Jean Delumeau civilizaţia renaşterii

Noţiunea de urbanism a fost dată - sau mai curînd redată - Europei de către Italia, ţară din Occident care număra atunci cele mai multe oraşe şi care se găsea cel mai aproape de trecutul greco-roman. Astfel, în secolul al XVI-lea, se constată că, departe de peninsulă, oraşele importante se dezvoltă adesea fără să se sinchisească de aer, aliniament sau de perspectivă. Lucru valabil pentru Londra*, care rămîne la 1600 o capitală fără ordine,

30

nici frumuseţe, unde 100 000 de locuitori trăiesc, ca şi la Moscova, în case de lemn. Lucru este valabil în ace­eaşi măsură pentru Paris*. Străzii Noua-Notre-Dame, refăcute din 1507, municipalitatea îi rînduieşte 20 de picioare lărgime (6,5 m), faţă de 16 şi 18 m acordaţi de Hercule I d'Este celor două axe principale ale noii Ferrare (VAddizione Ercolea). Nici o transformare de ansamblu nu atinge Parisul Renaşterii, care se mul­ţumeşte să distribuie şi să acumuleze la întîmplare populaţia care afluia. Regii înstrăinează şi transformă în terenuri de construit case regale şi spaţii virane aflate între actuala stradă Etienne Marcel şi bulevardele Henri al IV-lea şi Beaumarchais. Vînzări au loc de asemenea în foburgurile Saint-Marceau, Saint-Medard şi Saint-Jacques. Nici o ideea directoare nu prezidează această urbanizare. Este adevărat că Henric al II-lea îi cere lui Bellarmoto un plan de amenajare a foburgului Saint-Germain care, ca şi foburgul Saint-Honore, cîştigă atunci în suprafaţă. Dar proiectul arhitectului italian este repede abandonat. In ciuda construirii Fîntînii Ino­cenţilor, lucrărilor lui Pierre Lescot şi Jean Goujon la Luvru şi celor ale lui Philibert de L'Orme la Tuileries, Parisul secolului al XVI-lea nu s-a degajat încă de empirismul medieval. Spiritul Renaşterii nu triumfă aici decît la începutul secolului al XVII-lea, atunci cînd este construit Pont-Neuf (terminat în 1606), al cărui proiect fusese totuşi aprobat din 1578, sînt amenajate Place Dauphine şi Place Royale (Place des Vosges), aceasta din urmă trebuind să slujească, după expresia lui Hen­ric al IV-lea, drept „promenadă locuitorilor tare înghe­suiţi prin casele lor." în provincie, dacă Rouen îşi înmulţeşte fîntînile, Lyon în schimb nu caută nici igi­enă, nici frumuseţe. Cu toate acestea, oraşul creşte cu rapiditate. O rezoluţie consulară din 1542 afirmă neîn­doios cu ceva exagerare: „Lyonul a crescut nu numai cu jumătate şi cu patru cincimi, atît ca număr de mese­riaşi cît şi ca număr de locuinţe care se ridică zilnic." Uar parcelările se operează fără socoteală, în 1556 -i557, două pieţe, Cordeliers şi Jacobins, sînt ridicate pe -amplasamentul vechilor cimitire, dar amîndouă sînt ne­regularizate, în 1562 - 1563, baronul Adrets, care ocu-Pa oraşul, amenajează aici o piaţă într-o fostă livadă mlăştinoasă: este obîrşia pieţei Bellecour. însă în con-31

ît de o piaţă de arme. ! ; nu este vorba deci datează din

cepda autoruto nue, ublic frumos nu .^^ La Lyon «crun ea _ ^nversva ^.^

secolul al XV"^estonanta, caută sa aso italiana este '™P^mele trci sferturi ale si cantitatea, ta P" monumente pline ţ _ de

»-m" lU,„r?S - 15«fs6C - 565) ' --

6izeci de

lulu. d X« daBtassCurş oraş axat ţ»- ^ Q cas

"banl! la mitocul sec situează la nuj
aglomerare săteasca: „^ -- -^ ginesc oraşul, dar în interiorul

chiar,

"

33

cuprinde plugari şi podgoreni. O moară de vînt se găseşte la intrarea abaţiei Saint-Victor. Este nevoie de mai multe ordonanţe regale pentru a interzice parizie-nilor să crească iepuri şi porci. Francisc I tolerează cel mult păsările de curte." Planul Londrei desenat de Aga în 1570 (ori 1590) arată mai în tot locul, în burgul Westminster, vite la păşune sau menajere întinzîndu-şi rufele pe pămînt ca să se usuce." Roma de la sfîrşitui secolului al XVI-lea, pe care a vizitat-o Montaigne în 1580 - 1581, era „mai mult de două treimi goală" şi ezitînd să se fixeze în zona incintei aureliene. In foru­mul republican devenit „islaz de vaci", se vindeau porci, se întocmeau care şi juguri, în fresce contempo­rane cu Sixtus Quintul se văd încă porci la păscut pe străzile şi în pieţele Romei.

Şi mai interesantă este mişcarea inversă: penetrarea citadinului în rural şi disciplinarea urbană impusă naturii. In veacul al XlV-lea, cele mai mari domenii funciare dimprejurul Parisului se găsesc în mîinile unor mari aşezăminte religioase. Dar pe lîngă acestea, o gru­pare pariziană a izbutit deja să-şi constituie o solidă avuţie de terenuri. Nu doar oamenii de afaceri şi co­mercianţii, ci şi „acea categorie care deţine marile cor­puri ale Statului şi ale Bisericii precum parlamentul sau consiliul Notre-Dame" (G. Fourquin). Pentru că Parisul este capitală, elementele urbane care pătrund astfel în mediul rural sînt persoanele cele mai avute şi cele mai influente din anturajul regal. Dar invazia urbană, împre­jurul Parisului, este cu precădere evidentă începînd din 1560. Atunci începe „masacrul" cătunelor şi epoca „strîngătorilor de pămînt", dintre care mulţi sînt acum burghezi cu pretenţii nobiliare. Este oare nevoie să se adauge că fenomenul nu este parizian şi că se derulează la finele Renaşterii în jurul tuturor marilor oraşe? Alte fapte noi, construirea de castele şi amenajarea de par­curi duc uneori, în replică, la dispariţia habitaturilor ţărăneşti. Natura nu s-a făcut atunci mai frumoasă, mai ordonată, mai urbanizată decît prin eradicarea unor sate. O civilizaţie care izbîndeşte prinde a se răspîndi prin intermediul grădinilor. Nu epoca Renaşterii le"a

34

"scocit, ea le-a multiplicat doar. Ea nu a dezvăluit naya Dincolo de grădina în şah recomandată, din 1305, de agronomul Pietro de Crescenzi şi care se înrudeşte u planul noilor oraşe şi al celor fortificate din veacul 1 XHI-lea. însă un cadrilaj nu este decît o eboşă de compoziţie. Francesco di Giorgio, Bramante, Vignola introduc perspectiva, ierarhizarea aleilor, unele în raport cu altele, etajarea parterelor, savanta distribuire a jocurilor de apă. La Belvedere din Vatican, Bramante nu numai că suprapune terase, dar creează un mare ax perpendicular palatului şi distribuie parterele în raport cu acest ax. La Caprarola, reşedinţa de la ţară a fami­liei Famese, Vignola imaginează două grădini pătrate, împărţite ele însele în patru pătrate, fiecare prin alei care converg către o piaţă cu ziduri retezate. Fiecare pătrat mic este la rîndul său format din patru elemente ordonate în jurul aleilor care dau de această dată în pieţi secundare cu unghiuri închise. Aici se poate vorbi foarte bine de un arhitect care aplică naturii formulele urbanismului, însă capodopera Renaşterii în acest domeniu al grădinilor rămîne, nu încape îndoială, vila Tivoli, amenajată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pentru cardinalul Ippolito d'Este. Autoritaris­mul compoziţiei este corijat în acest caz prin abundenţa apei, prin terasele succesive şi prin perspectiva ascen­dentă asemănătoare cu cea dintr-un tablou, care, după intrarea principală, dirijează orientarea grupurilor de chiparoşi, a bazinelor cu jeturi de apă, a etajărilor de scări către faţada de onoare a palatului. Mai discretă, mai înflorită, de o geometrie mai subtilă, cu un spaţiu

9. PLANUL GRĂDINILOR CAPRAROLA

DESENATE DE

VIGNOLA

(după P. Lavedan,

op. cit.)

35

păstrat pentru grădina de legume, grădina din Villandry reflectă atmosfera intimă din Touraine. Dar şi aceasta este admirabil compusă, cu cele trei „mînăstiri" supra­puse, fiecare dominată de către o promenadă adumbrită de bolţi cu viţă sau mărginită de tei pitici. Grădina a căutat şi a reuşit să se armonizeze cu satul cel vechi, cu biserica romană din vecinătate şi cu demi-tentele din Val-de-Loire. Dar se constituie într-un tablou extrem de savant; o grădină a dragostei, se înţelege, dar al cărei cel mai neînsemnat motiv a fost calculat căci a fost desenată de un Du Cerceau, un arhitect parizian.

Renaşterea, promovare a unei civilizaţii urbane, a fost în acelaşi timp descoperire a ruralului. Multă vreme acesta fusese teritoriu al fricii asupra căruia mai dau seamă unele peisaje fantastice ale unor pictori flamanzi din secolul al XVT-lea. Bineînţeles că lumea cîmpiilor, a rîurilor, a pădurilor este departe de a-şi fi găsit pe atunci tihna adevărată, cînd în discuţie se află Italia frecvent cercetată pînă în 1599 de oamenii armelor, Ger­mania, zguduită în 1525 de războiul ţărănesc, Provence ori Champagne devastate de imperiali. Dar, în total, acalmiile durează mai mult; oraşele sînt mai tari şi des­făşoară pe un sector din ce în ce mai larg pax urbana; luptele^ dintre senior şi senior, castel şi castel tind să dis­pară. In astfel de condiţii, artiştii şi persoane avute, şlefuitori şi rafinaţi ai culturii din oraşe au căpătat în continuare destul răgaz şi libertate de spirit ca să des­copere farmecul unei lumi aflate în afara întăriturilor orăşeneşti spre a muta aici luxul de la oraş. Dacă aşadar o foarte largă zonă de la ţară rămîne locul de chin al oamenilor, de monotonie zilnică şi de lipsuri, o alta este atrasă de civilizaţie prin banii şi prin cultura unor elite. Prin aceste mijloace irup flori luxuriante, grădini ale desfătării, concerte, jocuri de apă, palate din poveşti cu zîne. De unde necesitatea de a reliefa un larg sincronism care a marcat saltul unei civilizaţii. Descoperirea peisa­jului făcută de un număr de artişti, de la regele Rene pînă la Tiţian, trecînd prin şcoala de la Dunăre şi Diirer, succesul tapiseriilor turene şi a „vînătorilor" lui Maxim-ilian ieşite din atelierele de la Bruxelles, transformarea castelelor c r. re îşi pierd alura marţială, se deschid către lumină şi se înveselesc prin grădini, cununa de vile care împodobesc Florenţa, Roma şi Veneţia, casele elisabe-

36

tane pe care aristocraţia le presară pe la ţară, toate aces­te fenomene înşiruite pe distanţa a vreo sută cincizeci de ani sînt legate între ele si în legătură cu avîntul oraşului. La drept vorbind, un castel din Renaştere este un oraş la ţară. Să nu reţinem decît o dovadă: Chambord, unde au muncit, zice-se, pînă la 1800 de muncitori. Decorul în terase a făcut complet uitat planul clădirii giganteşti. Culmile zidurilor, lucarnele, cele 800 de capiteluri, cele 365 de şeminee, fleşele şi piramidele adunate laolaltă voiau să evoce aici un oraş cu străzi strîmte şi cu po­doabe între care marea lanternă centrală, înaltă de 32 de metri, ţinea loc de clopot. Exact din acest oraş suspendat urmăreau doamnele sărbătorile şi tumirurile, plecarea şi sosirea de la vînători.

Fiindcă se dorea continuarea la ţară a vieţii de la oraş, deplasarea unei curţi, cea a Franţei în particular, a pus în veacul al XVI-lea probleme din ce în ce mai complicate cu mutatul. Se înţelege, as igură"B r antonie, „într-un sat, în păduri... se trata ca şi cum ar fi fost la Paris". Dar ca să se parvină la un asemenea rezulat era nevoie să se dpplaseze 10 000 de cai, catîri, trăsuri, litiere, veselă de argint, tapiserii, mobile şi o armată de servitori, înţelegem de ce Francisc I şi-a făcut cunos­cută, în 1528, intenţia „de a sta pe viitor şi a-şi petrece majoritatea timpului în frumoasa lui urbe şi cetate a Parisului şi prin împrejurimi." După ce a lăsat deoparte Chambord-ul, a pus să se înceapă în Ile-de-France con­struirea a două impozante case regale în pădurea Boulogne (castel Madrid) şi la Fontainebleau. Şi totuşi curtea Franţei a rămas pe mai departe itinerantă aproa­pe pe tot parcursul veacului al XVI-lea şi s-a dus ade-' şea îndărăt în Val-de-Loire în vremea războaielor reli­gioase. Dar o evoluţie de neoprit împingea curţile, devenite oraşe ambulante, să se fixeze. Şi chiar dacă suveranii se mai deplasau încă, statele resimţeau nevoia unei capitale.

XVI L! ~f Ş1 m Cadrul acesteia mai ales secolul al Londr-T r3 l de fată Ia ridlcarea unor capitale: Paris, al II-lea nstantm°Po1 ?' deja Madrid. Cînd Mehmet a PUS stăpînire pe Constantinopol, oraşul, golit, 37

în parte, de locuitorii săi, nu număra mai mult de 100000 de suflete. Sultanii au intenţionat să îl readucă la viaţă şi la freamăt şi, în acelaşi timp, să înlocuiască oraşul Cairo în calitate de metropolă a lumii musul­mane. Ei au transplantat aici turci din Asia Mică, nemusulrnani din Balcani, oameni din Caucaz, sirieni, egipteni. Au mai venit pe deasupra mauri şi evrei izgo­niţi din Spania, încă din 1535, oraşul aduna 400 000 de locuitori care se făcuseră poate 500 000 douăzeci de ani după aceea. Ritmul progresiei demografice din Madrid este şi acesta revelator: numai 4 060 de locuitori în 1530 şi 37 500 în 1596. Această veche fortăreaţă arabă amplasată în mijlocul unui ţinut arid se afla în centrul Spaniei: temei suficient de aici înainte. Din această pricină a ales Filip al II-lea, în 1561, să-şi facă aici ca­pitala şi să înalţe Escorialul* în proximitate. Cu ceva întîrziere, rejii Franţei vor relua tradiţia inaugurată de Francisc I. începînd cu Henric al IV-lea, au locuit cel mai adesea la Paris ori în palate apropiate: Fontaine-bleau, Saint-Germahven~Laye, curînd Versailles.

Un paradox aparent: în Renaştere, oraşele se măresc în chiar momentul în care par a se topi într-un ansam­blu vast, şi cînd prinde contur „deruta stateior-cetate". Declinului suportat de Gând, Liibeck şi Novgorod îi corespunde estomparea multor republici sau principate urbane, odinioară ilustre: Padova, Vicenza, Verona, absorbite de Veneţia, la începutul secolului al XV-lea; Pisa de Florenţa în 1406; Barcelona, un „stat în stat", supusă în 1472 de loan al II-lea de Aragon; Granada unită cu Spania în 1492; Bologna unde luliu al II-lea îşi face o intrare triumfală; Perugia învinsă în 1540 de trupele lui Paul al III-lea, Ferrara anexată Statelor Bi­sericii în 1598.

De acum înainte, oraşele hărăzite celui mai mare avînt sînt capitalele unui teritoriu întins. Această pro­movare nu comportă decît avantaffe. Ele îşi pierd auto­nomia şi se supun tutelei grele a guvernului. Constan-tinopolul este plasat sub directa autoritate a sultanului. Francisc I se împrumută în contul veniturilor Parisului, papii, în contul celor ale Romei. „Senatul şi poporul" celui mai ilustru oraş din Occident nu păstrează pentru sine decît o parte derizorie din încasările urbane: prac­tic, finanţele statului şi ale Romei se confundă. Astfel,

38

statul îşi anexează capitala, ba încă mai mult, capitala îşi anexează Statul.

Cazul limită, încă o dată, este Roma. Pentru primul său apeduct, repus în stare de funcţionare în 1570, a căutat apă la 12 km, pentru al doilea, terminat în 1589, cale de 30 de km, pentru al treilea, care datează din 1612, mai mult de 50 km - iată o semnificativă progre­sie. Pentru a-i hrăni pe cetăţenii Romei şi pe numeroşii pelerini care vin an de an, recoltele satelor vecine nu mai ajung, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, guvernul este constrîns să creeze în provinciile depăr­tate - Romagna şi piaţa Anconei - grînare pentru nevoile Romei, să interzică frecvent exporturile de ce­reale în afară graniţelor, să mobilizeze producţia ^cere­alieră de pe cuprinsul statului în profitul Romei. Intr-o manieră mai generală, istoria „Statului ecleziasic" între secolele XVIII şi XIX este aceea a unei sărăciri a pro­vinciei în beneficiul Romei. Exemplu extrem, dar care ajută la înţelegerea unei realităţi mai vaste.

încă din veacul al XlV-lea Parisul, pe care un ve-neţian îl va califica drept „butic al Franţei", îşi extinde spaţiul economic asupra satelor din Beauce şi Ile-de-France, din Brie şi din Vexin. Meaux, Etampes, Melun slnt pieţe de grîu care nu au raţiune de a fi decît fiindcă servesc la strîngerea cerealelor necesare marelui oraş. Burghezii acestuia monopolizează comerţul de vin şi permit astfel dezvoltarea „podgoriei franţuzeşti". Din-tr-un studiu întreprins de G. Fourquin asupra satelor din regiunea pariziană de la mijlocul veacului al XlII-lea pînă la începutul celui de-al XVI-lea, reiese că, într-un raion de aproximativ cincizeci de kilometri împrejurul Parisului, se află un contado parizian „unde influenţa oraşului marchează structura socială ca activitate eco­nomică", însă cu mult mai largă este în epocă autori­tatea Parisului. Rezoluţiile parlamentului, care numără 88 de funcţionari în 1499 şi 188 un veac mai încolo, se repercutează asupra unui arc imens carejnerge de la Aurillac pînă la graniţa cu Ţările de Jos. în fine, mo­narhia franceză, cu o administraţie centrală în fază embrionară prin crearea unui „Tresor de l'epargne" sub Francisc I, apariţia pe secţiuni în consiliul de coroană Şi a „secretarilor de stat" sub Henric al II-lea, simte deja nevoia - şi o va resimţi într-o măsură tot mai pro-

39

nunţată - unui centru de unde să plece şi unde să re­vină „comisarii împuterniciţi", însărcinaţi cu unificarea 'statului şi cu sudarea acestuia de capitală. Birocraţia franceză, chiar la sfîrşitul secolului al XVI-lea, rămîne totuşi foarte în urmă celei a lui Filip al II-lea sau a lui Sixtus Quintul. Adevărat că „regele prudent", lent, şo­văielnic şi hîrţt.jar, pe lîngă că se înconjoară cu secre­tari, îşi mai şi prepară hotărîrile cu o serie întreagă de consilii: Consejo de Estado unde ajung treburile intere-sînd ansamblul imperiului şi marile probleme de poli­tică externă, consilii ale Castiliei, consilii ale Aragonu-lui, Italiei, Indiilor - de acesta din urmă depinde Casa de la contratacion — consilii de Război, ale Inchiziţiei, ale Ordinelor (de cavaleri), consiliul Haciendei (finanţe şi economie). O întreagă ierarhie juridică şi adminis­trativă - cele şase cancelarii, audiencias, alcalziile -este plasată sub autoritatea consiliilor.

O considerabilă administraţie este concentrată într-un mod asemănător la Roma, care are dubla sarcină de a cîrmui un stat şi o religie. Pe vremea lui Sixtus Quintul, celor trei tribunale tradiţionale (Penitenţa, Sig­natura şi Rota) şi celor patru servicii centrale (Cance­laria, Tribunalul cancelariei de la curtea Romei, Ca­mera apostolică şi Secretariatul de Stat) i s-au adăugat şaptesprezece congregaţii şi comisii compuse din cardi­nali şi din specialişti. Unsprezece se ocupă de chestiu­ni religioase, iar şase de problema zilei (aprovizionare, flotă de război; impozite, lucrări publice, universitatea de la Roma, revizuire de procese civile şi penale).

Gloria suveranului şi trebuinţele suveranului impun aşadar construirea unor palate enorme cu un prestigiu şi cu un fast care cad în seama prinţului şi a oraşului în care sau lîngă care se află. Escorialul, la 50 de km de Madrid, ridicat între 1563 şi 1584, în acelaşi timp mă­năstire, necropolă şi palat, se întinde pe o suprafaţă de 33 170 m2. Acesta conţine o biserică, 16 parcursuri, 2700 de ferestre, dar este încă departe de dimensiunile ansamblului monumental pe care îl constituia Vaticanul încă din veacul al XVI-lea: 3 apartamente regale, 2 „ca­zinouri", 25 de curţi, 15 săli mari, 228 mai mici şi, în total, 11 500 de cafnere, adică o suprafaţă de 55 000 m* fără grădini şi 107 000 m2 cu grădini. Aşadar, Renaşterea este aceea care a oferit formula Versailles-ului. Cu încc-

40

re din secolul al XVI-lea, monarhia franceză nu avea Ifcît de edificat pe malurile Senei, construcţii cu ade­vărat regale, Luvrul nou şi Tuileries pe care Henric al TV-lea s-a grăbit să le reunească. Nişte palate prea lu­xoase şi capitale prea atrăgătoare sînt un pericol. Regii absolutişti din Europa clasică vor scoate capul din ce în ce mai rar din temniţele lor aurite, şi, procedînd aşa, vor pierde contactul cu ţara şi cu poporul lor. Dar sclipirea vieţii orăşeneşti care culminează cu sărbătorile de curte are măcar darul de a atrage marea nobilime care lasă treptat la o parte stilul de viaţă milităros, şi rustic cu care se obişnuise odinioară. Un fenomen foarte important: feudali altădată belicoşi, precum Orsini şi Colonna, devin netulburaţi „asistenţi ai tronului pontifical". Roma se .umple de palate pe care nobili vechi şi noi - vechi şi noi bogaţi - ţin morţiş să le ridice în imediata apropiere a palatelor papale. La Paris, foburgurile Saint-Germain şi Saint-Honore se dezvoltă în secolul al XVI-lea şi devin cartiere „rezidenţiale" pentru că sînt vecine cu Luvrul şi cu Tuileries. în 1545, în vreme ce curtea spaniolă se mai găseşte încă la Valladolid, mai pot fi admirate mulţimea şi bogăţia caselor proaspăt construite din oraş. Alegerea Madridului înfăptuită de Filip al II-lea aduce imediat după sine şi o deplasare a nobilimii înspre noul oraş. Ea „se lasă furată de viaţa plină de sărbători şi de reprezen­taţiile de la Corte, de cursele de tauri din piaza Mayor... Stă la Madrid, se pliază luxului din oraş, lungilor preum­blări pe stradă şi vieţii lui de noapte..." (F. Braudel). Sub privirea prinţului, nobilii devin mai puţin periculoşi. Şi sînt mai puţin periculoşi deoarece este multă scumpete în oraş. A construi şi a mobila palate, a face pe Mecena, a-ţi face apariţia la săbătorile curţii, a oferi cu amîndouă mîinile dote fiicelor, a se deda operelor - o modă în epoca reformei catolice -, a circula în caleaşca: aceste lucruri nu sînt cu putinţă din punct de vedere financiar decît pentru cine are trecere în faţa stăpînului. El singur, care acordă pensii, iartă de datorii, poate să îi dea posi­bilitatea marii nobilimi de a-şi ţine rangul.

Nu urbanizarea de sub Vechiul Regim a dat naştere în mod forţat monarhiei absolute: dovadă Anglia şi Provinciile-Unite. Dar, fără dezvoltarea capitalelor şi fără urbanizarea marii nobilimi, monarhia absolută nu ar fi putut să triumfe.

Capitolul IX

MOBILITATE SOCIALĂ BOGAŢI Şl SĂRACI

Vîrsta umanismului a văzut cum se precizează aceste două aspecte aparent opuse ale civilizaţiei occidentale: ridicarea unor individualităţi naţionale şi intensificarea schimburilor între o ţară şi celelalte. Pot fi oferite mii de dovezi ale acestor multiple interpenetrări, în dome­niile artei şi culturii. Arhitecţii, sculptorii şi pictorii italieni din veacul al XV-lea şi dintr-al XVI-lea s-au răspîndit în toată Europa, de la Londra la Moscova, trecînd pe la Praga şi Cracovia. Muzicienii flamanzi au răsunat stilul lor polifonic în Franţa, în Anglia, în Ger­mania şi în Italia. Erasmus, care nu agrea deplasările, a străbătut^ totuşi Europa occidentală de la Cambridge la Roma. In două rînduri, Copernic a studiat şi a dat lecţii în Italia. Pună-se la socoteală de asemenea că din 107 de artişti, de cele mai diferite specializări, care au lucrat la Roma din 1503 în 1605, 69 au venit din Toscana, 93 din regiunea Padului sau de dincolo de aceasta, 24 din marca Anconei şi a Umbriei, 7 din Italia de Sud şi din Sicilia, 43 din ţări cuprinse astăzi în Belgia şi Ţările de Jos, 10 din regiuni situate în Franţa actuală, 4 din alte ţinuturi neitaliene; numai 17 erau din Roma, iar, între dînşii, unul singur cu adevărat celebru: Giulio Romano. Dar aici nu este vorba decît de cazuri particulare ale unei mobilităţi orizontale care a fost cu mult mai generală. Frangois Xavier şi-a dat obştescul sfîrşit aproape de Canton, Camoens a trăit la Macao, Cervantes a fost rănit la Lepanto şi, mai cu seamă, mii de spanioli şi de portughezi au traversat Atlanticul pentru a se stabili în America, unde în 1600

42

Heia trăiau mai bine de 140 000 de albi. In Europa

hiar lumea de condiţie modestă se deplasa cu mult mai frecvent decît ne imaginăm adesea, şi încă pentru călătorii importante. De anul sfînt 1575, au venit în

Oraşul etern" mai mult de 400 000 de pelerini; în 1600 au venit vreo 600 000. Dar fiindcă vizitatorii erau în tot cazul numeroşi la Roma, chiar şi în anii care nu erau sfinţi, aici a trebuit să se constituie o organizaţie hote­lieră - cea mai bună din Italia şi probabil din Europa. Un recensămînt din nefericire incomplet de la 1517 inventariază deja 171 de hoteluri, hanuri şi taverne în oraş. Dar într-un altul din 1526 - 1527 sînt numărate 236. Atunci, la Roma proporţia era de 233 de locuitori la o instituţie hotelieră faţă de 500 la Como în 1553, l 100 la Milano în 1587, l 488 la Florenţa în 1561.

încă mai interesantă decît această mobilitate ocazio­nală este de multe ori silenţioasa emigrare puţin bătă­toare la ochi înspre marile oraşe. Să nu lăsăm din ochi cazul Romei. Recensămîntul din 1526 - 1527, realizat chiar înainte de jaf, a aflat aici 53 897 de locuitori sta­bili dintre care l 750 de israeliţi. Fantezia copiştilor lămureşte originea a 3 495 de creştini. Din acest total apare că doar 16,40% erau din Roma ori proveneau din împrejurimile oraşului, în schimb, ceilalţi italieni for­mau 63,60% din total, iar cei neitalieni 20%. Oare dacă s-ar putea lărgi statistica la ansamblul populaţiei urbane s-ar regăsi aceleaşi proporţii? Ipoteza nu are nimic neverosimil fiind vorba despre cel mai cosmopolit oraş al timpului şi dacă se ia aminte că Anvers, alt oraş foarte internaţional, număra, în 1568, 15 000 de străini din 104 981 locuitori (14,40%). Sigur este că Roma s-a italienizat în decursul secolului al XVI-lea în aceeaşi măsură în care a şi crescut ca număr de populaţie. E la fel de probabil că s-a şi romanizat, graţie imigrării de ţărani alungaţi din satele apropiate de către marii pro­prietari de turme. Căci, cum ar fi putut oraşele euro­pene să crească, dat fiind puternica mortalitate urbană