Iubirea nebuna a lui Dumnezeu Paul Evdokimov

3. PARADOXALA ATITUDINE A LUI DUMNEZEU, DUPĂ SFINŢII PĂRINŢI

Recomandând abordarea negativă a misterului lui Dumnezeu, Părinţii Bisericii ne previn că noţiunile de “putere” şi “omniscienţă” comportă riscul antropomorfismului şi ne arată că aceste categorii nu i se pot aplica lui Dumnezeu. Dumnezeu este “cu totul Altfel”, adică misterios şi “căutat la nesfârşit”.

Într-adevăr, dogma trinitară ne învaţă că Tatăl este Tatăl întrucât renunţă la orice superioritate asupra Fiului şi a Duhului Sfânt. El ne împărtăşeşte Fiinţa Sa, într-o egală demnitate. După Sfântul loan Damaschin, Cei Trei Se unesc nu pentru a Se confunda, ci pentru a Se cuprinde unii într-alţii. Fiecare Persoană divină Se arată arătându-Le pe celelalte, cuprinzându-Le, primind totul de la Ele, dăruindu-Se pe deplin celorlalte, în eterna mişcare a iubirii trinitare, care devine echivalentul libertăţii.

Omul creat după chipul lui Dumnezeu intră într-o relaţie intimă cu misterul trinitar, pătrunzând înlăuntrul iubirii jertfelnice. Creaţia – capodoperă a Sfintei Treimi — implică riscul ca Dumnezeu să-Şi limiteze sacrificial propria atotputernicie: “Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6). Iată de ce Dumnezeu “Se retrage” lăsând omului pasiunile inimii ca spaţiu  al  propriei  libertăţi,  căci,  aşa  cum  spune adagiul patristic, “toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu, în afară de a sili iubirea omului”, întrucât doreşte să întemeieze relaţia Sa cu omul pe o reciprocitate consimţită, Dumnezeu devine într-un anu¬me fel vulnerabil  şi  “slab”. El renunţă la propria omnipotenţă,   împarte   cu   omul   pâinea   suferinţei, pentru că doreşte să bea împreună cu el vinul bucuriei. Dar, această “slăbiciune” este de fapt culmea atotputerniciei  divine,  care  nu  vrea  să  creeze un reflex pasiv, o marionetă supusă, ci o “făptură nouă”, liberă după chipul libertăţii dumnezeieşti, adică nelimitată şi capabilă să-L iubească pe Dumnezeu pentru El Însuşi, dar deopotrivă capabilă să-I opună un refuz.  Iată de  ce Dumnezeu nu  Se manifestă prin   tunete  şi   fulgere,  ci   printr-o  discretă  adiere lăuntrică  asemănătoare  cu  aşteptarea,  în  taină,  a unui   prieten   (I   Regi   19,   11-13).   Potrivit  marilor mistici, Dumnezeu este divinul cerşetor al iubirii, care aşteaptă la poarta inimii: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi “cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). “Dumnezeu – spune Sfântul Maxim – devine cerşetor datorită condescendenţei Sale pentru noi şi pătimeşte până la sfârşitul timpului, după măsura suferinţei fiecăruia dintre noi”.

Decretele unui tiran întâmpină întotdeauna rezistenţa surdă a supuşilor. Biblia, în schimb, înmulţeste mereu chemările şi rugăminţile: “Ascultă, Israele” (Deuteronom 6, 4), sau: “dacă vrei să fii desăvârşit” (Matei 19, 21). “Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă…” (Matei 22, 3). Dumnezeu este împăratul care face o chemare şi aşteaptă “pătimind” răspunsul benevol al copilului Său. Autoritatea lui Dumnezeu nu rezultă dintr-un ordin care vine de sus, ci din lucrarea Lui tainică, exercitată nu atât asupra omului, cât înlăuntrul lui. “Dumnezeu – spune Sfântul Augustin – ne este mai intim decât ne suntem noi înşine”, căci transcende ilimitat tot ceea ce ne putem imagina despre El. “Eu sunt Cel ce sunt”, Incomparabilul şi Necuprinsul. Autoritatea Lui vine din adevărul radios al iubirii şi constituie o evidenţă pe care nici nu o poţi dovedi, nici demonstra, dar pe care o primeşti spunând, ca Sfântul Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu” (loan 20, 28).

Când transmit cuvântul divin, profeţii nu se substituie lui Dumnezeu; la fel, Apostolii sunt lumini întrucât slujesc. “Voi însă să nu vă numiţi rabbi… şi tată al vostru să nu numiţi pe pămînt… şi nici învăţători să nu vă numiţi” (Matei 23, 8-10). Singurul Stăpân este Hristos, Fiul care tălmăceşte iubirea Tatălui, aducându-le oamenilor înfierea divină. Atunci când vorbeşte de “robul care pătimeşte” sau de pruncul lisus, Evanghelia nu îi aplică niciodată atributele juridice ale autorităţii. Aşa şi cu ascultarea conjugală: acolo unde domneşte dragostea adevărată, raporturile dintre soţi se înscriu într-un registru în care ascultarea  devine o  realitate reciprocă  trăită întru şi deschisă către prezenţa lui Hristos. Biserica urmează exemplul Mântuitorului: pentru a nu pune un ecran între oameni şi Evanghelie, între copii şi Tată, Biserica nu este decât slujitoarea adevărului. La fel procedau marii mistici care se estompau pe ei înşişi,   nefăcând   din   “fiii   lor   duhovniceşti”   nişte odrasle personale, ci nişte fii ai lui Dumnezeu, deopotrivă maturi şi liberi.

“Cel care vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca 10, 16); de îndată ce accentuezi “vă ascultă” aluneci  în  concepţia juridică  despre  autoritate  şi despre delegarea puterilor unui legislator suveran. Ori, singura dorinţă a lui Dumnezeu este unirea Sa liberă cu omul. Figura concentrică a cercului având în centru Dragostea radioasă ale cărei raze se unesc în centrul divin se opune acelei ecleziologii piramidale, care presupune delegarea puterilor într-un soi de cascadă ierarhică. Nu e vorba de a pune la îndoială autoritatea Bisericii ca loc al Cuvântului şi al Prezenţei divine; este vorba de a nu confunda divinitatea cu slujirile şi demnităţile omeneşti din cadrul Bisericii.