J. D. Salinger de veghe în lanul de secară

Capitolul 5
SÎMBĂTÂ SEARA LA PENCEY SE SERVEA ÎNTOTDEAUNA aceeaşi mîncare. Şi mesele astea treceau drept un adevărat festin, pentru că ne dădeau biftec. Aş putea face prinsoare pe o mie de dolari că ne hrăneau cu biftec numai pentru că duminica veneau o grămadă de părinţi la şcoală şi bătrînul Thurmer îşi închipuia probabil că fiecare mamă îşi va întreba odorul ce mîncase în seara din ajun şi odorul va răspunde "biftec". Ce escrocherie. Păcat că n-aţi văzut biftecurile. Erau mici, tari şi atît de uscate, încît abia reuşeai să le tai. La biftec ne dădea piure de cartofi prost striviţi şi, ca desert, ceva care se chema "Betty cea roşcovană", o prăjitură pe care n-o mînca nimeni, în afară, poate, de puştii din cursul inferior care erau proşti şi de tipii ca Ackley, care mîncau orice le dădeai.

Dar cînd am ieşit din sufragerie, ne-am dus în curte, unde era grozav. Se aşternuse un strat de zăpadă de vreo trei ţoli şi continua să ningă în disperare. Era nemaipomenit de frumos. Am început să ne jucăm şi să ne batem cu zăpadă. Eram ca nişte puşti, dar ne distram grozav.

N-aveam întîlnire cu nici o fată, aşa că am hotărît cu un prieten de-al meu, unul Mal Brossard, care făcea parte din echipa de lupte, să mergem cu autobuzul pînă la Agerstown să mîncăm chifteluţe calde şi eventual să ne ducem să vedem o porcărie de film. N-aveam nici unul, nici altul chef să stăm toată seara să clocim acasă. L-am întrebat pe Mal dacă are ceva împotrivă să vină şi Ackley cu noi. L-am între­bat pentru că Ackley n-avea niciodată program sîmbăta seara. Stătea în cameră şi-şi storcea coşurile. Mal mi-a răs­puns că n-are nimic împotrivă, dar că nici nu-i vine să sară în sus de bucurie. Nu-i prea plăcea Ackley. Ne-am dus deci în camerele noastre să ne îmbrăcăm şi aşa mai departe şi, în timp ce-mi puneam galoşii şi alte rahaturi de-astea, l-am strigat pe Ackley şi l-am întrebat dacă vrea să vină cu noi la cinema. M-a auzit perfect prin draperia de la duş, dar nu mi-a răspuns imediat. Era genul de tip căruia nu-i plăcea să răspundă imediat. În cele din urmă, însă, tot a apărut; dînd draperia aia blestemată la o parte şi stînd aşa pe pragul duşului, m-a întrebat cine mai merge cu noi. Întotdeauna trebuia să ştie cine, ce şi cum! Aş putea să jur că dac-ar naufragia într-o zi undeva şi ai vrea să-l salvezi de la înec luîndu-l într-o nenorocită de barcă, înainte de a se urca te-ar întreba cine e tipul care vîsleşte. I-am spus că merge şi Mal Brossard.

― Măgaru' ăla! a spus Ackley. Bine... Aşteaptă-mă o clipă.

Ai fi zis că-ţi face o mare favoare.

I-au trebuit vreo cinci ceasuri ca să fie gata. În timp ce se îmbrăca, m-am dus la fereastră, am deschis-o şi cu mîna goală am făcut un bulgăre de zăpadă. Zăpada era bună de bulgări. Dar n-am azvîrlit bulgărele, cu toate că eram gata-gata să-l azvîrl într-o maşină parcată pe partea cealaltă a străzii. Dar m-am răzgîndit. Maşina era prea frumoasă şi albă. Pe urmă, am vrut să ţintesc într-o gură de apă, dar şi asta părea prea frumoasă şi albă. Pînâ la urmă, nu l-am mai aruncat deloc. Am închis fereastra şi am început să mă plimb prin odaie, îndesînd bulgărele tot mai tare. Şi ceva mai tîrziu, cînd m-am urcat în autobuz cu Brossard şi cu Ackley, tot îl mai ţineam în mînă. Şoferul a deschis uşile şi m-a silit să-l arunc afară. I-am spus eu că n-am de gînd să lovesc pe nimeni, dar n-a vrut să mă creadă. Oamenii nu te cred niciodată.

Brossard şi Ackley văzuseră amîndoi filmul care se dădea în oraş, aşa c-am mîncat doar cîteva chiftele şi, după ce am jucat un timp biliard la automat, am luat autobuzul şi ne-am întors la Pencey. De fapt, nu prea îmi părea rău că nu m-am dus la cinema. Era, pare-se, o comedie cu Cary Grant, un ra­hat. Şi, pe urmă, mai fusesem la cinema cu Brossard şi cu Ackley. Rîdeau întotdeauna ca hienele de nişte lucruri care nu erau deloc de rîs. Şi, în afară de asta, nici măcar nu-mi făcea plăcere să stau lîngă ei la cinema.

Nu era decît vreo nouă fără un sfert cînd ne-am întors. Brossard, fiind mare amator de bridge, s-a dus să-şi caute nişte parteneri. Ackley a tras bineînţeles la mine-n cameră, că tot nu mai fusese de mult. numai că, în loc să se aşeze pe braţul fotoliului lui Stradlater, s-a întins pe patul meu cu capul pe pernă. Apoi, în timp ce-şi storcea coşurile, a început să vorbească cu glasul lui monoton. I-am făcut o mie de aluzii, dar n-am reuşit să mă descotorosesc de el. Continua să-mi povestească, cu vocea lui monotonă, despre o fată cu care, cică, se culcase vara trecută. Cunoşteam povestea. Mi-o spusese cel puţin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel. O dată spunea că se culcase cu ea în "Buick"-ul lui văr-su, altă dată, că faptul se-ntîmplase într-un gang. Dar bineînţeles că totul era aiureală! Puteam să pun mîna în foc că Ackley era fată mare. Se vedea cît de colo. Cred că nici măcar n-a pipăit vreodată o femeie. În cele din urmă, am fost nevoit să-i spun clar că am de scris o compunere pentru Stradlater şi să-l rog s-o şteargă naibii, ca să-mi pot aduna gîndurile. Ca de obicei, a mai tărăgănat puţin lucrurile, dar pînă la urmă tot a plecat. După ce a plecat, mi-am pus pija­maua, halatul şi şapca de vînătoare şi am început să scriu compunerea.

Din păcate, nu-mi venea în minte nici o cameră, nici o casă, nici un obiect pe care să-l descriu, cum îmi ceruse Stradlater, şi, pe urmă, mie nici nu-mi place să descriu case sau odăi. Aşa că ştiţi ce-am făcut? M-am apucat să scriu despre mănuşa de baseball a fratelui meu Allie. Era un su­biect foarte potrivit pentru o descriere. Zău că era. Frate-meu Allie avea o mănuşă de baseball pentru mîna stîngă¹⁴. Era stîngaci. Partea interesantă era că Allie scrisese versuri pe toată mănuşa, pe degete, pe manşetă, peste tot. Versuri scrise cu cerneală verde. Le scrisese ca să aibă ce citi cînd era în careu şi stătea degeaba, că nu era nimeni care să zvîrle mingea. Dar frate-meu Allie a murit. A avut leucemie şi-a murit la 18 iulie 1946, pe cînd ne aflam în Maine¹⁵. V-ar fi plăcut dacă l-aţi fi cunoscut. Era cu vreo doi ani mai mic decît mine, dar de cincizeci de ori mai deştept, nemaipo­menit de deştept. Profesorii lui îi scriau mereu mamei ce plăcere e să ai un elev ca Allie. N-o spuneau numai aşa, de barbă. Era adevărat. Dar Allie nu era numai cel mai deştept membru al familiei noastre, era şi cel mai drăguţ, în multe privinţe. Nu se certa niciodată cu nimeni. Se spune că oamenii cu părul roşu se înfurie din te miri ce, dar Allie nu se înfuria niciodată, şi totuşi avea părul roşu, roşu de tot. Dar să vă spun cît de roşu era. Eu joc golf de la zece ani şi mi-aduc aminte că odată, într-o vară, cînd aveam doi­sprezece ani, tot loveam mingea cu crosa, mergeam după ea şi aşa mai departe, cînd, deodată, am avut senzaţia că dacă mă întorc îl văd pe Allie, şi chiar aşa a şi fost. Stătea la vreo sută cincizeci de metri în spatele meu, călare pe bicicletă, dincolo de gard ― era un gard mare care înconjura tot terenul ― şi se uita la mine cum joc. Ăsta-i genul de păr roşu pe care-l avea. Doamne, tare mai era drăguţ. Uneori, la masă, îşi amintea de cîte ceva şi rîdea atît de tare, încît aproape că pica de pe scaun. Aveam doar vreo treisprezece ani, şi voiau să mă ducă la psihanalist fiindcă spărsesem toate geamurile de la garaj. Îi înţeleg. Zău că da. În noaptea în care a murit Allie, am dormit în garaj şi am spart toate nenorocitele alea de geamuri cu pumnul, numai aşa, de furie. Am încercat să sparg şi geamurile station wagon-ului¹⁶ pe care-l aveam în vara aceea, dar mă tăiasem rău la mînă, aşa c-a trebuit să renunţ. M-am purtat ca un idiot. Recunosc, dar aproape că nu mi-am dat seama ce fac, şi pe urmă dumneavoastră nu l-aţi cunoscut pe Allie. Mîna tot mă mai doare cîteodată, cînd plouă sau mai ştiu eu ce, şi nu mai pot strînge pumnul ― în orice caz nu prea tare ―, dar în afară de asta nu prea-mi pasă. Că tot n-am de gînd să mă fac nici chirurg, nici violonist, nici altceva.

În orice caz, despre asta am scris în compunerea lui Stradlater. Despre mănuşa de baseball a lui Allie. O aveam întîmplător în valiză, aşa c-am scos-o şi am copiat versurile. A trebuit doar să schimb numele lui Allie, ca să nu se ştie că era vorba de fratele meu şi nu de al lui Stradlater. Nu prea aveam chef s-o fac, dar nu mi-a venit nimic mai interesant în minte, şi, în definitiv, îmi făcea plăcere să scriu despre asta. Mi-a trebuit vreo oră ca să scriu compunerea, fiindcă am bătut-o la maşina lui Stradlater, care era o rablă şi se tot bloca. Pe a mea o împrumutasem unui băiat dintr-altă cameră.

Cînd am isprăvit, cred că era vreo zece şi jumătate. Totuşi, nu eram obosit, aşa că m-am uitat un timp pe fereastră. Nu mai ningea, dar din cînd în cînd se auzea undeva departe cîte o maşină care se chinuia să pornească. Şi se mai auzea şi sforăitul lui Ackley prin draperia păcătoasă de la duş. Suferea de sinuzită şi nu prea respira bine cînd dormea. Tipul ăsta avea de toate. Sinuzită, coşuri, dinţi stricaţi, gura îi mirosea, unghiile i se rupeau. Îţi făcea milă bietul nepricopsit.