James Joyce ulise

La întocmirea acestor note am consultat, printre altele, fireşte, următoarele lucrări de referinţă:

— Don Gifford, în colaborare cu Robert Seidman – Notes for Joyce. An annotation of James Joyce's Vlysses, New York, E. P. Dut-ton, 1974.

— Zack Bowen, Musical Allusions în the Works of James Joyce. Early Poetry Through Ulysses, State University of NeW York Press, Albany, 1974.

— Darcy O'Brien, The Conscience of James Joyce, Princetoa University Press, 1968.

— James Joyce, Configuration Critique (colecţie de studii, două volume, întocmite sub direcţia lui Joseph Prescott, publicată în limba franceză sub îngrijirea lui Michel Minard), Paris, Lettres Nouvelles, 1959.

— Pound/Joyce, The Letters of Ezra Pound to James Joyce with Pound's Essays on Joyce, editată, cu comentarii, de Forrest Read, Londra, Faber and Faber, 1968.

—i Richard Ellman, James Joyce, Oxford University Press, 1959.

Toate notele sunt alcătuite pebaza datelor din aceste tomuri de referinţă. Acolo unde ele se constituie în citate literale, se indică în paranteză (prescurtându-se trimiterea la numele autorului cărţilor citate aici) locul de unde au fost împrumutate.

1 Primul din episoadele secţiunii Telemachiada se intitula chiar Telemachus şi îl prezintă pe Stephen Dedalus, aici definit prin opoziţie cu alte două personaje, unul reprezentând o anumită faţetă a Irlandei detestată de protagonist (şi de autor), celalalt forţa coercitivă prin raport la cai* – dialectic – se defineşte spiritul irlandez.

2 JVTalachi Mulligan, căruia în carte i se spune constantJ3uck_ (Ţapul), este personajul mefistofelic, la început însoţindu-l, pe parcurs urmărindu-l, ispitindu-l, minimaliztndu-i reacţiile şi trăirile lăuntrice, deprimându-l în general pe Stephen Dedalus. El este adus în carte pentru a reprezenta acea parte din caracterul irlandez pe care Joyce o combătea activ-: ironia_s. texilâ, desconsiderarea cinică a resurselor tradiţionale, adaptabilitaţe^J^cjrxLuxasiianâe. (E mai puţin important aici că, în anume loturi ale psihologiei personajului, şi în multe replici – cum ar fi chiar un poem citat în episodul de faţă, Mulligan este calchiat după un prieten din tinereţe al autorului, despre care Joyce scrisese – „Cerul şi pământul vor trece însă spiritul săxi fals nu va pieri niciodată”). în carte, personajul debutează prin parodierea liturghiei catolice (din textul căreia este extrasă replica sa: „Intra-voi în altarul Domnului”) şi aceasta pentru a discredita rolul revenindu-i teoretic (cel puţin prin raportare la romantismul personajului în romanul anterior) lui Stephen, de „transsubstanţiator, sau recreator, al vieţii (adică al artei) din viaţă (adică din viaţa personală, de toate zilele)” (Zack Brown). Ironiile pe care Mulligan le exprimă constant la adresa lui Stephen, aici încă – ipocrit? – reprimate, dar în evoluţia cărţii tot mai făţişe, contribuie la a defini izolarea, exilul lui Stephen printre compatrioţii săi.

3 In cursul acestui episod, ca dealtfel în tot cursul zilei în care se desfăşoară acţiunea romanului, Stephen Dedalus este prezentat mohorât, bântuit de complexe, de conştiinţa sterilităţii proprii, de suferinţă şi remuşeare – aceasta din urmă determinată mai ales cfe o acţiune pe care nu o poate renega nici acum: el a refuzat să îngenunche la patul de moarte al mamei sale pentru a nu-şi încălca principiile de liber-cugetător (la care ajunsese după o perioadă de credinţă activă, în arirKpetrecuţi la seminarul iezuit de la Clongowes unde-şi făcuse studiile). Refuzul acesta, fără îndoială un simbol al refuzului personajului (şi autorului) de a accepta inerţiile de sensibilitate şi de gândirip ale compatrioţilor săi. decizia de a-şi asuma un exil interior (aşa ciim Joyce şi l-a asumat pe cel fizic) îl înstrăinează de semenii săi din Dublin şi explică atmosfera întunecată înconjurându-l constant pe acest personaj, reacţiile şi replicile sale mohorâte în tot curbul acţiunii.

4 Haines este un student englez care locuieşte temporar împreună cu tânărul Dedalus şi cu Mulligan în turnul unde începe acţiunea cărţii, la marginea Dublinului, undeva în faţa golfului. Ca orice englez, Haines este din punctul de vedere al lui Stephen un „uzurpator” ameninţând să-i răpească, şi să deformeze, tradiţiile şi valorile spirituale irlandeze. „Haines, ca englez, este fireşte fizic un uzurpator al Irlandei, dar şi într-un alt sens arta independentă şi demnă a lui Stephen este ameninţată cu degradare prin însuşi interesul superficial şi cam arogant. manifestat de „saxon”, care o consideră drept un exemplu, cel mult interesant, de folclor cam exotic”…în acelaşi timp, frivolitatea cu care Mulligan îl acceptă pe Haines ea pe un rău necesar, urmărind mai degrabă să profite de pe urma şa este şi ea condamnabilă din optica lui Dedalus” (O'Brien).

5 Replică tipică pentru un personaj joycian: amestec jovial, şi cam pedant, de aluzii, citate şi referiri livreşti, caracteristice pentru un tânăr estet din epoca respectivă. Algy este Algernon Charles Swinburne, poet „decadent” englez, autor aici al unei invocaţii celebre către mare – maică mare, biândă, cenuşie. Epi oinopa ponton – marea de culoarea întunecată a vinului – este un epitet homeric.

6 Scena aceasta, principala sursă a suferinţelor lăuntrice ale lui Stephen, va fi deseori invocată în cursul romanului.

7 în prefaţa la Portretul lui Dorian Gray, text de mare importanţă pentru ceea ce s-ar putea numi mişcarea estetistă în momentul respectiv, se spune printre altele: „Nu există carte morală î sau imorală. Cărţile sunt bine scrise sau prost scrise. Asta e tot. Antipatia manifestată de secolul al nouăsprezecelea faţă de realism este furia lui Caliban văzându-şi propriul chip în oglindă. Antipatia manifestată de secolul al nouăsprezecelea faţă de romantism este furia lui Caliban nevăzându-şi propriul chip în oglindă”.

8 Matlhew Arnold, poet şi critic cu mare influenţă, în epoca victoriană, este evocat aici pentru că a determinat una din replicile precedente ale lui Muiligan. El considera anume (într-una din scrierile sale majore, Cultură ţi Anarhie că ar exista două impulsuri dominante în cultura occidentală: cel spre ebraizare, adică de acţiune în lumina „obişnuinţelor şi disciplinei” dictate de

1 un adevăr revelat; şi cel spre helenizare, adică spre cunoaştere în lumina unui umanism… dezinteresat şi flexibil'. „Din punctul de vedere al lui Arnoâd, cultura engleză ar fi suferit de o ebraizare excesivă şi ar fi trebuit să se „eâenizeze”. „Această distincţie esenţial intelectuală a lui Arnold a cunoscut o serie de modulaţii şi a devenit populară în ultimele decenii ale secolului trecut, şi ca urmare a dezvoltării de către Swinburne aopoziţiei dintre libertatea senzual-estetică a lumii păgâne greceşti şi -”ebraismul” represiv al epocii victoriene târzii. în jurul anului 1900, „grec” devenise un termen cheie în lumea boemă pentru cei care preconizau libertatea senzual-estetică, şi „ebreu” un termen similar desemnându-i pe cei ostili valorilor estetice, pentru cei care preconizau valorile practice ale moralităţii stricte victoriene” (Gii'ford şi Seidman).

9 Citat ciintr-un poem de Wiâliam Butâer Yeats la care se va mai face frecvent aluzie în roman: Cine merge cu Fergus? repre-zentind aici una din ispitele cu care Muâligan asediază conştiinţa puritană a lui Stephen. Lui Fergus, personaj eroic din tradiţia folclorică irlandeză, i se promite, în schimbul renunţării la drepturile pale regeşti, o viaţă de plăceri. „Viaţa promisă lui Fergus în acest cântec este cea lipsită de griji şi de lupte eroice, o viaţă care, oricât de plăcută ar părea, înseamnă doar un cântec de sirenă pentru Stephen, venind din partea rivalului său. Iri rivalitatea de la început evidentă între Stephen şi Muiligan – rivalitate atât de acut simţită de Dedalus şi recunoscută tacit de celălalt – o astfel de invitaţie de a lua viaţa la modul frivol nu poate fi înţeleasă de acest artist fără operă decât ca o ispită spre indolenţă şi înfrângere” (Zack Bower.).

10 Adică Dumnezeu, în viziunea, blasfemntorie a lui MullU gan – aluzie la faptul că religia mozaică impune cireumciziunea.

11 în măsura în care bătrâna lăptăreasă poate fi privită ca ut” simbol al Irlandei tradiţionale, cum o şi vede Stephen în invocaţia sa tăcută, falsele declaraţii de iubire ale lui Muiligan, bazate pe citate din poeme în mod deliberat invers interpretate, constituie un mijloc de definire, şi condamnare, a personajului. „Aluziile joculare din aceste yecsuri sunt caracteristice pentru atitudinea ironică a lui Muiligan faţă de ţara sa şi de cei care o apară. Aparent s-ar zice că atât el cit şi Stephen împărtăşesc acelaşi dispreţ faţă de ţara lor, însă în realitate ei sunt pe poziţii ^jUametral opuse în vederile lor despre Irlanda. Stephen respinge pretenţiile unei Irlande catolice plasată sub influenţa preoţilor şi care-i-ar frânge propria, evadare, însă în fond el îşi iubeşte patria pe care o 'condamnă astfel. El doreşte doar ca ţara sa să fie o ţară mai liberă şi mai pură. Buck Muiligan este însă mulţumit cu propria sa situaţie de fapt şi planurile sale de elenizare nici nu pot fi luate ui serios” (Zack Bowen).

12 Formula aceasta, împrumutată din titlul unui tratat medieval de morală, îl va defini constant pe Stephen Dedalus în carte.

13. Toaleta_tradiţională a unui dandy în perioada, respectivă.

14 Replică îndelung comentată şi elucidată în cele din urmă ca reprezentând un joc de cuvinte, cu intenţii blasfematorii – bazat pe asonanta în pronunţia engieză a numelui fictiv Butterly cu adverbul bittterly (amarnic). E vorba de o referire la povestirea din Evanghelie despre lepădarea repetată a Apostolului Petru care, la cântul cocoşului, se îndepărtează de locul renegării şi „plânge amarnic”.

15 „Care-şi moţăie asupra mării capul” este descrierea uneia din terasele castelului Elsinore, unde. Hamlet îl întââneşte pentru prima dată pe duhul tatălui său.

16 Proverb, tradiţional irlandez: „Păzeşte-te de coarnele taurului, de copitele calului şi de surâsul unui englez”.

17 Dacă în primul episod Stephen Dedalus este caracterizat prin opoziţie cu cele două personaje cu care-şi împarte locuinţa:

Mulligan, adică tradiţia irlandeză coruptă, şi Haines, uzurpatorul britanic, în acest al doilea capitol, Nestor, el va fi înfăţişat în activitatea de pe urma căreia îşi câştigă traiul, „năimirea” sa în calitate de profesor, nu prea eficient, la o şcoală dublineză, şi mai ales în juxtapunerea cu un alt reprezentant al laturii detestate a Irlandei, un exponent al celor care colaborează cu ocupanţii saxoni. Exemplu tipic de inversiune comică despre care se vorbeşte în ce priveşte sistemul de referiri la epopeea homerică, în acest episod rolul bătrânului şi înţeleptului Nestor (pe care Telemac îl consultă, la îndemnul Athenei, în drumul său în căutarea lui Ulise) îi revine nici unui personaj exprimând exact contrariul unei asemenea înţelegătoare bunătăţi. Directorul Deasy este un pedant, anchilozat în clişee de gândire şi preocupat de interesele proprii (în folosul cărora caută să-l exploateze şi pe tânărul său salariat). Dealtfel şi numele personajului reprezintă o aluzie, şi anume la legea Deasy, promulgată în a doua jumătate a secolului trecut, în teorie urmărind o reformă agrară în Irlanda, însă în practică favorizând făţiş pe marii proprietari, adică aşa-numitul Establishment proenglez şi anticatolic din această ţară. „Deasy este ceea ce s-ar putea numi un britanic apusean, adică unul care consideră Irlanda ca o provincie extrem-occidentală a Angliei” (Gifford şi Seidman).

18 Exemplu caracteristic pentru felul în care, aşa-numitul flux al conştiinţei, se articulează gândurile lui Stephen, în primul rând pe citate din poetul şi vizionarul romantic William Blake: „Fabula sau alegoria este alcătuită de fiicele memoriei”; „drumul excesului duce spre palatul înţelepciunii” şi „nici o pasăre nu zboară prea în înalt dacă se avânta pe propriile sale aripi”…în Nuntirea cerului cu infernul de acelaşi Blake, se vorbeşte şi despre „flacăra lividă dintru sfârşit” care să mistuie lumea, şi în urma căreia „întreaga creaţie să piară pentru a se înfăţişa apoi infinită şi sfântă, aşa cum acuma se înfăţişează finită şi coruptă”.

19 Replica aceasta, care împinge gândurile lui Stephen spre elementul marin, şi care îi va domina reacţiile sufleteşti şi în episodul următor, este determinată de un joc de cuvinte: similitudinea de pronunţie în engleză între numele lui Pirus (Pyrrhus – pron. pairus – şi cuvântul pier, debarcader, dig).

20 Versuri din elegia Lycidas de Milton, deplângind moartea prin înec a unui prieten al scriitorului, văzut la modul pastoral sub înfăţişarea unui cioban.

21 Vers dintr-un cântec foarte popular în Irlanda, Băiatul tuns, exaltând una din numeroasele revolte antibritanice din această ţară. „Tunşii” au devenit una din denumirile tradiţionale ale rebelilor irlandezi. Cântecul şi simbolurile lui vor fi pe larg descrise şi discutate într-unui din episoadele ulterioare.

22 Boala botului şi a copitelor, febra aftoasă, reprezenta o problemă în măsura în care ar fi putut afecta exportul de vite irlandeze, adică una din principalele surse de venituri ale ţării. Ea va constitui pe parcurs subiectul a numeroase meditaţii ale personajelor, şi este aici invocată şi pentru a întări raportarea la episodul corespunzător din Odiseea. (Nestor e denumit acolo „îmblânzitor al cailor” şi un slujitor al tradiţiilor în ce priveşte sacrificarea rituală a vitelor. Contrapartea lui în roman este înfăţişată ca pervertind asemenea frumoase şi tradiţionale însuşiri).

23 In conformitate cu structura eminamente reprobabilă a personajului, Deasy este şi antisemit, primul dintr-o serie care vor mai evolua în roman, mai ales în jurul şi împotriva lui Leo-pold Bloom.

24 Citat dintr-un poem profetic de Blake.

25 Una clin replicile celebre ale lui Stephen, tipice pentru viziunile sale apocaliptice. „S-ar fi putut ca în Portretul artistului… Stephen să considere istoria ca un coşmar nefericit, însă nu avea practic nici o îndoială că el însuşi s-ar fi putut deştepta dintr-un asemenea vis rău. Şi, această deşteptare ar fi urmat să se producă prin frumuseţe, prin creaţie; însă în Ulise, această încredere estetică s-a risipit… Acum el nu se poate deştepta din acest coşmar, nu-i poate detrona pe uzurpatorii care-i ameninţă moştenirea, nu poate scăpa de Mulligan şi Haines şi nici de acest Nestor invers, nici de propriile sale vinovăţii. Apăsat de povara conştiinţei sale morale, care este de fapt însăşi povara apăsând conştiinţa lui Joyce, el n-a ajuns să descopere atitudinea sa definitivă faţă de lume, atitudine a cărei esenţă este comedia” şi care se va exprima cu intensitate prin Bloom şi împrejurările în care acesta e implicat în carte (O'Brien).

26 în Proverbele lui Solomon se spune: „Iar înţelepciunea în locuri deschise ţipă. în uliţi face să se audă vocea ei; Ea strigă în răspântii. în intrarea porţilor, în cetate, zice cuvintele acestea: Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Şi batjocoritorii se vor plăcea în batjocură, Şi nebunii vor urî cuminţenia”.

27 O veche tradiţie irlandeză spune că în secolul al Xll-k-a, unul din regii locali ai Irlandei fusese răsturnat de o revoltă, poate şi ca urmare a faptului că săvârşise un adulter cu soţia unui alt conducător local, prinţul de Breffni. Pentru a-şi recâş-tiga tronul, cel deposedat s-a adresat regelui Henrlc al II-lea al Angliei, determinând astfel prima invazie normană a Irlandei.

23 Parnell, cel mai celebru dintre liderii mişcării naţionaliste irlandeze de la sfârşitul secolului trecut, a fost eliminat din viaţa politică drept urmare a unui scandal prilejuit de relaţiile sa!e amoroase cu o femeie măritată.

29 Ulsterul este alcătuit din şase provincii nordice, protestante şi filoengleze ale Irlandei. Lozinca citată aici a fost lansata în 1886 de lordul Randolph Churchill ca strigăt de luptă al forţelor anticatoiice din Irlanda şi împotriva lui Gladstone.

^ acesta, prezentându-l pe Stephen în meditaţiile sale în cursul unei plimbări singuratece pe malul mării, este intitulat Proteus şi se referă la ceea ce îi povesteşte lui Telemac, în prima etapă a călătoriei sale, regele Menelaos. Rătăcindu-şi calea de întoarcere după războiul troian, Menelaos caută să obţină o îndrumare de la „Bătrânul mării, Proteus”. Acest „fidel slujitor al lui Poseidon” avea capacitatea de a-şi schimba după plac înfăţişarea şi Menelaos trebuie să se lupte cu el zădărnici n-du-i metamorfozele, până când îl sileşte să-i răspundă. Tânărul Dedaâus încearcă în mod asemănător să-şi stăpânească aici gân-durile în curgerea şi metamorfoza lor continuă.

31 Stephen porneşte în meditaţiile sale de la o constatare a Iui Aristot – denumit de Dante „maestru al celor ce ştiu (multe)” cu privire la distincţia între perceperea realităţii prin văz, când lucrurile sunt cuprinse împreună, unele alături de altele („nebe-neinander”) şi cea prin auz, când ele se succed unele altora („nacheinander”).

32 Deschizând ochii, Stephen vede două femei coborând treptele pe faleză şi, presupunând că ar fi vorba de nişte moaşe, îşi urmăreşte gândurile îndreptându-i-se spre naşterea, originea vieţii, pornind de la Eva, mama tuturor oamenilor, cea fără ombilic (pentru că e creată dintr-o coastă a lui Adam) şi spre propria sa origine.

33 Mananaan MacLir este zeul irlandez al mării – deci e vorba de valuri.

34 Stephen se gândeşte o clipă să-l viziteze pe unchiul său Richie Goulding, care locuieşte în apropiere.

35 Un alt exemplu de erudiţie „specializată”, abstrusă, caracteristică lui Stephen Dedalus. Joachim Abbas, adică abatele Joachim de Floris, este un mistic italian din secolul al Xll-lea, care vorbea despre o a treia împărăţie, după cea a Tatălui (Ve* chiului Testament) şi a Fiului (Noul Testament), şi anume cea a Duhului Sfânt. Cel asemenea lui, „care-şi ura şi el spiţa”, însufleţit de o fervoare mistică similară în aspectele profetice ale viziunilor sale, este Jcnathan Swift, în ultima perioadă a vieţii sale considerat nebun.

36 Insula sfinţilor este un epitet medieval pentru Irlanda, motivat prin rolul însemnat pe care l-au jucat clericii şi călugării irlandezi în menţinerea spiritului creştinismului în Europa medievală în primele secole ale Evului Mediu, după căderea Imperiului Roman.

37 „Cine te-a adus în situaţia asta nefericită?

— Porumbelul, Iosife”, dialog, la modul blasfematoriu, despre Imaculata Concepţiune, extras dintr-una din cărţile de propagandă anticreştină ala scriitorului francez Leo Taxil, autor al Bibliei vesele.

33 O telegramă similară a fost primită de Joyce pe vremea când îşi făcea studiile la Paris.

39 Amintirile atribuite lui Stephen în acest pasaj reproduc de fapt scene din biografia lui Joyce însuşi în perioada studiilor sale – neterminate – în Franţa.

40 Aluzie la legendara evadare din închisoare a unui lider naţionalist irlandez, James Stephens, despre care se spune că a fugit travestindu-se în vestminte femeieşti, abandonându-şl, tră-dându-şi adepţii.

41 Despre Kevin Egan, personaj cu care tânărul Dedalu?; se întâlnea în perioada studiilor la Paris, se spune că ar reprezenta portretul unui alt lider naţionalist irlandez autoexilat în Franţa, Joseph Casey, implicat în încercarea de a organiza evadarea unor prizonieri politici compatrioţi ai săi din închisoarea britanică Clerkenwell, şi anume printr-un „complot al prafului de puşcă”, prin explodarea unui butoi cu pulbere lângă zidurile temniţei. Napper Tandy este şi el eroul unei balade populare irlan-dez-2. („M-am întâlnit cu Napper Tandy / şi el m-a prins de mână: / Şi m-a-ntrebat: „Ce mai e cu Irlanda / ce mai e cu ţara noastră bătrână?” I Ea e ţara cea mai nefericită, / cum nici n-ai putea crede, / acolo-i spânzură pe bărbaţi, pe femei, / care-au curaj să se îmbrace în verde”, verdele reprezentând prin tradiţie culoarea naţională a Irlandei.)

42 O veche legendă irlandeză spune că un uriaş, numit în unele versiuni Lug sau Ludh, a căutat să creeze un pod spre Scoţia, aruncând nişte pietroaie uriaşe în mare spre a păşi peste ele. Fifoţum este un refren al unui cântec de copii irlandez, în. care se spune: „Fifofum / amuşin sânge de englez acum, / am să-i pisez oasele lui rele / să fac pâine din ele”.

43 Lochlann-ii, adică locuitorii ţinuturilor de lacuri, erau denumiţi în vechime norvegieni, probabil primii invadatori scandinavi ai insulei, vikingii danezi constituind un val ulterior de năvălitori.

44 Toţi cei citaţi aici au fost pretendenţi, fie la tronul Irlandei independente de Anglia, fie la tronul britanic în timpul războiului celor două roze.

45 Pentru mulţi comentatori câinele acesta, rătăcind pe plajă, amuşinându-şi un semen mort, scormonind nisipul, udându-l, ar reprezenta una din transformările – proteice – ale naturii fizice, şi chiar psihice, aşa cum le înţelege treptat Stephen De-dalus, constatând că viziunea sa romantică despre puterea transfiguratoare p. artei întru frumos (cum de pildă fusese expusă în scena, de asemenea petrecându-se pe malul mării, din finalul Portretul artistului ca tânăr) trebuie să cedeze în faţa datoriei, obligaţiei artei de a cuprinde toate aspectele realităţii, inclusiv cele sordide.

46 Gândurile lui Stephen au fost o vreme stăpânite de un cântec licenţios din secolul al XVI-lea sau XVII-lea despre nişte ţigani rătăcitori. El caută să se smulgă din asemenea imagini „ale întunecimii”, amintindu-şi că Toma d'Aquino, pe care-l studiase în vremea studiilor sale la colegiul iezuit din Clongowes, consideră un păcat aşa-numita „delectaţie posomorită” a gându-lui întârziind asupra unor imagini ale concupiscenţei.

47 Stephen încearcă mai departe, fără succes, să se lepede de meditaţiile sale tot mai pronunţat erotice, de data aceasta amintindu-şi de datoria sa sumbră de vinovăţie faţă de mama sa moartă – prin analogie cu o celebră replică a lui Hamlet, care-şi spusese că „de pe tablele amintirii” sale va şterge totul în afară de datoria de a-şi răzbuna părintele ucis.

43 După primele trei episoade, dedicate lui Stephen Deda-lus, cel de al patrulea îl prezintă pe celălalt protagonist, domnul Leopold Bloom, înfăţişat cu multe din calităţile şi defectele unui om obişnuit: apetiturile sale pentru anume soiuri de mâncăruri suculente, concupiscentele sale mai mult sau mai puţin nevinovate, şi mai ales ataşamentul moral şi fizic faţă de soţia sa Molly. Capitolul urma să se numească iniţial Callypso, căci tot aşa cum Ulise a fost o vreme prizonierul farmecelor nimfei Callypso, Bloom este sclavul benevol al farmecelor soţiei sale (o gravură cu nimfe este dealtfel atârnată deasupra patului conjugal, şi trupul lui Molly constituie una din obsesiile protagonistului).

49 Gibraltar. Bloom a cunoscut-o pe actuala sa soţie, pe atunci domnişoara Tvveedy, la Gibraltar, în locuri care vor fi descrise în roman, mai ales în ultimul episod.

50 Bătrânul Tweedy, tatăl lui Molly Bloom, ofiţer pensionar, pretindea (deşi comentatorii atrag atenţia asupra faptului că lucrul ar fi fost imposibil) că a participat ca voluntar englez la luptele de la Plevna în războiul ruso-româno-turc de la 1877. In conflictul respectiv englezii au păstrat o atitudine de neutralitate, însă, interesaţi „în menţinerea unui echilibru de forţe în regiunea Balcanilor, şi mai ales în strâmtorile Dardanelelor, tindeau să favorizeze Turcia pentru a nu permite o prea mare extindere a puterii ruseşti în zona respectivă” (Gifford şi Seid-man). In biblioteca lui Bloom, aşa cum va fi descrisa în capitolul

Ithaca se află lucrarea unui istoric englez despre războiul de la 1877. (în cartea sa de eseuri Odiseu în Atlantic, Andrei Brezianu a dat câteva interesante şi utile observaţii cu privire la detaliul respectiv.)

51 Una din ocupaţiile, mai mult sau mai puţin onorabile, aâe bătrânului Tweedy era, se pare, specula cu timbrele rare.

52 Cartonaşul este de fapt o carte de vizită cu numele Henry Flower, sub care Bloom deţine o căsuţă poştală la un oficiu post restant, şi prin care întreţine o corespondenţă sentimentală cu o tânără iniţial răspunzându-i la un anunţ soli citind „colaborarea la o operă literară”. Această relaţie, deocamdată pur platonică, constituie una din încercările lui Bloom de a echilibra infidelităţile propriei sale soţii.