J. J. Rousseau

70) Sare, în semnificaţia chimică a noţiunii.

71) Multe din afirmaţiile lui Rousseau nu mai corespund datelor fiziologiei şi igienei infantile de azi (Ouăle de limbrici pot fi introduse şi prin apă, de exemplu).

Jcest ansamblu de substanţe absorbante ale acidităţii mi se pare şarlatanie pură. Sunt temperamente cărora nu le convine deloc laptele, şi atunci nici an absorbant nu li-1 va face suportabil; ceilalţi îl suportă fără absor-Dante. Ne temem de laptele prins; e o prostie, deoarece se ştie că laptele ie încheagă totdeauna în stomac. In acest fel devine un aliment destul le solid pentru a hrăni copiii şi puii animalelor; dacă nu s-ar închega de-oc, ar trece doar prin corp şi nu i-ar hrăni*). Se poate subţia laptele în nii de feluri, se pot folosi mii de absorbante, cine mănâncă lapte digeră) rânză; aceasta, fără nici o excepţie. Stomacul este atât de bine făcut ca să nchege laptele, încât chiagul se face cu stomac de viţel.

Cred, aşadar, că în loc să schimbăm hrana obişnuită a doicilor, este Ie ajuns să le-o dăm mai abundentă şi mai bine aleasă în felul ei. Postul iu irită corpul prin natura alimentelor; numai mijloacele de a le da gust e fac nesănătoase. Schimbaţi regulile bucătăriei, să n-aveţi nici sos >răjit, nici bucate prăjite în grăsimi; untul, sarea, produsele lactate să iu vadă focul. Legumelor fierte în apă să nu li se dea gust decât atunci înd se aduc calde pe masă; postul, în loc să irite doica, îi va da lapte lin abundenţă şi de cea mai bună calitate*). S-ar putea oare ca regimul. Nimal să fie cel mai bun pentru doică, când regimul vegetal este recu-loscut ca fiind cel mai bun pentru copil? Aici există o contradicţie.

Aerul acţionează asupra constituţiei copiilor mai cu seamă în primii ni. Într-o piele delicată şi moale el pătrunde prin toţi porii, influen-înd puternic aceste trupuri abia venite pe lume şi lăsându-le urme care LU se mai şterg. De aceea, nu sunt de părere să iei o ţărancă din satul ei i s-o închizi în oraş, într-o cameră, dându-i să alăpteze copilul acasă la ine. Prefer ca el să meargă să respire aerul curat de la ţară decât aerul tricat al oraşului. Va trăi cum trăieşte noua sa mamă, va locui în casa ei ărănească şi guvernorul îl va urma acolo. Cititorul îşi va aduce aminte ă acest guvernor nu este un om plătit; este prietenul tatălui72). Dar, mi e va spune, ce e de făcut când acest prieten nu e de găsit, când schimba-ea locului nu se poate face, când nimic din ceea ce ne sfătuieşti nu se oate înfăptui? V-am spus, faceţi ceea ce ştiţi; pentru aceasta n-aveţi evoie de sfat.

Oamenii nu sunt făcuţi deloc să stea îngrămădiţi în furnicare, ci să fie ăspândiţi pe pământul pe care trebuie să-1 cultive. Cu cât se adună mai lulţi la un loc, cu atât se corup mai mult. Infirmităţile corpului, ca şi iciile sufletului, sunt efectele de neînlăturat ale acestei mari îngrămă-eli. Omul este, dintre toate animalele, cel care suportă cel mai puţin i trăiască în turmă. Oamenii îngrămădiţi ca nişte oi vor pieri cu toţii i scurtă vreme. Suflarea omului este ucigătoare pentru semenul său; ceasta este adevărat atât la propriu, cât şi la figurat.

) Cu toate că sucurile care ne nutresc sunt lichide, ele trebuie extrase din alimente solide. Un muncitor care s-ar hrăni numai cu supă s-ar prăpădi foarte repede. El s-ar susţine mult mai bine cu lapte pentru că acesta se încheagă.

) Cei ce ar voi să discute mai pe larg avantajele şi inconvenientele regimului pitagorician vor putea consulta tratatele pe care doctorii Cocchi şi Bianchi, adversarii săi, le-au scris asupra acestui important subiect.

Ipoteza practic irealizabilă, după cum şi soluţia, dată în fraza care urmează, nu este admisibilă.

Oraşele sunt prăpastia speciei umane. După câteva generaţii, rasele pier sau degenerează; ele trebuie reîmprospătate, iar aceasta se produce întotdeauna cu ajutorul elementelor aduse de la ţară. Trimiteţi-vă deci copiii să se reîmprospăteze într-un fel ei singuri şi să redobândească, în mijlocul câmpului, vigoarea care se pierde în aerul nesănătos din locurile prea populate. Femeile însărcinate care stau la ţară se grăbesc să revină la oraş ca să nască; ar trebui să facă tocmai contrariul, mai ales cele care voiesc să-şi alăpteze copiii. Ar avea mai puţin de regretat decât îşi închipuie; iar într-un loc. mai natural pentru specie, plăcerile legate de îndatoririle impuse de natură le-ar face să se dezguste de cele care nu au nimic comun cu aceste îndatoriri73).

Mai întâi, după naştere, copilul este spălat cu apă călduţă, amestecată în mod obişnuit cu vin. Această adăugire de vin mi se pare mai puţin necesară. Cum natura nu produce nimic fermentat, nu este de crezut că în-Trebuinţarea unei licori artificiale are vreo importanţă pentru viaţa creaturilor sale.

Din acelaşi motiv, această precauţie de a încălzi apa nu este nici ea neapărat necesară; într-adevăr, multe popoare spală simplu copiii nou-născuţi în râuri sau în mare. Insă ai noştri, moleşiţi înainte de a veni pe lume de moliciunea taţilor şi mamelor, se nasc cu un temperament de-acum ratat, ce nu poate fi expus la început tuturor probelor care ar trebui să-1 însănătoşească. Numai în mod gradat ei pot fi readuşi la vigoarea lor primară, începeţi deci prin a urma mai întâi obiceiul şi nu vă îndepărtaţi de el decât puţin câte puţin. Spălaţi deseori copiii; necurăţenia lor arată nevoia acestui lucru. Când nu facem decât să-i ştergem, îi sfâşiem; însă, pe măsură ce se întăresc, scădeţi gradul de încălzire al apei până când, în cele din urmă, îi veţi spăla vara şi iarna în apă rece şi chiar îngheţată. Pentru a nu-i expune, este important ca scăderea să fie lentă, succesivă şi insensibilă; se poate folosi termometrul pentru a o măsura exact.

Odată introdusă folosinţa băii, ea nu mai trebuie întreruptă şi e important să fie păstrată toată viaţa. Obiceiul îl socotesc bun nu numai pentru curăţenia şi sănătatea unei anumite vârste, ci şi ca o măsură sănătoasă pentru a face mai elastice ţesuturile organismului, spre a se deprinde fără efort şi risc cu variaţiile de căldură şi frig. De aceea aş dori ca, pe măsură ce creşte, copilul să se obişnuiască, puţin câte puţin, să se scalde în apă caldă, la toate gradele suportabile, şi adesea în apă rece, la toate gradele posibile. Astfel, după ce se va obişnui să suporte diferitele temperaturi ale apei – dat fiind că aceasta este un fluid mai dens, ne atinge în mai multe puncte şi ne stimulează mai mult – copilul va deveni aproape insensibil la deosebirile de temperatură ale aerului.

Din moment ce copilul respiră totuşi din învelitcarea sa, nu îngăduiţi să i se pună alte învelitori care să-1 ţină şi mai strâns. Nici scufiţe, nici feşi, nici cârpe; numai scutece largi şi lejere, care să-i lase libere toate membrele şi care să nu fie nici prea grele ca să-i jeneze mişcările, nici

*5) Revenirea la oraş poate fi motivată prin mai buna îngrijire medicală „etc. De care puteau beneficia în acest loc.

CARTEA t 35 rea groase ca să-1 împiedice să simtă aerul*), Puneţi-1 într-un leagăn*) lare, bine vătuit, în care să se poată mişca în voie şi fără pericol. Când icepe să aibă putere, lăsaţi-1 să se târască prin cameră; lăsaţi-1 săşi dez-) lte, să-şi întindă micile sale membre; veţi vedea că se întăreşte din în zi. Comparaţi-1 cu un copil bine înfăşat de aceeaşi vârstă; veţi fi miţi de diferenţa progresului lor. *)

Trebuie să ne aşteptăm la mari opoziţii din partea doicilor cărora colul strâns legat le dă mai puţină grijă decât cel care trebuie suprave-leat neîncetat. Dealtminteri, necurăţenia sa devine mai evidentă într-o ană desfăcută; trebuie spălat mai des. In fine, obiceiul este un argu-ent care nu poate fi niciodată respins, el fiind pe placul unor poare, independent de starea socială a oamenilor.

Nu discutaţi cu doicile. Porunciţi, aveţi grijă să se îndeplinească ce-iţele şi nu economisiţi nimic pentru a face mai uşoară îndeplinirea jrijirilor pe care le-aţi prescris. De ce nu aţi lua parte la aceste îngri-? În ceea ce priveşte alimentaţia obişnuită a copilului, nu se ţine seamă: ît de aspectul său fizic, adică de faptul ca el, copilul, să trăiască şi nu slăbească deloc; în rest, nimic nu interesează. Dar aici, unde edu-ia începe odată cu viaţa, copilul, când se naşte, este de-acum disci-I al naturii şi nu al guvernorului. Guvernorul nu face decât să înveţe la acest prim dascăl şi să înlăture piedicile contrare îngrijirilor lui. El hează asupra suga'ciului, îl observă, îl urmăreşte, pândeşte atent întâia rire în slaba lui gândire, aşa cum musulmanii obişnuiesc să pândească, spropierea primului pătrar, momentul ivirii lunii.

În oraşe, copii sunt sufocaţi, atât de mult sunt ţinuţi închişi şi înfofoliţi. Cei? Are îi cresc nu ştiu că aerul rece, departe de a le face rău, îi întăreşte şi că îerul cald îi slăbeşte, le produce febră şi îi ucide.

Spun leagăn, ca să folosesc un cuvânt cunoscut în lipsă de altul; eu sunt deal t-el convins că nu este niciodată necesar să fie legănaţi copiii şi că acest obicei e este adesea vătămător.

Vechii peruvieni lăsau libere braţele copiilor într-un scutec foarte larg; când scoteau din scutec, îi puneau liberi într-o gaură făcută în pământ şi căptuşită u cârpe, cufundaţi până la brâu; în acest fel aveau braţele libere, puteau să-şi liste capul şi să-şi îndoaie corpul după voie, fără să cadă sau să se lovească; înd puteau face un pas, li se arăta ceva mai departe ţâţa, ca momeală, spre -i sili să umble. Copiii negrilor se aşază uneori într-o poziţie foarte obositoare entru supt; se prind cu picioarele şi genunchii de corpul mamei, apucă ţâţa J mâinile şi sug continuu fără ajutorul braţelor mamei, nu se deranjează şi u cad, cu toate că, în acest timp, mama se mişcă şi lucrează ca de obicei, ceşti copii încep să umble din luna a doua, adică să se târască pe genunchi pe mâini. Acest exerciţiu le dă apoi uşurinţa de a alerga, în această situaţie, >roape tot aşa de repede ca şi când ar fi „în picioare” (Hist. Nat… M. IV, p. 192).

La aceste exemple, dl. de B u f f o n ar fi putut adăuga pe cel al Angliei, care practica ciudată şi barbară a fâsei dispare pe zi ce trece. Vezi, de îmenea, La L o u b e r e, Călătoria în Siam; dl. Le Beau, Călătoria în Caia etc. Aş umple douăzeci de pagini de citate, dacă aş avea nevoie să conn aceasta prin fapte.74) usseau citează adeseori lucrările din memorie, cu mici modificări. Cartea La Loubere, poartă titlul: Du royaume de Siam, Paris, 1691: a fost scrisă prilejul şederii autorului în Siam, ca trimis al lui Ludovic al XlV-lea. Faptul că Rousseau citează dintre contemporani numai pe Buffon se leagă împrejurarea că, după ce Rousseau s-a izolat de societatea timpului, Buffon ămas singurul om de seamă cu care a mai păstrat raporturi.

I.

Naştem capabili să învăţăm, dar neştiind nimic, necunoscând nic Sufletul încătuşat în organe imperfecte şi numai pe jumătate forn-are măcar sentimentul propriei sale existenţe. Mişcările, ţipetele nilului nou-născut sunt nişte simple efecte mecanice, lipsite de cunoştinţă şi de voinţă.

Să presupunem că un copil ar avea la naşterea sa statura şi forţa unui m format, că ar ieşi din sânul mamei, chipurile, înarmat deplin, ca Pallas din creierul lui'Jupiter; acest om-copil ar fi un imbecil perfect, un automat, o statuie75) imobilă şi aproape insensibilă. N-ar vedea nimic, n_ar înţelege nimic, n-ar cunoaşte pe nimeni, n-ar şti să-şi întoarcă ochiul spre ceea ce ar trebui să vadă. Nu numai că n-ar percepe vreun obiect din afară, dar n-ar şti măcar datorită cărui organ de simţ 1-a putut percepe; culorile n-ar fi nimic în ochii lui, sunetele n-ar fi nimic în urechile' sale, corpul lui n-ar sesiza corpurile pe care le atinge, n-ar şti nici măcar că'are corp; contactul mâinilor sale ar fi în creier; toate senzaţiile sale s-ar reuni într-un singur punct, neexistând decât în comunul sen-sorium; el n-ar avea decât o singură idee, anume aceea a eului, la care ar raporta toate senzaţiile sale; iar această idee sau mai degrabă acest sentiment ar fi singurul lucru pe care 1-ar avea mai mult decât un copil obişnuit76).

Acest om, format deodată, nu va şti să meargă în picioare; îi va trebui mult timp până să înveţe să-şi menţină echilibrul; poate că nici nu va încerca şi veţi vedea acest corp mare şi robust rămânând pe loc ca o piatră, sau târându-se ca un căţel.

Va simţi indispoziţia trebuinţelor fără să le cunoască şi fără să-şi imagineze vreun mijloc de a le satisface. Chiar dacă e înconjurat de alimente, nu există nici o comunicare imediată între muşchii stomacului şi cei ai braţelor şi picioarelor, care i-ar îngădui să facă un pas ca să se apropie de ele sau să-şi întindă mâna pentru a le apuca; si, întrucât corpul său nu mai creşte, membrele fiind dezvoltate, neavând, prin urmare, nici neliniştile, nici mişcările continue ale copiilor, ar putea muri de foame înainte de a se fi putut mişca pentru a-şi căuta mijlocul de trai. Oricât de puţin am reflecta asupra ordinii şi progresului cunoştinţelor noastre, nu se poate nega că aceasta ar fi fost, aproximativ, starea primară de ignoranţă şi stupiditate naturală a omului înainte de a fi învăţat ceva prin experienţă sau de la semenii săi.

Se cunoaşte, aşadar, sau se poate cunoaşte punctul iniţial de la care porneşte fiecare dintre noi spre a ajunge la gradul comun de gândire; dar cine cunoaşte cealaltă extremitate? Fiecare înaintează mai mult sau mai puţin, potrivit caracterului său, potrivit gusturilor, trebuinţelor, talentelor sale şi zelului său, precum şi potrivit împrejurărilor care-1 favorizează. Pe câte ştiu, nici un filosof n-a fost până acum atât de îndrăzneţ încât să spună: iată hotarul până la care poate ajunge omul şi pe care nu-1 poate '_„) Condillac în Tratatul asupra senzaţiilor (1750) descrie un astfel de om-statuie. „O In timpul lui Rousseau se credea că senzaţiile se reunesc într-un sediu central în creier – sensorium commune – şi dau astfel naştere unei percepţii unice. „Senzitivul” Rousseau preferă termenul de sentiment celui de idee.

— Emil sau despre educaţie

O

„,. J., wi nu suin ce ne permite natura noastră să fim; nimeni dintre noi n-a măsurat distanţa- -care se poate găsi între un om şi un alt om. Nu există suflet atât de josnic pe care să nu-1 încălzească această idee şi care să nu-şi fi zis, uneori, cu mândrie: ce departe am ajuns! Cât de departe aş putea încă să mai merg! De ce egalul meu să meargă mai departe decât mine?

O repet, educaţia omului începe la naşterea sa; înainte de a vorbi, înainte de a înţelege, el se instruieşte. Experienţa precede lecţiile; în momentul în care îşi cunoaşte doica a şi învăţat multe. Am rămâne surprinşi de cunoştinţele celui mai neformat om dacă i-am urmări progresul din momentul în care s-a născut până în momentul la care a ajuns. Dacă am împărţi toată ştiinţa umană în două părţi, una comună tuturor oamenilor, cealaltă aparţinând numai savanţilor, cea din urmă ar fi foarte redusă în comparaţie cu cealaltă. Dar noi nu ne gândim la cunoştinţele generale, pentru că ele se dobândesc, fără să ne dăm seama, chiar înainte de vârsta raţiunii78), pentru că învăţătura se distinge numai prin diferenţe şi pentru că, întocmai ca în ecuaţiile algebrice, cantităţile comune nu contează deloc.

Chiar şi animalele dobândesc mult. Au simţuri, trebuie să înveţe să le folosească; au trebuinţe, trebuie să înveţe să le satisfacă. Trebuie să înveţe să mănânce, să meargă, să zboare. Patrupedele care se ţin pe picioare de la naştere nu ştiu cu toate acestea să meargă; se vede că primii lor paşi sunt încercări nesigure. Canarii scăpaţi din cuşcă nu ştiu deloc să zboare, pentru că n-au zburat niciodată. Totul este instruire pentru fiinţele vii şi sensibile79). Dacă plantele ar avea o mişcare progresivă, ar trebui să aibă simţuri şi să dobândească cunoştinţe; altfel speciile ar pieri curând.

Primele senzaţii ale copiilor sunt pur afective; ei nu simt decât plăce-rea_jjjL. Durerea. Neputând nici merge, nici apuca, le trebuie mult timp pentru a-şi forma, încetul cu încetul, senzaţii reprezentative care să le arate obiectele din afara lor; aşteptând însă ca obiectele să-şi lărgească marginile, să se depărteze, aşa-zis, de ochii lor şi să li se înfăţişeze cu dimensiuni şi figuri, senzaţiile afective repetate încep să-i pună sub stă-pânirea obişnuinţei; se vede cum ochii lor se întorc necontenit spre lumină, şi dacă ea le vine dintr-o parte, ochii li se întorc, pe nesimţite, an acea parte; trebuie deci să avem grijă să nu le opunem faţa luminii, de grija de a nu le produce o privire crucişă sau strâmbă. De asemenea, trebuie să-i obişnuim de timpuriu cu întunericul; altfel plâng şi ţipă de îndată ce se găsesc în întuneric. Hrana şi somnul măsurate prea exact devin

7/) Text deosebit de semnificativ pentru ideea progresului individual, care nu pare a fi în acord cu ideea coruperii morale a omului social prin ştiinţă şi artă… Tabloul înzestrării originare a omului, zugrăvit în acest context, ne aminteşte mai curând de -tabula rasa a lui Helvetius (spiritul sau psihicul considerat, la naştere, ca o „tablă ştearsă” pe care se poate „scrie” orice), decât de primul paragraf din Emil sau de puţin precizata „natură” de 4a/care pleacă Rousseau în construirea sistemului gândirii pedagogice progresiste, cape. Începând cu Locke, subliniază rolul decisiv al educaţiei în formarea omului. J8) Vârsta de care Rousseau se ocupă la sfârşitul cărţii a IV-a. I ') Maximă importantă şi caracteristică gândirii rousseauiste. Îrlsă, diferenţele şi distanţele dintre „învăţarea” instinctuală din lumea animală şi învăţarea social-umană sunt imense.

Necesare la aceleaşi intervale si, curând, dorinţa nu mai vine din trebuinţă, CAR ci din obişnuinţă sau, mai degrabă, obişnuinţa adaugă o trebuinţă nouă pe lângă cea a naturii: iată ceea ce trebuie să prevenim80). 3

Singura obişnuinţă pe care trebuie s-o înlesnim copilului e aceea de a'-) nu dobândi nicL. Una8}); să nu fie purtat pe un braţ' mai mult decât pe altul; să nu fie obişnuit să arate sau să se servească de o mână mai mult decât de alta, să nu se înveţe să dorească să mănânce, să doarmă şi să se mişte la aceleaşi ore sau să nu stea singur şi ziua, şi noaptea. Pregătiţi-1 din timp pentru a fi stăpânul propriei sale libertăţi şi al deprinderii de a-şi întrebuinţa propriile forţe, lăsând corpului obişnuinţa naturală, pu-nându-1 în stare de a fi întotdeauna stăpân pe sine şi de a-şi îndeplini voinţa în orice, de îndată ce va avea-o82).

Îndată ce copilul începe să distingă obiectele, e necesar să facem o alegere între cele pe care i le arătăm. In mod_natural, Iqate obiectele noi îl interesează_pe om. Se simte atât de „slăbT încât se teme de tot ceea ce nu cunoaşte: obişnuinţa de a vedea obiecte noi care nu-i provoacă nici un rău nimiceşte această teamă. Copiilor crescuţi în case curate, unde nu sunt păianjeni, le este frică de păianjeni şi rămân, adeseori, cu această frică şi când sunt mari. N-am văzut niciodată ţărani, nici bărbat, nici femeie, nici copil, cărora să le fie frică de păianjeni.

De ce n-ar începe, aşadar, educaţia copilului înainte de a vorbi şi a înţelege, deoarece singura alegere a obiectelor ce i se înfăţişează este în i stare să-1 facă timid sau curajos? Să fie obişnuit, după părerea mea, să J vadă obiecte noi, animale urâte, dezgustătoare, neobişnuite, dar puţin câte puţin, de departe, până se va deprinde şi până când, văzând pe alţii cum umblă cu ele, va umbla şi el în cele din urmă. Dacă în timpul copilăriei a văzut fără spaimă broaşte, şerpi, raci, va privi fără orbare, mare fiind, orice fel de animal. Nu mai există lucruri îngrozitoare pentru cel care le vede în fiecare zi.

80) Totuşi, originea şi succesiunea somnului, a hranei etc. Sunt necesare şi indicate de igiena copilului; apare în adevăr o obişnuinţă nouă – a cărei bază fiziologică o formează stereotipii dinamici corespunzători – în care se cristalizează trebuinţele şi tendinţele respective ale copilului; formarea acestor stereotip este tot atât de naturală ca -şi trebuinţele şi tendinţele pe care le satisfac. Dacă Locke şi Rousseau nu pun mare preţ pe regimul de masă, Rabelais şi Fenelon afirmă că trebuie respectată ora exactă a mesei, de exemplu.

61) O altă determinare concretă a ideii de educaţie negativă (cf. şi nota 25). Încrederea în „natură” este din nou nelimitată, deşi din text rezultă, poate, că Rousseau ţine seama aici de recomandarea lui Locke (cf. Sallwiirk, op. Cit., voi. I, pag. 52): „Lucrul principal asupra căruia trebuie să chibzuim în educaţie este cel al obişnuinţelor pe care le sădim în elev; de aceea… Trebuie împiedicat. Să se obişnuiască cu acele lucruri care nu-i sprijină creşterea şi dezvoltarea.”, adică nu se repetă în fiecare zi (cf. şi nota noastră 82).

82) S a 11 w ii r k (ibidem) citează din nou pe Locke, care arată că dragostea părintească nu trebuie să acopere defectele copilului, pentru că – deşi copiii nu pot face greşeli prea mari – deprinderile rele din copilărie au efecte grave mai târziu, adăugind: „Unui părinte iubitor, care nu admitea să-i fie mustrat copilul pentru ştrengării, ci îl scuza zicând că acestea sunt fleacuri, Solon i-a răspuns foarte bine aşa: da, însă obişnuinţa e ceva important”. Adamescu (op. Cit., voi. I, p. U6) observa: „Un traducător (?) al lui Locke zice că acest cuvânt n-ar fi al lui Solon, ci al lui Platon”.

Toţi copiii se tem de măşti. Eu încep prin a-i arăta lui Emil masca unei figuri plăcute. Apoi cineva pune masca pe obraz; încep să râd, toată lumea râde şi copilul râde împreună cu ceilalţi, încetul cu încetul îl obişnuiesc cu măşti mai puţin plăcute şi, în fine, cu figuri hidoase. Dacă am potrivit bine gradarea, în loc să se sperie, la ultima mască va râde ca la cea dinţii. După aceasta nu mă mai tem că se va speria de măşti.

Când, la despărţirea lui Hector de Andromaca, micul Astianax, speriat

E vorba să-1 deprind pe Emil cu zgomotul unei arme de foc? Pun o capsă într-un pistol şi trag. Această flacără bruscă şi trecătoare, un fel de fulger, îi face plăcere; repet acelaşi lucru cu puţină pulbere; puţin câte puţin adaug pistolului o încărcătură fără dop, apoi una şi mai mare. În fine, îl obişnuiesc cu focul de puşcă, de artificii, de tunuri, cu detunăturile cele mai teribile.

Am observat că rar le e teamă copiilor de tunet, afară numai dacă bubuiturile nu sunt groaznice şi nu vătăma în mod real organul auzului. Altfel, această frică le vine numai după ce au învăţat că trăsnetul poate câteodată răni sau omorî. Când gândirea începe să-i înfricoşeze, faceţi ca obişnuinţa să-i liniştească. Cu o gradare înceată şi pregătită poţi face pe om şi pe copil curajos în toate.

La începutul vieţii, când memoria şi imaginaţia sunt încă inactive, copilul nu este atent decât la„e”eea~ ce-i impresionează momentan simţu-rilgSenzaţiile fiind cele dinţii surse materiale ale cunoştinţelor lui, a i le înfăţişa într-o ordine potrivită înseamnă a-i pregăti memoria, ca la timpul potrivit să le prezinte gândirii în aceeaşi ordine; însă cum el nu este atent decât la senzaţiile sale, la început e de ajuns să-i arăţi foarte lămurit legătura acestor senzaţii cu obiectele care le produc. El vrea să stingă focul, să prindă în mână totul; nu vă opuneţi acestei nelinişti; ea îi sugerează o ucenicie foarte necesară; în acest chip el învaţă să simtă căldura, frigul, duritatea, moliciunea, greutatea corpurilor, să judece asupra mărimii, aspectului şi asupra tuturor calităţilor lor sensibile, privind, i3) Cf. H o m e r, Ilioda, cartea a Vl-a, 461-468, Bucureşti, E. S. P. L. A., 1955, p. 138.

„După ce asta vorbise, spre fiul său braţele-ntinse Falnicul Hector, dar el cu ţipăt se-ntoarse la sânul Fetei cu brâul frumos, de spaimă lovit la vederea/Hainei de aramă şi a crestei făcute din coamă Lungă de cal, care-n chivără tot fâlfâia-ngrozitoare. Râse, privind pe copil, şi tatăl, şi mama-i cinstită. Coiful îndată şi-1 scoase din cap, după asta, măreţul Hector şi-1 puse pe jos, de-a stat orbitor de sclipire”.