James Joyce ulise

53 Cartoful este un talisman, deosebit de important în Irlanda, căci aminteşte de catastrofala foamete de la mijlocul secolului trecut urmând distrugerii recoltei de cartofi, şi care a decimat literalmente populaţia satelor irlandeze. Talismanul de aici i-a fost dăruit lui Bloom de mama sa şi personajul nu se desparte de acest obiect niciodată.

54 Una din cărţile care se află în biblioteca lui Blooai este numită Pe urmele soarelui de Frederick Diodati Thompson, apărută la Londra în 1893, şi descriind o călătorie în Orient de felul celei descrise îh Ocolul pământului în 80 de zile, insistând mai ales asupra pitorescului peisajelor orientale de felul celei care au generat fantezia de adineaori – şi multe altele de acelaşi fel mai târziu – ale lui Bloom.

55 Ziarul Freeman's Journal and National Press purta într-adevăr pe frontispiciu un desen reprezentând soarele răsărind deasupra localului Băncii Irlandei, imobilul unde se adăpostise pe vremuri parlamentul „independent” al Irlandei.

56 Războiul ruso-japonez din 1904 preocupă pe multe din personajele romanului interesate de actualitatea politică (acţiunea cărţii se petrece după cum se ştie în ziua de 16 iunie 1904).

57 In cursul dimineţii Bloom va participa la înmormântarea lui Patriok Dignam (care va fi descrisă în episodul Hades) ceea ce şi explică de ce şi-a schimbat hainele şi – lucru care se va mai discuta – şi-a uitat cheia de la uşă.

58 „Insula vacii albe”, „insula bourului” şi „insula boului” sunt trei mici insule în Atlantic la vest de regiunea centrală a Irlandei.

59 In Biblie (Iosua, 19, 35) este citat Chineretul pe malul lacului Tiberiadei.

60 Sir Moses Montefiore a fost un filantrop englez care a militat pentru cauza sionistă.

61 Bloom recunoaşte scrisul de pe plicul adresat soţiei saâe ca aparţinându-i Iui Boylan, un admirator şi iubit al doamnei Marion (Molly) Bloom cu care are o relaţie adulterină şi care dealtfel o va şi vizita în cursul după-amiezii. (De fapt, în uzanţele convenţionale engleze, forma corectă de a adresa scrisori unei femei măritate ar fi în cazul de faţă „doamnei Leopold Bloom”). -.:;

62 La ci darem (la mano) este o arie celebră din Don Gio-vanni de Mozart, în care se arată cum seducătorul o cucereşte pe o naivă copilă prea puţin dispusă în fond să i „se împotrivească. Aria va mai fi deseori invocată în cursul romanului şi întotdeauna trezind în mintea lui Bloom (şi dealtfel şi a altor personaje la curent cu viaţa conjugală a acestuia) asociaţii neplăcute cu relaţiile dintre Molly Bloom şi Boylan.

63 Voglio e non vorrei – Vreau şi n-aş vrea. Este una din replicile Zerlinei, tânăra parteneră a lui Don Juan din aria susmenţionată (şi care până la urmă chiar „vrea”). De fapt, Bloom, eare va mai reveni în dezbaterile sale lăuntrice la această replică, o citează greşit, întrebuinţând indicativul prezent, acolo unde personajul foloseşte un condiţional. S-a făcut risipă de subtilitate subliniindu-se că „este atât de puţin cazul să se folosească un condiţional în apropiata infidelitate a lui Molly, încât Bloom poate foarte bine, printr-un lapsus, să folosească indicativul prezent” (Zack Bowen).

64 Molly Bloom, care este complet lipsită de cultură şi ale cărei preocupări sunt mai degrabă frivole (probă şi lecturile ei predilecte), este dispusă să vadă subînţelesuri wiai mult sau mai puţin „decoitate” în cuvintele sau noţiunile pe care nu le înţelege. Într-un capitol ulterior (cel denumit Ithaca) se şi spune dealtfel textual despre ea: „Cuvintele polisilabice neobişnuite, de origine străină, le interpreta fonetic sau prin falsă analogie, sau prin ambele procedee” (şi se dă chiar exemplul citat aici).

65 Bloom parodiază aici, încercând să acopere nudul din poza din carte, un imn de felul celor cântate de Armata Salvării – „Cu blândeţe condu-ne spre lumină”.

C6 Milly. fiica soţilor Bloom, lucrează în alt oraş, Mullin-gar, la un fotograf, numit Coghlan. Cunoştiinţa sa cu „studentul tânăr” stârneşte, cum se va vedea, îngrijorări părintelui său, care ştie mai multe despre vulnerabilitatea sexului slab în faţa avansurilor admiratorilor.

67 Fetele de pe plajă (din care se vor cita mai jos două distihuri şi de care va mai fi vorba abundent în roman) este de asemenea un cântec despre frivolitatea şi accesibilitatea femeilor uşoare şi care, invariabil, îl face pe Bloom să se gândească la raporturile soţiei sale cu Boylan. Acesta din urmă este de altminteri un cântăreţ şi un impresar care-i asigură lui Molly Bloom concerte şi turneuri de concerte prin provincie – unde o şi însoţeşte.

68 Episodul care urmează a prilejuit încă de la apariţia cărţii, atacuri împotriva romanului şi autorului (şi a şi constituit unul din motivele care a împiedicat, zeci de ani, tipărirea lui UHse în Anglia, interzicând chiar importarea lui în această ţară). In realitate Joyce a arătat că a vrut să prezinte cu onestitate intransigentă tot ceea ce gândeşte, face şi simte un om obişnuit într-o zi obişnuită.

69 Regele eta în cămară…; ca şi, mai înainte, Fata era în grădină sunt versuri dintr-un cântecel pentru copii care ilustrează buna dispoziţie a lui Bloom în momentul respectiv: „Regele era-n cămara visteriei / Numărându-şi galbenii cu mare plăcere. / Regina era în iatac / Mâncând pâine cu miere. / Fata era în grădină / întinzând rufele la uscat, / Şi a venit o pasăre neagră / şi nasul i l-a mâncat”.

t

70 Se pare că Joyce a scris, el însuşi, în adolescenţă, o asemenea povestire pentru premiile oferite de revista Titbits, în care figurează fraza citată aici de Bloom.

71 Episodul al cincilea este intitulat Lotophagii şi se referă la una din aventurile lui Ulise care, pe insula „rnâncătorilor de lotus”, îşi vede tovarăşii sucombând farmecelor florilor adormitoare, pierzându-şi dorinţa de a se mai întoarce în patrie, ispitiţi de o viaţă de plăceri şi uitare. Aici, potrivit tehnicii de inversare ironică a referinţelor homerice, Bloom însuşi cade pradă acestor ispite în care, începând cu reveriile despre peisajele „languroase” orientale şi continuând cu motivele florale care-l asediază în gândurile sale întreaga zi, se complace, parcă fără a mai dori să li se smulgă.

72 Cântecul dulce al vechii iubiri este una din piesele vocale figurând în repertoriul doamnei Bloom şi pe care aceasta afirmă că o va repeta pentru concertul viitor chiar în după-amiaza zilei respective împreună cu Boylan.

73 Aşa cum Stephen Dedalus este obsedat de imaginea mamei sale moarte, Bloom este urmărit tot timpul zilei de amintirea sinuciderii tatălui său într-un hotel dintr-un oraş de provincie. -

74 „Observaţiile satirice ale lui Bloom în timpul liturghiei la care asistă vădesc o anume vivacitate potenţială a inteligenţei sale, însă mai departe, în cursul dimineţii, el cade din nou pradă, visărilor, plutind languros de pe o stradă a Dublinului la alta” (O'Brien).

75 Episodul acesta, al şaselea, este denumit Hades, prin referire la fragmentul din Odiseea care povesteşte coborârea lui Ulise în Infern şi întâlnirile sale cu umbrele. „Hades reprezintă o lărgire a perspectivei în roman, căci episodul nu se mărgineşte la a-l prezenta doar pe Bloom, acţiunea principală înfăţişând unul din modurile preferate ale irlandezilor de a-şi petrece timpul, participarea la o înmormântare şi Joyce ironizează aici trivialitatea şi falsa pietate evidente tot timpul… Este o disproporţie evidentă între coborârea dramatică a lui Ulise în lumea infernală şi vizita trivială parcă a lui Bloom la cimitir. Ulise caută umbrele războinicilor căzuţi în asediul Troiei, în vreme ce

Bicorn înceaică să spună o glumă, îl urmăreşte pe un preot care seamănă cu o broască mormăind pe latineşte, observă un şobolan obez strecurâadu-se într-o criptă şi în cele din urmă încearcă să intre în graţiile lui Menton…” (O'Brien).

76 E vorba de Stephen Dedalus. Prima din cele câteva ocazii la care drumurile celor doi protagonişti pe străzile Dublinului se încrucişează înainte de întâlnirea – şi comuniunea – lor pro-priu-zisă şi care constituie de fapt marele înţeles al romanului.

77 Richie Goulding, pe care Stephen se gândeşte (într-un episod precedent, Proteus) să-l viziteze, fără să facă însă această vizită în realitate, este cumnatul lui Simon Dedalus cu care acesta nu mai întreţine relaţii, ceea ce şi explică remarcile sale acide.

?8 Athos este numele câinelui credincios al tatălui lui Bloom.

79 Băiatul tuns (adică răzvrătit, „tunşii” fiind una din denumirile tradiţionale ale revoluţionarilor irlandezi) este un cântec celebru evocând una din marile răscoale antiengleze din Irlanda şi amintind în acelaşi timp de trădarea şi represiunile cărora le-au căzut victimă aceşti revoluţionari. El constituie una dia piesele de rezistenţă în repertoriul muzical al unora dintre personajele episodice ale cărţii şi va fi ascultat şi îndelung comentat într-unui din episoadele următoare.

80 Bloom revine obsesiv în gândurile sale la vizita pe care îa aceeaşi după-amiază i-o va face soţiei sale impresarul Boy-lan – şi, evident, la adulterul care se va produce cu siguranţă cu acest prilej.

81 Adică „toţi am fost într-un moment sau altul victima cămătarilor”, Reuben J. Dodd fiind cunoscut – şi antipatizat – mai ales pentru activitatea sa în această direcţie.

82 Citate şi aluzii dintr-un cântec numit înmormântarea săracului.

83 Martin Cunningham este stânjenit pentru că aceste replici ar putea fi interpretate ca remarci răuvoitoare la adresa iui Bloom, al cărui tată, Rudolph Virag, s-a sinucis.

84 Unul clin detaliile, relativ numeroase, prin care asemenea personaje cu statut episodic în roman sunt definite prin referire la nuvelele din volumul Oameni din Dublin. Fogarty este un „băcan modest” din Dublin care îi datorează bani lui Kernan, pe care, cum se spune în Irlanda, „l-a lăsat plângând la uşa bisericii”, adică nu i-a plătit datoria.

85 Episodul de faţă – al şaptelea – este în general denumit de comentatori Aeolus, şi ar corespunde cu cel din cartea a X-a a Odiseei în care eroul ajungea în Aeolia, stăpânită de regele Aeolus, pe care Zeus îl desemnase „paznic al vânturilor”. Acesta încearcă să-l ajute pe Ulise închizând suflurile ce i-ar fi fost nefavorabile într-un burduf pe care eroul îl ia pe nava sa. Ajunşi în faţa Ithacei, tovarăşii lui Ulise, bănuind că acesta ascunde în burduf o comoară, îl, desfac şi vânturile eliberate îi împing înapoi în Aeolia unde regele refuză să-l mai ajute pe Ulise „un om pe care zeii binecuvântaţi îl detestă”.

În roman, episodul se petrece în redacţia unui ziar din Dublin şi povestirea se desfăşoară în episoade scurte, imitând stilul ziaristic, fiecare precedate de titluri succinte, uneori voit senzaţionale, aşa cum sunt paginate în mod obişnuit în ziare. Ca şi episodul precedent, aşa-numit Hades, şi în care se povesteşte înmormântarea lui Patrick Dignam, paginile acestea, mai mult decât o povestire despre ziua lui Bloom – înfăţişat aici în mediul profesiei sale câe achizitor de publicitate – ne prezintă lumea ziariştilor, cu preocupările lor „stilistice” şi superficialităţile lor, „o arie a vieţii irlandeze pe care scriitorul o găseşte dezagreabilă”, cum spunea un comentator. Fragmentele care constituie acest episod reprezintă „vocea Dublinului”, o voce care vorbeşte de dragul efectelor retorice şi scriind şi rescriind Aeolus, Joyce a aglomerat nenumerate figuri retorice (din care vom indica şi noi o parte) tocmai pentru a ilustra lipsa de substanţă a unor oameni „mai atenţi la cuvinte decât la înţelesul lor”.

36 Chiasm – Figură retorică constând din reluarea, în ordine inversă, în clauzula ulterioară, a cuvintelor sau expresiilor din prima clauzula. O primă exemplificare a emfazei ziaristice.

) 87, Giovanni Mateo Mărie, Cavaliere de Gandia (1810-1885), tenor italian celebru în anii copilăriei personajului Leopold

Bloom, desigur citat aici pentru a aminti legăturile de interese (şi de complexe intime) ale personajului cu lumea muzicală (soţia lui Bloom este cântăreaţă şi există toate motivele să se creadă că ea întreţine legături de adulter cu un alt personaj legat de lumea muzicală a Dublinului).

88 Arie din opera Martha de Flotow, devenită, într-o adaptare liberă, un cântec foarte popuiar la începutul secolului.

89 Comentatorii văd în acest titlu un exemplu de sinecdocă (folosirea părţii pentru un întreg sau viceversa), deşi mai simplu ar fi poate să se vorbească de un obişnuit simbolism, să spunem heraldic, insernnele hierarchiei bisericeşti şi ale scrisului fiind folosite drept semne ale stratificării lumii ziaristice. Brayden pomenit aici – de fapt personaj real, unul din conducătorii ziarului (de asemenea existent pe vremea lui Joyce) în care se petrece acţiunea episodului – e asimilat cu un superior absolut, vag mistic („preafericitul” este titlul acordat arhiepiscopului de Canterbury).

90 Detalii din episodul precedent, Hades.

91 Joseph Patrick Nannetti, de asemenea personaj real, a fost un politiciae şi „maestru al artei tipografice” la începutul secolului în Irlanda. Parlamentar şi timp de câţiva ani primar al Dublinului, el obişnuia să se prezinte în public drept „în primul rând un munctor care-şi vede de treaba lui”. Rolul său de corector principal nu trebuie limitat doar ca atare în ierarhia ziarului pe care-l pagina şi orienta.

92 Moartea reginei Anna (1714) a fost anunţată în periodicul Spectator editat de Addison mult după ce evenimentul devenise de notorietate publică, astfel că expresia a ajuns proverbială pentru a desemna o ştire învechită.

93 Casa cheilor – Joc de cuvinte pe numele firmei a cărei reclamă e propusă de Bloom. Key înseamnă cheie şi House of Keyes, Casa cheilor, este şi denumirea, plecfnd de la însemnele heraldice, a parlamentului Insulei Man, aluzie mai semnificativă în Irlanda, deoarece la vremea respectivă Insula Man beneficia de autoguvernare locală în anumite limite, ceea ce nu era cazul cu patria ziariştilor care vorbesc aici.

94 Aluzie ia un moment din episodul precedent în care Bloom se gândea la prezumtivul său rival, bărbatul care îi face curte soţiei sale.

95 Onomatopee. Definită aici ca atare.

96 Hagadah – Pessach etc. aluzii şi citate din texte sacre ebraice privind comemorarea ieşirii din robia egipteană. Procedee prin care Joyce aminteşte, şi uneori subliniază voit, originea evreiască a lui Bloom.

97 Referirea ar fi de asemenea la un text ritual, însă la fel de bine se pot invoca şi unele poezioare şi cântece de copii sau din basme în care personajele, animale sau oameni, se urmăresc şi se devorează unul pe altul, totul pentru a se ajunge la concluzia: „în fond, asta-i viaţa”.

9!î Aluzie la un poem de Thomase More, citat şi într-un episod anterior, şi care vorbeşte despre gloria străveche a Eri-nului, Irlandei: „Aminteaseă-şi Erinul de zilele ei străvechi / înainte de-a o fi trădat fiii neci'edincioşi / Când Malachi purta colanul de aur greu, vechi / Câştigat de la năvălitorii orgolioşi. / / Când regele ei. cu steagul nebiruit / îşi conducea cavalerii roşiatici în luptă / Şi juvaera de pur smarald al lumii din asfinţit / Nu fusese pentru comoara străinului ruptă.” Dar este şi o aluzie la o foarte celebră laudă a Engliterei, în Richard al II-lea de Sha-kespeare (Anglia, „piatra aceasta nepreţuită încrustată în marea de argint”…)

99 Trece fantoma' – termen din limbajul ziaristic şi actoricesc însemnând,a început plata salariilor”.

100 Unul din multele jocuri de cuvinte obscene atribuite unuia sau altuia dintre personaje. Comentatorii pedanţi vorbesc de paradiastolă aici (figuri de stil prin care se dă o turnură favorabilă unei noţiuni nefavorabile folosindu-se doar o parte a adevărului sau, poate, viceversa). în realitate, personajul vrea să ridiculizeze exprimarea „kikeroniană”, ridiculă a autorului articolului citat.

101 Aluziile la versurile,. Şi munţii privesc spre Maraton / Iar Maratonul priveşte peste mare”, dintr-un scurt interludiu liric din Don Juan de Byron. Maratonul are într-adevăr vedere la mare, iar Xenophon „priveşte pe deasupra Maratonului” ca istoric şi grec implicat în lupta compatrioţilor săi pentru libertate împotriva invadatorilor persani (desigur o aluzie şi la situaţia naţionaliştilor irlandezi faţă de britanici).

102 O asemenea expresie era – se spune – în mod obişnuit adresată tinerilor în societate spre a-i îndemna la respect faţă de cei mai vârstnici. De fapt, ea are – ca majoritatea locuţiunilor şi citatelor, aluzive sau nu, din acest episod – şi un caracter mai mult sau mai puţin pronunţat licenţios: E vorba de un cântec în care tânărului Johnny i se cere să facă loc unui curtezan al mamei sale văduve.

103 Lenehan (ca şi alte personaje din Ulise, de pildă Conroy sau Gallaher, pomenit chiar în acest episod, mai jos) figurează printre Oamenii din Dublin evocaţi de Joyce în nuvelele din culegerea cu acest titlu şi care pot fi considerate drept studii pentru opusul său magnum, în concepţia lor unitară, ca nişte „capitole – cum spunea autorul lor – din istoria morală a ţării” sale.

104 Din punct de vedere retoric, prolepsă (viitorul considerat ca desăvârşit sau existent în clipa de faţă). Mai exact, procata-lepsă: folosirea anticipatorie a unui atribut, sau încă, un gambit verbal prin care se anticipează obiecţiile interlocutorului, dându-li-se dinainte răspunsul. în text, se ia ca de la sine înţeles că Dawson, autorul discursului citit aici, va trece (cum o şi face) în evocarea amurgului la o dezvoltare retorică despre lună şi clarul de lună. Profesorul îi obiectează însă, ironic, că nu vorbeşte şi mai departe – ca într-un celebru pasaj din Hamlet – şi de răsăritul soarelui („Dar iată licuricii fac semn că zorii zilei sunt aproape”).

105 „Falsul senior de ţară” constituie aici formula cu caracter ironic prin care este prezentat actualul redactor şef al ziarului. Myles Crawford, prin aluzie la unul din proprietarii lui Freeman's Journal, Francis Higgins, care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, îşi sporise averea prin căsătorie atribuindu-şi, fără îndreptăţire, titlul şi situaţia unui nobil de ţară. Aluzia este răuvoitoare şi pentru că acel Higgins a jucat un rol negativ în mişcările irlandeze de independenţă.

106 Unul din pasajele în care, în chip caracteristic pentru tehnica lui Joyce, o erudiţie fantastă şi o atenţie în aparenţă pedantă acordată amănuntelor, slujeşte la caracterizarea psihologică şi tipologică a unui personaj. Miliţia din North Cork a constituit una din unităţile militare rămase de partea coroanei britanice îh rebeliunea naţionalistă din 1798 – şi ea e acum pomenită, la modul ironic, de redactorul şef tocmai pentru a răspunde aluziei la predecesorul său ziaristic, de asemenea filobri-tanic în împrejurări similare. Că este vorba de o ironie reiese din faptul că miliţia respectivă şi-a câştigat o tristă celebritate recoltând practic numai înfrângeri în operaţiile militare la care a luat parte. Cu câteva decenii mai înainte, nişte regimente recrutate în North Cork (dar care nu făceau parte din aşa-numita miliţie) au participat, de asemenea fără succese, la nişte campanii militare în America, în Ohio. Pe de altă parte, aşa cum se va vedea, Myles Crawford este un personaj fantast el însuşi – ameţit de băutură (vezi aluziile amicilor săi la D. T. – deli-rium tremens – incipient) distrat şi cu o nesigură stăpânire a detaliilor şi numelor (vezi mai departe numeroasele corecturi pe care şi le dă singur în unele replici şi evocări proprii); este posibil – cum spun comentatorii pasajului – ca el să confunde aşa-numita miliţie cu o altă unitate irlandeză cars a participat alături de trupe franceze la nişte campanii în secolul al XVIII-lea şi care, într-adevăr, a fost condusă de,ofiţeri de origine irlan-dezo-spaniolă.

107 Baladă irlandeză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Băieţii din Wexford şi-au câştigat un prestigiu militar neîndoielnic tocmai prin victoriile obţinute asupra miliţiei din North Cork. Insă – şi aici Joyce introduce un motiv pe care-l va specula nemilos în acest episod şi în altele următoare – au decăzut mai apoi din cauza „viciului irlandez”, înclinaţia tot mai necontrolată către băuturile alcoolice.

108 Versuri dintr-o arie a operei Rasa din Castilia, la care se va mai face aluzie mai târziu în acest episod.

109 Brixton, suburbie londoneză care pe la începutul secolului era considerată drept reprezentativă pentru atmosfera sordidă şi mizeră a societăţii industriale. Anglia şi limba engleză

— remarca odată George Moore, scriitcr. irlandez o vreme identi-ficându-se cu „Renaşterea irlandeză” – „par sortite în cele din urmă să împrejmuiască lumea cu un soi de Brixtonuri. Şi noi, aici pe margini, privim în această suburbie universală în care un bărbat uscăţiv, cu ochelarii pe nas şi o servietă neagră în mână aleargă la nesfârşit după un autobuz”.

110 Vers faimos din poemul lui Poe Către Helen: „Către slava ce-a fost Grecia / şi măreţia ce a fost Roma”.

111 Obsesia cloacală pare a fi preluată ca expresie dintr-o recenzie – defavorabilă – semnată de H. G. Wells pe marginea Portretului artistului ca tinăr de Joyce. Citatul – din textul apărut în New Republic, 10 martie 1917, sună: „Ca şi Swift, şi un alt scriitor irlandez de astăzi, dl. Joyce, manifestă o obsesie cloacală. Se pare că ar dori să aducă îndărăt în imaginea generală a vieţii acele aspecte pe care sistemele sanitare şi decenţa modernă le-au scos din relaţiile şi conversaţiile curente”.

112 Guineză – joc de cuvinte între Geneză şi marca de bere irlandeză Guiness. E implicată aici comparaţia – evreii cu altarele, romanii cu vespasienele, şi irlandezii… cu berea.

113 O'Ruarc (O'Rourke), prinţ de Brelfni, conducător irlandez din veacul al Xll-lea, aflat la un moment dat în situaţia de soţ părăsit ca şi Menellus. Detalii discutate şi în episodul Nestor.

114 Maximilian Karl Lamoral, graf O'Donnell von Tireonnell, născut îri Austria în 1812 ca fiu al unui expatriat irlandez, aghiotant al împăratului Franz Joseph. în 1853 – la 13 februarie – în-soţindu-l pe împărat într-ana din plimbările sale pe meterezele Vienei, l-a imobilizat pe un croitor ungur care încerca să-l în* junghie pe suveran.

115 în 1904, în cursul unei vizite oficiale în An-glia, arhiducele Franz Ferdinand l-a numit, în numele împăratului, pe regele Edward VII feldmareşal al armatei austro-ungare. (Ziarele vremii considerau această vizită, urmând uneia similire a regelui englez la Viena, ca făcând parte din manevrele de întărire a prieteniei dintre. Anglia şi Austro-Ungaria în-speranţa, deteriorării alianţei dintre puterile centraâe).

116 Gâscă sălbatecă e denumirea irlandezilor care preferau să „zboare”, adică să emigreze, decât să trăiască în patria lor sub dominaţie britanică.

117 Vezi, spune un comentator, Victor Hugo, Mizerabilii (cartea IV, cap. 4): „Să dăm la o parte deviza timpul e bani şi ce-a mai rămas din Anglia?”

118 Lord în engleză înseamnă şi Doamne, Dumnezeule! Aici, sinonimia implică asocierea puterii spirituale cu cea temporală în forme adverse spiritului irlandez. Lordul Salisbury, liderul partidului conservator şi prim ministru în repetate rânduri între 1885 şi 1902, era unul dintre politicienii categoric ostili oricăror concesii faţă de revendicările irlandeze. El îşi elabora de obicei deciziile instalat comod într-un club aristocratic din Londra.

119 La bătălia de la Aegospotami (405 î. e. n.) spartanii au distrus flota ateniană încheind astfel practic războiul pelppone-ziac şi punând capăt supremaţiei Atenei.

120 Au pornit la bătălie, însă totdeauna au căzut este titlul iniţial al unei poeme de Yeats, în versiunea definitivă denumită Trandafirul bătăliei,

121 Pirus (care, în mod caracteristic pentru tehnica lui Joyce de a lega laolaltă episoadele prin amănunte reluate mereu din puncte de vedere diferite, mai fusese evocat în episodul al doilea al romanului) a încercat în zadar să înfrângă dominaţia Spartei, şi-a găsit moartea într-o încăierare de stradă la Argos, când mama unuia dintre cei cu care se lupta i-a aruncat în cap o ţiglă de acoperiş.

122 Limerickul este forma tradiţională a poeziei non-sensu-lui (iniţiată de Edward Lear în ale sale Nonsense Books). Joe Miller (numele unui comedian de pe vremea regelui George I) a ajuns să capete înţelesul de „glumă'î (în general răsuflată).