chică viziunea scriitorului, care a1 încredinţat finalul cărţii sale acestei figuri, nu e, la urma urmelor, de condamnare şi mai aspră nu numai a tarelor morale ale contemporanilor săi, ci şi chiar de infirmare a posibilităţilor de recuperare omenească pe care s-ar părea că o susţine întreaga carte prin încercările repetate de a stabili o comunicare umană şi o valorificare a constantelor omeneşti. Mai multă dreptate au, desigur, cei care văd în monologul final, cu toate impulsivităţi/e şi incoerenţele lui superficiale, o afirmare a principiului vital însuşi, şi în figura lui Molly Bîoom o întruchipare a forţei telurice, Geea, .a pămîntului care acceptă şi susţine viaţa în toate manifestările ei, bu»e şi rele şi, în fond — căci e evident i că nu în chip întîmplâtor ulîimul cuvînt al acestei lungi şi complicate cărţi este Ca —, o afirmare a acestei vieţi aşa cum o trăiesc şi îi dau semnificaţie oamenii înşişi.
