Jacques gernet le monde chinois

Juaintc de 1820 un Hang (în jur de 36 g) de argint valorează cea. 1 000 monede de aramă

în 1S27 valorează: în 1838 în 1845

ană 1 300

1. 
   600
   

1. 
   200 sau mai mult
   

Or, creşterea preţului argintului aduce un grav prejudiciu claselor celor mai sărace, care for­mează marea majoritate a populaţiei chineze, deoarece ele sînt acelea care deţin cea mai mare parte a bănuţilor de aramă, cu toate că impozi­tele lor sînt calculate pe bază de monedă de argint.

Din aceste indicaţii, foarte sumare, se poate trage o concluzie generală şi provizorie: aşa cum bimetalismul argint-aramă a acţionat în China în sensul unei agravări a condiţiei claselor celor mai defavorizate, bimetalismul mondial — aur şi argint — a contribuit la ruinarea economiei chineze în cursul secolului al XlX-lea. Aceste mecanisme monetare au agravat recesiunea eco­nomică, care caracterizează prima jumătate a secolului al XlX-lea, şi au contribuit astfel la teribilele răscoale care încep în jurul anului 1850.

3. China şi Occidentul

Acţiunea Occidentului în China este reprezentată cel mai adesea într-o lumină avantajoasă pentru amorul-propriu al ţărilor Europei şi Americii: occidentalii au determinat China să iasă din izo­larea sa milenară, au trezit-o la civilizaţia ştiin­ţifică şi industrială, au obligat-o să se deschidă spre restul lumii. Spiritului de rutină, corupţiei mandarinilor, tiranici împăraţilor, credinţei naive ^a chinezilor că se găsesc în centrul universului şi superstiţiilor unui popor nenorocit li se opun

spiritul de acţiune, noţiunea de progres, ştiinţele şi tehnicile, libertăţile, universalismul occidental creştinismul.

Pe de altă parte, pătrunderea ţărilor occiden­tale în Asia Orientală a avut, în această parte a lumii ca şi aiurea, consecinţe atît de grave îneît perspectivele tradiţionale ale istoriei Ex­tremului Orient par radical modificate cu înce­pere din momentul în care ea s-a produs: pen­tru cei mai mulţi dintre istorici, primele cano­nade ale velierelor britanice pe Fluviul Perlelor marchează începutul unei epocii în întregime noi în istoria Chinei. Şi această nouă perioadă pare să se insereze cu atît mai bine în istoria mondială, cu cît devine o parte integrantă din istoria unui Occident a cărui evoluţie, din antichitate pînă în zilele noastre, este concepută ca elementul principal al întregii istorii universale. Totodată, toate perioadele anterioare din istoria lumii chi­neze, care nu se pot asocia, tind să-şi piardă in­teresul intrinsec şi însemnătatea.

Aceasta presupune însă a tăgădui solidaritatea civilizaţiilor, a ignora rolul mondial al Chinei în trecut, relaţiile sale cu Asia Centrală, Iranul, I.aia, lumea islamică şi Asia de Sud-Est, schim­bul de mărfuri, tehnici şi religii care nu a înce­tat niciodată de-a curmezişul continentului eura-siatic şi fără de care ţările Europei nu ar fi cunoscut timpurile moderne. Aceasta presupune, de asemenea, neglijarea structurilor şi tradiţiilor specifice ale lumii chineze: oricît de ameninţă­toare ar fi fost în secolul al XlX-lea pericolele venite din afară, oricît de profundă ar fi fost evo­luţia, problemele interne nu au încetat niciodată să fie preponderente; lumea chineză s-a trans­format în funcţie de aceste structuri şi de aceste tradiţii. Astfel se explică persistenţa unor ati­tudinii şi a unor trăsături care leagă China de astăzi de cea de ieri.

Opunînd în mod global cele două civilizaţii — chineză şi occidentală —, reducînd istoria la înfruntarea lor, se neglijează, pe de altă parte, acel dat fundamental care este timpul. Se sub-

25- 2;

stituie astfel un clişeu unei serii de schimbări succesive, care au afectat atît China, cît şi ţă­rile occidentale. în istoria raporturilor dintre imperiul Qing şi naţiunile industrializate din Europa şi din America, trebuie să se ţină seamă nu numai de transformările care s-au petrecut în China în societate şi economie. în sistemul politic şi în viaţa intelectuală, ci şi de cele pe care le-au cunoscut, la rîndul lor, ţările occiden­tale: expansiunea lor colonială, dezvoltarea lor industrială, întărirea armatelor şi flotelor lor, evoluţia politicii lor externe au fost marcate de mai multe etape. Anglia ultimilor ani ai secolului al XlX-lea este mult diferită de cea a primului război al opiului (1839-1842). Tre­buie, de asemenea, amintit că progresele teh­nice cele mai evidente, în Europa oa şi în Statele Unite, nu apar decît în a doua jumătate a seco­lului al XlX-lea. în 1830, flotele occidentale nu aveau încă decît 3% din nave cu aburi, şi acestea propulsate de roţi cu zbaturi: navigaţia cu aburi nu se dezvoltă cu adevărat decît cu începere de la? adoptarea elicei, la mijlocul secolului al XlX-lea. Primele nave cu cocă de oţel nu slut construite decît cu începere din 1880, la zece ani după deschiderea Canalului de Suez (1869), dată importantă în expansiunea colonială a na­ţiunilor din Europa în India şi în Extremul Orient. Căile ferate nu iau o mare extindere decît după 1850.

Lungimea reţelelor de cale ferată

în km

1840 1850 1860

7 700

38 700

108 100

1870 1880 1890

210 900 373 500 618 400

Cînd la mijlocul secolului al XlX-lea se gene­ralizează folosirea cărbunelui în Europa şi în America, extracţia nu reprezintă decît 90 milioane de tone (din care 56 în Marea Britanie). To­talul se va ridica la 1 340 milioane în 1913, în

momentul în care sînt descoperite noi surse de energie: petrolul şi electricitatea, motorul cu explozie şi maşina Gramme îşi inaugurează ca­riera la începutul secolului al XX-lea.

Inventarea convertizorului Bessemer datează din 1855, cea a cuptorului Martin din 3 864, cea a procedeului Thomas din 1878. în timp ce producţia totală de fontă este de 10 milioane de tone în 1850, ea va atinge în 1913 78 milioane. Preţul ţesăturilor de bumbac engleze scade cu 80% între 1850 şi 1870, datorită progreselor mecanizării. însă abia la sfîrşitul secolului al XlX-lea asocierea capitalului bancar şi a celui industrial permite o dezvoltare spectaculoasă a producţiei mecanizate: atunci, ca urmare a pro­gresului din ce în ce mai rapid al tehnicilor, puterea economică şi militară a naţiunilor in­dustrializate din Europa şi America, avînd în curînd alături Japonia, devine realmente de te­mut pentru China. Şi nu trecuseră nici mă­car cincizeci de ani! în sfîrsit, nu trebuie să uităm că, atunci cînd China este privită ca o ţară esenţialmente rurală, în 1830 în Europa*se numărau nu mai puţin de 20% orăşeni şi că doar circa douăzeci de oraşe aveau mai mult de 100 000 de locuitorii

Adevărata ameninţare pe care Anglia o face să ape?" asupra Chinei din prima jumătate a secolului al XlX-lea este mult mai puţin de ordin militar, decît de ordin economic: importu­rile de opiu contribuie la subminarea economiei unui imperiu ale cărui finanţe şi sistem politic şi administrativ au început să se degradeze de prin jurul anului 1800. Tocmai acesta este esen­ţialul, de vreme ce degradarea duce la formida­bilele explozii sociale şi la insurecţiile populaţii­lor colonizate care vor zgudui imperiul între 1850 şi 1878.

Ceea ce modifică atît de sensibil între 1850 şi 1870 condiţiile politice, personalul de conducere, economia şi fiscalitatea, ca şi viaţa intelectuală din China, nu este nicidecum acţiunea puterilor 25^

occidentale, ci teribila criză socială şi politică care a fost războiul taipingilbr. Interesul aproape exclusiv acordat de cercetătorii occidentali is­toriei pătrunderii economice şi militare a naţiu­nilor Europei şi America a deformat adevăratele perspective.

Noile acţiuni ale străinilor în China, între IS58 şi 1860, se produc în acest context de criză internă, şi cînd presiunea naţiunilor industria­lizate se va accentua la sfîrşitul secolului al XlX-Jea, China nu va mai avea nici timp, nici mijloace, nici linişte şi nici autonomia necesare pentru a se întări şi a lupta eficace contra va­lului imperialismelor.

Jocul combinat al evoluţiei naţiunilor indus­trializate şi al dezvoltărilor interne din imperiul Cjing sînt, laolaltă cu înlănţuirea evenimentelor, factorii care explică destinul tragic al Chinei.

Capitelul 2

EXPLOZIA SOCIALĂ

ŞI CONSECINŢELE EJ

Cauzele profunde ale formidabilelor răscoale care zguduie imperiul din J850 pînă în 1878 se află deja în acţiune la începutul secolului al XlX-lea ; se poate considera că aceste mari revolte sînt rezultatul lentei deteriorări ce s-a produs vreme de o jumătate de secol. Sporirea populaţiei într-o perioadă de recesiune economică, deprecierea monedei de aramă care afectează clasele cele mai defavorizate, viciile unei administraţii ineficace şi corupte, dificultăţile financiare care împing statul şi funcţionarii săi să crească poverile celor mai săraci — din 1843, guvernul este constrîns să reducă lefurile funcţionarilor, ca şi bugetele provinciale —, toată această înlănţuire de cauze va aduce cu sine teribila explozie socială, care se anunţa he vreo cincizeci de ani încoace prin nu­meroase semne premergătoare: răscoalele socie­tăţilor Lotusul alb şi Ordinea cerească în China de Nord, reapariţia pirateriei pe coastele Guang-dongului, Fujianului şi Zhejianguîui, răscoalele sporadice ale ţărănimii şi ale populaţiilor nechi-neze din China de Sud, proliferarea sectelor şi societăţilor secrete.

Regiunile bazinului inferior al Fluviului Gal­ben, supuse marilor inundaţii, ca şi terenurile aride ale Chinei de Nord, unde seceta putea sur­veni pe neaşteptate, fuseseră dintotdeauna tea­trul răscoalelor populare. Cea mai mare insurecţie 25^

istorie se naşte însă şi se întinde, ca o dîră de praf de puşcă, în China tropicală, în regiunile care cu o jumătate de secol înainte erau printre cele mai prospere. Mai sensibile la variaţiile ac­tivităţii economice, provinciile Chinei de Sud au resimţit, fără îndoială, mult mai puternic decît cele din nord recesiunea din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Reducerea cantităţii de argint şi creşterea preţurilor pe care le provoacă importurile de opiu, apoi deturnarea, după tra­tatul din Nanjing (1842), a schimburilor comer­ciale de la Guangzhou spre Shanghai vin să acce­lereze declinul economiei şi degradarea clima­tului social în Guangdong, Guangxi şi Hunan. Din 1845 pînă în 1858, exporturile de ceai efec­tuate prin Guangzhou scad de la 76 la 24 milioa­ne de livre, în timp ce ele cresc la Shanghai, în cursul aceleiaşi perioade, de la 3 800 000 la 51 300 000 livre. Recesiunea provoacă ruina unei întregi populaţii de luntraşi, cărăuşi şi negustori care trăiau din activitatea comercială în regiunea Guangzhou şi pe marile drumuri din interior, acelea din văile Xiang şi Gan. Aceşti oameni vor furniza o parte din primele sale trupe marii revolte a taipingilor. Tot astfel, oprirea completă a traficului pe Marele Canal cu începere din 1849, reducînd la mizerie familiile luntraşilor, va con­tribui la extinderea zonelor răsculate.

î. Regatul Ceru/ui

Marea insurecţie care ia naştere în jurul anului 1850 în China tropicală fusese, aşadar, pregătită prin implantarea societăţilor secrete cu tendinţă revoluţionară şi cu coloratură religioasă. Senti­mentele de ostilitate faţă de manciuxieni rămă­seseră, fără îndoială, vii din vremea r zistenţei Ming de Sud (1644-1661) şi din perioada de secesiune a anilor 1674-1681. Rapiditatea cu care mişcarea ce va da naştere taipingilor se.ex-inde în provincia Guangxi şi cucereşte provin-

ciile Guangdong, şi cele clin Yangziul de mijloc şi inferior, se explică, deopotrivă, prin mizerie şi nedreptate şi prin activitatea subterană pe care o desfăşuraseră organizaţiile clandestine afiliate la Societatea Triadei (Sanhehiii), cunos­cută, de asemenea, sub numele de Societatea Cerului şi Păniîntului (Tiandihui).

O tradiţiei revoluţionară

Cel care va deveni conducătorul marelui imperiu rebel al taipingilor provine din acea minoritate chineză dispreţuită pe care o constituiau hakkaii (kejia), vechi imigranţi în China de Sud. Pro­venit dintr-o familie săracă din estul provinciei Guangxi, Hong Xiuquan (1813 — 1864) primeşte totuşi un rudiment de educaţie clasică, dar eşu­ează la concursurile oficiale. Este un iluminat, predestinat în acest sens prin temperament, dar poate şi prin originile sale şi prin tradiţiile reli­gioase locale. Lectura broşurilor difuzate de mi­sionarii protestanţi stabiliţi de puţină vreme în Guangdong îi determină vocaţia mesianică. Ega­litarismul mistic, care va fi una din trăsăturile marcante ale mişcării taipingilor, îşi are originea în primele contacte ale lui Hong Xiuquan cu propaganda misiunilor. In 1847 el intră în legă­turi cu un misionar american ,pe nume Roberts, şi încgpe să predice în Guangxiul Oriental, într-o regiun^ în care depresiunea economică se face în mod deosebit simţită după deturnarea schimburi­lor comerciale de la Guangzhou la Shanghai, ca urmare a tratatului de la Nanjing. Încurajat de succesele predicilor sale, întemeiază o Asociaţie de adoratori ai lui Dumnezeu (Baishangdihuî), a cărei denumire însăşi aminteşte traducerea adop­tată de misionarii protestanţi pentru a formula conceptul de Dumnezeu (Shangdi), recrutează în doi sau trei ani aproape 30 000 de membri: lun­traşi şi cărăuşi rămaşi fără de lucru în portul Guangzhou şi pe drumul comercial ce leagă Guangzhouul de Valea Xiang în Hunan: mineri,

259

cărbunari, ţărani săraci, briganzi şi dezertori. Societatea îşi recrutează, de asemenea, membrii din rîndurile populaţiei hakka şi a băştinaşilor din Guangdong şi Guangxi.

Adoratorii lui Dumnezeu, cunoscuţi în curînd sub numele de tai-ping, elimină mai întîi, în Guangxi, o grupare rivală constituită de către uniunile de apărare comună împotriva brigan­dajului care bîntuia în regiune, apoi fuzionează cu societăţile secrete antimanciuriene. Rebeli­unea debutează în 1850 în satul Jintiancun din Guangxiul Oriental. Taipingii, care se distin­geau prin tunsoaie şi prin abandonarea cozii — semn de supuşenie faţă de manciurieni (de altfel, vor fi uneori numiţi „bandiţii cu părul lung", changmaofei) —, distrug aşezările şi pro­cedează la confiscarea şi împărţirea pămînturilor. Distribuind pămînturile în mod egal celor ajunşi la vîrsta de a le putea cultiva, ei urmează un principiu analog cu cel pe care îl instituiseră legile agrare din epoca Tang şi se inspiră din teoria ogoarelor în forma tablei de şah (jingtian) care figurează în Zhouli (Riturile dinastiei Zhou), lucrare de o autenticitate suspectă pe care şi-o făcuseră îndreptar, în vremea dinastiei Han, uzurpatorul Wang Mang şi, în epoca dinastiei Tang, împărăteasa Wu Zetian. De asemenea, or­ganizarea la taipingi a indivizilor şi familiilor în grupări paramilitare este conformă atît vechi­lor tradiţii administrative cît şi structurii socie­tăţilor secrete: douăzeci şi cinci de familii for­mează un ku („depozit"), fiecare cu biserica sa (libaitang), cinci oameni o escuadă, cinci escuade o patrulă, patru patrule un batalion şi aşa mai departe, pînă la constituirea diviziilor, de 2 500 de oameni (corespunzînd unor grupări de 13 156 de familii) şi armatelor.de 125 000 oameni. Func­ţiunile militare, religioase, administrative sînt contopite. Taipingii instituie un regim comuni­tar, în care nimeni nu posedă vreun bun al său propriu, în care individul este foarte strict înca­drat şi în care, după suprimarea oricărui comerţ particular, necesităţile stringente ale fiecăruia

puritane — şi, de asemenea, iconoclaste — care merg în acelaşi sens cu propaganda misionarilor protestanţi nu constituie nici ele o noutate ra­dicală. Mişcarea rebelă condusă de Zhang Xian-zhong, la sfîrşitul dinastiei Ming, era, de ase-nienea, amimată de o furie distructivă, care privea bunurile de lux şi pe cei bogaţi. Zhang Xian-zhong crease şi el armate feminine (pozi jun).

Avînîuf şi reprimarea mişcării faipingifor

în 1851, Hong Xiuquan întemeiază Regalul ce­rului marii păci şi se proclamă Rege al cerului (tianwang). Acelaşi titlu de rege îl conferă şi mi­niştrilor săi, precum şi şefilor de armate: al doi­lea rege (yiwang), rege de est, de vest, de sud şi de nord. Unul dintre aceştia, Yang Xiuqing (în jur de 1817—1856), este un organizator şi un strateg de geniu, altul, Shi Dakai, un general ele talent excepţional. In 1852, taipingii ocupă nord-estul Guangxiului (regiunea Guilin), sud-vestul Hunanului, apoi înaintează spre Changsna şi spre oraşele de pe Yangziul de mijloc (Yueyang, Hanyang), ajungînd în regiunile situate la sud-vest de Nanjing (Jiujiangdin Jiangxi.Anqing din Anhui). în anul următor, ei cuceresc Nanjingul pe care îl proclamă Capitala cerului (tianjing): Nanjingul va rămîne centrul politic şi adminis­trativ al statului taiping tianguo pînă la căderea sa, în 1864. Urmează apoi cucerirea Yangziului inferior (Zhenjiang şi Yangzhou), unde sînt oprite comunicaţiile de pe canalul imperial. în 1853 — 1854, noul imperiu se întinde spre nord şi spre vest. Armatele taipingilor se aventurează pînă «1 regiunea Tianjinului, ameninfînd Beijingul, însă sînt constrânse la retragere de frig şi de foa­mete; în 1855 ele sînt înfrînte în Shandong. Cu toate acestea, cîştigurile teritoriale rămîn impor­tante în toată valea Yangziului.

in faţa acestei expansiuni subite şi triumfă­toare a rebeliunii, guvernarea Qing rămîne mai intîi descumpănită. Armatele sînt neputincioase

occidental i [Zi

»n, c_aro ""Pîrfir

mpotrivă

_,^tra_{, "■SrSl}

trebuie să f jV* ^ii au ^f i şi

«Pede

t

^T/t

e _Pen

tai- /

# pnmo ofensiva a tri'0'nrAor_ pornind d'n Gua

65535. 
       ofensiva lui Liu Fengxiang şi lui L> Kaifang
       

65535. 
       C'ens.vn iui Zeng Lichang
       

cfcnsfva lui Chen Decoi ofensiva Ii;; Shi Pocăi

ofensiva Iu: Li Xfucheng

re!raaerpn mri. n —

®*^;-.„,..

,„.,,, .

f'îmderea râscoalelur nion ^{33COOie U!e} "'«sulrnanilor hui ' > S^^»^ pr._ma parte a Oboiului

}f,' j ^u-'% l/y/ j

_{/ a4 feW}

"^'' * Guanadonn ^ _? [TAMAN

27.

_tj- . ^{uuia u}m anii 18

\


?i ridicările

zi
musulmanilor chinezi


i ante-

surec

_ii

afJaţi

^{le a}" «Sat ÎS Ş^a'.^porturi ?„tr?

ⁿ⁽'^Ilina eV H

_e;


aceeaşi _pres-

^SeS ^d„^{C N}°^rd.' agitaţia -

_mmmm


267

^a Periculoasă




<sub>mSSS

smmm</sub>

Aceste eveni_ment -

tulburări răscoalele

tulburări; este vorh-, - ^C<'^ntemPoran_f.

răscoalele popSf,^{011 Illc}«Pere d„ ",₄ ^Cl! ^aJ^

asur

¹⁸⁶⁵ *?Z rioase _a

^s^e oameni iiil

contn rf

^ucis

cu

^?

. ta


care îşi declaraseră în 1862 secesiunea. Mişcarea pornise din oazele occidentale ale Xinjiangului, unde populaţiile musulmane de origine turcă şi iraniană se eliberaseră de tutela sino-manciuriană, reluînd tentativa făcută în cursul anilor 1825— 1828. Războiul taipingilor şi mişcările contem­porane cu acesta aduseseră o slăbire a controlului imperiului Qi^g asupra Asiei Centrale: în jurul anului 1873, în ajunul campaniilor lui Zuo Zong-tang Noile teritorii, în întregul lor, trecuseră la răscoală. Şeful răsculaţilor, Yakub Beg (spre 1820—1877), prinţ din familia care domnea la Kokand, în valea superioară a Fluviului Sîr-Da-ria, devine stăpîn al întregului bazin al Tarimu-lui, din Pamir pînă în Lob-nor. Turcii, englezii şi ruşii intră în legătură cu el în speranţa de a slabi China şi de a-şi asigura o poziţie puternică în Asia Centrală. Zuo Zongtang reuşeşte însă, în pofida opoziţiei unei părţi a guvernului, să ob­ţină un împrumut de la băncile străine şi să or­ganizeze o expediţie, triumfind asupra temu­tului său duşman în cursul anilor 1876 şi 1877. La începutul anului 1878, întregul Xinjiang este pacificat şi această faptă militară remarcabilă redă încrederea patrioţilor extremişti, care refuză orice compromis cu străinii.

3. Consecinţele

Puţin lipsise ca imperiul Cjing să dispară. Toate condiţiile erau reunite pentru aceasta şi ideea tradiţională a restaurării imperiului în cursul erei Tongzhi (î 862— 1875) răspunde într-o mare măsură realităţii: ruptura între China dinaintea răscoalei taipingilor şi cea care îi va urma este profundă. Economia, finanţele, personalul po­litic, repartiţia forţelor în imperiu, atmosfera morală şi intelectuală nu mai sînt aceleaşi de la •° epocă la alta.

Printre efectele imediate ale răscoalelor, se în­registrează o enormă pierdere de substanţă şi de

jj_ati, să fie repuse în lucru pămînturile, să fie reconstruite oraşele, digurile, rezervoarele de acumulare, hambarele, să se avanseze noilor co­lonişti capitalul agricol indispensabil (seminţe, unelte, animale de muncă) şi să fie uşurate, pe _c{t posibil, poverile ce apăsau asupra ţăranilor. Se estimează că în era Tongzhi impozitele agrare _aii fost reduse în medie cu 30% în raport cu cele din anii imediat premergători marii rebeliuni a taipingilor. Oboseala generală de după imensele masacre, ca şi efortul făcut în favoarea ţărănimii, explică de ce nu a mai izbucnit nici o agitaţie ţărănească înainte de sfîrşitul secolului al XIX-iea.

O situaţie relativ mai bană apare în anii care au urmat prăbuşirii Regatului cerului: graţie reacţiei instinctive, născute dinir-o lungă expe­rienţă istorică, care îl incită să-şi refacă mai întîi economia agrară, imperiul regăseşte un oarecare echilibru. Efortul de reconstrucţie, care s-a ex­tins pe aproape jumătate din teritoriul Chinei propriu-zise, avea să apese însă foarte greu asupra economiei imperiului. Trebuiau găsite noi resurse: acestea au fost furnizate de sectoarele comercial şi meşteşugăresc. Dacă masacrele aduseseră pe termen scurt o oarecare uşurare lumii rurale, sis­temul politic şi social va favoriza din nou, ca şi înainte de răscoale, pe proprietarii bogaţi şi pe notabili, pe seama sărăcirii continue şi generale a imperiului.