problema se pune în termenii unui acord între autoritate şi libertate, cu accentul variabil pe una sau alta dintre aceste două realităţi ale vieţii bisericeşti. E o chestiune de dozare: care este părtăşia lor reciprocă? La Roma, se pune întrebarea: “În ce măsură putem legitima libertatea poporului salvând totodată ordinea şi autoritatea clerului?” Protestantismul pune accentul pe libertate şi se întreabă în ce măsură poţi legitima autoritatea salvând totuşi libertatea fiecărui credincios. Se vede clar că acest conflict determină autoritatea şi libertatea ca principii corelative astfel încât libertatea este definită în raport cu limita ei autoritară, iar autoritatea este definită în raport cu libertatea pe care trebuie să o mărginească. De la o epocă la alta, limita se deplasează într-un sens sau în celălalt.

În mişcările anarhiste, limita explodează în numele exigenţei elementare a unei radicale libertăţi care suprimă orice constrângere. La capătul ei logic, libertatea este prin fire “nemăsurată”: ea este, mai mult sau mai puţin “totul sau nimic”. Mai devreme sau  mai târziu, umbra supraomului   gândit   de Nietzsche se profilează, Feuerbach anunţă eliberarea din orice alienare, iar Dostoievski face bilanţul final proclamând adevărul ultim al arbitrariului revoluţionar:  “Libertatea sau  moartea”.  Cercul  se închide, iar conflictul nu mai are ieşire, căci principiul dozării face ca termenii să fie exteriori unul altuia; ei se exteriorizează, se opun reciproc şi pierd profunzimea interioară – singura în stare să aducă o soluţie. Corelarea  exterioară  a  acestor doi  termeni,  adică obiectivarea lor – devine explozivă. De-a lungul istonei, libertatea subminează autoritatea, iar autoritatea subjugă libertatea sub pretextul ipocrit de a-i face pe oameni să accepte benevol dictatul “necesar” al autorităţilor. Din subterana lui, omul dostoievskian se ridică vehement împotriva logicii formale stridente: “ce-ar fi să dăm naibii acest «doi-şi-cu-doi-fac-patru»?”. Ştim la ce rezultate concrete poate duce aşa ceva.

Înainte de a relua problema din interior, ar fi util  să  amintim  aici  câteva definiţii  clasice. După dicţionarul Littre, autoritatea este puterea de a te face ascultat, de a te impune, de a porunci. Legitimă sau  nu, autoritatea este invadatoare şi  nu se poate obişnui cu gîndul că nu deţine toate puterile. Dacă utilizează puterea şi tehnicile de care dispune pentru a-i conduce pe ceilalţi spre anumite scopuri, autoritatea devine subjugantă. Răsturnînd termenii, filosoful Alain distinge net între autoritate şi putere atunci când ne avertizează: “dacă autoritatea mimează iubirea devine odioasă, iar dacă iubeşte cu adevărat îşi pierde puterea”. Karl Jaspers explică acest fenomen printr-o analiză pătrunzătoare: “Noţiunea de autoritate provine dintr-o gîndire latină. Auctor este cel care susţine un lucru şi îl face să se dezvolte,  să  crească.   Etimologic vorbind,  auctorias  este forţa de a susţine şi de a dezvolta”, deci forţa care veghează nu atât la apărarea, ci la creşterea unui lucru. Vedem aşadar că ea nu determină ascultarea, ci împlinirea. Lafay precizează:   “Autoritatea  este diferită de putere. Prima inspiră un sentiment de respect şi veneraţie, cealaltă un sentiment de frică. Autoritatea este legată de demnitate, puterea, de forţă”. Părintele Laberthoniere merge mai departe: “Când autoritatea se supune oarecum celor care i se supun, legîndu-şi  devenirea de  soarta acestora şi urmărind împreună cu ei un scop comun, atunci ea devine libertate”, în acest caz, autoritatea este paznicul şi garanţia libertăţii. După cum spune Monseniorul  Dupanloup:   “Orice   autoritate   care  nu  are drept principiu devotamentul, nu merită acest nume”. Scriptura numeşte acest devotament prin termenul diaconia. “Autoritatea – mai spune Părintele Laberthoniere – care este concepută doar ca putere impusă  prin  forţă  sau  viclenie   devine   inevitabil exterioară şi străină celui asupra căruia se exercită… Dar ea poate şi forma absolut contrară”, cea a inte-riorităţii.  Citim în Evanghelia după Luca (9, 54): “Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i misiuie…? Iar El, întorcîndu-se, i-a certat şi le-a zis: nu ştiţi oare fiii cărui duh sînteţi?”. Foarte apropiat de creştinismul răsăritean, Părintele Laberthoniere exprimă corect natura interiorizată a acestuia, care schimbă în întregime natura autorităţii.