James Clavell

— A profanat o cruce? spuse, vădit îngrozită.

— Şi a aruncat bucăţile în praf, adăugă Igurashi. Se laudă, Alteţă. Dacă povestea asta cu satul îl dezonorează, cum poate sta aici când Omi san l a dezonorat atât de mult urinând pe el?

— Cum? Îmi cer iertare, Alteţă, repetă Mariko, dar iarăşi nu înţeleg.

Yabu îi spuse lui Omi:

— Explică i.

Omi se supuse. Ea era dezgustată de ce i se spunea dar nu o arătă.

— După asta Anjin san a fost pe deplin supus, Mariko san, sfârşi Omi. Fără arme va fi întotdeauna supus.

Yabu sorbi puţin saké.

— Spune i aşa, Mariko san: Sinuciderea nu intră în obiceiurile barbarilor. Este împotriva Dumnezeului său creştin. Atunci cum se poate sinucide?

Mariko traduse. Yabu îl urmărea cu atenţie pe Blackthorne în timp ce acesta răspundea.

— Anjin san îşi cere iertare cu mare umilinţă, dar spune că obicei sau nu, Dumnezeu sau nu, această ruşine e prea mare ca să fie îndurată. Spune că se află în Japonia, că i hatamoto şi că are dreptul să trăiască după legile noastre. Mâinile ei tremurau. Aşa a zis, Yabu san. Dreptul de a trăi după obiceiurile noastre, după legea noastră.

— Barbarii n au nici un drept!

— Seniorul Toranaga l a făcut hatamoto. Asta i dă dreptul, neh?

O adiere atinse panourile shoji făcându le să zdrăngăne.

— Cum poate să se sinucidă? Ei? întreabă l.

Blackthorne îşi scoase sabia scurtă cu vârful ascuţit ca un ac şi o aşeză încet pe tatami cu vârful spre el. Igurashi spuse simplu:

— E o înşelăciune! Cine a auzit vreodată de un barbar care să se poarte ca o persoană civilizată?

Yabu se încruntă şi inima i îşi încetini bătăile din cauza emoţiei.

— E un om curajos, Igurashi san. Nu i nici o îndoială în privinţa asta. Şi ciudat. Dar asta?

Yabu vroia să vadă gestul, să cântărească tăria barbarului, să l vadă cum se cufundă în moarte, să trăiască cu el extazul trecerii în nefiinţă. Cu un efort opri valul crescând al propriei plăceri.

— Ce mă sfătuieşti, Omi san? întrebă răguşit.

— Alteţă, aţi spus satului: "Dacă Anjin san nu învaţă mulţumitor." Vă sfătuiesc să faceţi o uşoară concesie. Spuneţi i că oricât va învăţa în următoarele cinci luni va fi socotit "mulţumitor", dar el trebuie în schimb să jure pe Dumnezeul lui că n o să dezvăluie asta satului.

— Dar el nu e creştin! Cum o să l lege jurământul ăsta?

— Cred că este un anume fel de creştin, Alteţă. E împotriva Sutanelor Negre şi asta i important. Cred că dacă jură pe Dumnezeul lui e destul. Şi va trebui de asemenea să jure în numele Dumnezeului său că se va dărui pe deplin învăţăturii şi slujirii Alteţei voastre. Pentru că este deştept va învăţa foarte mult în cinci luni. Aşa, onoarea voastră este alvată, a lui – dacă există – e de asemenea salvată. Nu pierdeţi nimic, câştigaţi totul. Foarte important e că îi câştigaţi supunerea prin propria lui voinţă.

— Crezi că o să se omoare?

— Da.

— Mariko san?

— Yabu san, îmi pare rău, nu pot să vă sfătuiesc. Cu câteva ore în urmă aş fi spus nu, nu are să se sinucidă. Acum nu ştiu. E... De când a venit după el Omi san în seara asta e... altfel.

— Igurashi san?

— Dacă daţi înapoi acum şi e doar o păcăleală o să încerce mereu acelaşi lucru. E şiret ca o vulpe kami. Am văzut cu toţii cât de şiret, neh? Într o zi tot va trebui să spuneţi "nu", Alteţă. Vă sfătuiesc s o faceţi acum. Se laudă.

Omi se aplecă înainte şi clătină din cap.

— Alteţă, vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să repet că dacă spuneţi "nu", riscaţi o mare pierdere. Dacă se laudă – şi poate foarte bine să fie aşa – atunci, mândru cum e, se va umple de ură la această nouă umilire şi n o să vă ajute din toate puterile lui, aşa cum aveţi nevoie. A cerut o favoare ca hatamoto şi are dreptul s o facă – el spune că vrea să trăiască, din propria lui voinţă, după datinile noastre. Nu i asta un pas uriaş înainte, Alteţă? Vă sfătuiesc să fiţi prevăzător. Folosiţi l în avantajul vostru.

— Aşa şi am de gând, spuse Yabu morocănos.

Igurashi spuse:

— Da, e preţios şi da, am nevoie de ştiinţa lui. Dar trebuie stăpânit şi ai spus asta de multe ori, Omi san. E barbar, asta e de fapt. O, ştiu că este hatamoto astăzi şi da, poate să poarte cele două săbii de acum înainte. Dar asta nu l face samurai. Nu i samurai şi nu va fi niciodată.

Mariko ştia că dintre toţi ea ar fi trebuit să l înţeleagă cel mai bine, dar nu putea. Când îl înţelegea, când devenea de neînţeles. O clipă îi plăcea, în următoarea îl ura. De ce?

Blackthorne privea răscolit în depărtare. Pe fruntea lui erau picături de sudoare. Din cauza fricii? se gândi Yabu. Frică, că înşelăciunea va fi dezvăluită? Încearcă să ne înşele?

— Mariko san.

— Da, Alteţă.

— Spune i... Yabu îşi simţi dintr o dată gura uscată şi o durere în piept. Spune i lui Anjin san că nu mi schimb hotărârea.

— Alteţă, vă rog să mă iertaţi, dar stărui să l ascultaţi sfatul lui Omi san.

Yabu nu avea ochi decât pentru Blackthorne. O venă de pe frunte îi palpita.

— Anjin san spune că e hotărât. Aşa să fie. Hai să vedem dacă e barbar sau hatamoto.

Vocea lui Mariko abia se auzea.

— Anjin san, Yabu san spune că hotărârea rămâne neschimbată. Îmi pare rău.

Blackthorne auzi cuvintele, dar acestea nu l tulburară. Se simţea mai puternic şi mai liniştit ca oricând şi n stare de a înţelege viaţa mai deplin decât fusese vreodată.

Aşteptând, nu i ascultase şi nu  i privise. Hotărârea fusese luată. Restul îl lăsase în mâinile Domnului. Se închisese în el ascultând mereu şi mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi care îi deschiseseră ochii spre lumea de aici şi care fuseseră cu siguranţă trimise de Dumnezeu prin mijlocirea lui Mariko. "Există o cale uşoară: mori. Ca să supravieţuieşti aici, trebuie să trăieşti după datina noastră."

— Hotărârea rămâne neschimbată.

Deci acum trebuie să mor.

Ar trebui să mi fie teamă, dar nu mi e.

De ce?

Nu ştiu. Ştiu doar că odată am hotărât că singura cale de a trăi aici ca un bărbat este să o faci după obiceiurile lor. Să rişti moartea, să mori – da, chiar să mori, poate – şi că dintr o dată teama de moarte dispăruse. "Viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. Lasă karma să fie karma."

Nu mi e teamă să mor.

Dincolo de panourile shoji începuse să cadă o ploaie blândă. Îşi cobori privirea asupra pumnalului.

Am avut o viaţă frumoasă, gândi.

Îşi ridică privirea către Yabu.

— Wakarimasu, spuse limpede şi deşi ştia că buzele lui alcătuiseră cuvântul, era că şi cum altcineva l ar fi rostit.

Nu se mişca rumeni. Îşi privi mâna dreaptă ridicând pumnalul. Apoi şi stânga apucă mânerul iar lama îndreptată spre inima lui nu tremura. Acum nu auzea decât sunetul vieţii sale din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai tare până când nu l mai putu îndura. Sufletul lui strigă chemând tăcerea veşnică.

Strigătul îi trezi reflexele. Mâinile împinseră pumnalul fără şovăială către ţintă.

Omi se pregătise să l oprească dar nu se aşteptase la o lovitură atât de bruscă şi de sălbatică. Şi când apucă lama cu mâna stângă şi garda cu dreapta, simţi durerea săgetându l şi sângele ţâşnind. Se împotrivea cu toată puterea loviturii, dar încet, încet era înfrânt. Apoi Igurashi îi sări în ajutor. Împreună opriră lovitura şi îndepărtară pumnalul. O dâră subţire de sânge se prelingea din pielea lui Blackthorne, deasupra inimii unde pătrunsese vârful pumnalului. Mariko şi Yabu nu se mişcaseră.

Yabu rosti:

— Spune i, spune i că oricât va învăţa va fi deajuns, Mariko san. Porunceşte i... nu, roagă l. Roagă l pe Anjin san să jure aşa cum a spus Omi. Totul aşa cum a spus Omi san.

Blackthorne revenea încet din moarte. Se uită la ei şi la pumnal de la o distanţă enormă, fără să înţeleagă. Apoi şuvoiul vieţii îl inundă din nou dar el nu putea înţelege încă pe deplin, crezându se încă mort, şi nu viu.

— Anjin san! Anjin san!

Îi văzu buzele mişcându se şi auzi cuvintele, dar toate simţurile lui erau îndreptate asupra ploii şi brizei.

— Da... Vocea i suna încă foarte departe dar simţi mirosul ploii şi auzi picăturile şi simţea gustul sărat al mării în aer.

Trăiesc, îşi spuse, minunându se. Trăiesc şi afară plouă cu adevărat şi vântul este adevărat şi bate din nord. Mai este şi un vas adevărat, cu jăratec adevărat şi dacă ridic ceaşca, va avea cu adevărat lichid în ea şi va avea gust. Nu sunt mort. Trăiesc!

Ceilalţi şedeau tăcuţi aşteptând răbdători, binevoitori, spre a i cinsti curajul. Nimeni în Japonia nu mai văzuse vreodată ce văzuseră ei. Fiecare se întreba în sinea i: "ce va face Anjin san acum? Va fi în stare să se ridice singur şi să plece? Sau voinţa îl va părăsi? Cum m aş purta eu în locul lui?"

Un slujitor aduse tăcut un bandaj şi legă mâna lui Omi, acolo unde lama tăiase adânc, oprind şuvoiul de sânge. Totul era încremenit. Din când în când Mariko îi rostea numele în şoaptă în timp ce ceilalţi sorbeau cha sau saké, câte o picătură, savurând aşteptarea, priveliştea şi amintirile.

Pentru Blackthorne această neviaţă păru să dureze o veşnicie. Apoi ochii săi putură să zărească şi urechile să audă.

— Anjin san!

— Hai? răspunse mai obosit decât îşi putea aduce aminte că fusese vreodată. Mariko repetă ce spusese Omi, ca şi cum ar fi venit din partea lui Yabu. Trebui să o spună de câteva ori înainte de a fi sigură că el înţelesese totul limpede. Blackthorne îşi adună ultimele puteri, gustând bucuria victoriei.

— Cuvântul meu e deajuns, şi al lui e deajuns. Chiar şi aşa jur pe Dumnezeu aşa cum îşi doreşte. Da, aşa cum Yabu san va jura pe Dumnezeul lui să şi ţină partea lui de învoială.

— Senior Yabu spune da. Jură pe Buddha.

Blackthorne jură aşa cum dorise Yabu şi acceptă puţin cha. Niciodată nu i se păruse atât de bun. Ceaşca părea foarte grea şi el nu o putu ţine prea mult timp în mână.

— Ploaia e minunată nu i aşa? spuse, privind picăturile de ploaie spărgându se şi dispărând, uluit de claritatea nemăsurată a vederii sale.

— Da, îi răspunse ea blând, ştiind că simţurile lui erau pe o culme pe care n o putea atinge decât cel ce pornea de bună voie în întâmpinarea morţii şi, printr o necunoscută karma, se reîntorcea miraculos înapoi. De ce nu te odihneşti acum, Anjin san? Seniorul Yabu îţi mulţumeşte şi spune că mâine veţi sta de vorbă mai mult. Ar trebui să te odihneşti acum.

— Da, mulţumesc. Ar fi minunat.

— Crezi că poţi să te ţii pe picioare?

— Da. Cred că da.

— Yabu san întreabă dacă ai dori un palanchin.

Blackthorne cugetă un timp. În cele din urmă hotărî că un samurai ar merge, ar încerca să meargă.

— Nu, mulţumesc, spuse, deşi şi ar fi dorit mult să poată sta întins, să fie dus înapoi, să ţină ochii închişi şi să adoarmă într o clipă. În acelaşi timp ştia că îi era încă frică să adoarmă ca nu cumva acesta să fie visul de după moarte şi pumnalul să nu fie acolo, pe saltea, ci încă împlântat în el, cel adevărat şi acesta să fie iadul sau începutul iadului.

Încet, ridică pumnalul şi îl cercetă, încântat de atingerea unui lucru real, îl puse la loc în teacă, fiecare mişcare cerându i mult timp.

— Îmi cer iertare că sunt atât de încet, murmură.

— Nu trebuie să ţi ceri iertare, Anjin san. În noaptea aceasta eşti renăscut. Aceasta este altă viaţă, o viaţă nouă, spuse Mariko mândră, plină de respect pentru el. Nu le este dat multora să se întoarcă. N ai de ce să ţi ceri iertare, ştim că ţi cere multă tărie, celor mai mulţi nu le rămâne destulă putere după aceea, nici măcar să se ridice. Pot să te ajut?

— Nu, nu, mulţumesc.

— Nu i nici o ruşine să fi ajutat. Aş fi onorată să mi îngădui să te ajut.

— Mulţumesc, dar eu... eu vreau să ncerc, mai întâi.

Dar nu se putu ridica imediat. Trebui să se ajute cu mâinile, să se ridice mai întâi în genunchi şi apoi trebui să se oprească ca să şi mai adune puterile. Mai apoi se ridică clătinându se şi aproape se prăbuşi. Se clătină, dar nu se prăbuşi.

Yabu se înclină. Şi Mariko şi Omi, şi Igurashi. Primii paşi Black­thorne îi făcu împleticindu se ca beat. Îmbrăţişă un stâlp şi se ţinu de el un timp. Apoi porni din nou. Se poticnea, dar înainta singur, ca un bărbat. Ţinea o mână pe sabia cea lungă din brâu şi capul sus.

***
Yabu răsufla adânc şi bău însetat saké. Când putu să vorbească îi spuse lui Mariko:

— Te rog du te după el. Vezi să ajungă teafăr acasă.

— Da, Alteţă.

După ce ea plecă, Yabu se întoarse către Igurashi:

— Tu, gunoi nerod ce eşti! Pe dată Igurashi îşi lipi fruntea de rogojină în semn de căinţă. Se laudă, spuneai, neh? Prostia ta era să mă coste o comoară fără preţ.

— Da, Alteţă. Aveţi dreptate, Alteţă. Vă rog lăsaţi mă să mi pun capăt vieţii de îndată.

— Asta ar fi prea bine pentru tine. Du te şi trăieşte în grajduri până trimit după tine. Dormi cu dobitoacele. Ai un cap de dobitoc.

— Da, Alteţă. Îmi cer iertare, Alteţă.

— Ieşi afară! Omi san va comanda de acum puşcaşii. Ieşi afară!

Lumânările pâlpâiră şi sfârâiră. Una dintre slujnice vărsă o picătură neînsemnată de saké pe măsuţa lăcuită din faţa lui Yabu şi el o certă îndelung. Ceilalţi cerură îndată iertare. Le îngădui să l îmbuneze şi să i mai toarne vin.

— Laudă! Laudă, a spus! Nerodul! De ce am atâţia proşti în jurul meu?

Omi şedea tăcut, hohotind de râs în sinea sa.

— Dar tu nu eşti prost, Omi san. Sfaturile tale sunt preţioase. Feuda ta se dublează începând de astăzi. Şase mii de koku pentru anul viitor. Iei treizeci de ri în jurul satului Anjiro ca feudă.

Omi se înclină până atinse salteaua. Yabu merită să moară, gândi dispreţuitor, e atât de uşor de dus de nas.

— Nu merit nimic, alteţă. Nu mi am făcut decât datoria.

— Da. Dar orice stăpân trebuie să răsplătească credinţa şi ser­viciile. Yabu purta sabia Yoshimoto în noaptea aceasta. Îi făcea mare plăcere să o atingă.

— Suzu, strigă după una dintre slujnice. Trimite l pe Zukimoto aici.

— Cât de curând va începe războiul? întrebă Omi.

— Anul aceasta. Poate că o să ai şase luni, poate nu. De ce?

— Poate că doamna Mariko ar trebui să stea mai mult de trei zile, să vă ajute.

— Ei? De ce?

— Ea este gura lui Anjin san. Într o jumătate de lună cu ea, el poate să pregătească douăzeci de oameni, care pot să pregătească o sută, care să pregătească restul. Şi atunci, dacă trăieşte sau moare nu mai are importanţă.

— De ce să moară?

— Va trebui să l înfruntaţi pe Anjin san din nou, Alteţă, mai devreme sau mai târziu. Rezultatul va putea fi diferit data viitoare, cine ştie? S  ar putea să doriţi să moară. Amândoi bărbaţii ştiau, aşa cum ştiau şi Mariko şi Igurashi, că pentru Yabu un jurământ în numele unui zeu era fără sens şi desigur nu avea de gând să şi ţină nici o promisiune. Poate că va trebui să l şi forţaţi puţin. Odată ce aveţi informaţiile, la ce mai foloseşte învelişul?

— La nimic.

— Trebuie să învăţaţi strategia de război a barbarilor, dar trebuie să o faceţi foarte repede. Seniorul Toranaga poate să trimită după el, aşa că trebuie să păstraţi aici femeia cât de mult cu putinţă. O jumătate de lună ar trebui să ajungă ca să i stoarceţi din cap tot ce ştie, acum că a promis să depună tot efortul. Va trebui să faceţi încercări, să adaptaţi metodele lor la felul nostru de a lupta. Da, asta ar lua cel puţin o jumătate de lună, neh?

— Şi Toranaga san?

— Se va învoi, dacă i se înfăţişează lucrurile cum trebuie, alteţă. Trebuie. N are de ales. Armele sunt ale lui în aceeaşi măsură ca şi ale voastre şi prezenţa ei neîntreruptă aici e preţioasă şi în alte chipuri.

— Da, spuse Yabu cu mulţumire, căci gândul de a o ţine ca ostatică îi trecuse şi lui prin minte, pe corabie, când plănuise să l ofere pe Toranaga lui Ishido. Toda Mariko trebuie să fie apărată. Ar fi rău dacă ea ar cădea pe mâini răuvoitoare.

— Da. Şi poate ea ar putea fi mijlocul de a i avea în mână pe Hiro matsu, Buntaro şi întregul lor clan. Poate chiar pe Toranaga.

— Vei alcătui mesajul în privinţa ei.

— Mama mea a aflat veşti de la Yedo, ieri, Alteţă. M a rugat să vă spun că doamna Genjiko i a înfăţişat lui Toranaga primul său nepot, spuse Omi ca din întâmplare.

Yabu deveni imediat atent. Nepotul lui Toranaga? Ar putea fi Toranaga strâns cu uşa folosind copilul? Nepotul continuă dinastia Toranaga, neh? Cum îl pot avea ca ostatec?

— Şi Ochiba? Doamna Ochiba? întrebă.

— Ea a părăsit Yedo cu toată suita cu trei zile în urmă. Acum trebuie să fie în siguranţă pe pământurile seniorului Ishido.

Yabu se gândi la Ochiba şi la sora ei, Genjiko. Atât de deosebite! Ochiba, plină de viaţă, frumoasă, şireată, neobosită, cea mai dorită femeie din împărăţie şi mama Moştenitorului. Genjiko, sora ei mai mică, tăcută, închisă, cu faţa plată şi ştearsă, de o cruzime ajunsă legendară chiar şi acum, moştenită de la mama ei, care fusese una dintre surorile lui Goroda. Cele două surori se iubeau una pe cealalaltă, dar Ochiba îl ura pe Toranaga şi stirpea lui, la fel de mult cum lui Genjiko îi era scârbă de Taiko şi de Yaemon, fiul său. A fost într adevăr Taiko tatăl fiului lui Ochiba? se întrebă Yabu din nou aşa cum făceau toţi daimyo în sinea lor de ani de zile. Ce n aş da să ştiu răspunsul la întrebarea asta! Ce n aş da să o am pe femeia asta!

— Acum că doamna Ochiba nu mai este ostatecă în Yedo, asta ar putea să fie şi bine şi rău, spuse Yabu, iscoditor.

— Bine, numai bine. Acum Ishido şi Toranaga trebuie să se înfrunte cât de curând. Omi anume nu alăturase sama celor două nume. Doamna Mariko trebuie să rămână pentru siguranţa voastră.

— Ai grijă de asta. Întocmeşte misiva şi trimite o lui Toranaga.

Suzu, slujnica, ciocăni discret şi deschise uşa. Zukimoto pătrunse în cameră.

— Alteţă?

— Unde sunt toate darurile pe care le am poruncit să fie cumpărate la Mishima pentru Omi san?

— În magazie, stăpâne. Aici este lista. Cei doi cai pot fi aleşi din grajduri. Doriţi să fac asta acum?

— Nu. Omi san o să i aleagă mâine. Yabu îşi aruncă ochii pe lista întocmită cu grijă. Douăzeci de chimonouri calitatea a doua, două săbii, o armură completă, reparată, dar în stare bună, doi cai, arme pentru o sută de samurai – o sabie, coif, pieptar, arc, douăzeci de săgeţi şi suliţă pentru fiecare om. Cea mai bună calitate. Valoare totală: patru sute şi douăzeci şi şase de koku. De asemeni piatra numită "Piatra care aşteaptă", valoare: nepreţuită.

— A, da, spuse mai bine dispus, amintindu şi acea noapte. Piatra pe care am găsit o în Kyushu. Vroiai să i spui "Barbarul care aşteaptă", nu i aşa?

— Da, Alteţă, dacă încă vă face plăcere, spuse Omi. Dar aţi putea să mi faceţi mâine cinstea de a hotărî unde ar trebui pusă în grădină? Nu cred că există un loc îndeajuns de bun.

— Mâine o să hotărăsc, da.

Yabu îşi lăsă gândurile să zăbovească asupra pietrei şi asupra acelor zile îndepărtate când se găsea alături de prea cinstitul său stăpân, Taiko, şi în cele din urmă asupra nopţii cu ţipete. Melancolia îi cuprinse sufletul. Viaţa este atât de scurtă şi tristă şi crudă, cugetă. O privi pe Suzu. Slujnica zâmbi cu sfială. Avea faţa ovală era subţire şi foarte delicată ca şi celelalte două. Toate trei fuseseră aduse cu litiera de pe domeniul său din Mishima. În noaptea aceasta toate erau desculţe cu chimonourile din cea mai bună mătase şi pielea foarte albă. Curios că băieţii pot fi atât de graţioşi, cugetă. În multe privinţe mai feminini, mai senzuali decât fetele. Apoi băgă de seamă pe Zukimoto.

— Ce mai aştepţi, ei? Ieşi afară!

— Da, Alteţă. Mi aţi cerut să vă reamintesc de taxe, Alteţă.

Zukimoto îşi săltă pântecul obez şi asudat şi se grăbi uşurat să iasă.

— Omi san. Vei dubla toate dările de îndată, spuse Yabu.

— Da, Alteţă.

— Ţărani murdari! Nu muncesc îndeajuns de mult. Sunt leneşi cu toţii. Le apăr drumurile de bandiţi, mările, îi ocârmuiesc cu nţelep­ciune şi ei ce fac? Îşi petrec zilei bând cha şi saké şi mâncând orez. A venit vremea ca ţăranii mei să şi cunoască îndatoririle.

— Da, Alteţă, spuse Omi.

Apoi Yabu se reîntoarse la subiectul care nu i dădea pace.

— Anjin san m a uimit în seara aceasta! Pe tine nu?

— O, da. Într adevăr, alteţă. Mai mult decât pe domnia voastră. Dar aţi fost înţelept să l lăsaţi în voia lui.

— Vrei să spui că Igurashi a avut dreptate?

— Mai degrabă vă admir înţelepciunea, Alteţă. Ar fi trebuit să spuneţi nu odată şi odată. Cred că a fost foarte înţelept s o spuneţi acum, în noaptea asta.

— Am crezut c o să se omoare. Da. Mă bucur c ai fost pregătit. Hotărâsem că trebuie să fi pregătit. Anjin san e un om extraordinar pentru un barbar, neh? Păcat că i barbar şi atât de naiv.

— Da.

Yabu căscă. Acceptă saké de la Suzu.

— O jumătate de lună, zici? Mariko san ar trebui să stea măcar atât, Omi san. Apoi am să hotărăsc soarta ei şi a lui. Va trebui să primească o altă lecţie cât de curând. Râse, arătându şi dinţii stricaţi. Dacă Anjin san ne nvaţă pe noi, trebuie să l învăţăm şi noi pe el, neh? Ar trebui să i se arate cum se face seppuku corect. Asta ar merita privit, neh? Ai grijă de asta. Da. Cred că zilele barbarului sunt numărate.

CAPITOLUL 32

Douăsprezece zile mai târziu, după amiaza, sosi un curier din Osaka. Îl însoţea o escortă de zece samurai călări. Caii lor erau numai spume şi aproape morţi de oboseală. Steguleţele de la capătul suliţelor purtau însemnele atotputernicului Consiliu al Regenţilor. Era o vreme înăbuşitoare, închisă şi umedă.

Curierul era un samurai de rang înalt, slab, cu trăsături aspre, unul dintre locotenenţii lui Ishido. Îl chema Nebara Jozen şi era cunoscut pentru cruzimea lui. Chimonoul său gri, de uniformă, era zdrenţuit şi pătat de noroi, iar ochii roşii de oboseală. Refuză mâncarea şi băutura şi ceru nepoliticos să fie primit deîndată de Yabu.

— Iartă mi înfăţişarea, Yabu san, dar treburile mele sunt grabnice, spuse. Da, îţi cer iertare. Stăpânul meu întreabă, mai întâi, de ce pregăteşti soldaţii lui Toranaga împreună cu ai tăi şi apoi de ce fac instrucţie cu atâtea puşti?

Yabu se înroşise din cauza neobrăzării celuilalt, dar se stăpâni, ştiind că Jozen trebuia să aibe instrucţiuni amănunţite şi că o astfel de lipsă de bună cuviinţă trăda intenţiile unei discuţii de pe poziţii de forţă. Şi de asemenea era tare neliniştit că din nou cineva dintre cei din preajma sa lăsase să i scape câte ceva.

— Eşti prea binevenit, Jozen san. Poţi să l încredinţezi pe stăpânul dumitale că întotdeauna interesele sale au fost aproape de inima mea, puse cu o curtenie care nu păcălea pe niciunul dintre cei de faţă. Se aflau pe veranda fortăreţei. Omi se găsea chiar în spatele lui Yabu. Igurashi, care fusese iertat de câteva zile, era mai aproape de Jozen, iar în jurul lor erau gărzile personale.

— Ce altceva mai spune stăpânul domniei tale?

Jozen răspunse:

— Stăpânul meu va fi bucuros să audă că îi împărtăşeşti interesele. Acum, despre puşti şi instrucţie: stăpânul meu ar vrea să ştie de ce fiul lui Toranaga, Naga, este locţiitor la comandă? Locţiitor la comanda a ce? Ce i atât de important ca fiul lui Toranaga trebuie să se afle aici, întreabă politicos generalul Ishido. Acest lucru îl interesează. Da. Tot ceea ce fac aliaţii lui îl interesează. De ce, de pildă, i s a încredinţat barbarului, după câte se pare, comanda instrucţiei? Instrucţia cui? Da, Yabu sama, şi asta este de asemenea foarte interesant.