Şi învăţăcelul puse de îi turnară cuconului Leopold un pocal plin şi îl momi spre acesta în vreme ce toţi cei care erau acolo beau fiecare îndemnându-se. Iară cuconul Leopold îşi ridică el coiful căci să-i facă pe voie şi sorbi în văzul lor chezăşie de prietenie numai oareşicât că el nu bea niciodată feluri de rachiu şi îl vărsă apoi mai pe tot cu meşterşug în chiupul megieşului de la masă însă me-gieşul nu prinse de ştire de viclenia aceasta. Şi stete el în jilţ în castelul acela dimpreună cu toţi şi să se tihnească acolo o vreme. Mulţumită fie Atotputernicului Dumnezeu.
Insă în vremea aceasta buna surată stătea pragul uşii şi rugându-i pe ei întru mărirea numelui lui Isus stăpânul şi domnul nostru prea înalt să lase deoparte înveselirea căci acolo asupra lor zăcea femeie în munci de născătoare, nobilă cuconiţă, şi vremea ei de sârg apropiindu-se. Şirele Leopold auzea el la catul de sus ţipăt mare şi se minuna ce strigare să fi fost aceea de femeie oare de prunc şi mă socotesc, zicea el, dacă nu cumva nu a şi sosit vremea sau chiar acumaşa. După gândul meu pare că prea mult ţine. Şi deschizând el ochii în jur văzu un om liber pre numele său Lenehan de ceasta parte a mesei care mai vrâstnic decât oarecare din toţi ceilalţi era şi pentru aceea că erau ei doi tot ca unul cavaleri de virtute în treaba de care se apucau încă şi fiind el mai vrâstnic a grăit cătră el cu vorbă aleasă foarte. Dară, a zis, oare mult nu are să mai fie şi va să aducă pruncul cu Dumnezeu prin mila Lui şi bucurie va să aibă la facere căci ce mult a aşteptat de mirare. Ci răzeşul care sorbise din băutură a zis: Aşteptân-du-ne noi oareşicare clipă să îi fie ţeonchiul acuma. Şi încă a nălţat el paharul care-i stătea împotrivă că lui nu îi era vreodată trebuinţă să îi ceară sau să îl înghiontească oarecine spre băutură şi, Aide să bem, a zis, întru deplină înveselire. şi sorbea după puterile lui cât mai adânc închi-nând pentru ei şi unul şi altul pentru că era om să se îndemne vârtos la poftele lui omeneşti. Iară şirele Leopold ca cel mai vrednic oaspe pomenit în sălile învăţăceilor şi omul cel mai cu blândeţă şi cu milosârdie dintre cei care pun mână de gospodar chibzuit sub cloşcă şi cel mai inimos cavaler de pe lumea întreagă care vreodată către vreo cucoană aleasă şi-a făcut slujba îi turna cu osârdie în pocal. Muncile muiereşti cu mirare mare cântărindu-le. Aicia vine rândul să vorbim acuma despre adunarea care aici se ajunsese cu gânduri să se dea la beţie dacă avea să îi ţină puterile. Liotă de capete învăţate pe de o rână şi pe de alta a mesei, adică cum ar veni să se cheme după nume, Dixon de i se zicea mai tinerele de la sfânta Măria ce-sare-într-ajutor cu alţi soţi ai lui, Lynch şi Mad-den, învăţăcei în praxisuri doftoriceşti, şi răzăşul cel liber care se chema Lenehan şi încă unul de pe la Alba Longa, unul Crotthers, şi tânărul Stephen cu chipul ca de călugăr de şedea capul mesei, încă Costello care oamenii îi zic Cos-tello Pumn Tare numele trăgea de pe o faptă voiniciască mai dindărăt pomenită în scrisoare (iar între ei toţi, tânărul Stephen care se ţinea tras la o parte, el era cel mai îmbeţivit care şi striga încă după tot mai multe mieduri) şi alăturea blândul şirele Leopold. Insă pre tânărul Malachi îl aşteptau ei că se giuruise că are să vină şi dintre aceia care îşi ţinea gândul înspre viclenie ziceau că îşi spărsese el cuvântul dădut. Şi şirele Leopold dacă venise sădea cu ei dimpreună că el prietenie nesmintită purta sirelul Şi-mon şi acestuia fecior al lui tânărul Stephen şi încă sââr-şeala îl domolise aicia după mersurile lui lungi îneât ei îl ospătau acuma bogat din toate părţile cinstindu-l. Milo-sârdia mare îl minase, patima părea că îl împunge a pur-cedere, iarăşi oareşicare silă de la a se stârni locului.
Că erau ei învăţăcei mintoşi tare. Şi asculta la ei cum se îndemna la sfat unul protiva cestuilalt tot despre facerea pruncilor şi de ce se cade întru aceasta, tânărul Madden zicând că dacă ar fi şi ar fi rău lucru ar fi fost soaţa să moară (că aşa se şi nimerise vreme de un an îndărăt cu o femeie din Eblana în casa lui Horne care acuma se petrecuse de pe lumea aceasta şi chiar în noaptea din urmă dinaintea morţii ei toţi meşterii tămăduitori şi apotecari veniseră de stătuseră la voroave despre ce şi cum cu ea). Şi spuneau ei acum mai încolo că ea era să trăiască fiindcă de la început zisu-s-a că muierea trebuie să facă în durere şi aşa aceia care erau în gândul ăsta întăreau că bine zisese Madden şi adevărat căci avea întristăciune să o lase să moară. Iarăşi nu puţini şi dintre aceştia era şi tânărul Lynch căzuse la nedumireală de nu cumva lumea este sub rele ocârmuită şi nici vreodată nu ar fi fost altmintrelea măcar că oameni de neştiinţă zic într-alt fel numai că ei nici cei care îi stau judeţ nu aduc leac la aceasta. Dovedirea războlirii Dumnezeu dee o. Abia se răciseră acestea spuse numai că toţi strigară cu un singur ţipăt că na, pe Sfânta noastră Fecioară şi Mumă, muierea să stea să trăiască şi pruncul să fie să moară. Dar încă şi în această umoare s-au înverşunat tare la capul acesta care cu argu-menturi care din. băutură vorbind numai că moşneanul Lenehan îndată se înghesuia care când să le îndestuleze păhărele cu vinuri piştitoare din ierburi aşa îneât deloc voia inimii să nu lipsască. Deci tânărul Madden le desluşi la toţi potrivirea împregiustării spunând că muierea s-o pristăvi cătră Domnul şi că precum pentru evlavie şi după sfaturile peregrinilor şi călugărilor şi de o giuruinţă care o făcuse la Sfântul Ultan ot Arbraccan cinstitul de băr-batu-su nu vroise să lase moartea ei care lucru auzind cu toţii minunat să înăcăjiră. La care tânărul Stephen aceste vorbe avu după cum urmează, Murmurarea, nobili siri, lucrul adesea întâmpinându-se prin oameni de obşte. Şi acuma pruncul cât şi părintea lui laudă aduc Ziditorului, care din întunecimea dintâiului cerc ce hăul-n-grădeşte, ceastălaltă din focul de curăţire. Dară, mila lui Dumnezeu, ce facum cu sufletele noastre cu putinţă întru Domnul care noi noapte de noapte în a le face fără de putinţă stăruim, lucru care ieste păcat împotriva Duhului Sfânt, Făcătorul şi Dătătorul de Viaţă? Că, boierilor, pofta noastră curândă este. Noi suntem singure mijloace de lesnire pentru jigăniuţele din sinea noastră şi firea alte scoposuri are decât pe noi doar. Şi spuse atunci mai tânărul Dixon către Costello Pumn Tare dacă ştie el ce scoposuri sunt acelea. Decât că băuse prea tare şi cuvântul pe care dinlăuntru s-a mai priceput a-l scornire a fost că mereu ar stătea gata cu tot dinadinsul să necinstească orce muiere, cum ar fi ea, soaţă, vărgură sau ţiitoare dacă aşa i se făcea să lepede de la sine umoarea împreunării trupeşti. Şi la acestea Crotthers de la Alba Longa s-a apucat să ţipe epifonema din alcătuirea tânărului Malachi de lauda dobitocului inorog numit carele la mia de ani o dată desfătarea în cornul lui şi-o cată iar celălalt împuns din toate părţile de zburdălniciile lor cu care de dânsul băteau jocul pe toţi cu fierbinţeală i-a rugat să stea chezăşie că cu ajutorul lui Sunt Foutinus şi sculelor lui avea să se arate destoinic în orce lucru ce stă în putinţa omului. La asta au râs toţi cu strâmbături mari decât tânărul Stephen şi-şirele Leopold care nu se îndemna să râdă prea netainic de la o melanholie ipohondriacă care nu se lăsa să o -răşchireze cât şi de milosârdie pentru ea de-şi slobozea pruncul oareşicare ar fi fost ea şi oareşiunde. Şi a zis apoi tânărul Stephen cu neplecare despre maica Biserica şi cum voa ea să-l lepede de la ea, şi despre pravila canoanelor, despre Lilitha, mijlocitoarea slobozirii pruncilor nainte de vreme, cum şi de îngrecarea prin vântul cu seminţele luminii au prin bărbăţia şoarecilor zburătorii gură la gură au, cum Verghiliu au zis, prin izdărirea soarelui-apune au prin miroasele floarei de lună au încă dacă s-a împreunat cu o femeie care de curând cu bărbatu-su s-a împerechiat, effectu secuto, au tâmplătoriu din scăldătoare după doxa lui Aver-roes sau Moisi Maimonidul. Mai zicea cum la capul lunii a doua duhul omenesc vine de se picură şi cum maica noastră cea sfântă împătureşte vecinie în cuprinderea ei sufletele întru mai marea laudă a numelui lui Dumnezeu vreme ce maica pământenească care doar alcătuire muie-rască să sloboade născuţii dobitoceşte ieste se cade să piară după canoane cum bine a zis cel care ţine peceţile pescuitorului, însuşi fericitul Petre pe care piatră s-a întemeiat sfânta biserică în veacurile toate. L-au întrebat atuncea toţi învăţăceii pe şirele Leopold dacă la peristase ca acestea până într-atâta cu primjdiia muierii ar ispiti ca să pună în cumpănă viaţa protiva vieţii. Cu coaptă zicere ar fi vrut el să răspunză şi cuvenită tuturora, cât proprindu-şi falca în palmă, a zis meşteşugeşte, după obiceiul său, că şi cum lui i se dăzvelise, care dintotdeauna iubise arta doftoricească cum se poate un neştiutoriu să o facă, şi potrivind aceasta şi cu experienţa unui peristasis care atât de rar vădeşte bine este că Maica Biserică cu aceeaşi mână strânge paraua şi de la naştere şi de la moarte; şi în acest chip răspunzând scăpă de iscodelilor lor. Adevărat este aceasta, pe Dumnezeu, a zis Dixon, şi dacă nu mă nedumiresc eu tare, aici e cuvânt greu atârnând ca şi îngrecat. Ce auzind tânărul Stephen minunat de învoioşat de arătă şi se puse chezaş la toţi că adevărat cine de la sărac fură Domnului cu dobândă îi dă că era bărbat cu duhul sălbăticit când aburul băuturii i să învăluia la cap şi că acuma aburii aceştia era încuibaţi foarte tare în sinea lui stăruitor se arăta.
Iarăşi şirele Leopold stătea în posomorala multă cu toate vorbele sale ca unul ce încă se miluia tare de străgătele de spaimă ale muierilor gureşe în obidă şi pentru că îşi întorcea privirea minţii îndărăt la buna sa doamnă Marion care îi dăduse singur un prunc de parte bărbătească ce în a unsprăzecea zi a vieţii murise şi nici un om de meşteşug doftoricesc nu se învrednicise să îl lecuiască atât de noptatic este sorocul. Şi cum ea rămăsese la mare jale şi cu suspinuri mari de la inimă pentru acea întâmplare rea şi cum pentru îngropăciunea pruncului îl învălise în cămăşuţă de lână de noatin (că era atunci către miezul mort al iernii) iar acum şirele Leopold căruia nu îi mai era os din osul trupului său să îi fie moşnean privind către feciorul pria-tenului său se şi închidea în tristeţă pentru fericirea de dinainte risipită şi atâta cât silă îi era că n-are şi el făt să-i fie stâlp împodobit la nevoile lui să şi le sprijinească (că cu toţii îl ziceau om de bine) cât se întrista tot la fel pentru tânărul Stephen că hâlădua cu oameni de izbelişte şi îşi sufla vântului talanţii cu vrute.
Atunci pe acea vreme tânărul Stephen turna în toate paharele de stăteau deşerte că prea puţin ar mai fi rămas dacă cei mai cu măsură nu şi-ar fi umbrit gura pocalelor de la cela ce cu râvnă le cerca şi, cu rugăciuni multe pentru gândurile patriarhului Romei, îi aroma să închine lui Vicarului lui Cristos care zicea el tot aşa este vicarul de zbieret frumos. Acuma cată să bem, îndemna el, din cupele acestea şi cu toţii sorbiţi din miedul acest carele adevăr zic nu este trup din trupul meu ce duhului meu îi este întruparea. Şi lăsaţi frângerea pâinii celora care singură cu pâinea trăiesc. Nici nu vă fie teamă că ceva să vă lipsească că aceasta mai mult are să vă mângâie cât are să vă fie în răspăr cealălaltă. Uitaţi-vă numai aicea. Şi le arătă dinari lucitori din ai tributului şi banchele de ale argintarilor preţ de doao lire nouăsprăzăce şilingi pe care îi avea, zicea, pentru un cântic ce îl alcătuise. Se mirau toţi să vadă bogăţiile aici spuse într-atâta secetă de bani cită fusese acoloşa înainte. Vorbele lui au fost acestea după cum se urmează mai încolo: Toţi cum că să ştie, a zis, rumurile timpului zidesc casele veşniciei, ce va să zică asta în 'tălmăcire? Vântul dorinţei usucă măceşul dar după aceea se face că din mărăciniş se ridică trandafirul pe crucea timpului. Băgaţi seamă la ce vă spun eu. în pân-tecele femeii cuvântul s-a făcut trup dar în spiritul alcătuitorului tot trupul ce trece se face cuvântul care nu se va trece niciodată. Asta e postcreaţia. Omnis caro ad te veniet. Nu stăm la îndoială că este puternic numele ei al acelia care a găzduit în pântecele ei trupul Atoaterăscumpărăto-rului, Mântuitorului şi Păstorului nostru, maica noastră cea puternică şi mare şi maica noastră prealăudată; iară Bernardus drept a spus că ea are o omnipotentiam dei-ŢMrae supplicem, adică cum ar veni o atotputernicie de mijlocire pentru că ea este a doua Evă şi ea ne-a mântuit, cum spune şi Augustin, însă cealaltă, străbuna noastră, de care suntem înverigaţi cu anastomose unele după altele de aţele buricului ne-a vândut pe toţi, sămânţa, vipt şi prăsilă, pentru un sâmbure de măr. Dar uite cum se pune înti-ebarea. Sau ea l-a cunoscut, aceasta a doua de care spun, şi nu a fost decât criatura criaturii sale, vergine madre figlia di tuo figlio, sau nu l-a cunoscut şi atunci stă în aceeaşi tăgadă sau ignoranţă împreună cu Petru Pişcător care lăcuieşte în casa pe care Iacob a clădit-o şi cu Iosif Tâmplarul mare patron al morţilor fericite a tuturor nuntirilor nenorocite parce que M. Leo Taxil nous a ăit que qui l'avait mise dans cette fichue position c'etait le sacre pigeon, ventre de Dieu! Entweder transsubstan-ţialitate oder consubstanţialitate dar nicidecum subsub-stanţialitate. îndată toţi au strigat la aceasta că scârbavnică vorbă este, îngrecare fără bucurie, zicea ei, născătoare fără de cazne, trup fără de imăciune, pântece fără de cres-cătură. Datu-le e şi desfrânaţilor să se dedea evlaviei cu credinţă şi curăţie. Cu vrere va să vlăguim vrăjmăşirea, va fi vouă vrednicie.
Aici Costello Pumn Tare băngăni cu pumnul în masă şi dete să cânte un viers de voie bună Staboo Stabello despre o fetică şi cum s-a văzut cu burta la nas de la un mercenar mai fălos din Ţara Nemţească şi astfel îşi începu cântecul: La început două luni trei n-a prea fost în ale ei, Staboo, când numai ce grijitoarea Quigley din prag cu glas mânios îi pofti hşşt ce nu vă ruşinaţi nicicum şi nici nu făcea decât ce se cădea să facă aici când îi învăţa să bage seamă că locul ei acolo era să fie toate cum se cuvine până ce avea să vină doftorul Andrew fiind cu grijă să nu se facă bân-tuială şi zarvă multă care să împuţineze vrednicia veghii ei. Era o matroană bătută de ani şi petrecută în tristeţuri cu priviri potolite şi mers creştinesc, în straie întunecate cum se cuvenea feţei ei de durere şi cu semnele vârstei înscrise, şi nici îndemnul ei nu trecu să nu aibe ascultare că de îndată Costello Pumn Tare a fost de ei toţi certat tare şi l-au dosădit pe ţărănoi cu asprime mireană unii şi cu. primejdiile de îndreptare alţii dară în vremea asta cu toţi ciufuindu-i darear boala în viţicul acesta, la ce blăstămaţii te mână nepriatenul, că pocitanie, că stârpitură eşti, borî-tură, printre paie, zoaie, pezevenghiu, scursură de răsvră-tire, căzătură prin haznale, lepădat nainte de vreme, că să-şi astupe botul de maimuţă lătrătoare, iar bunul şirele Leopold care avea pentru cunoaştere floarea liniştirii, dulcele maghiran, şi el dedea sfatul că prilejul timpului acela prea sfânt era şi cuvenit să fie ţinut prea sfânt. In halele lui Horne liniştea lasă să lăcuiască.
Şi să nu mai fie vorba lungă, nici nu se potoliseră aceste când meşterul Dixon de la Mary în Eccles, rânjin-du-se foarte tare, l-au şi întrebat pe Stephen tânărul pentru ce nu se oţărâse să facă legămintele monahiceşti şi el i-au răspuns că ascultarea-i la vintre, ferirea de preacur-vie-n morminte şi fără de voia sărăcie în toate zilele vieţii sale. învăţăcelul Lenehan la aceasta i-a întors că şi el auzise de isprăvi rele din astea şi încă mai cum, că i se spusese şi lui povestire, acela noroise curăţia de crin a unei fetişcane încrăzătoare care amăgire a celor necopţi la minte însamnă şi cu toţii se îmbulziră cu un acelaşi glas mare înveselindu-se şi închinând pentru ostenelile lui de zămisleală. însă el spuse cu faţă nefăţărită că era tocma pe dos presupusului lor că el era veşnic fecior şi fără ştirbire neştiutor de muiare. La vorbele acestea îmbucurarea se lăţi în ei şi mai mult şi se apucară să îi aducă aminte de cântul ciudos de despuiarea şi deschiderea porţilor fecioriei la soaţe, cum se face de cătră prioţii din insula ce îi zice a Madagascariului, ea să fie în îmbrăcări albe şi şofranii, mirele în albe şi sângerii, cu aroame de nard şi facle aprinse, pe pat de nuntire şi chiricii să cânte în vremea aiasta chirie eleison şi cântarea de laudă Ut novetur sexus omnis corporis mysterium până când i se străbătea acolo fetia. Şi după aceea le-a glăsuit el un prea formos cântecel făcut de gingaşii menăstraşi Meşterul John Fletcher şi Meşterul Fran-cis Beaumont care e tras din Tragedia Fecioarei de ei născocită dinadins pentru împărăchiere de ibovnici ca aceasta: De sârg în pat, de sârg în pat, fiind aceasta repeţirea cân-tării cântate cu însoţire de pe strunele cembaliului, Epitha-lamion negrăit dulce cu îndemnuri peste poate înmuietoare pentru tineri nestruniţi în ale amorului pe care făcliile aromitoare ale rusalcelor i-au minat cătră culcuşurile cu patru picioare ale nunteştilor însoţiri. Bine s-au nimerit aceştia doi, a spus Meşterul Dixon veselit, numai că, ascultaţi aici, tineri jupâni, mai bine ar fi fost ei chemaţi Beau Mult şi Flocosul că, pe legea mea, din astfel de potriveală putere mare ar putea să se prăsească. A zis şi Stephen cel tânăr atunci că şi cât îi arăta lui ţinerea de min te aceia doi singură o frumoasă aveau a lor şi pe aceea o schimbau între ei întru desfătările amoroase că în zilele acelea îşi trăiau cu mult saţ viaţa şi obiceiurile pământului primeau asta. Mai mare, iubire decât aceasta, zicea el, nu poate omul să aibă decât aceia care îşi pune soaţa întinsă pe pat în calea prietenului adevărat. Mergi şi tu acuma şi fă tot aceasta. Aşa tocmai, sau vorbe tot acestea zicând, grăit-a Zarathustra, în vremuri regius profesore de umanităţi fran-ţuzăşti la Universitatea Coada Boului şi nici nu şi-a tras suflarea bărbat vreodată la care seminţia oamenilor să fie mai datorată. Căci adă tu numai străin în turnul casei tale, şi mare minune dacă patul tău nu ţi-o fi aşternut în alte cămări decât cele mai bune. Orate, fratres, pro meme-iipso. Şi cu toţii să zică, Amin. Adu-ţi aminte, Erin, de generaţiile tale şi zilele tale din vechi, cum puţin ţi-ai plecat tu urechea la mine şi la cuvântul meu şi ai adus străin la poarta mea să se dea curviei în văzul meu şi să crească gras şi să dea din picioare ca şi Jeshurum. Pentru aceasta ai păcătuit împotriva luminii şi ai făcut din mine, domnul tău, sclavul slujitorilor tăi. întoarnă-te, întoarnă-te, clan al lui Milly, şi să nu mă dai uitării, o Milesiano. Pentru ce ai făcut această stricăciune în văzul ochilor mei că l-ai luat înaintea mea pe neguţătorul de curăţanie şi te ai lepădat de mine în faţa romanului şi a indianelui cu vorbirea de întunecime cu care fiicele tale au împărtăşit aşternutul? Priveşte acum în faţa ochilor tăi, o poporule meu, peste ţara făgăduinţei, încă de pe Horeb şi de pe Nebo şi de pe Pisgah şi de pe Coarnele Hattenului peste ţara unde curge lapte şi miere. Dară tu m-ai alăptat cu lapte amăriu; luna mea şi soarele meu mi le-ai stins în veac de veac. Şi singur m-ai lăsat în veacul veacului pe cărările de întunecime ale amărăciunii mele; şi cu sărut de cenuşă ai sărutat tu gura mea. Astă întenebrare a înlăuntrului, a purces el să suie, nu a fost luminată de înţălăpciunea setpuagintei nici pomenită că Orientele care de din înalturi a spart porţile iadului a fost străbătoriu unei întunecimi care erau de dinainte aşezate. Obicinuinţa împuţinează întunecatele pătimiri (cum Tullius zice de dragii lui stoi-cieni) nici Hamlet tatăl aceluia n-a arătat prinţului fiu-su buboi de arderea focului. Dulceaţa în nămiaza vieţii este plagă a Eghipetului care în nopţile de dinaintea născătoarei şi de dincolo de muritorie îşi au foarte cuvenit ubi şi quomodo. Şi tot precum sfârşiturile şi ultimariile ale tuturora lucrurilor se acordă oarecumva în mijlocuri şi măsură cu începuturile şi sorginţiile încât e tot aceeaşi concordanţă pe multe căi care vine de face creşterea de la naştere încă mai săvârşind prin acel metamorfozion spre îndărăpt scăzământul şi ştergerea cătră fine care plăcută este pentru fire tot la fel se întâmplă cu fiinţarea noastră de sub soare. Surorile cele bătrâne ne trag în viaţă; ne jăluim, ne sporim, ne zburdălnicim, ne agăţăm, ne îmbră-ţăm, ne despărţăm, ne împuţănăm,- ne repaosăm; asupra noastră când sta-vom morţi apleca-se-vor ele. Dintâi izbăvit din apele îmbătrânitului Nilus, prin trestii plecate, în culcuş de nuiale împletite; la urmă scorbura vrunui munte, sepulcrum în întunecime astupat printre strigările laolaltă ale pardosului de munte şi ale pajerei care frânge oasele. Şi cum niciunul nu-ştie ubicitatea tumulului nici prin ce treptate rânduiri într-acolo fi-va vârât nici de spre Tophet sau cetatea Edenului, asemenea este totul ascuns când am vrea înapoi după spate să vedem din ce ţinuturi ale îndepărtării ceul cânelui nostru şi-a tras de undele.
Aicia Costello Pumn Tare a zbierat cu tot glasul mai ales o Etienne chanson şi cu larmă i-a îndemnat să ia seama, că înţelepciunea şi-a clădit casă cu boltire naltă împărătească de veche instituire, chiară paiaţă de sticlă al Ziditoriului unde toate sunt aşezate după lege fromoasă iară răsplată cui a o înţelege se încumetează.
Priviţi casa clădită de Iacob din stirpea dedalicească, Vedeţi boabele strânse în sacii ce stau să plesnească, In ogrădia unuia altuia rătunjită, împărătească.
Şi iată s-a arătat trosnet înnegurat şi fum, înfricoşat, slobozindu-se cu mare lătrat. Dinspre stingă strâmb Thor tună încruntat; cu miniere aprigă azvârle baltagul. Venit-a furtuna care îi spăimânta inima. Şi meşterul Lynch l-a cam poftit să ia aminte cum cârteşte şi să făleşte că doară zeul se burzuluieşte de vorba lui demonească şi păgânească, iară cela care până atunci se îndărătnicise să fie atât de grozav, galbin se făcu acum la chip şi toţi îl vedea cum se chircea şi se împuţina că făloşenia lui atâta de sus înălţată acum stătea pleoştită şi inima ii dârdâia în cuşca pieptului cum îl cerca zavistia furtunii. Şi care au rânjit aşa văzându-l care s-au râs cit ce Costello Pumn Tare s-a înverşunat iară în beutura lui care şi meşterul Lenehan s-a juruit să facă întocmai şi împărăchia fapta cu spusa fără să îi dea careva ghes la asta. Doar că fălosul cel falnic a ţipat atuncia că să fie şi Nichipercea în pocalul lui tot aceea şi el nu va să se lase ajuns pe de la spate. însă erau doar vorbe să făţărească înfricoşarea de se pitea şi chitea în că-şile lui Home. Bău atunci din mare sorbire să-şi facă inimă oareşicât că huruia tunetul dindelung peste cerurile toate că şi meşterul Madden, priceput să fie cu frica de Dumnezeu când voia, i-a dat ghiont în coaste la tunetul cela ca de Judeţul cel Mare şi meşterul Bloom, alăturea de fălosul îi făcea vorbe de potolire să-i aţipească frica lui mare, dându-i de veste că nu era nimic alt lucru decât zgomot mincinos ce auzea el, scurgerea apelor din norul de tunet, uită-te ca să vezi, că se şi săvârşise, tot în fire cum se cad fenominurile.
Dar oare a fost înfricarea tinerelului Umflă-n-Pene îngenuncheată vorbele Liniştitoriului? Nu, că purta el la îingurea spinos de tăinicie Amărăciune numit care nu din vorbe se potea risipi. Să nu fi fost el atuncia nici liniştit ca şi unul acela nici nu frica de Dumnezeu ca şi celalt? Nu era nici cum astfel cât de mult ar fi vrut el oricum. Dară nu i-ar fi fost în potere caznă iarăşi să găsească ca şi în tinereţe clondirul Cuvioşenie cu care pe atunci se întrema? Cu adevărat nu că nu era Harul care să îi găsească acel clondir. Auzea el aşadară plesnetul cela glasul dumnezeiţii Născătoare sau, ce Liniştitoriul spusese o minciună de Fenomăn? Auzea? Vezi bine, că nu potea să n-audă decât doară că astupatu-şi fi-ar ţeava înţălăgere (lucru ce nu făcuse). Că prin tava ceea cunoştea el că iaste în ţara Feno-mănului unde şi trebuia fără amăgire într-o zi bună să şi
— Ulâse, voi. II moară că era şi el ca şi cu toţii doar chip trecătoriu. Şi n-avea el să să învoiască să moară ca şi toţii., şi să să treacă? In nici un chip nu vroia şi dădea să facă multe jocuri aşa cum fac bărbaţii cu soaţele lor ce le-a poruncit Fenomăn să facă care se scrie la cartea Lege. Atunci nu avea el ştiinţă nimic de ţara ailaltă care să chiamă Să-crezi-în-mine care ias-a ţara făgăduinţii că stă sub regele Desfătătorul care să fie în veac unde nu este nici moarte nici născătorie nici însoţire nici făptuire de mumă la care toţi au să intre atâta de mulţi cât crez în ea? Da, Evlaviosul povestise de ţara aceia şi Curatul îl mânase pe drumul bun însă cauza era că pe cale să însoţisă cu o curtizană anume plăcută ochiului la vedere pă numele ei, zicea ea, i se zicea Ce-ai-în-mână-nu-i-minciună şi l-au aromit în gre-şală de la calea direaptă cu linguşălile ei ce i le spunea ca, Ho, chipăşule, ia trage-te într-o parte încoace şi am să-ţi arăt mândră privălişte, şi atâta l-a îmbiat cu vorbă mieroasă că l-a tras în peştera ei care se; zice Doi-într-un-tufiş sau, cum o chiamă unii mai învăţaţi, Concupiscinţă Trupească.
Dostları ilə paylaş: |