James Joyce ulise

195 Cuvintele prin care duhul tatălui lui Hamlet îşi. în-? cepe povestirea.

196 Evocarea lui Stephen foloseşte, uneori literal, date biografice mai ales din cartea lui Georg Brandes despre Shakespeare.

197 Stephen, care şi-a făcut studiile într-un colegiu iezuit, şi pe care, dealtfel, Mulligan îl acuză în mai multe rânduri că ar avea temperament şi deformaţii de caracter „iezuite'. îl invocă ne Sf. Ignatius de Loyola, fondatorul Ordinului iezuiţilor şi autor al Exerciţiilor spirituale. „Cel dintâi preludiu, – se spune în primul din aceste exerciţii pentru meditaţiile creştineşti – este compoziţia, vederea locului. Trebuie să se observe că în contemplare sau meditaţie asupra unui obiectvizibil, compoziţia înseamnă să vezi cu ochii imaginaţiei locul corporal în care se găseşte obiectul pe care vreau să-l contemplu”.

198 Replica lui Hamlet când glasul Stafiei se aude, de sub pământ, insistând ca el să jure că nu va uita secretul pe care i l-a dezvăluit.

199 Russell, care este un estet, citează această replică celebră din piesa Axei de Villiers de l'Isle Adam, replică mult citată la vremea respectivă în literatura simbolistă (şi folosită de Yeats într-un text dedicat chiar lui Russell.)

200 Citat dintr-o piesă în versuri (Deirdre) de George Russell.

201 Colţul de nord-est al Irlandei este Ulsterul, care a fost şi a rămas probritanic. Râul Boyne, unde la sfârşitul secolului al XVII-lea a avut loc o bătălie care a determinat continuarea ocupaţiei engleze, divide Irlanda între Ulsterul, protestant, filoenglez (aşa-numitul partid Oranj) şi restul ţării, a cărei culoare tradiţională este verdele.

202 într-un episod din copilăria lui Stephen, acesta este admonestat de unul din profesorii săi şi salvat de la o pedeapsă fizică de intervenţia altui profesor (v. Portretul artistului)… Incidentul va mai fi evocat în alte episoade ale romanului.

203 „Timpul are, nobilul meu prieten, o desagă-n spinare / în care-şi pune obolul pentru uitare”, spune Ulise în Troilus şi Cre-siăa de Shakespeare.

204 vŞi-n vremea asta, sărmanul Iepurilă, departe pe un deal, / Sade pe labele de dinapoi şi cu urechi ciulite / S-asculte dacă îl mai urmăresc încă vrăjmaşii” – Shakespeare, Venus şi Adonis. Şi „frâiele bătute scump” şi „ferestrele albăstrii” sunt de asemenea citate din acelaşi poem de tinereţe al lui Shakespeare.

203 Atât lanul de grâu, cit şi întinderile de secară sunt pomenite într-unui din cântecele unui paj în comedia Cum vă place, de Shakespeare, unde figurează şi versurile citate de domnul Best.

206 Descrierea fantezistă a unei şedinţe teozofice în care 6Ânt amestecate şi noţiuni mai mult sau mai puţin corecte din practicile esoterice budiste („cheia”, de pildă, este un novice aşteptându-şi iniţierea). Isis fără văl de H. P. Blavatsky, având subtitlul „O cheie măiastră pentru misterele ştiinţei şi teologiei străvechi şi moderne', este considerată cartea de bază a teozofiei.

207 „Argal” este pronunţia greşită a termenului latin „ergo”, aşadar, şi este în literatura elisabetană folosit pentru a indica faptul că raţionamentul pe care-l introduce este greşit. Formula este din belşug folosită de unul din gropari în discuţia despre sinuciderea Ofeliei în actul V din Hamlet.

208 Replica lui Hamlet către unul din Actorii care interpretează roluri de femeie.

209 Pasajul stabileşte o paralelă între episoade din viaţa lui Shakespeare şi cea a lui George Fox, fondatorul Societăţii Prietenilor, adică a quaker-ilor din care face parte bibliotecarul Lyster.

210 Aici, ca şi în alte locuri în monologurile sale interioare, Stephen îşi aminteşte de fragmente din frazele retorice citate în cursul conversaţiilor din redacţia lui Freeman's Journal (v. episodul Aeolus).

211 Vers celebru dintr-un sonet dedicat lui Shakespeare de Matthew Arnold.

212 Irlandeză: „Barca a tras la mal. Eu sunt preot”. Pro-poziţiuni calchiate după exerciţiile gramaticale pentru învăţarea limbii.

213 „Şi cum vede omul îl şi otrăveşte” – traducerea unui pasaj dintr-un tratat (Li Livres dou Tresor) de Brunetto Latini, unul din maeştrii lui Dante, în care se întreprinde o trecere în revistă a animalelor fabuloase (adică un Bestiar).

214 William Drummond, poet scoţian din secolul al XVII-lea, a scris, printre altele, o meditaţie despre nemurirea sufletului în care se spune: „Dacă te plângi că va fi un Timp în care tu nu vei fi, de ce nu regreţi de asemenea că a fost un timp în care tu nu erai; şi de asemenea că nu eşti la fel de bătrân ca această însufleţitoare Planetă a Timpului? Aceea va fi după noi, care, cu mult înainte ca noi să fi fost, a fost”.

215 Teoria că piesele lui Shakespeare ar constitui opera de tinereţe a lui Francis Bacon a fost susţinută de mulţi (şi, sporădic, mai este reluată şi astăzi) şi mai ales, în secolul trecut, de romanciera americană Delia Salter Bacon – care se pretindea descendentă a filosofului, şi care susţinea că deţine un cifru numeric, extras din interpretarea anumitor formule folosite de Eacon în eseurile şi scrisorile sale, şi care poate fi regăsit în pasaje cheie din piesele dramaturgului. însă, cum spune Brandes în monografia lui despre Shakespeare, doamna Bacon a înnebunit înainte de a-şi fi putut comunica descoperirea.

216 Stephen caută să apere piesa Pericles de suspiciunea – reluată în replica precedentă de Eglinton – de a fi „apocrifă”, adică de a nu fi în totul, sau în parte, opera lui Shakespeare.

217 Frank Harris, versatil om de litere, autor printre altele al unui roman,îndrăJ:neţ”, ca să nu spunem pornografic, al unei biografii a lui Wilde etc, a scris şi o carte despre Shakespeare omul şi tragica poveste a vieţii sale, în care se spune cu privire la problema ridicată de Eglinton: „Povestea e foarte simplă: Shakespeare o iubea pe cucoana Fitton şi l-ă trimis pe prietenul său, tânărul lord Herbert (William Herbert, lord de Pembroke), la ea, sub un pretext oarecare, în realitate cu scopul de a-i pleda cauza în faţa doamnei. Mary Fitton s-a îndrăgostit de William Herbert, l-a curtat şi l-a câştigat pentru ea, şi Shakespeare a rămas să regrete pierderea atât a prietenului cât şi a iubitei” (cf. nota în Gifford şi Seidman). Piesa lui Shaw, Doamna neagră a sonetelor, o identifică de asemenea pe Mary Fitton, doamnă de onoare a reginei Eiişabeta, cu eroina iubirii nefericite a lui Shakespeare şi frumoasa discutată în unele din sonete. Cuvintele din urmă ale replicii lui Eglinton fac aluzie la o altă teorie, conform căreia Shakespeare ar fi fost îndrăgostit în realitate de Herbert şi nu de doamna Fitton – în orice caz, cu acelaşi rezultat nefericit.

218 Intrarea lui Mulligan căruia Stephen îi răspunde „in pctto” cu vorbele lui Ahab la ivirea profetului Ilie venit să-l anunţe că sângele său „va fi lins de câini”.

219 „Vertebratul gazos”, cu trup omenesc adică, dar fără substanţa, este duhul tatălui lui Hamlet, descris în ultimele cuvinte ale replicii lui Stephen.

210 (Fe acela) „de care râzi acum, îl vei sluji”, proverb german.

221 Johann Most, anarhist… germano-american”, simpatizat în Irlanda pentru a fi susţinut unele din acţiunile violente antibritanice ale revoluţionarilor irlandezi.

222 în textul citat, Wilde susţine că adevăratul inspirator al sonetelor n-ar fi lordul William Herbert, ci un anume Willie Hughes, un actor tânăr, contemporan cu dramaturgul. (Teorie iniţiată de un erudit englez din secolul al XVIII-lea, Thomas Tyrwhett). Mai există şi alte ipoteze privind identitatea lui W. H. (iniţiale prin care este desemnat inspiratorul sonetelor în dedicaţia la prima ediţie a textului): cumnatul lui Shakespeare, un nepot al său, sau Shakespeare însuşi (William Himself).

223 Oisin este un personaj legendar – poet şi erou – din mitologia irlandeză, despre care tradiţia spune că ar fi fost creştinat de sfântul Patrick. întâlnirea, într-o pădure sacră, a celor doi a fost povestită într-unui din poemele timpurii ale lui Yeats. în reveria sa, Stephen asimilează această împrejurare livrescă cu amintirea unei conversaţii cu dramaturgul Synge, pe care-l întâlnlse în Franţa şi care povesteşte o întâlnire – similară? – într-o pădure din împrejurimile Parisului.

224 William Madden, consilier la Curtea Supremă a Irlandei spre începutul secolului XX, a scris o carte cu acest titlu în care, pe baza termenilor de vânătoare şi echitaţie în piesele lui Shakespeare, argumentează că autorul pieselor ar fi fost un nobil versat în sporturile nobiliare rurale.

223 O nouă apariţie tăcută a lui Leopold Bicorn.

226 Citat din Shelley (Prometeus eliberat din lanţuri).

227 Citat din Swinburne (Atalanta în Cahjdon).

228 Cuvântul englezesc aplicat aici reginei Elisabeta – gom-been – este explicat ca însemnând cămătar, în special din cei care obţin dobânzi mari la împrumuturile acordate micilor fermieri. Aici se face o aluzie la faptul că regina Elisabeta I a iniţiat a?a-numitul „sistem al plantaţiilor” prin care ţărănimea irlandeza era crud exploatată de autorităţile britanice. Comentatorii atrag de asemenea atenţia asupra faptului că regina respectivă era cunoscută pentru „extravaganţa” şi abundenţa toaletelor sale.

229 „Scortator” este un cuvânt latinesc însemnând „fornicator”.

230 Această anecdotă se spune că ar fi singura, privindu-l pe Shakespeare, înregistrată în timpul vieţii dramaturgului.

231 Citat din Cymbeline (solilocuî lui Posthumus, care-şi imaginează adulterul pe care l-ar fi săvârşit soţia sa).

232 în reveria sa, tânărul Dedalus se reîntoarce la vremea petrecută la Paris – este aici o replică tipică pentru felul în care prostituatele pe unul din bulevardele pariziene încearcă să-şi abordeze eventualii clienţi.

233 Aluzie la faptul, relatat în unele biografii, că Shakespeare în drumurile sale de la Londra spre Stratford (unde-l aştepta soţia sa, Anne Hathaway) obişnuia să se oprească la un han în Oxford, unde se zice că ar fi întreţinut relaţii amoroase cu mama viitorului poet William Davenant, ceea ce îi face pe unii comentatori – şi chiar pe Davenant însuşi – să implice că poetul respectiv ar fi fost fiul natural al lui Shakespeare.

234 Elisabeta I a fost fiica lui Henry al VUI-lea şi a celei de a doua din cele. şase soţii ale sale, Anne Boleyn.

235 Personajele citate aici sunt, respectiv, mama lui Shakespeare (Mary), soţia sa (Ann), sora sa (Joan), fiica sa cea mai mică (Judith), fiica sa mai mare (Susan).

236 „Singura menţiune contemporană despre ea (adică despre Ann Hathaway Shakespeare) între căsătoria sa în 1582 şi moartea soţului în 1616, este faptul că a împrumutat la o dată nespecificată (dar în mod evident înainte de 1595) suma de 40 de şilingi de la Thomas Whittington, care fusese înainte ciobanul tatălui ei”. Citatul este din cartea lui Sydney Lee despre Shakespeare (cf. Giiford şi Seidman).

237 Dispoziţia tipograflică specială a acestui paragraf (care relatează dealtfel un detaliu autentic) i-a făcut pe unii comentatori să susţină că el ar reproduce tonul solemn, imnic, al unui recitativ muzical, şi s-au „şi furnizat notele: cântecul fiicelor Rinului din

Aurul Rinului de Wagner. Sprijinindu-se pe interpolarea în limba germană (Punkt) şi pe interjecţia finală plasată jos în stânga, Woa – s-au transpus cuvintele, mai ales de la sfârşitul pasajului, pe aria respectivă („Weia Waga Woge zur Welle / Walle zur Wiege Weia”). („Pentru un obişnuit al spectacolelor de operă din Dublin din Londra sau din Paris, cântecul fiicelor Rinului era ceva cu totul cunoscut, şi pentru poeţii din jurul anilor 1920 ariile din Wagner nu mai constituiau o noutate. Eliot citează un pasaj din Tristan şi Isolda în Tărâmul pustietăţii şi foloseşte de asemenea tetrametrul wagnerian într-o aluzie la fiicele Rinului în episodul cu fiicele Tamisei în acelaşi poem… Joyce găseşte o plăcere evidentă în a ridiculiza solemnitatea de imn a pasajului, căci e limpede ironia în subtitlul Punkt…” (cf. Frederick W. Sternfeld – „Poezie şi muzică în Vlise de Joyce” – reprodus în Configuration critique – Les lettres modernes).

238 „Separaţie de masă şi de pat” – una din formulele prin care, înainte de reforma legii divorţului din secolul XIX, se acorda desfacerea căsătoriei în Anglia.

239 Brandes, şi celelalte surse la care se referă interlocutorii în acest capitol, îl citează pe vicarul din Stratford care, la cincizeci de ani după faptele în chestiune, afirma că Shakespeare şi doi poeţi şi prieteni (Ben Jonson şi Michael Drayton) „au avut o în-tâlnire mai veselă şi au băut prea tare, căci Shakespeare a murit dintr-un rău care i s-a făcut atunci”.

240 „Ce ne spun Sonetele despre Shakespeare?

— Pur şi simplu că era sclavul frumuseţii” (Oscar Wilde – Portretul ă-lui W. H.).

241 Henry Chettle este un dramaturg (şi tipograf) elisabetan, care a tipărit pamfletul lui Greene, citat la nota 192, şi care, după câtăva vreme, a făcut amendă onorabilă şi a declarat că zvonurile despre activitatea de cămătar al lui Shakespeare sunt mincinoase. Chettle era un personaj jovial şi corpolent ceea ce îi face pe unii comentatori, inclusiv Brandes, să îl considere modelul lui John Falstaff.

242 Roderigo Lopez, medicul reginei Elisabeta, a fost judecat în 1594 sub acuzaţie de a fi complotat otrăvirea reginei şi executat în acelaşi an, în baza unor „mărturii fragile”.

243 „Filosofastrul scoţian” este James al Vl-lea rege al Scoţiei, şi din 1603 rege al Angliei (James I-ul), obsedat de vrăjitorie, autor ale unei Demonologii şi iniţiator al unor campanii de ardere pe rug a vrăjitoarelor.

244 Mafeking este un oraş în Africa de Sud, asediat o vreme – se spune că fără un interes strategic deosebit – de buri în cursul războiul anglo-bur, Când asediul a fost ridicat, în Anglia s-au făcut serbări disproporţionate pentru o aşa-zisă victorie britanică. „Mafeking a devenit un termen pentru desfăşurări de entuziasm extravagante şi lipsite de justificare reală în numele Imperiul Ui britanic şi al politicii sale expansioniste” (Gifford şi Seidman).

245 Verbul latin conjugat aici nu înseamnă a amesteca ci a urina.

246 într-un text – apologetic – de Ben Jonson despre Shake-speare se spune: „Era un om cinstit, şi cu un caracter deschis, liber; avea o fantezie excepţională; noţiuni sănătoase şi exprimări frumoase: şi din acestea decurgea adesea acea facilitate care uneori s-ar fi cuvenit să fie oprită – Sufflaminandus erat (adică ar fi trebuit oprit), cum spunea August despre Haterius (un orator roman deosebit de vorbăreţ)”.

247 „Mai pe larg. In soeietatea omenească este de cea mai mare importanţă să existe relaţii prieteneşti între cei (sau cât mai) mulţi”. Stephen – se spune în Gifford şi Seidman – implică mai departe că ar fi un citat din Sfântul Toma de Aquino însă sursa exactă este necunoscută.

248 „Pupă-mă-n c… Zvâcnire a inimii mele” (irl.).

249 Versuri dintr-un poem de George Russell (care continuă: „Căci săgeata unui vis o a străbătut / Pornită din arcul unui arcaş nevăzut”).

250 Adică originar din Ulster – Antrim e un comitat din Ulster, iar ultonian este adjectivul latinizat de la Ulster.

251 Stephen Dedalus a fost chemat prin telegramă de la Paris pentru a asista la agonia mamei sale – episod care se suprapune cu unul asemănător din biografia Iui Joyce.

252 Termeni latini folosiţi în diferite faze ale silogismuâui scolastic.

253 W. K. Magee (al cărui pseudonim literar este John Eglin-ton) a scris într-unui din volumele sale de eseuri: „Natura are oroare de perfecţiune. Lucrurile perfecte în felul lor… sunt astfel doar pentru că s-au tras într-o apă stătătoare sau mai puţin adâncă, la o parte de curentele veşnice, în locuri unde viaţa a încetat să mai curgă”.

254 „Piesa-i lucrătura/ în care-am să prind conştiinţa regelui” – exclamaţia lui Hamlet când pune la cale spectacolul teatral prin care-l va sili pe Claudius să se demaşte.

255 „Cel mai lung cuvânt din latină – „în situaţia de a fi încărcat de onoruri” – folosit în glumele erudiţilor şi întrebuinţat odată de Shakespeare în Zadarnicele chinuri ale dragostei” (Gifford şi Seidman).

256 „în 1572 Tycho Brahe a descoperit o supernova deasupra uneia din stelele mici din constelaţia în formă de W. Cassiopeea. Această novă, denumită steaua lui Tycho, a dobândit repede tot mai multă luminozitate astfel încât a ajuns să strălucească mai vie decât toate celelalte stele şi planete noaptea şi a devenit vizibilă şi ziua, până când a început să pălească în decembrie 1572. Ho-linshed spune că fenomenul a durat până în martie 1574, când Shakespeare era pe punctul de a împlini zece ani. Această supernova a stârnit multă tulburare în Anglia elisabetană, întrucât s-a considerat că ar anunţa naşterea unui personaj deosebit” (Gifford şi Seidman).

257 „S. D. (Stephen Dedalus), femeia lui. Chiar, a lui, El trebuie să rămână rece, se hotărăşte să nu iubească S. D.” (it.).

258 Nagâţul e o pasăre care-l obsedează pe Stephea Dedalus – aici şi în alte episoade – întrucât, pornind de la un fragment din Metamorfozele lui Ovidiu, îl asociază cu Icar, fiul lui Dedal şi încercarea acestuia – nereuşită – de zbor prin propriile-l aripi (aşa cum personajul romanului caută să se manifeste în artă prin propriile puteri).

259 Stephen Dedalus se referă la diferiţi prieteni alături de care şi-a dezvoltat ideile în Portretul artistului ca tlnăr (şi în versiunea nepublicată, intitulată Stephen Erou). Dar pasajul are şi o nuanţă autobiografică – James Joyce a avut un frate care la vremea când se petrece acţiunea lui Ulise era funcţionar în Aula apotecarilor.

260 Cuvintele prin care Hamlet se descrie pe sine însuşi faţă de Rosencrantz şi Guildenstern.

261 Brandes şi Lee relatează că există o tradiţie după care Shakespeare ar fi plantat un dud în grădina casei sale din Stratford.

262 în Înţelepciunea şi destinul, Maeterliack spune: „Să nu uităm niciodată că nimic nu ni se întâmplă care să nu fie de aceeaşi natură cu noi înşine… Dacă Iuda iese în seara asta afară din casă, el se va îndrepta către Iuda şi va avea prilejul să trădeze; dar dacă Socrate îşi va deschide uşa, îl va găsi pe Socrate adormit în prag şi va avea prilejul să fie înţelept”.

263 Replică a lui Hamlet referindu-şe la rege, în timpul acţiunii căsătorit cu mama prinţului.

264 O tradiţie la care se referă Brandes şi Frank Harris afirmă că Shakespeare ar fi fost pus sub urmărire – şi poate chiar condamnat la biciuire – de un nobil local, Thomas Lucy, sub învinuirea de braconaj, şi că viitorul dramaturg ar fi părăsit locurile natale pentru a scăpa de aceste persecuţii.

265 Joyce a publicat în 1903 în ziarul Daily Express condus de Longworth o recenzie negativă la Poeţi şi visători de Lady Gregory, una din personalităţile proeminente ale „Renaşterii irlandeze”. Autoarea, câre-l recomandase pe Joyce pe lingă directorul ziarului, s-a considerat jignită. Pe de altă parte, Yeats, „care se bucura de asemenea de patronajul şi prietenia Lady-ei Gregory”, îi aprecia literatura, a scris despre una din lucrările acestei scriitoare că ar Xi „cea mai bună carte care a apărut în Irlanda în vremea mea”.

266 In biografia „standard” a lui Joyce de Richard Ellman se povesteşte un episod asemănător despre Joyce însuşi.

267,. Mi-e spaimă de tine, bătrâne marinar, / Mi-e spaimă de tine şi de ochiul tău scânteietor”, Coleridge – Balada bătrânului marinar.

268 Versuri rostite aproape de încheierea dramei Cymbeline de Shakespeare.

269 Stlncile rătăcitoare, episodul al zecelea, nu corespunde propriu-zis unui episod comparabil din Odiseea, ci reia doar o menţiune făcută de Circe când, explicându-i lui Ulise drumul spre patrie. îl avertizează că are de ales între strâmtoarea dintre Scylia şi Charibda şi aceste stânci plutitoare, „unde surful fierbe sub vânturi mari, fioroase'1. (Ulise preferă prima alternativă). în roman, episodul care ar urma să prezinte o imagine a vieţii active, neliniştite, a Dublinului, este alcătuit dintr-un număr de secţiuni (19) succedându-se sau petrecându-se simultan unele cu altele – descrise prin înfăţişarea personajelor în felurite împrejurări *sau pur şi simplu evocate prin aluzii şi „motive” care trimit spre scene sau figuri din secţiunile paralele. Episodul începe cu plimbarea preotului Conmee (care în romanul precedent i-a fost profesor lui Stephen Dedalus la colegiul iezuit din Clongowes) pe diferite străzi şi cartiere ale oraşului, plimbare constituind cadrul general în care se anunţă unele din motivele scenelor din continuarea capitolului. (Am limitat de data aceasta notele doar la cele strict legate de personajele mai însemnate în economia romanului.)

270 Braţul alb – şi „generos” – care se iveşte scurt la fereastra de pe strada Eccles este cel al lui Molly Bloom care-şi aşteaptă iubitul, Blazes Boylan (el însuşi prezentat în diferite scene în drumul său spre ea).

271 Scenă descriind atmosfera sordidă din casa familiei Dedalus, de unde Stephen s-a desprins, păstrâsjd totuşi, cum se va vedea chiar în acest episod, şi din acest punct de vedere „remuş-cătura duhului lăuntric”.

272 E vorba. – detaliu care leagă acest episod de cele precedente – de afişul de propagandă sectară primit de Bloom şi pe care acesta l-a aruncat ceva mai devreme în apele Liffey-ului.

273 Blazes Boylan este înfăţişat direct, în postură caracteristică de don juan (aşa cum dealtfel, încă în drum spre Molly Bloom, va mai apărea şi în episodul următor).

274 Stephen Dedalus (care a fost fugar zărit câteva rânduri mai sus cercetând taraba unui anticar) este aici înfăţişat ceva mai devreme în cronologia episodului, în conversaţie cu un profesor de muzică (care în cearcă să-l determine să-şi reia lecţiile de canto).

2”5 Detaliu ap^rent incongruent, introdus abrupt, dar având în realitate rolul de a situa cronologic scena în raport cu o secvenţă” ulterioară. cân<*3 personajul respectiv – John Howard Parnell este prezentat în berăria prin care se perindă o serie de personaje. 2V6 O altă într*12!11116' fixând de data aceasta scena de aici în relaţie cu episodul „următor care se va petrece la barul Ormond. 277 Eoisodul ah 1l-lea este denumit Sirenele şi îşi are punctul de referinţă faţă d& Odiseea în sfaturile Circei către Ulise (când îl avertizează că în drumul de întoarcere spre Ithaca trebuie să se ferească de sirenele 51 vrăjile lor de cântec ce l-ar putea abate din cale) în roman, episodul este scris în ceea ce comentatorii au crezut că pot să cal*fice dleVi ° tehnică a fugii, cu enunţarea unor mo'ive care ar dete*”mina în cursul dezvoltării reveniri, amplificări, modulări. (în bogata literatură pe marginea şi acestui episod s-a contestat' dealtfel îndreptăţirea unei asemenea viziuni, subliniin-du-se că temele, aşe” cum sunt enunţate în primele pagini ale episodului nu sunt apoi f eluate ca atare în toate cazurile, că modulaţiile şi variaţiile se îndepărtează uneori mult de enunţul lor, că, în fond, modul'de compoziţie al textului joycian nu corespunde exact, şi poate nici chiar în linii generale, cu principiile de compoziţie ale unei fugi muzicale. în orice caz> atmosfera, sistemul de referinţe şi tonul general al ac^tui capitol pot fi considerate ca „muzicale” -aşa cum, de altfel, preocuparea principală a personajelor este să cjn^e _ gau sŁ oculte muzică. (Bloom, de pildă, este urmărit, poate cu mai multă pregnanţă decât în alte episoade, de temele… numerelor muzieale” pe care ar urma să le interpreteze soţia ga_sj „e care; teorie. ea ar trebui să le repete exact în momentele când se desf㺣>ara acţiunea episodului; un grup de figuri secundare _printre care Simon Dedalus – se îndeletnicesc cu interpretarea unor cântece tradiţionale – şi patriotice – irlandez;”, cele două,. sirene”, adică chelneriţele de la barul Ormond în care se petrece acţiunea, fredonează sau acompaniază prin „muzica pre zenţei şi făpturii lor” recitalurile clienţilor etc.) Tot de tehnic” fugii – înţeleasă desigur mai larg – se pot lega şi menţiunile „leit; inotivice” ale trăsurii în care Boylan se îndreaptă spre întâlnirea sa amoroasă cu doamna Bloom; sunetele seci, sacadate, ale bastonului cu care tânărul orb – personaj, fireşte, cu valoare simbolică – îşi marchează drumul, el îndreptându-se spre bar.

278 Capitolul acesta, al doisprezecelea al romanului, este denumit de obicei Ciclopii şi este pus în legătură cu episodul din Odiseea povestind captivitatea lui Ulise pe insula acestor monştri, fiii lui Poseidon, cu totul lipsiţi de sensibilitate morală şi străini de simţămintele omeniei şi ale ospitalităţii. Ca şi eroul homeric, Bloom îşi petrece o vreme (în după-amiaza zilei care constituie timpul acţiunii romanului) într-o peşteră ciclopică – aici reprezentată printr-unul din locurile tradiţionale de întâlnire ale irlandezilor – o cârciumă, şi de unde nu va izbuti să scape decât urmărit de furia şi agresivitatea torţionarilor săi – finalul capitolului reproduce la modul grotesc scena în care ciclopul Polifem aruncă o stâncă uriaşă după corabia lui Ulise. Povestirea este întreprinsă aici la persoana I de un narator anonim, înfăţişat în automatismele sale de exprimare şi în gândirea sa rudimentară şi înceţoşată de prejudecăţi şi răutăţi instinctive, ca un exemplar tipic al acestei umanităţi degradate şi deformate pe care Joyce n-a ostenit să o condamne în toată opera sa. (Dealtfel, verva malevolentâ şi de multe ori, în precipitările sale, agramată a personajului, agresivităţile sale mai mult sau mai puţin gratuite, l-au influenţat în mod evident pe Faulkner când şi-a conceput şi scris într-un stil cu totul asemănător partea a III-a, monologul lui Jason, din Zgomotul şi Furia). Joyce a făcut însă ceva mai mult. Anticipând superba desfăşurare de virtuozitate din capitolul denumit Boii soarelui, în care a parodiat în succesiunea lor istorică stilurile prozei narative engleze, el a adăugat şi în acest episod umbre – şi lumini – însoţind fazele povestirii din taverna lui Kiernan cu mari perioade descriptive, incantatorii, evocative, bombastice, sau de-a dreptul lirice, în care comentează meschinele schimburi de clişee verbale dintre cei câţiva dublinezi, mai mult sau mai puţin evoluaţi, mai mult sau mai puţin ameţiţi de „blestemul naţional al Irlandei”, băutura, din perspectiva largă a baladelor şi miturilor naţionale celtice. Procedarea sa stilistică aici a fost numită „gigantism”, spre a se sublinia probabil că episodul simbolizează confruntarea dintre oameni şi monştri, şi de cele mai multe ori efectul satirei îndreptate împotriva compatrioţilor săi este intensificat până la proporţii swiftiene. (Ezra Pound, care a avut un rol decisiv în publicarea treptată în periodice şi în impunerea romanului lui Joyce, a scris despre acest capitol încă de la prima sa apariţie: „în episodul Ciclopilor ni se demonstrează deosebirea între realitate şi realitatea aşa cum e transcrisă în formele diverse de exprimare înaltă, şi satira feluritelor forme moarte ale limbajului culminează în scena execuţiei, constituind poate satira cea mai sălbatică pe care o avem de când Swift a sugerat crâncena sa soluţie pentru foametea din Irlanda”). (E vorba, fireşte, de Modesta propunere, în care se recomandă vânzarea copiilor autohtoni pentru a fi transformaţi în preparate comestibile.)

279 Primul, şi cel mai inofensiv, dintre interludii. De data aceasta o simplă parodiere a unui act de vânzare-cumpărare intercalat aici pentru a reda adevăratele dimensiuni ale delictului în aparenţă mărunt cu care debutează episodul.