James Joyce ulise

— Şi noi sântcm cu ochii pe Europa, zice cetăţeanul. Noi duceam comerţ cu Spania j?i cu francezii şi eu flamanzii înainte ca javrele astea *să fi fost fătate, şi berea spaniolă la Galway şi luntrile de culoarea vinului străbâ-tând calea apelor întunecate ca vinul la culoare.

— Şi-o să mai ducem, zice Joe.

— Şi cu ajutorul sfintei Maici a Domnului o să mai ducem, zice cetăţeanul pocnindu-se cu palma peste coapse. Porturile noastre care sunt acuma pustii au să fie iarăşi pline, Queenstown, Kinsale, Galway, Golful Blacksod, Ventry în regatul Kerry, Killybegs, cel de al treilea port mai mare din lumea largă cu o flotă de catarge ai clanului Lynch din Galway şi ale clanului Cavan O'Reilly şi a clanului O' Kennedy din Dublin ds pe vremea când corniţele Desmond semna tratate cu împăratul Carol al cincilea în persoană. Şi o să mai ducem iarăşi, zice când primul vas de răzoi irlandez are să fie văzut spărgând valurile cu propriul său steag la prora, nu cu harfele lui Henry Tudor, nu, cu steagul cel mai vechi care a plutit vreodată pe mări, steagul provinciei Desmond şi Thomond, trei coroane pe câmp azuriu, cei trei feciori ai lui Milesius.

Şi trase ultima duşcă din halbă, Moya. Asta-i numai scuipat în vânt, lăudăroşenie de pisică de tăbăcărie. Vacile din Connacht au coarnele lungi. Să se ducă să spună asta dacă are curaj când s-or strânge oamenii la Shanagolden unde ăsta nici nu îndrăzneşte să-şi arate vârful nasului cu teroriştii noştri vajnici în straie femeieşti care abia-l aşteaptă să-i facă pielea ciur că se dă la proprietăţile expropriaţilor.

— Bravo, bravo cum ştii s-o întorci, zice John Wyse. Ce iei?

— Întăritoare pentru voluntarii de cavalerie3J4, zice Lenehan, să sărbătorim ocazia.

— Unul mic, Terry, zice John Wyse, şi o mâinile sus. Terry! Ce, ai adormit?

— Da. domnu' zice Terry. Un whisky mic şi-o sticlă de bere Allsop. Imediat, domnul meu.

Stă şi cască gura la zdreanţă aia de ziar cu Alf, se holbează amândoi la pozele alea cu femei în loc să aibă grija de publicul consumator. O poză cu un meci de trântă. cum se muncesc să-şi spargă căpăţânele zvârlindu-se unu-ntr-altul cu capu-n jos ca taurul în barieră. Şi alta – Bestie Neagră Arsă De Vie în Omaha, Georgia. O droaie de poliţişti din ăia voluntari cu pălării cu borul larg tră-gând cu pistoalele într-un tuciuriu spânzurat de copac şi cu limba afară şi cu rugu-aprins sub el. Păi ar mai trebui să-l înece-n mare după asta şi să-l mai şi puie pe scaunul electric şi să-l mai şi răstignească să fie siguri că şi-au făcut treaba cum trebuie.

— Dar ce ne facem cu marina lor de război, zice Ned, care le ţine duşmanul ia distanţă de coastele lor?

— Iţi spun eu ce facem, zice cetăţeanul. Păi ăla-i iadu' pe pământ, aia e. Citeşte dezvăluirile din ziare despre cum îi bat cu biciul pe navele scoală de la Portsmouth. Scrie unu' care semnează. Un dezgustat.

Şi-neepe să ne spună despre pedeapsa corporală şi despre echipaleje cu mateloţi şi ofiţeri şi contraamirali cu tot pozaţi acolo cu tricoamele pe cap şi pastorul cu Biblia lui protestantă venit să asiste la pedeapsă şi despre un tinerel pe care-l aduc pe sus, şi ăla zbierând cit îl ţine gura după maică-sa, şi cum îl leagă de ţeava tunului.

— Ciosvârta şi duzina, zice cetăţeanul, aşa-i spunea pungaşul ăla bătrân de sir John Beresford, dă-n engleza modernă de acuma îi zice bătaia cu bastonul.

Şi zice John Wyse:

— E-un obicei care-i face mai multă onoare să fie dat uitării decât respectat. 3J5

Şi pe urmă ne povesteşte şi el cum vine timonierul cu un baston lung şi se-apucă şi jupoaie pielea de pe spinarea nenorocitului ăla până-ţi sparge urechile cu -zbieretele lui.

— Asta-i marina de război încununată de glorie a Marii Britanii, zice cetăţeanul, care stăpâneşte pe tot pâ-mântul. Ţipi care n-au să fie sclavi niciodată, şi care au în ţara lor singurul parlament ereditar de pe faţa pămân-tului lui Dumnezeu şi tot pământul lor pe mâna unei duzini de porci care nu se gândesc decât la vânătoare şi de pompoşi găunoşi care numai gura e de ei. Asta-i imperiul lor cu care se laudă, imperiu de sclavi pe care-i snopesc în bătaie.

— Asupra căruia soarele nu răsare niciodată, zice Joe.316

— Şi tragedia e, zice cetăţeanul că ei chiar cred asta. Nenorociţii ăştia de yahui 317 chiar cred în asta.

Cred în 3i8 varga, pedepsitoarea atotputernică, creatorul iadului pe pământ şi în Jacky Catran, fiul de târfă, care-a fost zămislit dintr-o lăudăroşenie blasfematorie, născut din marina militară, care a suferit sub ciosvârte şi bastonade, a fost sacrificat, jupuit şi uns, a zbierat ca un blestemat al iadului, şi a treia zi s-a înălţat iarăşi din pat, mânat în port, şi a stat pe raza fundului său până la noi ordine de unde va veni să mai trudească până iese untul din el ca să-şi ţină zilele şi să primească plată.

— Dar, zice Bloom, nu e disciplina peste tot la fel? Adică n-ar fi tot aşa şi aici, dacă e să punem forţa contra forţei?

N-am spus eu? Pe cât e de adevărat că-mi beau berea asta, ăsta până la ultima lui suflare tot are să se străduiască să te convingă că să mori e tot una cu să trăieşti.

— Punem noi forţa contra forţei, zice cetăţeanul. Avem noi Irlanda noastră cea mare dincolo de marea cea mare. 319 Au fost scoşi din casa şi din căminul lor în anul negru 47. Colibele şi cocioabele lor de pământ şi de tină din şanţul drumului le-au fost dărâmate cu plugul şi ăia de la Times şedeau şi-şi frecau mâinile de plăcere şi le spuneau englezilor ăstora cu ficatul putred că în curând au să fie în toată Irlanda la fel de puţini irlandezi cât mai sunt Piei Roşii în America. Până şi marele turc ne-a trimis piaştri lui. Doar că saxonul a-ncercat să-nfometeze naţiunea în ţară la noi şi pământul încărcat tot de recolte pe care hienele britanice le cumpărau să le vândă la Rio de Janeiro. Da, i-au mânat pe ţărani în hoarde de pe pământurile lor. Douăzeci de mii au murit în vapoarele alea cosciuge. Dar cei care au ajuns în ţara celor liberi îşi mai aduc aminte de patria lor rămasă în sclavie. Şi vor veni îndărăt cu duh de răzbunare, că ei nu sunt laşi, ei, feciorii din Gra-nuaile, ai Kathleenei ni Houlihan. 32°

— Perfect de adevărat, zice Bloom. Dar ce vroiam eu să spun e că…

— Aşteptăm de multă vreme ziua aceea, cetăţene, zice Ned. încă de pe când sărmana bătrână ne spunea că francezii sunt pe mare şi-au debarcat la Killala. 32i

— Da, zice John Wyse. Noi ne-am bătut pentru regele Stuart care ne-a renegat împotriva wiliamiţilor şi ne-au trădat. Aduceţi-vă aminte de Limerick şi de piatra tratatului care-a fost călcat în picioare. Noi ne-am dat sângele nostru pentru Franţa şi Spania, pentru gâştele sălbatice. Fontenoy, mda? Şi Sarsfield şi O'Donnell, duce de Tetuan în Spania şi Ulysses Brown din Camus care a fost feld-mareşalul Măriei Tereza. Şi noi ce-am primit în schimb pentru toate astea?

— Franţuzii! zice cetăţeanul. Ăştia-s profesori de ţopăit după muzică. Ştii care-i adevărul? Ăştia n-au valorat niciodată nici cât negrul de sub unghia unui irlandez. Nu se dau acuma de ceasul morţii să facă o Entente cordiale după muzica vândutului ăla de T. P. cu perfidul Albion? Păi ăştia sunt ăia care-au dat totdeauna foc Europei, nu?

— Conspuez Ies Frangais, zice Lenehan absorbindu-şi berea.

— Şi cât despre prusaci şi hanovrieni, zice Joe, ne-ajung toţi bastarzii ăştia mâncători de cârnaţi pe tron de la George electorul încoace până la ţingăul ăla de neamţ şi cu băbătia cu gaze la stomac care tocmai a murit acuma de curând?

Doamne, ce mi-a mai venit să râd când a început cu baba cu ochelari de cal şi care se îmbăta până nu mai ştia

— De! zice J. J. Acuma-l avem pe Edward omul păcii.

— Asta să i-o spui lui mutu' zice cetăţeanul. E mult mai mult vax decât pax în necăjitul ăsta. Edward Guelph-Wettin!

— Şi ce mai ziceţi, zice Joe, despre băieţii noştri cu frica de Dumnezeu, popii şi episcopii Irlandei care-i aranjează camera la Maynooth în culorile cailor de curse ale majestăţii sale satanice şi-i proptesc şi pozele tuturor cailor pe care i-au călărit jockeyi lui. Până şi lord de Dublin, nu mai puţin.

— Mai bine i-ar fi proptit toate femeile pe care le-a călărit el, zice micuţul Alf. 323

Şi zice J. J.:

— Considerente ţinând de spaţiul limitat aflat la dispoziţie au influenţat decizia măriţilor lorzi.

— Mai încerci una, cetăţene? zice Joe.

— Da, domnul meu, zice celălalt, mai încerc.

— Şi tu? zice Joe/

— Rămânându-ţi recunoscător, Joe, zic. Fie ca umbra să nu ţi se scurteze niciodată.

— Repetăm, zice Joe.

Bloom în vremea asta îi dădea înainte cu John Wyse excitat de tot şi cu mutra aia a lui de raţă tăvălită prin noroi şi rostogolihdu-şi ochii de prună în cap.

— Persecuţiile, zice, toată istoria lumii e plină de ele. Perpetuarea urii naţionale între naţiuni.

— Dar dumneata ştii ce înseamnă o naţiune? zice John Wyse.

— Da, zice Bloom.

— Ce înseamnă? zice John Wyse.

— O naţiune? zice Bloom. O naţiune este un acelaşi popor care trăieşte într-un acelaşi loc.

— Pe Dumnezeul meu, păi atunci, zice Ned râzând, dacă aşa stau lucrurile şi eu sunt o naţiune că şi eu stau Sn acelaşi loc în ultimii cinci ani ăştia.

Şi fireşte toată lumea a început să râdă de Bloom şi > zice el atunci ca să iasă din încurcătură.

— Sau, mă rog, care trăieşte în locuri diferite.

— Atunci ăsta-i cazul meu, zice Joe.

— Care-i naţiunea dumitale, dacă-mi dai voie să te-ntreb? zice cetăţeanul.

— Irlanda, zice Bloom. Eu aici m-am născut. In Irlanda.

Cetăţeanul n-a spus nimic decât că şi-a hârâit scuipatul din gâtlej şi, hopa, a scuipat din el aşa ca o stridie roşie direct în colţ.

— Merg şi eu cu voi la rând la-ngrămădeală, Joe, zice, scoţându-şi batista să se şteargă la gură.

— Uite-aici, cetăţene, zice Joe. Ia-o-n mâna dreaptă şi zi după mine cuvintele care urmează.

Mult324 îndrăgitul şi bogat brodatul străvechiul voal irlandez de giulgiu atribuit lui Solomon de Droma şi Manus Tomaltach og MacDonogh, autorii Cărţii din Baî-lymote, a fost apoi cu grijă scos la iveală şi a stârnit exclamaţii prelungi de admiraţie. Nu mai e nevoie să în-târziem asupra frumuseţii legendare a broderiilor de la colţuri, floare a artei, unde pot fi distinct desluşiţi cei patru evanghelişti pe rând prezentând fiecăruia din cei patru magiştri simbolul său evanghelic – un sceptru din stejar de mlaştină, o puma nord-americană (un cu mult mai nobil rege al fiarelor decât soiul britanic, fie spus în treacăt), o viţică de Kerry şi un vultur auriu din Carran-tuohill. Scenele zugrăvite pe câmpul emunctoriu înfăţişând străvechile noastre forturi şi cetăţi circulare şi dolmene şi curţi de soare ale castelelor şi aşezăminte de învăţătură şi pietre de blestem sunt tot atât de frumoase şi în pigmenţi tot atât de delicaţi ca atunci când cei care au in-luminat manuscriptul din Sligo şi-au dat frâu liber fanteziei lor artistice de demult în timpul barmeeizilor. Glen-dalough, frumoasele lacuri din Killarney, ruinele din Clon-macnois, abaţia Cong, Glen Inagh şi Cei Doisprezece Brazi, Ochiul Irlandei, Colinele Verzi din Tallaght, Croagh Patrick, fabrica de bere a d-lor Arthur Guinness, fiul şi compania (S. A.), malurile lui Lough Neagh, valea Ovoca, turnul Isoldei, obeliscul Mapas, spitalul sir Patrick Dun, capul Clear, glenul Aherlow, castelul lui Lynch, Scotch House, atelierele Rathdown Union din Loughlinstown, temniţa Tullamore, cascadele Castleconnel, Kilballmacshona-kill, crucea de la Monasterboice, Hotelul Juraţilor, Purgatoriul Sf. Patrick, Pârăul Domonilor, refectoriul colegiului Maynooth, groapa lui Curley, cele trei locuri natale ale primului duce de Wellington, stânca Cashel, mlaştina Allen, depozitele de pe strada Henry, peştera lui Fingal – toate aceste scene emoţionante ne sunt mai mult înfrumuseţate de apele suferinţelor care au trecut peste ele şi de somptuoasele incrustaţii ale timpului.

— Ia-mpinge-ncoace băutura, zic. Care-i a cui?

— Asta-i mea, zice Joe, cum zicea diavolul către poliţistul mort.

— Şi eu aparţin unei rase, zice Bloom, care-i urâtă şi persecutată. Chiar şi acuma. Chiar şi în momentul acesta. Chiar în clipa asta.

Ce mai, aproape că-şi ardea degetele cu mucul ăla de ţigară. 3~5

— Jefuită, zice. înşelată. Insultată. Persecutată. Luân-du-ni-se ce ne aparţinea nouă de drept. Chiar în clipa aceasta, zice ridicându-şi pumnul în sus, vânduţi la licitaţie în Maroc asemenea sclavilor sau vitelor.

— Vorbeşti despre noul Ierusalim? zice cetăţeanul.

— Vorbesc despre nedreptate, zice Bloom.

— Foarte bine, zice John Wyse. Atunci ridicaţi-vă şi luptaţi împotriva ei, cu putere, ca nişte bărbaţi.

Drept ca o poză de pus pe perete. Tocmai bun ca ţintă pentru un glonte dum-dum. Marele faţă de slănină care se pune în faţa pistolului. Mai de grabă l-aş vedea sub chip de coadă de mătură dacă şi-ar mai pune-un şorţ de fata-n casă. Şi pe urmă numai ce-l vezi că se moaie tot ca o cârpă.

— Dar n-are nici un rost, zice. Forţă, ură, istoria, toate chestiile astea. Asta nu-i viaţă pentru oameni. Insulta, ura asta. Şi toată lumea ştie că viaţa, viaţa adevărată e exact contrariul.

— Adică ce? zice Aif.

— Iubirea, zice Bloom. Vreau să spun, contrariul urii. Trebuie să mă duc acuma, zice către John Wyse. Numai până la colţ, la tribunal, să văd dacă nu-i Martin acolo. Dacă trece pe aici, spune-i te rog că mă-ntorc imediat. O clipă numai.

Cine te ţine? Şi pe loc o ia din loc ca un fulger uns cu grăsime.

— Asta-i noul apostol pentru neamul gentilic, zice cetăţeanul. Iubirea peste tot pământul.

— Mda, zice John Wyse. Nu-i exact asta ce ni se tot spune? Iubeşte-l pe aproapele tău.

— Asta? zice cetăţeanul. Pungăşeşte-l pe aproapele tău, cerşeşte de la aproapele tău, asta-i deviza, lui. Iubire, Moya!326 Chiar că mi-l închipui în Romeo şi Julieta.

Iubirea iubeşte să iubească iubirea. Infirmiera îl iubeşte pe noul farmacist. Poliţistul 14 A o iubeşte pe Mary Kelly. Gerty MacDowell îl iubeşte pe băiatul cu bicicleta. M. B. iubeşte un domn bine. Li Ci Han o iubeşte pe iubeaţă Cia Pu Ciou. Jumbo elefantul o iubeşte pe Alice elefăn-ţica. Bătrânul domn Verschoyle, cu trompa lui acustică, o iubeşte pe bătrânica doamnă Verschoyle cu un ochi la făină şi cu altul la slănină. Bărbatul cu impermebilul cafeniu o iubeşte pe o doamnă care a murit. Majestatea sa regele o iubeşte pe majestatea sa regina. Doamna Nor-man W. Tupper îl iubeşte pe poliţistul Taylor. Tu iubeşti o anumită persoană. Şi această persoană iubeşte o altă persoană pentru că toată lumea iubeşte pe toată lumea, dar Dumnezeu iubeşte pe toată lumea.

— De, Joe, zic eu, în sănătatea ta şi pace şi bucurie. Mari succese, cetăţene.

— Ura, ura, zice Joe.

— Binecuvântarea Domnului şi a Fecioarei Măria şi a sfântului Patrick pe voi toţi, zice cetăţeanul.

Şi sus cu halba să-şi ude fluierătorul.

— Ii ştiu eu pe ipocriţii ăştia, zice, care-i trag cu pro-păvăduiala şi-n vremea asta-ţi fură tot din buzunare. Ca şi mironosiţa aia de Cromwell cu coastele lui de fier a27, care-a trecut prin sabie femeile şi copiii din Drogheda, cu Biblia într-o mână şi cu Dumnezeu este iubire scris pe gurile tunurilor. Biblia! Aţi citit în United Irishman as-tâzi despre căpetenia asta a zuluşilor care face o vizită în Anglia?

— Ce mai e şi asta? zice Joe.

Aşa că cetăţeanul scoate unul din ziarele cu care umblă el şi începe să citească de acolo:

— O delegaţie a principalilor magnaţi de bumbac din Manchester i-a fost prezentată ieri în audienţă Majestăţii sale Alaki din Abeakuta de către Marele Băţ de serviciu, lordul Calcăpeouă, spre a-i prezenta majestăţii sale mulţumirile din inimă ale comercianţilor britanici pentru înlesnirile ce le-au fost acordate în ţara sa. Delegaţiei i-a fost oferit un dejun la încheierea căruia întunecatul potentat, într-o oraţiune fericit adusă din condei, tradusă fluent de capelanul britanic, reverendul Ananias Doamneajută Osros, a transmis mulţumirile sale călduroase Lui Massa Calcăpeouă şi a subliniat relaţiile cordiale existente între Abeakuta şi imperiul britanic, arătând că păstrează ca pe unul din bunurile sale cele mai scumpe o Biblie ilustrată, volumul cuprinzând cuvântul Domnului şi secretul măreţiei Angliei, ce i-a fost graţios dăruit de către Marea Femeie Şef Albă, Marea Squaw Victoria, cu o dedicaţie personală scrisă de mâna augustă a regalei donatoare. Alaki a ridicat apoi un toast sub semnul Black and White, sorbind o cupă de iubire cu rachiu de cea mai bună calitate din craniul predecesorului său nemijlocit din dinastia Kakaciakaciak, supranumit Patruzeci de Negi, după care a vizitat principala uzină din Oraşul Bumbacului, şi şi-a depus amprenta degetului gros în cartea de onoare a vizitatorilor executând pe urmă un vechi dans de război abeakutic, în cursul căruia a înghiţit mai multe cuţite şi furculiţe, în aplauzele hila-riante scandate de palmele unor tinere fecioare.

— Văduva asta, zice Ned, cu asta mie nu mi-e frică. Mă-ntreb dacă el i-a dat bibliei ăleia aceeaşi folosinţă pe care i-aş fi dat-o eu.

— Aceeaşi, ba chiar şi mai mult în sensul acesta, zice Lenehan. Şi după aceea în acea ţară mănoasă mangoul cu frunzele late a înflorit nemaipomenit.

— Asta-i o ştire de-a lui Griffith? zice John Wyse.

— Nu, zice cetăţeanul. Nu-i semnată Shanganagh. E doar o iniţială P.

— Şi chiar o iniţială foarte potrivită, zice Joe.

— Aşa merg lucrurile, zice cetăţeanul. Comerţul merge după steag.

— De, zice J. J., dacă-s chiar mai răi decât belgienii ăia din statul liber al Congo-ului, atunci lucrurile stau prost. Aţi citit chestia aia cu individul ăla cum îl cheamă?

— Casement, zice cetăţeanul. E-un irlandez.328

— Da, ăsta, zice J. J. Le violează pe femei şi pe fete şi-i biciuie pe indigeni peste burtă să stoarcă din ei cât mai mult cauciuc din ăla roşu'.

— Ştiu eu unde s-a dus, zice Lenehan pocnind din degete.

— Cine? zic eu.

— Bloom, zice el, chestia cu tribunalul e-un bluf. A mizat pe Zvârluga şi s-a dus să-şi încaseze paraua.

— Prăpăditul ăsta care nici nu ştie pe ce lume trăieşte? zice cetăţeanul, care nici în vis n-a pariat niciodată la curse.

— Acolo s-a dus, zice Lenehan. L-am întâlnit pe Lyons Cocoşul tocmai când se ducea să parieze pe mârţoaga aia şi l-am convins eu să nu facă aşa ceva şi mi-a spus că Bloora îi vânduse pontul. Pariez pe ce vreţi c-a mers cu o sută de şilingi la cinci. E singurul tip din Dublin care-a mers pe calul ăsta. Un cal suspect la culme.

— El însuşi e o mârţoaga suspectă la culme, zice Joe.

— Ascultă, Joe, zic eu. Ia arată-mi intrarea spre ieşire.

— Uitaţi aici, zice Terry.

Adio Irlanda, eu mă duc la Gort. Şi m-arn dus în fundul curţii să-mi storc pompa şi la dracu' (o sută de şilingi contra cinci) pe când îmi dădeam drumul (Zvârluga la cota douăzeci la), dădeam drumul la încărcătură la dracu', -mi ziceam în sinea mea, ştiam eu că de abia aştepta (două halbe de la Joe şi una la Slattery) de abia aştepta s-o ia din loc (o sută de şilingi asta înseamnă cinci lire) şi când erau la (cal suspect pe dracu'), îmi spunea Pipilică Burke că cică joc de cărţi şi că i-ar fi bolnav copilul (ia te uită parc-am avut cinci litri) şi nevastă-sa aia cu fesele fleşcăite care-i tot da zor la telefon că e mai bine sau e (au!) şi era totul o înţelegere ca s-o şteargă cu banii dac-ar fi câştigat (Doamne, plin am mai fost) şi că ţine prăvălie fără autorizaţie (uf!). Irlanda e naţiunea mea zice (hoi! ftiuc!) nu te poţi pune cu (gata asta-i ultima) guguştiucii (ha!) ăştia din Ierusalim.

Ei şi când m-am întors îşi dăduseră cu toţii drumul, John Wyse zicând că Bloom fusese cu ideea cu Sinn Fein J-J că Griffith să scrie la ziar tot felul de prostii, cu juriile măsluite şi că să fure banii guvernului de pe impozite şi să numească consuli peste tot prin lume să se ducă să vândă produsele industriale ale Irlandei. Să furi de la unul ca să dai la altul. Ce dracu', asta ar pune capacu' dacă unu' ca ăştia cu ochii ieşiţi din cap mai ajunge şi subiect de conversaţie. Să ne mai lase dracului în pace să ne vedem de ale noastre. Să ne ferească Dumnezeu în Irlanda de bâgă-reţi din ăştia. Domnul Bloom care le ştie deja pe toate. Şi bătrânul lui care înainte a făcut tot felul de excrocherii, babalâcul de Matusalem Bloom, pungaşul-ăla de comis voiajor, care s-a otrăvit cu acid prusie 330 după ce-a împânzit toată ţara cu minciunile lui şi bijuteriile lui false. împrumuturi prin poştă în condiţii avantajoase. Orice sumă avansată la simpla cerere scrisă. N-are importanţă distanţa. Fără garanţie. Exact ca capra lui Lanty MacHale care mergea după oricine câte-o bucată de drum.

— Păi da, astea-s faptele, zice John Wyse. Şi-uite şi-omul care vă poate spune sigur, Martin Cunningham.

Şi, chiar, trăsura primăriei se oprise în faţă şi cu Martin şi cu el şi Jack Power şi-ncă un tip Crofter sau Crofton, un perceptor la pensie, care-i pe lista orangiştilor la Black-burn şi care acuma mai scoate un ban sau Cravvford îl cheamă învârtindu-se de colo până colo prin ţară pe banii statului.

Călătorii noştri ajunseră m la hanul cel rustic şi cobo-râră de pe armăsarii lor.

— Ho. rândaşule, strigă acela care după înfăţişare părea să fie conducătorul grupului. Mă, păcătosule! Ia fâ-te-n-coace!

Şi spunând acestea băngăni cu garda spadei în oblonul deschis.

Hangiul ieşi la această chemare încingându-şi livreaua.

— Adăpost bun găsiţi la mine, înălţimile voastre, zise cu plecăciune respectuoasă.

— Mişcă-te jupâne, strigă cel care ciocănise. îngri-jeşte-te de telegarii noştri. Şi nouă dă-ne din ce-ai mai bun, căci, pe cinstea mea, avem mare trebuinţă.

— Dar vai mie, bunilor stăpâni, zise hangiul, sărmana mea casă n-are decât o cămară pustie. Nu ştiu zău ce le-aş putea oferi înălţimilor voastre.

— Ce-i asta, mhiane, strigă al doilea din grup, un om cu înfăţişare plăcută, aşa-i slujeşti tu pe mesagerii regelui, jupân Capsec?

Cit ai clipi hangiul se schimbă la faţă.

— Vă cer îngăduinţă senioriile voastre, spuse cu umilinţă. Dacă sunteţi mesagerii regelui (Dumnezeu să-l ocrotească pe majestatea sa!) atunci de nimic nu veţi duce lipsă. Prietenii regelui (Dumnezeu să-l binecuvânteze pe majestatea sa!) n-au să stea să postească în casa mea, v-o jur.

— Atunci dă-i drumul! strigă acel călător care încă nu deschisese gura şi care după înfăţişare părea un militar hârşit prin viaţă. Ce-ai să ne dai?

Hangiul făcu iarăşi plecăciune dând astfel răspuns:

— Ce doriţi, bunilor mei stăpâni, pateu de porumbel gras, ceva escalop de vânat, o spată de vită, raţă sălbatică tocmai bine friptă cu untură, un cap de mistreţ cu fistic, o ulcică cu smântână a întâia, omletă cu mărar şi o butelcă cu vin bătrân de Rin?

— La dracu', strigă cel care vorbise la urmă. Asta-mi place. Cu fistic!

— Aha! strigă cel cu înfăţişare plăcută. O casă sărăcăcioasă şi o cămară pustie, zice el. Vesel pungaş!

Aşa că uite-l pe Martin că intră şi întreabă unde-i Bloom.

— Unde e? zice Lenehan. Acolo unde poate să fure de la văduve şi de la orfani.

— Nu e adevărat, zice John Wyse, ce-i spuneam cetăţeanului despre Bloom şi Sinn Fein?

— E-adevărat, zice Martin. Sau cel puţin aşa se spune.

— Cine-a făcut asemenea alegaţii? zice Alf.

— Eu, zice Joe. Eu sunt aligatorul.

— Şi în fond, zice John Wyse, de ce n-ar putea şi-un ovrei să-şi iubească ţara, ca oricare altul?

— De ce nu? zice J. J., când e şi el sigur de tot care e exact ţara lui.

— Da' ce-i ăsta, ovrei sau creştin sau papistaş sau pungaş sau ce dracu' e? zice Ned. Sau mai bine zis, cine e? Nu te supăra, Crofton.

— Noi n-avem treabă cu el, zice Crofton orangistul sau presbiterianul, ce-o fi.

— Cine-i Junius? zice J. J.

— E-un ovrei pervertit, zice Martin, de undeva din Ungarjef şi el a fost ăla care-a făcut toate planurile după sistemul unguresc. Se ştie asta la primărie.