James Clavell

Cu timpul se obişnui cu prezenţa ei. Era aşa cum spusese Mariko la început: "Gândeşte te la ea ca la o piatră, sau la un panou shoji, sau la un perete. Este datoria ei să te slujească."

Cu Mariko era altfel.

Era bucuros că ea rămăsese. Fără prezenţa ei n ar fi putut începe niciodată instrucţia, iar de explicaţiile subtilităţilor strategiei nici n ar fi putut fi vorba. O binecuvânta pe ea şi pe fratele Domingo, şi pe Alban Caradoc şi toţi ceilalţi dascăli ai săi.

Nu m am gândit niciodată că războaiele vor fi atât de folositoare, cugetă. De mult, pe când corabia lui transporta o încărcătură de lână englezească la Anvers, o armată spaniolă năvălise asupra oraşului şi fiecare bărbat alergase la baricade şi la întărituri. Atacul surpriză al infanteriei spaniole fusese respins de focul armelor şi dibăcia manev­relor militare. Atunci îl văzuse pentru prima oară pe Wilhem, duce de Orania, mişcând regimentele ca piesele de şah, înaintând, retrăgându se cu prefăcută panică, ca să se regrupeze din nou, să treacă din nou la asalt, cu armele fulgerând toate odată, sfâşiind măruntaie, salve asurzitoare rupând rândurile Invincibililor, prăvălindu i, morţi sau urlând, duhoarea sângelui şi a pulberii de puşcă şi a urinii şi a cailor şi excremente umplându ţi fiinţa, o bucurie sălbatică, nestăvilită, de a ucide, punând stăpânire pe tine şi înzecindu ţi puterea braţelor.

— Iisuse Cristoase, e grozav să fi învingător! spuse tare, în cadă.

— Stăpâne? spuse Suwo.

— Nimic, răspunse în japoneză. Eu vorbind – gândeam doar – gândeam doar, cu voce tare.

— Înţeleg, stăpâne. Da. Vă cer iertare.

Blackthorne se lăsă din nou furat de gânduri.

Mariko. Da, ea e de nepreţuit.

După acea primă noapte, când fusese gata să se sinucidă, nimic nu mai fusese spus. Ce ar mai fi fost de, spus?

Mă bucur că sunt atâtea de multe de făcut, îşi spuse. Nu e timp să te gândeşti decât aici, în cadă, în aceste câteva clipe, Nu ai niciodată destul timp ca să faci totul. Porunca e să te concentrezi asupra instrucţiei şi a explicaţiilor şi nu asupra învăţăturii, dar, dorind să înveţi, încercând să înveţi, având nevoie să înveţi, ca să ţi îndeplineşti promisiunea către Yabu. Niciodată îndeajuns de multe ore, întot­deauna istovit şi secătuit la vremea somnului, adormind îndată, ca să te trezeşti la revărsatul zorilor şi să călăreşti în goană către platou. Instrucţie toată dimineaţa, apoi o masă modestă, niciodată îndestulătoare şi niciodată carne. Apoi, în fiecare după amiază până la căderea nopţii, câteodată până foarte târziu noaptea, cu Yabu şi cu Omi, cu Igurashi şi Naga, cu Zukimoto şi încă câţiva alţi ofiţeri, vorbind despre război, răspunzând la întrebări despre război. Cum se poartă războaiele. Războaiele barbarilor şi războaiele japonezilor. Pe apă şi pe uscat. Cu scribii întotdeauna însemnând totul. Multe, multe însemnări.

Câteodată cu Yabu singur.

Dar întotdeauna Mariko acolo, parte din el, vorbind pentru el şi pentru Yabu. Mariko purtându se altfel cu el acum, el nemaisimţindu se străin faţă de ea.

În alte zile scribii reciteau însemnările, verificând întotdeauna foarte meticulos, revizuind şi verificând din nou, până acum când, după douăsprezece zile şi o sută de ore sau mai bine de explicaţii obositoare, amănunţite, începea să se închege un manual de război. Foarte precis şi periculos.

Periculos pentru cine? Nu pentru noi, englezii sau olandezii, care vom veni aici paşnici şi numai ca negustori. Periculos pentru inamicii lui Yabu, şi ai lui Toranaga, şi duşmanii noştri portughezi şi spanioli, când vor încerca să cucerească Japonia, aşa cum au făcut o peste tot, în fiece teritoriu nou descoperit. Mai întâi sosesc popii, apoi conchistadorii.

Dar nu aici, îşi zise cu mare mulţumire. Niciodată aici, acum. Manualul e pavăză şi dovadă pentru asta. De va exista un răgaz de câţiva ani ca să răspândească cunoştiinţele lui, aici nu vor putea cuceri nimic.

— Anjin san?

— Hai, Mariko san!

Ea se înclină.

— Yabu ko wa kiden no goshusseki o kon ya wa hitsuo to senu to oserareru, Anjin san.

Cuvintele se formară încet în cap. "Seniorul Yabu nu cere să te vadă în noaptea asta."

— Ichi ban, spuse fericit. Domo.

— Gomen nasai, Anjin san.Anatawa...

— Da, Mariko san, o întrerupse, fierbinţeala apei golindu l de forţe. Ştiu că trebuia s o spun altfel, dar acum nu vreau să mai vorbesc japoneza. Nu în seara asta. Acum mă simt ca un şcolar care a scăpat de şcoală pentru toată vacanţa de Crăciun. Înţelegi că acestea vor fi primele ore libere pe care le am avut de când am ajuns aici?

— Da. Sigur că da, ea se strâmbă ghiduş. Şi înţelegi, senhor căpitan pilot Blackthorne, că acestea vor fi primele ore libere pe care le am de când am ajuns aici?

El râse. Ea purta un halat gros de bumbac, de baie, lejer şi un prosop în jurul capului ca să i apere părul. În fiecare seară, de ndată ce începea masajul lui, ea se îmbăia, câteodată singură, câteodată cu Fujiko.

— Gata, poţi veni, spuse, începând să se ridice.

— O, te rog nu, nu vreau să te tulbur.

— Atunci vino şi dumneata. E minunat.

— Mulţumesc, abia aştept să dau jos sudoarea şi praful.

Îşi scoase halatul şi se aşeză jos pe scăunel. Un slujitor începu s o săpunească, Suwo aşteptând răbdător lângă masa de masaj.

— Chiar este ca o vacanţă, spuse la fel de fericită.

Prima dată când Blackthorne o văzuse goală, în ziua în care înotaseră, se simţise nespus de tulburat. Acum goliciunea ei, în sine, nu l mai afecta fizic. Trăind alături, după obiceiul japonez, într o casă japoneză, unde pereţii erau de hârtie, iar camerele puteau sluji în mai multe feluri, o văzuse dezbrăcată mai mult sau mai puţin, de multe ori. O văzuse chiar uşurându se.

— Ce poate fi mai firesc, Anjin san? Trupurile sunt fireşti şi diferenţele dintre bărbat şi femeie sunt fireşti, neh?

— Da, dar e, hâm, doar că suntem învăţaţi altfel.

— Dar acum eşti aici şi obiceiurile noastre sunt şi obiceiurile dumitale şi ce e firesc e firesc, neh?

Firesc era să ţi faci nevoile în aer liber, dacă nu erau latrine sau găleţi, ridicându ţi doar chimonoul sau desfăcându l şi stând pe vine sau în picioare, toţi ceilalţi aşteptând politicoşi şi fără să privească, rareori existând paravane care să te ferească de ochii lor. Şi de ce ar dori cineva să se ferească? Şi curând unul dintre ţărani va strânge fecalele şi le va amesteca cu apă, ca să fertilizeze recoltele. Excrementele şi urina umană erau singura sursă serioasă de fertilizare din imperiu. Erau puţini cai şi bivoli şi nici o altă sursă animală. Aşa că fiecare rămăşiţă umană era adunată şi vândută fermierilor din toată ţara.

Şi după ce îi vedeai pe cei înstăriţi şi pe cei săraci desfăcându şi sau ridicându şi chimonourile, aşezându se pe vine sau cu picioarele desfăcute, nu prea mai ai de ce să te simţi stânjenit.

— E vreun motiv, Anjin san?

— Nu

— Bine, spusese ea foarte mulţumită. În curând îţi va place peştele crud şi algele de mare proaspete, şi atunci vei fi într adevăr hatamoto.

Slujnica turnă apă peste ea. Limpezită, Mariko păşi în cadă, şi se aşeză în faţa lui cu un suspin prelung de mulţumire, cu micul crucifix legănându i se între sâni.

— Cum poţi să faci asta? spuse.

— Ce?

— Să intri atât de repede. E atât de fierbinte.

— Nu ştiu, Anjin san, dar i am rugat să mai pună lemne pe foc şi să mai încălzească apa. Pentru tine Fujiko întotdeauna se îngrijeşte să fie – noi am spune, călduţă.

— Dacă asta înseamnă călduţă, atunci eu sunt popă.

— Ce?

— Nimic.

Fierbinţeala apei îi moleşea şi ei lânceziră un timp fără să spună un cuvânt.

Mai târziu ea spuse:

— Ce ţi ar place să faci în seara asta, Anjin san?

— Dacă am fi în Londra am... Blackthorne se opri. N am să mă gândesc la ei, îşi spuse. Sau la Londra. Asta a trecut. Asta nu există. Numai aici există.

— Dacă?

Ea îl privea văzând schimbarea.

— Am merge la un teatru şi am vedea o piesă, spuse, stăpânindu se. Aveţi piese aici?

— O, da, Anjin san. Piesele sunt foarte populare la noi. Lui Taiko îi plăcea să joace în ele, ca să şi distreze oaspeţii. Şi chiar şi seniorului Toranaga îi place asta. Şi bineînţeles sunt multe trupe ambulante pentru oamenii de rând. Dar piesele noastre nu se aseamănă cu ale voastre, aşa cred. Aici actorii şi actriţele poartă măşti. Noi numim piesele Noh. Au o parte de muzică, o parte de dans şi cele mai multe sunt foarte triste, foarte tragice, piese istorice. Unele sunt comedii. Am vedea o comedie, sau poate o piesă religioasă?

— Nu, am merge la teatrul Globe şi am vedea ceva de un autor numit Shakespeare. Îmi place mai mult decât Ben Jonson sau Mar­lowe. Poate am vedea Îmblânzirea scorpiei, sau Visul unei nopţi de vară, sau Romeo şi Julieta. Am luat o pe soţia mea odată la Romeo şi Julieta şi i a plăcut foarte mult. Îi explică acţiunea.

Pe cele mai multe, Mariko le găsi de neînţeles.

— Aici ar fi de neconceput ca o fată să nu se supună tatălui ei. Dar e atât de trist, neh? Trist pentru tânăra fată şi pentru băiat. Avea numai treisprezece ani? Toate doamnele voastre se căsătoresc atât de tinere?

— Nu. De obicei la cincisprezece sau şaisprezece. Soţia mea avea şaptesprezece când ne am căsătorit. Tu câţi ani aveai?

— Doar cincisprezece, Anjin san. O umbră îi trecu peste faţă, dar el n o băgă în seamă. Şi după piesă, ce am face?

— Te aş duce undeva să mâncăm. Am merge la Stone's Chop House pe Fetter Lane sau la Cheshire Cheese în Fleet Street. Sunt hanuri unde mâncarea e deosebită.

— Ce ai mânca?

— Mai bine nu mi aduc aminte, spuse cu un zâmbet leneş, readucându şi gândurile către prezent. Nu pot să mi amintesc. Ne aflăm aici şi aici o să mâncăm şi o să mi placă peştele crud, şi karma e karma. Se cufundă mai adânc în cadă. Un cuvânt minunat karma, şi o idee minunată. Mi ai fost de un nemăsurat ajutor, Mariko san.

— E plăcerea mea să ţi fiu cât de puţin de folos. Mariko se destinse în apa caldă. Fujiko are ceva special de mâncare pentru dumneata deseară.

— Oh?

— Ea a cumpărat un... cred că voi îi spuneţi fazan. Este o pasăre mare. Unul dintre şoimari a prins o pentru ea.

— Un fazan? E adevărat? Honto?

— Honto, răspunse ea. Fujiko i a rugat să vâneze pentru tine. Şi m a rugat să ţi o spun.

— Cum a fost gătit?

— Unul dintre soldaţi a văzut cum îl prepară portughezii şi i a povestit lui Fujiko san. Ea te roagă să fii înţelegător, dacă nu a fost gătit cum se cuvine.

— Dar cum îl face... cum o să l facă bucătarii?

Se corectă, pentru că doar slujnicele găteau şi făceau curat în casă.

— I s a spus că mai întâi trebuie smulse toate penele, apoi... apoi scoase măruntaiele. Mariko îşi stăpâni sila. Apoi pasărea este fie tăiată în bucăţi mărunte şi prăjită în ulei, sau fiartă cu sare şi mirodenii. Strâmbă din nas. Câteodată o învelesc în noroi şi o pun în cărbune şi o coc. Noi nu avem cuptoare, Anjin san. Aşa că va fi prăjită. Sper că va fi cum trebuie.

— Sunt sigur că va fi perfect, spuse, convins că nu va putea fi mâncat.

Ea râse.

— Uneori te trădezi atât de uşor, Anjin san.

— Nu înţelegi cât de importantă este hrana! Zâmbi fără să vrea. Ai dreptate. N ar trebui să mă intereseze mâncarea, dar nu mi pot stăpâni foamea.

— Ai s o poţi face în curând. Ai să înveţi chiar să bei ceai dintr o ceaşcă goală.

— Ce?

— Nu e locul să ţi explic asta, Anjin san, şi nici timpul. Pentru asta trebuie să fi foarte limpede şi foarte ager. E nevoie de un apus de soare liniştit, sau un răsărit. Într o zi am să ţi arăt cum se face, pentru ceea ce ai făcut. O, este atât de bine să zaci aici, nu i aşa? O baie este într adevăr un dar al lui Dumnezeu. Auzi slujitorii afară, dincolo de perete, înteţind focul. Îndură fierbinţeala crescândă cât fu în stare, apoi ieşi din apă pe jumătate sprijinit de Suwo, şi se întinse pe spate gâfiind, pe prosopul gros. Degetele bătrânului îl pipăiră. Blackthorne ar fi ţipat de plăcere.

— E atât de bine...

— Te ai schimbat atât de mult în ultimele zile, Anjin san.

— Oare?

— O, da, de la renaşterea ta – da, foarte mult.

Încercă să şi reamintească prima noapte, dar nu reuşi mare lucru. Cumva izbutise să ajungă înapoi pe propriile picioare. Fujiko şi servitorii îl ajutaseră să se întindă în pat. După un somn fără vise, se trezise în zori şi plecase să înoate. Apoi, uscându se la soare, îi mulţumise Domnului pentru putere şi pentru cheia pe care i o dăduse Mariko. Mai târziu, mergând către casă, salutase sătenii, ştiind în taină că şi ei, şi el, scăpaseră de blestemul lui Yabu.

Când sosise Mariko, trimisese după Mura.

— Mariko san, te rog, spune i lui Mura asta: avem o problemă, tu şi eu. O vom rezolva împreună. Vreau să merg la şcoala din sat. Să învăţ să vorbesc cu copiii.

— Ei n au şcoală, Anjin san.

— Nici una?

— Nu. Mura spune că este o mânăstire la câţiva ri către vest şi călugării ar putea să te înveţe scrisul şi cititul dacă vrei. Dar acesta este un sat, Anjin san. Copiii de aici trebuie să înveţe obiceiurile peştilor, marea, să facă năvoade, să sădească şi să crească orez şi alte grâne. Mai rămâne puţin timp. pentru altceva, fără să mai vorbim de scris şi citit, şi desigur, părinţii şi bunicii îşi învaţă copiii, ca întot­deauna.

— Atunci, cum pot să învăţ când ai să fii plecată?

— Seniorul Toranaga îţi va trimite cărţile.

— Cărţile nu mi sunt de ajuns.

— Totul va fi bine, Anjin san.

— Da. Poate. Dar spune i starostelui că de câte ori fac o greşeală, oricine – oricine, chiar şi un copil – trebuie să mă îndrepte de ndată. O poruncesc.

— El spune, mulţumesc, Anjin san.

— Vorbeşte cineva de aici portugheză?

— El spune, nu.

— Cineva de prin apropiere?

— Iyé, Anjin san.

— Mariko san, trebuie să am pe cineva, după ce pleci dumneata.

— Am să i spun lui Yabu san de cele ce ai zis.

— Mura san...

— El spune că nu trebuie să foloseşti san când vorbeşti cu el sau cu alt sătean. Ei sunt mai prejos. Nu este corect pentru dumneata să spui san celor ce sunt mai prejos de tine.

Fujiko se înclinase şi ea până la pământ în prima zi.

— Fujiko san îţi urează bun venit, Anjin san. Ea spune că i ai făcut o mare onoare şi te roagă s o ierţi pentru purtarea urâtă de pe navă. E onorată să fie concubina şi stăpâna casei dumitale. Te întreabă dacă vei păstra săbiile, căci i ar face mare plăcere. Au fost ale tatălui ei care este mort. Nu le a dat soţului ei, pentru că acesta le avea pe ale sale.

— Mulţumeşte i şi spune i că mă simt onorat că este concubina mea, spusese.

Mariko se înclinase deasemenea, oficial, ceremonios.

— Eşti într o viaţă nouă, acum, Anjin san. Te privim cu alţi ochi. E obiceiul nostru să fim ceremonioşi câteodată şi foarte serioşi. Mi ai deschis ochii, foarte mult. Mai demult erai doar un bărbat pentru mine. Te rog, iartă mi prostia. Acum ai dovedit că eşti samurai. Acum eşti samurai. Te rog iartă mi lipsa de cuviinţă de până acum.

Se simţise foarte mare în acea zi. Dar pasul către moarte, pe care l făcuse de bunăvoie, îl schimbase mai mult decât îşi dăduse seama, şi l însemnase pentru totdeauna, mai mult decât toate celelalte întâlniri cu moartea de până atunci, luate la un loc.

Te bizuiai pe Omi? se întrebă. Că Omi va opri lovitura?' Nu i ai dat destul de înţeles ce ai de gând să faci?

Nu ştiu. Ştiu doar că mă bucur că a fost pregătit, îşi răspunse sincer, Blackthorne. Încă o viaţă s a dus.

— Asta i cea de a noua viaţă a mea. Ultima, spuse tare.

Degetele lui Suwo se opriră deîndată.

— Ce? întrebă Mariko. Ce ai spus, Anjin san?

— Nimic. N am spus nimic, răspunse încurcat.

— Te doare, stăpâne? întrebă Suwo.

— Nu.

Suwo mai spuse ceva ce el înţelese.

— Dozo?

Mariko spuse de departe:

— Vrea să ţi maseze spatele, acum.

Blackthorne se răsuci pe burtă, şi repetă cuvintele japoneze şi le uită într o clipă. O vedea prin aburi. Răsufla adânc, cu capul uşor dat pe spate, şi cu pielea trandafirie. Cum poate suporta căldura? se întrebă. Obişnuinţa, cred, din copilărie.

Degetele lui Suwo îl umpleau de plăcere şi el aţipi.

La ce mă gândeam?

Te gândeai la cea de a noua viaţă, ultima ta viaţă şi erai înspăimântat amintindu ţi superstiţia. Dar e o prostie aici, în acest Tărâm al Zeilor, să fii superstiţios. Lucrurile sunt altfel aici şi asta e pentru totdeauna. Astăzi e veşnicia.

Mâine se pot întâmpla multe.

Astăzi mă supun legilor lor.

Aşa să fie.
***
Slujnica aduse tava acoperită. O ţinea ridicată deasupra capului aşa cum era obiceiul, astfel ca răsuflarea ei să nu prihănească mâncarea. Îngenunchie grijulie şi o aşeză atentă pe măsuţa de servit din faţa lui Blackthorne. Pe fiecare măsuţă se aflau boluri şi beţişoare, ceşti de sake şi şerveţele şi un mic aranjament floral. Fujiko şi Mariko stăteau în faţa lui. Purtau flori şi piepteni de argint în păr. Chimonoul lui Fujiko avea un desen cu peşti verde pal pe un fond alb, iar obi ul ei era auriu. Al lui Mariko era negru cu roşu, cu o broderie fină din fir de argint, de crizanteme, şi un obi cu carouri roşii şi argintii. Amândouă erau parfumate ca întotdeauna. Fuseseră aprinse arome ca să depărteze insectele nopţii.

Blackthorne se ţinea de multă vreme serios. Ştia că orice semn de nemulţumire din partea lui avea să le strice seara. Dacă putuseră fi prinşi fazani, trebuia să mai fie şi alt vânat, cugetă. Avea cal şi pistoale şi putea să vâneze el însuşi, doar să şi fi făcut timp.

Fujiko se aplecă şi ridică capacul de deasupra tăvii. Bucăţile mici de carne prăjită erau maronii şi păreau perfecte. Începu să saliveze simţind mirosul. Luă încetişor, cu beţişoarele, o bucată de carne, rugându se să n o scape şi mestecă. Era tare şi uscată, dar nu mai mâncase carne de atâta vreme, aşa că i se părea delicioasă. Încă o bucată. Oftă de plăcere.

— Ichi ban, ichi ban, zău.

Fujiko se împurpură şi i turnă saké ca să şi ascundă faţa. Mariko îşi făcea vânt cu evantaiul care părea o libelulă purpurie. Blackthorne dădu vinul pe gât şi mai mâncă o bucată şi şi mai turnă vin, oferind, după obicei, ceaşca sa plină lui Fujiko. Ea refuză aşa cum cerea datina, dar în seara asta el insistă, aşa că ea goli ceaşca înecându se uşor. Mariko refuză şi ea, apoi se lăsă şi ea înduplecată. Apoi el atacă fazanul încercând să nu fie prea lacom. Femeile abia se atinseră de porţiile lor mici, de legume şi peşte. Asta nu l deranjă, pentru că era obiceiul ca femeile să mănânce înainte sau după, astfel ca întreaga lor atenţie să fie îndreptată asupra stăpânului.

Mâncă întregul fazan şi trei boluri de orez şi sorbi zgomotos saké ul, ceea ce, de asemeni ţinea de bunele maniere. Se simţea sătul pentru prima dată de luni de zile. În timpul mesei, băuse şase clondire cu vin fierbinte, Mariko şi Fujiko, împreună, două. Acum erau aprinse la faţă şi chicoteau caraghios.

Mariko pufni şi îşi duse mâna la gură.

— Aş vrea să pot bea saké ca dumneata, Anjin san. Bei saké mai grozav decât orice alt bărbat pe care îl ştiu. Pun rămăşag că ai putea fi cel mai bun din Izu. Aş putea câştiga o mulţime de bani cu dumneata!

— Credeam că samuraii condamnă jocurile de noroc.

— O, desigur, fără îndoială că le condamnă. Nu sunt toţi negustori sau ţărani, dar nu toţi samuraii sunt atât de tari şi mulţi – cum aţi spune voi – mulţi pariază ca portughezii.

— Femeile pariază?

— O, da. Foarte mult. Dar numai între ele şi pe sume mici şi întotdeauna astfel ca soţii lor să nu afle.

Traduse veselă pentru Fujiko, care era mult mai aprinsă la faţă decât ea.

— Concubina dumitale întreabă dacă englezii pariază. Dacă vă plac rămăşagurile.

— Este distracţia noastră naţională. Şi le povesti despre cursele de cai, despre popice, despre luptele între tauri şi câini, despre cursele de ogari şi vânătorile de vulpi şi cele cu şoimi, despre jocul cu bile şi despre noile companii pe acţiuni şi scrisorile de valori, despre trageri la ţintă şi aruncări cu săgeţi, despre loterii şi box, şi jocuri de cărţi, şi trântă, şi zaruri, şi jocul de dame, şi domino, şi despre bâlciuri şi roata norocului, pe care poţi să pui câte un gologan pe fiecare număr.

— Dar cum mai găsiţi timp să trăiţi, să purtaţi războaie, să împărţiţi perna? întrebă Fujiko.

— E întotdeauna timp pentru asta

Ochii lor se întâlniră pentru un moment, dar nu putu citi nimic în ai ei, doar mulţumire şi, poate, prea mult vin.

Mariko îl rugă să cânte cântecul marinăresc pentru Fujiko şi el îl cântă, iar ele îl felicitară, şi i spuseră că era cel mai frumos pe care l auziseră vreodată.

— Mai e saké?

— O, dumneata nu trebuie să torni, Anjin san, aceasta e datoria femeilor! Nu ţi am spus?

— Da, mai luaţi puţin, dozo.

— Mai bine nu. Cred că am să mă prăbuşesc.

Mariko îşi flutură puternic evantaiul şi curentul de aer îi răvăşi firele de păr scăpate din coafura ei desăvârşită.

— Ai urechi frumoase, spuse.

— Şi dumneata. Eu – Fujiko san şi cu mine credem că nasul dumitale este perfect, demn de un daimyo.

El rânji şi se înclină ceremonios. Apoi ele se înclinară la rândul lor. Marginile chimonoului lui Mariko se desfăcură în jurul gâtului, descoperind marginea purpurie a chimonoului de dedesubt şi curbura sânilor, care l răscoli puternic.

— Saké, Anjin san?

Întinse ceaşca cu mână sigură. Ea îi turnă privind atentă vasul, atingându şi buzele cu vârful limbii din cauza concentrării.

Cu greu Fujiko mai acceptă puţin, deşi spuse că nu şi mai simţea de loc picioarele. Tristeţea ei rezervată dispăruse în această noapte şi părea din nou tânără. Blackthorne băgă de seamă că nu era atât de urâtă pe cât gândise.

***
Capul lui Jozen fierbea. Nu din cauza saké ului, ci din pricina strategiei de război, de necrezut, pe care Yabu, Omi şi Igurashi i o înfăţişaseră atât de deschis. Numai Naga, comandantul adjunct, fiul duşmanului său de moarte, nu rostise nici un cuvânt, păstrându se toată seara rece, arogant, ţeapăn, cu trăsături asemănătoare lui Toranaga – nas mare pe o faţă smeadă

— Uluitor, Yabu sama, spuse Jozen. Acum pot înţelege pricina acestei taine. Stăpinul meu o va înţelege şi el. Înţelept, foarte înţelept. Şi tu, Naga san, ai stat tăcut toată seara. M aş bucura să ţi aud părerea. Ce crezi despre această mobilitate în manevră, această nouă strategie?

— Tatăl meu crede că toate posibilităţile de război trebuie să fie studiate, Jozen san, spuse tânărul bărbat.

— Dar tu, care e părerea ta?

— Am fost trimis aici doar ca să mă supun, să observ, să ascult, să învăţ şi să verific. Nu să mi dau părerea.

— Desigur, dar, fiind al doilea la comandă, aş spune, ca un valoros comandant adjunct, nu eşti de părere că această încercare a izbutit?

— Yabu sama ori Omi san ar trebui să vă răspundă la aceasta. Sau tatăl meu.

— Dar Yabu sama a spus că toţi trebuie să vorbească liber în seara asta. Ce e de ascuns? Suntem toţi prieteni, neh? Fiul atât de renumit al unui părinte atât de renumit trebuie să aibă o părere, neh?

Ochii lui Naga se îngustară sub înţepătură, dar nu răspunse.

— Oricine poate să vorbească liber, Naga san, spuse Yabu. Ce crezi?

— Eu cred că folosind surpriza, această idee va câştiga o hărţuială sau poate o bătălie. Folosind surpriza, da. Dar după aceea? Vocea lui Naga era rece. Apoi toate părţile vor folosi acelaşi plan şi o mulţime de oameni vor muri fără folos, măcelăriţi fără onoare, de un atacant care nu va şti nici măcar pe cine a omorât. Nu cred că tatăl meu va încuviinţa de fapt folosirea ei într o bătălie adevărată.