James Joyce ulise

123 Exemplu de oximoron.

124 Generalul Nikolai Ivanovici Bobrikov, guvernatorul Finlandei şi exponentul unei politici de sălbatică represiune, a fost într-adevăr asasinat la 16 iunie 1904 (ziua în care se desfăşoară romanul Vlise) şi anume la o oră a dimineţii care, ţihând seama de diferenţa de orar între Helsinki şi Dublin, făcea posibilă aflarea ştirii în cercurile ziaristice irlandeze la amiază când se desfăşoară acţiunea episodului.

125 „în lexiconul tinereţii pe care soarta-l deschide / pentru o maturitate strălucită, nici nu există vorba / să dai greş” – din piesa Richelieu de Edward Bulwer-Lytton.

126 Stephen îşi aminteşte aici de un moment când a fost pe nedrept acuzat de ipocrizie de profesorul său (cap. I din Portretul artistului ca tânăr).

127 Pildă de anticlimax (clauză terminată pe o notă mult mai joasă decât permitea să se creadă crescendoul noţiunilor precedente) – Jakes însemnând în argoul irlandez „toaletă sau privată situată în curte, în spatele casei”.

128 De fapt, în 1882 (alt exemplu de confuzie din partea lui Crawford). Un grup de naţionalişti irlandezi, care-şi luaseră denumirea de „invincibilii” (şi dintre care cei mai mulţi sunt enumeraţi nominal mai departe aici) l-au asasinat pe secretarul de stat al Irlandei, lordul Cavendish, şi pe subsecretarul de stal Thomas Henry Burke, în parcul Phoenix, în apropierea reşedinţei viceregelui.

129 17 martie înseamnă mai puţin data exactă indicată astfel, cât „o zi mare pentru Irlanda” fiind ziua sfântului Patrick, patronul acestei ţări.

130 Cârciumile lui Burke nu se aflau în nici un caz în apropiere de strada citată. Alt exemplu de confuzie din partea lui Crawford, care de fapt pomenise direct localul o clipă înainte.

131 Istoria – un coşmar din care n-ai să te trezeşti niciodată; una din cele mai celebre dictum-uri ale lui Stephen (pentru întâia oară pronunţată într-un context mai dur într-un episod precedent).

132 Bătrâna de pe strada Prince – porecla ziarului Free-tr. an's Journal în favoarea căruia pledează actualul redactor şef.

133 Pyatt (de fapt, Felix Pyat, 1810-1839) a fost un lider socialist revoluţionar şi ziarist francez care, după ce luase partea r446

Comunei din Paris, a trebuit să se refugieze în Anglia unde a iniţiat şi condus mai multe ziare cu caracter progresist. Caracterizarea lui drept „părinte al ziaristicii de senzaţie” este, spun nu numai comentatorii lui Joyce, „o exagerare şi o simplificare necontrolată” – ea are deci mai degrabă rolul' de a defini personajul care o emite.

134 In loc de „al dracului de tare” – ca şi alte replici ale acestui personaj (cum ar fi mai devreme „poşnet de faşl”), exemplu de genul de umor practicat de Lenehan şi prilejuindu-i lui Joyce folosirea unor figuri „ieftine” retorice – anagrama, metateza.

135 Stephen citează aici din memorie fragmente din versurile 92 şi 94 şi versul 96 din cântul al cincilea din Infernul povestind episodul Francescăi da Rimini: „noi rugi i-am face pentru pacea ta / căci milă simţi de-amara-ne răsplată. / De vrei să ne vorbeşti, vom asculta / şi vom vorbi, de-ai dorul de-ascul-tare, / cât timp stă vântu-ntr-astă pace-a sa” (versiunea lui G. Coşbuc).

136 Paragraful descrie, în vorbirea lăuntrică a lui Stephen, trecerea de la viziunea asupra păcatului spre cea a beatitudinii angelice. E vorba de procesiunea mistică, în care virtuţile teologale şi cele cardinale îl pregătesc pe poet pentru a-şi putea ridica privirile spre înalt. Decât că Stephen îşi termină această scurtă vedenie pe o notă întunecată – parafrazând versuri din acelaşi text dantesc (Purgatoriul, XXIX) care vorbesc despre penitenţă şi întunecimea întretăiată de fulgere – (de aici şi anasto-moza „apăntunecatasare” în loc de „întunecata apăsare) a Apo-; calipsului.

137 Ajunge zilei… Condamnare prin aluzie a răului şi venalităţii pe care o reprezintă presa în momentul şi mediul respectiv. Textul e cel al Predicii de pe munte (după Evanghelia după Matei, 6, 34): „Ajunge zilei necazul – în unele versiuni „răul” – ei”.

138 Aluzie care subliniază încă o dată faima neplăcută şl compromiţătoare a North Cork-ului. Expresia, care face poate aluzie şi la repetatele înfrângeri militare ale miliţiei respective, este catalogată drept hibernicism, locuţiune tipică Irlandei şi irlandezilor.

139 „Americanul cu foaia de zoaie” este de fapt Joseph Pulitzer, care, cumpărând New York World, l-a transformat într-o tribună de „scormonire a noroiului”, adică de dezvăluire a mizeriei anumitor cartiere americane şi de denunţare a intereselor financiare ale celor ce profilau de pe urma ei. Denumirea nu are deci un înţeles pejoraliv ci se referă doar la atmosfera pe care o pune în lumină şi o discută publicaţia respectivă.

140 Aposiopeză – figură retorică în care vorbitorul se opreşte brusc, ca şi cum n-ar mai fi în măsură să continue. Ca şi anacoluta, e folosită frecvent în dialogurile sau monologurile interioare în acest episod. (Şi în altele din roman).

141 Din spusele Fantomei tatălui lui Hamlet, povestindu-i prinţului cum a fost omorât în somn în grădină. Dar dacă a murit fără să se trezească, se întreabă Stephen (şi discuţia va continua în alte episoade) cum de ştia modul în care s-a înfăptuit crima şi cum de a mai aflat şi de adulterul soaţei sale? „Animalul cu două spinări” este expresia, deliberat brutală, obscenă, numind „însoţirea trupească”, folosit într-un acces de gelozie de Othello.

142 Pasaj în maniera sentimentală a romanelor lui Dickens, ca un comentariu ironic al lui Stephen, subliniind printr-un anti-climax deliberat, un limbaj grandilocvent pentru un moment şi o gesticulaţie total lipsite de însemnătate.

143 A. E. (George Russell), unul din principalii poeţi irlandezi contemporani cu Yeats (şi care folosea cu predilecţie „cuvinte poetice” precum opal şi tăcere). S-a aflat la un moment dat sub influenţa Helenei Petrovna Blavatsky, fondatoare a societăţii teozofice şi propagatoarea unor destul de obscure şi „impresioniste” teorii despre planurile ascendente de conştiinţă şi despre spiritism.

144 Aici se implică resentimentul unora din cercurile naţionaliste irlandeze faţă de Fitzgibbon, o vreme „locotenentul” lui Parnell şi apoi unul din cei care l-au înlăturat pe acesta de la conducerea partidului naţionalist irlandez, acuzându-l de imoralitate, din pricina legăturii sale cu o femeie măritată.

145 Unul din ultimele versuri din Cymbeline de Shake-speare, în momentul când, după multe frământări, liniştea şi pacea eu fost restabilite. „S-aducem laudă zeilor / Şi fumurile-şerpuite al jertfei noastre să urce către ei / Dinspre altarele noastre bine-cuvântate. Pacea aceasta o-anunţăm / Supuşilor noştri tuturora”. (Versurile acestea sunt citate şi în finalul episodului Scylla şi Charibda).

146 Pasaj din Confesiunile Sfmtului Augustin (VII, 12), în versiunea lui Stephen – care şi-l aminteşte fragmentar – oarecum alterat şi contractat. Mai departe sfântul spune: „Aşadar, dacă toate lucrurile ar fi lipsite de orişice bun, nici n-ar mai exista. Atâta vreme, aşadar, cât există, ele sunt bune; deci toate cele ce sunt, sunt bune”.

147 Copil, bărbat, efigie. E vorba de trecerea prin diferite faze ale eroului în general. De la copilul abandonat între trestii – căci Stephen se gândeşte la Moise – la bărbatul care şi-a condus poporul dintru robie şi până la efigia sacră, aici statuia sculptată de Michelangelo.

148 Comentatorii atrag atenţia că reprezentarea lui Moise ca având coarne pe frunte provine din interpretarea greşită dată de sfântul Ieronim unui cuvânt ebraic însemnând la origine într-adevăr „a scoate coarne”, dar în context având sensul metaforic de „a răspândi în jurul său raze”.

149 Stephen modifică aici versul citat mai înainte din povestirea Fantomei tatălui lui Hamlet.

150 Akasia, în doctrinele teozofice, este mediul atoateeu-prinzător, memoria nesfârşită a naturii veşnice din care-şi află nemurirea orice gând, exprimat sau tăcut.

151 Dl. O'Madden Burke e neîncrezător într-o încheiere atât de fericită a „şedinţei”. Compliment franţuzesc desemnează expresiile şi propunerile ciudate, suspecte.

152 „în gardă, Macduff! / Şi blestemat să fie-acela care primul strigă „Stai! Ajunge!” (Una din ultimele replici ale Iul Macbeth).

— Ulise, voi.

153 Adică, Troia nu mai este! (din Eneida), cu alte cuvinte,” toate lucrurile acestea (frumoase) s-au dus.

154 Adică „nici un Iei de bunuri sau averi”.

155 Nelson (care nu mai avea decât o singură „toartă” căci îşi pierduse un braţ în luptă) a întreţinut o legătură de dragoste care a stârnit un viu scandal la vremea respectivă – cu Lady Hamilton, soţia ambasadorului britanic la Neapole.

156 Velocitos este un cuvânt despre care comentatorii spun că a fost creat de Joyce din latină pentru a indica deplasarea rapidă (velociter) a sâmburilor preschimbaţi în aeroliţi.

157 Antisthenes (447-370 î. e. n.) a fost într-adevăr un discipol al lui Gorgias. Mai târziu s-a apropiat de Socrate şi – se spune – Platon îl antipatiza. Susţinea în învăţăturile sale că virtutea este singurul lucru de preţ şi singura cale spre fericire. Tratatul Despre Helena şi Penelopa (astăzi pierdut) argumenta că Penelopa, fiind de o virtute dovedită, -ar fi fost mai frumoasă decât Helena care poate fi acuzată de frivolitate dacă nu chiar de ceva mai grav.

158 Joc de cuvinte – rich însemnând în engleză bogat. Penelope Rich a fost iubita poetului Philip Sidney care i-a dedicat multe din operele sale.

159 „Zeul a creat pentru noi această pace” – dintr-o eglogă de Vergilius.

160 Patriot protestant irlandez – într-o vreme redactor şef al lui Freeman's Journal. Statuia sa se află pe o insulă de piatră din apropierea redacţiei ziarului.

161 Episodul al optulea se intitula Lestrygonii şi se referă Ia întâlnirea lui Ulise cu un trib de canibali pe una din insulele la care se opreşte în călătoria sa. „Episodul e în aparenţă inspirat de moravurile neomeneşti ale canibalilor care-i distrug unsprezece din corăbii şi-i mănâncă oamenii de pe ele. Ţinând seama de gândurile şi de acţiunile generoase ale lui Bloom în acest capitol, s-ar putea conchide că Joyce propune umanitarismul lui Bloom inumanităţii concetăţenilor săi dublinezi. Bloom de pildă e dezgustat de modul „canibalic” în care se hrănesc semenii săi, respins de spectacolul greţos al celor care se strâng în restaurante pe care el îi vede ca simboluri ale agresivităţii carnivore canibalice. El prefera un simplu sandvici într-un bar modest.” (O'Brien).

162 în „manifestul” care îi este strecurat în mână – şi care este de fapt o invitaţie la o reuniune a unei secte religioase – Bloom citeşte la prima aruncătură de ochi începutul cuvântului Blood – sânge – ca o referire la propriul său nume,

163 Diferiţi predicatori care la vremea respectivă organizau reuniuni în favoarea unora sau altora din sectele religioase pe care le reprezentau. Avertismentul cu privire la „apropiata sosire” a sfântului sau profetului Ilie este importantă căci acest eveniment biblic va mai fi invocat în cursul acţiunii, chiar cu referire la anumite tribulaţiuni ale lui Bloom în ziua respectivă (. episodul Ciclopii).

164 Unul din momentele, destul de frecvente în gândurile lui Bloom, în care acesta îşi aminteşte de vremurile – fericite pentru el – ale perioadei când îi făcea curte actualei sale soţii (şi avea impresia că iubirea sa pentru ea era împărtăşită) şi momentul actual când este certă înstrăinarea dintre cei doi soţi şi propensiunile adulterine ale doamnei Bloom

165 Mesajul primit de acest personaj – la care se va mai face referire şi mai târziu în roman – reprezintă una din dificultăţile în calea traducerii acestei cărţi. în original inscripţia pe cartea poştală primită de Breen sună U. P., care, citit ca un singur cuvânt, s-ar putea traduce (la modul figurat) „gata, s-a zis.” Comentatorii precizează că ar putea fi o referire la o formulă folosită într-un roman de Dickens (Oliver Twist) prin care se vorbeşte de suprimarea iminentă a unui personaj. O asemenea interpretare ar corespunde şi cu aluzia la asul de pică – un simbol nefast în cartomancie. Pe de altă parte, versiunea franceză a romanului a recurs la o lectură mai blinda – şi mai libertină – traducând cele două litere prin silabele unui cuvânt care ar avea doar sensul derogator şi insultător – fără a mai păstra şi ameninţarea implicită. (Fou-tu).

166 Meditaţiile pe marginea naşterii grele a doamnei Pure-foy pregătesc de fapt unul din episoadele ulterioare, centrale, ale romanului. Bloom se va decide să o viziteze la maternitate – şi acolo se va petrece marele capitol cunoscut sub denumirea de Boii soarelui.

167 Bloom îşi aminteşte de ciocnirea de stradă prilejuită de vizita la Dublin a unui demnitar britanic împotriva căruia au manifestat naţionalişti irlandezi adversari ai războiului cu burii – pe care la vremea respectivă se străduiau să-l justifice autorităţile guvernamentale engleze.

168 John Howard Farnell este fratele liderului naţionalist irlandez Charles Stewart Farnell. El însuşi – J. H. – a încercat o carieră parlamentară, şi la un eşec electoral a primit ca un,. premiu de consolare” o funcţie onorifică echivalând de fapt cu scoaterea sa din viaţa politică. La adunările şi festivităţile patriotice din parcul Phoenix, naţionaliştii irlandezi mâncau în mod demonstrativ portocale ca un gest simbolic pentru a le face în ciudă aşa-numiţilor oranjişti (adică elementelor protestante, pro-unioniste, antipatriotice) făcând astfel aluzie la faptul că aceştia din urmă ar fi urmat să fie înghiţiţi într-o eventuală Irlandă unita şi independentă” (Gifford şi Seidman).

169 Bloom aude un fragment de conversaţie între doi trecători – care s-ar părea că sunt poetul (şi liderul naţionalist) George Russell (A. E.) şi una din adeptele – şi „protejatele” – sale, Lizzie Twigg (despre care mai devreme Bloom credea că poate să afirme că l-ar fi cunoscut pe mentorul ei printr-un anunţ la mica publicitate la un ziar, cam în felul în care a cunoscut-o el însuşi pe Martha CliŁford). Replica însăşi a lui Russell – şi toate meditaţiile lui Bloom din paragrafele următoare, se referă la concepţiile esoterice, naţionaliste, estetiste ale poetului respectiv. (S-a identificat, de pildă, în spusele despre caracatiţa şi sfârşiturile lumii un citat din studiul despre Renaştere de Walter Pater…)

170 O frază care a devenit celebră în exegeza romanului lllise. Unul din primii comentatori ai cărţii, Frank Budgen, prieten personal cu Joyce, relatează că scriitorul i-a mărturisit că a muncit ore întregi la alcătuirea ei. la aranjarea într-o ordine anumită cit mai sugestivă şi expresivă a cuvintelor.

17 i Cuvintele prin care Hamlet, arătându-i mamei sale portretul primului ei soţ, tatăl său, şi pe cel al lui Claudius, o invită să tragă încheierile morale din ceea ce el consideră căsătoria adulterină, incestuoasă a reginei.

172 Bloom se gândeşte că interlocutorul său nu cunoaşte situaţia sa conjugală şi mai ales relaţiile existente între Molly Bloom şi Boylan.

173 Bloom l-a zărit pe Boylan, pe care, în mod caracteristic, cauiă să-l evite.

174 Episodul al nouălea este numit Scylla şi Charibda şi se referă la drumul pe care Ulise, părăsind insula Circei, trebuie să-l străbată între stânca pe care se află monstrul cu şase capete, Scylla, şi vârtejul care i-ar atrage şi nimici corăbiile. în economia romanului, Bloom, care a reprezentat până acum paralela cu eroul homeric, este înlocuit în capitolul de faţă cu Stephen Dedalus – şi evoluţia printre cele două ameninţări este aici transpusă în ezitările tânărului Dedalus între două posibile atitudini intelectuale: raţionalismul (pus de comentatori sub semnul lui Aristotel, care i-a dominat de altminteri gândurile şi în episodul Proteus) şi subiectivismul şi idealismul romantic (prin care personajul fusese definit în Portretul artistului ca tânăr). Acţiunea episodului se petrece în Biblioteca Naţională, unde în jurul ceasului două, Dedalus va expune o teză proprie – anunţată dealtfel încă din primul episod – despre o posibilă interpretare a lui Hamlet de Shakespeare. Teza în sine e desigur fantezistă (Stephen însuşi întrebat dacă crede sincer în ea răspunde categoric „Nu.”), însă viziunea mohorâtă, notele de violent misoginism şi mizantropie în care e formulată, expfimă şi definesc deziluzia, mustrările de conştiinţă şi în general melancolia sardonică şi mai-mult-decât-romantică a personajului de-a lungul întregii zile care cuprinde acţiunea romanului. Aserţiunile brutale ale personajului „se potrivesc stării de spirit a lui Stephen aşa cum l-am urmărit plim-bându-se deprimat pe ţărm în capitolul Protews, urmărit de ceea ce el consideră a fi coşmarul istoriei, de pântecele păcătos din care se trage stirpea omenească şi propriile remuşcări – remnş-căiura duhului lăuntric. Stephen se întoarce împotriva lui însuşi; optimismul său sublim s-a sfărâmat. El e obsedat de păcat, de vinovăţie, de remuşcări… şi divagaţiile sale exprimă propria sa conştiinţă tulburată, sunt produsul solilocviilor sale melancolice, fantezii diforme ale unei viziuni morale iritate care priveşte viaţa – elisabetană, contemporană – ca fiind decăzută, brutală, apăsată de păcat, şi, la drept vorbind, Stephen însuşi nici nu le ia prea în serios”. (O'Brien).

Teoriile respective, Stephen şi le expune, în mare măsură, pentru a-şi scandaliza şi contrazice interlocutorii, în faţa câtorva intelectuali dublinezi, reprezentanţi ai renaşterii naţionaliste irlandeze (cei mai mulţi dintre ei prezentaţi cu numele şi funcţiile reale) şi pe care tânărul Dedalus, şi Joyce însuşi dealtfel, îi detesta pentru irealismul, idealismul bigot şi ineficient al concepţiilor lor, aşa cum le înţelegeau personajul şi autorul romanului. Ni s-a părut că aici traducerea ar putea fi însoţită de note relativ mai abundente deoarece într-o foarte mare măsură replicile, gân-durile, evoluţiile psihologice ale personajelor, erudiţia deplasată a lui Stephen ca şi ironiile interlocutorilor săi, ilustrează ironia elocventă şi meticulozitatea atentă cu care, aici, ca pretutindeni în restul cărţii, Joyce şi-a gândit şi construit romanul.

175 Aluzie la celebra teorie a lui Wilhelm despre caracterul nobil dar ezitant, incapabil de acţiune violentă, al lui Hamlet şi la marele monolog („a fi sau a nu fi”) din care se citează aproape textual.

176 John Eglinton este pseudonimul literar al lui W. K. Ma-gee, eseist şi „personalitate influentă în viaţa literară a Dublinului', director adjunct al Bibliotecii naţionale a Irlandei în perioada respectivă.,

177 Suferinţele lui Satan este titlul imui roman de o anume Mărie Corelli, autoare de literatură sentimentală pe la sfârşitul secolului trecut, şi care s-a făcut cunoscută pentru că se considera un fel de Shakespeare al vremurilor noi şi care l-a imitat dealtfel pe dramaturg retrăgându-se din Londra tot la Stratford-on-Avon. Reacţia lăuntrică a lui Dedalus şi versurile pe care şi le recită în gând, sunt determinate şi de ironiile lui Mulligan care cunoaşte intenţia, poate nu total fantezistă a lui Stephen de a rescrie într-un spirit cinic epopeea lui Milton.

178 Despre semnificaţia mistică a cifrei şapte – şi despre cele şapte stele care alcătuiesc constelaţia Pleiadelor (ca şi despre valoarea simbolică a acesteia) a scris în mai multe rânduri, în versuri şi proză, „bătrânul Dublu W B Yeats”, pe atunci şi mai târziu unul din liderii renaşterii culturale în Irlanda.

179 Personajul descris fizic aici este George Eussell, poet şi teozof irlandez (cunoscut mai ales prin pseudonimul – „A E”) – şi pe care dealtfel l-a evocat şi întâlnit în episodul precedent şi Bloom. Russell a fost de asemenea şi unul din conducătorii unei mişcări teozofice, iar cuvântul „ollav” desemnează pe vracii Irlandezi dinainte de creştinarea insulei şi care cumulau funcţiile de preot, poet şi învăţat în triburile respective.

180 Stephen se surprinde râzându-i sicofantic bătrânului poet, deoarece îşi aminteşte că a luat odată bani cu împrumut de la acesta şi nu i-a restituit încă. (împrejurarea care faţă de acelaşi personaj real, corespunde unui episod din biografia lui Joyce însuşi.)

181 Primele două versuri parafrazează stihuri din Paradisul pierdut de Milton, iar cel de al treilea este un citat exact – aici ca şi acolo – cu intenţii cinice şi derogatorii din Infernul lui Dante.

102 Kathleen-cu-dinţii-ştirbi este un personaj dintr-o piesă de Yeats care simbolizează Irlanda şi asuprirea ei de către „străinii din casă”, adică ocupanţii britanici. Cranly este un prieten al lui Stephen Dedalus în Portretul artistului…, care la un moment dat susţinea că ar ajunge doisprezece bărbaţi adevăraţi (din comitatul Wicklow) pentru a mântui Irlanda de ocupaţia engleză. Ultimele cuvinte ale acestei reverii reiau un motiv dintr-o piesă, de asemenea inspirată din folclorul celt de J. M. Synge, unul din clasicii irlandezi de la începutul secolului.

183 „L-am iubit pe omul acesta şi îi cinstesc memoria, mai mult decât oricine, exact atât cât să nu spun că-mi fac un idol din el” – citat din prefaţa lui Ben Jonson la prima culegere de piese ale lui Shakespeare.

184 în 1902, Joyce, eare urmărea să devină cunoscut în cercurile literare din Dublin, i-a făcut într-o noapte – mai exact după miezul nopţii – o vizită lui Russell, discutând cu el probleme literare, şi exprimându-şi păreri, mai ales critice, la adresa literaturii şi literaţilor irlandezi ai momentului. Mai târ-ziu, Russell a povestit în felul său această întrevedere în cadrul unui interviu acordat unui ziar american.

185 Formule din terminologia esoterică a teozofilor de care era apropiat şi George Russell.

186 Trecere în revistă foarte succintă şi rezumativă a numelor şi doctrinelor unora dintre fruntaşii teozofi, culminând cu una dintre iniţiatoarele mişcării, Harriet Petrovna Blavatsky.

187 Richard Best a fost, la vremea când se petrece acţiunea romanului, unul dintre directorii adjuncţi ai Bibliotecii naţionale (mai târziu, până spre mijlocul secolului, director general) şi traducător în engleză al unei cărţi despre „aitologia irlandeză de Joubainville.

188 Reveriile lui Stephen combină aici citate şi aluzii din Infernul (momentul când Dante şi Vergilius se strecoară printre picioarele lui Satan pentru a ieşi din iad) şi versuri din William Ekike. („Căci orice spaţiu mai mare decât o roşie globulă a sân-gelui din om / E vizionar, şi-a fost făurit de marele ciocan al lui I. os; / Şi orice spaţiu mai mic decât o globulă a sângelui din om deschide-se / întru Eternitatea căreia pământu-acesta vegetal îi e doar o umbră” (Poemul Milton).

189 „Speranţa este despre lucrurile viitoare, şi amintirea despre lucrurile trecute. însă intenţia de a acţiona este întru prezent, prin care viitorul aluneca-n trecut”. (Sfântul Augustin – Tratat despre nemurirea sufletului).

190 Mallârme a scris într-adevăr un poem în proză despre Hamlet pe care îl interpretează ca pe un ins superior, preferind să… citească în cartea despre sine însuşi” şi să se izoleze de agitaţia şi acţiunile tulburi ale oamenilor de rând. în acelaşi timp, în textul mallarmean se face aluzie la o piesă a lui Regnard, Distratul, despre tribulaţiile „celui mai distrat om din lume”, care poate fi interpretată ca o parodie destul de grosolană a personajul shakespearian.

191 Citat din poemul în proză de Mallârme.

192 Robert Greene, dramaturg şi romancier elisabetan, a scris pe la 1592 un pamflet moralizator unde vorbeşte despre pofta trupească în care vede un călău al sufletului. în acelaşi text este conţinut şi un atac vehement la adresa lui Shukespeare.

193 Uniformele kaki erau folosite de armata britanică în războiul cu burii, violent condamnat de opinia publică irlandeză, prin tradiţie antiengleză. Formula – şi ordinul – de a „nu ezita să deschidă focul” a fost aplicată în acţiunea de represiune a unei revolte antibritanice din Irlanda. (Dealtfel se va mai face aluzie la ea, în special într-unui din pasajele parodice din episodul Ciclopii, subliniindu-se faptul că ea devenise un fel de „strigăt de luptă exprimând mânia irlandezilor împotriva politicii represive a englezilor”.)

194 Swinburne a scris într-adevăr în timpul războiului cu burii poeme în care, invocând pretinse atrocităţi aplicate de buri în lagărele de prizonieri englezi, a căutat să justifice lagărele de detenţiune pentru civilii olandezi instituite de autorităţile engleze în Colonia Capului. (Mai jos sunt citate versuri dintr-unul din aceste poeme.)