Jean Delumeau civilizaţia renaşterii

(BIBL.: P. O. Kristeller, Pietro Pomponazzi, în „Revue internaţionale de Philosophie", Paris, 1951.)

PREDESTINARE

Doctrina predestinării decurge în mod logic din cea a JUSTIFICĂRII PRIN CREDINŢĂ. Dacă meritele omu­lui nu au greutate în opera de salvare, dacă există „servul arbitru", urmează că numai Dumnezeu decide pe cine să mîntuiască şi pe cine nu. în astfel de ter­meni, predestinarea a fost subliniată cu egală convin­gere şi de LUTHER şi de CALVIN. Dar dacă se face referire la păcatul dintîi, Dumnezeu doar a tolerat oare greşeala lui Adam? Sau a vrut-o? La începutul carierei •pî^Calvin pare a fi fost înclinat către prima opinie, aar, în tratatul despre predestinare (1552), s-a orientat U hotănrea înspre cea de-a doua.

PUMATICCIO

os Primaticcio s-a născut la Bologna în 1505. A

Ies RSCU Pt°r' ^hitec' S' pictor manierist, elev al lui Ju--m 1^?lain S1 a fost chemat în Franţa de FRANCISC I TAlNpR?entru a contribui la decoraţia castelelor FON-fcoLEAU şi Chambord. A murit la Paris în 1570. 311
PROTESTANŢI

Edictul de la Worms (1521) {intuise pe LUTHER

discipolii săi la stîlpul infamiei, le condamnase

la ardere şi iniţiase în Germania o cenzură ecleziast' -

pentru toate cărţile tipărite. Acest edict neexecutat e t*

repromulgat la dieta de la Spire, în 1529. Şase prinţi £

patrusprezece oraşe se unesc atunci, la 19 aprilie fo'

tr-un solemn protest împotriva acestei decizii. Sînt ca

lificaţi pe dată drept „protestanţi". Totuşi, este avansată

uneori şi altă etimologie: „protestant" ar veni din laţi

nescul pro testări, „a mărturisi în favoarea cuiva"

R

RABELAIS, Franşois

Rabelais era originar din Chinonais. Tatăl său, licenţiat în drept şi avocat, poseda aici mai multe proprietăţi, dintre care una chiar la Chinon, şi alta, într-un cătun vecin, La Deviniere, unde Francois, ultimul său copil, pare a se fi născut în 1494. Diversele episoade ale vieţii lui Rabelais sînt binecunoscute: o copilărie fericită şi plină de învăţătură; plăcerea pentru carte 1-a îndreptat către cariera bisericească. Călugăr franciscan, apoi benedictin, s-a pasionat pentru greacă, pe atunci o limbă puţin practicată. A părăsit mănăstirea în favoarea universităţii, ducîndu-se, rînd pe rînd, la Paris, Tou-louse, Bordeaux, Montpellier. Aici a contractat o nouă pasiune, aceea pentru medicină, pe atunci o problemă de erudiţie mai mult decît de ştiinţă şi de experienţă. Medicina, în care peste puţină vreme a excelat, 1-a pur­tat la Lyon, pe atunci cel mai important centru comer­cial, intelectual şi diplomatic, după Paris. Numit doctor la Hotel Dieu, a publicat aici mai multe tratate savante, apoi, impresionat de tirajele operelor populare care se vindeau la tîrgul de toamnă, i-a înmînat editorului Nourry un Pantagruel (1532) pentru care se inspirase din Grozavele ţi nemaipomenitele istorisiri ale grozavu­lui si uriaşului căpcăun Gargantua, apărute recent, §' care erau „best-seller"-ul genului. Medicina 1-a pus, _de asemenea, în contact cu importante personalităţi însar cinate cu misiuni oficiale în Italia: cardinalul Du i>e lay şi fratele său Langey. Astfel se explică numer°p* le sejururi la Roma. Cînd a văzut că aventurile lui r tagruel cunosc cel mai viu succes, i le-a adăuga }^ cele ale lui Gargantua, apoi o Cartea a treia Şi

312

Cartea a patra. O a cincea, pe care nu a avut una* e sg o termine, a apărut după moartea sa. Cu toate Vre tea nişte lucrări prezentate de autorul lor drept flC ă distracţie, destinate să îi „amuze pe bolnavi" au P libertine şi periculoase. Sorbona le-a condamnat.

ais. care lepădase rasa călugărească pentru haina jreană, a fost acuzat de apostazie şi bănuit de ateism. Protectorii săi s-au străduit din răsputeri să îl scape, dar nare că, pînă la srîr.şit, au cheltuit multă osteneală ca a îl ferească de urmări. Ultimii săi ani rămîn obscuri, iar data morţii nesigură (negreşit către 1553).

RAFAEL

Raffaello Sanzio, zis Rafael. Născut la URBINO în 1483, mort la Roma în 1520. A fost elevul lui PERU-GINO, dar, în decursul carierei sale, a suferit şi influ­enţa lui LEONARDO (sfumato din Madona Marelui Duce), a lui MICHELANGELO (nudurile în Incendiul din Borgo) şi a picturii' veneţiene (Messa din Bolsena). Chemat la ROMA de ILJLIU al II-lea, a decorat aici camerele apartamentului pontifical (stanz.e). în 1514, i-a urmat lui BRAMANTE, ca arhitect şef la SÂN PIETRO şi la VATICAN şi a terminat „loj'ele" pe care le-a decorat cu „grotescuri", imitîndu-le pe cele care tocmai ieşeau la iveală de sub Esquilino. Solicitat din toate părţile, ajutat de ucenici din ce în ce mai nu­meroşi, Rafael a lăsat o operă considerabilă. Madonele sale şi portretele par actualmente mai atractive decît compoziţiile mari. Pe deasupra, a lucrat la Farnesina, a tăcut planuri de biserici în cruce greacă (Sânt' Eligio degli Orefifici, capela Chigi de la Santa Măria del Popolo etc.). Rafael, a cărui glorie a fost imensă încă m tinipul vieţii, reprezintă în interiorul Renaşterii endinţa clasică de accentuare a compoziţiei, a echili-

™U1- a seninătăţii, a distribuţiei armonioase de culoare.

RĂZBOAIELE RELIGIOASE

s c°ntlnuarea războaielor husite din prima jumătate a mero !r al ^V~lea> se întind pe o lungă perioadă, care Pînă'1 1546

nat războiul de Treizeci de Ani. 313 .

REFORMA

Vezi CALVIN, JUSTIFICAREA PRIN CREDINŢĂ

LUTHER, PREDESTINARE, PROTESTANŢI. '

RENAŞTERE

Rinaacită: termenul este din Vasari. Dar, încă de la în ceputul veacului al XV-lea, UMANIŞTII italieni au vorbit despre o resurecţie a literelor şi a artelor gratie reînnodatului contact cu antichitatea, în realitate, acest contact nu a fost întrerupt vreodată, în secolul al XlX-lea, Burckhardt şi Michelet au dat cuvîntului „Re. naştere" o accepţie cu mult mai largă decît accepţia umaniştilor. Pentru ei a însemnat ruptura cu spiritul religios şi retrograd al Evului Mediu, o victorie a raţi­unii şi a naturii, o reabilitare a spiritului păgîn, deodată cu „descoperirea omului şi a lumii". Acest fel de a ve­dea lucrurile, prea tranşant şi prea parţial, nu mai este acceptat azi. S-ar putea vorbi în termeni mai potriviţi despre o „promovare a Occidentului" spre a califica pe­rioada istorică (1320-1620) în cursul căreia civilizaţia Europei a depăşit cu mult nivelul atins de civilizaţia Antichităţii şi de alte civilizaţii paralele.

RENTE

în sens larg, dreptul de a percepe în fiecare an o rede-venţă numită în Vechiul Regim „cîşti". Puteau fi dis­tinse „rente pe contract de moştenire", numite apoi „rente funciare", şi „rente constituite". Primele constau în înstrăinarea de către proprietar a unui imobil asupra căruia îşi rezerva dreptul de a percepe un venit anual. Contractantul nu abandona cu totul drepturile sale de proprietate. Rentele constituite sau rentele „în bani" în­semnau renunţarea, contra unei sume de bani, la veni­turile aduse de un imobil. Creditorul devenea coproprie­tar pentru imobilul debitorului. Această consideraţie şi, apoi, clauza răscumpărării mereu în vigoare pentru ren­tier, dau să se înţeleagă că nu era vorba întru totul de un ÎMPRUMUT CU DOBÎNDĂ. în plus, Biserica cerea menţionarea imobilului în contractul notarial. Cu toate acestea, rentele constituite au dublat de fapt -în afara circuitului comercial - împrumutul cu dob

ROMA . . la

Fără îndoială cu vreo treizeci de mii de 'ocultc!^r|0 sfîrşitul veacului al XV-lea, în jur de 100 000 "V10^ în Italia, Quattrocento a fost secolul FLORENŢEI

31*

r'nciuecento a fost al Romei care a atras pe cei mai h ni artişti din peninsulă, afară de veneţieni, şi pe mulţi

t'sti străini. Nu numai pelerini dar şi numeroşi turişti" umplu capitala catolicităţii, care dispune de o " marcabilă organizare hotelieră. La sfîrşitul Renaşterii, R mă este oraşul cel mai frumos şi mai admirat din Furopa. Arta barocă se naşte^ aici o dată cu MI-rHELANGELO, Vignola etc. în amurgul veacului al XVI-lea, bilanţul realizărilor urbane înfăptuite într-o sută de 'ani este impresionant. Imigranţii care se insta­lează în oraş provin într-o măsură tot mai mare din

Statul ecleziastic" căruia Roma îi devine abia atunci capitală reală. Pe vremea lui Montaigne, Roma se în­singurează, aidoma unei oaze prospere, în mijlocul unui pustiu al ruralului din zonă, lăsat pradă oilor, dacă nu şi tîlharilor. Pentru înfrumuseţarea Romei, papii cresc impozitele de pe domeniul funciar al Bisericii. Aşa se face că un modest stat peninsular ţine în spate o largă politică artistică si o politică religioasă de o extensie mondială. Se dezvoltă o administraţie modernă, iar pa­pii se află printre cei dintîi care utilizează pe o scară largă formula împrumuturilor (MONTI) căreia îi poate subscrie un public larg. în definitiv, Roma este, în se­colul al XVI-lea, un oraş-pilot şi unul din elementele motrice ale civilizaţiei occidentale. (BIBL.: J. Delumeau, La Vie economigue et sociale de Rome dans la seconde moitie du XVIe siecle, 2 voi., Paris, 1957-1959.)

RONSARD, Pierre de

Născut în 1524 la Couture-sur-Loire, moare la Saint-Cosme în 1585. Fostul paj al delfinului, fiu de funcţio­nar regal, a ezitat îndelung dacă să accepte servitutile unuijjoet de curte. Despre literatură şi-a făcut cea mai Malta idee, întreţinută întru acest cult de maeştrii săi, etier du Mans şi, mai ales, de marele umanist Dorat Pe care îl urmează, cu Baif şi Du Bellay, la Paris, unde şi PR at " 1547 la directia colegiului Coqueret. Ca asu . S. maeştrii cred în preeminenţa culturii r Pra wicărei alte activităţi omeneşti. Ei visează un nist "r^1311^1' mai bine spus, un rege care să fie uma-

pETRARŞ1 a^at în admiratia lui Platon §i Cicero,

luj p A^CA îşi cînta amorurile în toscană. Amorurile

rezisţ S- urmau să îi inspire cea mai bună şi mai

nta parte -

315

a operei sale: Amorurile- pentru Cas-

x'andru (1552), Amorurile pentru Măria (1556), divers Amoruri - sonetul către Helene etc. - (1578). Curtea6 fost în fine cucerită. Dispariţia lui Saint-Gelais (155»\ şi afecţiunea regelui HENRIC al II-lea au făcut din el repede un personaj oficial. Atunci şi-au făcut din nou apariţia marile .ambiţii ale tinereţii în Discursuri, d^ însăşi gravitatea circumstanţelor care le inspirau i-a permis să dea autentica măsură a geniului său. Reu. sitele sale, intermitente, oşte adevărat, însă în domenii poetice foarte variate, fac din el cel mai mare poet al Renaşterii franceze.

SÂN GALLO

Familie de arhitecţi florentini. Giulianb (1445-1516), arhitect pasionat de Antichitate, a multiplicat desenele arheologice. Este autorul vilei lui LORENZO MAG­NIFICUL, la Poggio a Cajano şi a sacristiei de la Sân Spirito, la Florenţa. INGINER militar, influenţat de. Francesco di GIORGIO MARTINI, a fortificat Borgo (VATICAN) si a oferit planurile de apărare pentru Ostia. Ca arhitect la SÂN PIETRO, i-a urmai lui BRA-MANTE în 1514. Antonio (1455-1535), frate cu prece­dentul, zis Sân Gallo cel Bătrîn, discipol al lui Bra-mante, este celebru îndeosebi prin edificiile - biserici şi palate - pe care le-a ridicat la Montepulciano şi Monte Sân Savino. A fost tot inginer militar şi a forti­ficat mai ales Civita-castellana şi castelul Sânt' Ange-lo. Antonio al II-lea, zis cel Tînăr (1483-1546), nepot al primilor doi, este autorul palatului Farnese din Roma. De asemenea, a lucrat la Sân Pietro, începînd din 1520. A fortificat Civitavecchia, a făcut planurile cetăţii Ancona şi a realizat celebra Imtînă Orvielo.

SÂN PIETRO DIN ROMA

Pe la mijlocul veacului al XV-lea, sfătuit de L. V-ALBERTI, NICOLAE al V-lea voia deja să reconstru­iască vechea bazilică vaticană ridicată între anii 3^ 344. Dar lucrările nu au început decît sub PontiflC lui IULIU al II-lea, în 1506. Au fost terminate în Principalii arhitecţi ai bazilicii au fost succes'v MANTE, Giuliano da SÂN GALLO şi Antonio de SÂN GALLO cel Tînăr, MIC LO, Vignola, Giacomo della Porta care a realizat c V

316

i Maderno. Bramante-, Antonio de Sân Gallo şi vi' §helangelo ar fi dorit un plan în cruce greacă, Rafael • Giuliano da Sân Gallo şi, în final, Maderno au optat ' un desen alungit în cruce latină. Lucrările, care

ntru Pe costat sume enorme, au fost practic întrerupte de la

Cartea lui LEON al X-lea (1521), pînă la apariţia lui

-

PAUL al IH-lea (1534). Suprafaţa bazilicii lui Bra-2 în plus faţă de cea realizată ,50 m în lungime. Suprafaţa

ante ar fi avut 9 000 m2 în plus faţă de cea realizată "fectiv, care măsoare 211,50 m în lungime. totală acoperită a bazilicii este de 15 160 m2 (BIBL :

P-

Le Tarouilly, Paris, 1882.)

Le Vatican et la basilique

SAVONAROLA

Girolamo Savonarola. Născut la Ferrara în 1452. Intrat, în jurul anului 1475, la dominicanii din Bologna. Pre­dicator auster, la început ascultat de puţini. Devenit stareţ al mănăstirii Sân Marco, în Florenţa anului 1491, s-a impus publicului fulgerător. A îndemnat FLO­RENŢA - noua Ninive - să se pocăiască şi a anunţat venirea în Italia a unui Cyrus modem: CAROL al VHI-lea (1494). Proclamîndu-1 pe Christos „rege al Florenţei", Savonarola a fost pentru patru ani călăuza, spirituală mai mult decît politică, a oraşului. Predica lui, care îi mişcase pe BOTTICELLI si pe PICO DEL-LA MIRANDOLA, a provocat remanieri constituţio­nale, ameliorări fiscale, legi contra cametei, abandona­rea unor sărbători profane şi organizarea de ruguri ale vanităţii. Dar încăierările între o partidă de nemulţu­miţi; arribbiati („turbaţii"), formată în oraş; şi o alta, piagnoni („plîngăcioşii"), partizani ai lui Savonarola, s-au înteţit tot mai tare. Una peste alta, Savonarola îl atacase şi pe ALEXANDRU al Vl-lea. Papa a răspuns cu interdicţia asupra Florenţei. După ce un franciscan propusese „profetului dezarmat" proba focului iar aces-

a s-a eschivat, gloata a atacat mănăstirea Sân Marco.

.areţul a fost arestat, condamnat la moarte, spînzurat

(1498)"

es de Savonarole, Paris,

Maurice

P — la Lyon în 1500, moare în acelaşi oraş, în 1560. KePrezent

anarc ------LU1 cel mai ilustru al unei şcoli de care

care l~°Uise LAB^' Her°et, Pontus de Tyard etc., şi

317

şcoli

3e LABE, Heroet, Pontus de domina cu înrîurirea neoplatonismului florentin

,: pPTRARCA. Aceasta dublă ui . i de sus virtute

(1544).

SCRISOARE DE SCHIMB (instrume„tum excaum Ilrmînd contractului de *f™ tru personaje m joc:

cSn) şt punînd cel mai adesea^ ^ ^

un donator, un P»™^ ^ să {l fost folosita de către scrisoarea ae schimb se poate ^.^ veaculm al

florentini şi siennezi ^S manipulările monetare şi XIlMea. Fiind rapida, evi^a de ^ ^

XU -. de transport, a.d^Jt indispensabil al co-ii al XV-lea, un ««ttum^ re Umitele creşu. desfăşurat f ^^f un remarcabil instru-
,41-»^^

^^/fSh orSntale dragă lui Vitruviu.

liei a esi«=

R

a

lo, «

de ??eUiotipendadei au caf mormintele Prou^ , „lorie statuile

umf ; P°f^^j5 î" Alemân din Toleao Plat

ririi regatului Grenadei" ^^^

'-*'

^«W de mare. Ora,»! cd mjlgH" *»»

So"d. Capitalurile gcnoveze^ instalarea m

W ^ toipauva, Jcscopeng IQN) ^

oraş a CASEI DE LA CUW ^ ^^ Spania şj

me eu mai mare de vast car unor ma.

Şea Nouă, ^^^preţloase' americane explică

^^^£££^-•MfflŞo^^j^^

şi Bursa (la ^ ^"^ transformările Alcazarului ^STciSSa'-nor frumoase locuinţe parti-

ht .^S^^W^^ (1504'165°}' D vol.;'Paris, 1956-1961.)

SFORZA d it la Milano de la

Dinastia ducala Sforza, care a ^ io Auen.

1450 la 1535, coboară din do^°"doUpnmit numele se dolo (1369-1424) care cel dmb\* S^, care a Sforza, şi din fiul său Francesco (140 . 140t\ca lui fost primul duce (W ^^ST^, Fran-W!P_P° Mar^:V,IS£?lT,hU dmlomat pe cît de vajnic

155.

VENEŢIA, apoi, la
Rlippo Măria VISCONTI. Odată nsa ,

cesco s- a vădit la fel de abil diplomat pe cît de vajnic războinic; a împodobit Milano şi i-a adăpostit pe savan-to greci alungaţi din Constantinopol (1453). Urmaşul s^u, Galeazzo Măria, fiul cel mai mare (1444-1476), J* Arătat, ca şi părintele său, a fi un mare protector al VUM H A murit asasinat m 1476. Titlul său a fost pre-DnvT^întîiul fiu de^' în realitate, fratele său, LU-^IL MAURUL a deţinut frînele puterii. Situaţia fratri a6 de Richard al m-lea de SHAKESPEARE: guve ' asasinate> cabale, totul îi este permis pentru a «uda numai ca el a fost un mare om politic, în eşecului final în faţa lui LUDOVIC al XIMea

319

(luat prizonier la Novarra în 1500, a murit în Franţa l castelul Loches), şi un mare mecena (LEONARDQ DA VINCI). O dată cu al doilea fiu, Francesco, destituit apoi reabilitat de CAROL QUINTUL (prin cesiunea ducatului la moartea sa), dinastia se stinge.

SHAKESPEARE, William

Născut în 1564, mort în 1616. Relativa obscuritate vieţii sale contrastează cu strălucirea operei sale - un fenomen încă frecvent în Renaştere, mai cu seamă în mediile TEATRULUI, hărăzite după antichitate unui soi de ostracizare socială, în ciuda gloriei anumitor autori, a entuziasmului unui public şi a protecţiei unor suspuşi. Teatrul este considerat un divertisment, o prefăcătorie, un iluzoriu dublu al realităţii. Despre viaţa lui Shakespeare, cea pe care a trăit-o în afara operei sale, ştim puţine lucruri. Un fapt precis totuşi: s-a născut la 22 aprilie 1564, în orăşelul Stratford-on-Avon, dintr-un tată negustor cu dare de mînă şi care aspira să devină gentilom. Despre intervalul dintre naşterea şi căsătoria timpurie cu o femeie mai mare decît el cu opt ani, nu se ştie mai nimic. Instrucţia sa pare a fi fost destul de sumară, completată, este adevărat, de lecturi vaste. Nu se cunoaşte cum a sosit în teatru. Pe la 1587, se duce la Londra în căutare de slujbă. Peste cinci ani este de găsit printre membrii unei trupe de care avea grijă lordul şambelan. Intră în relaţii cu mari seniori, Southhampton şi Essex, pe atunci favorit al reginei. Actor mediocru, dar poet sub­til (data de compunere a Sonetelor rămjne cu toate acestea extrem de nesigură), se arată a fi în schimb un regizor îndemînatic. Din 1592 se impune şi de acum încolo domină de departe teatrul contemporan, unde mai strălucesc şi alte talente. Prima mare tragedie a lui Shakespeare, Richard al lll-lea, este inspirată din Mar-lowe. Compune şi comedii. Teatrele unde i se mon­tează piesele nu sînt încă decît simple eşafodaje am lemn, amintind de forma curţilor de han, acolo unde trupele ambulante dăduseră primele reprezentaţii. Aces­te teatre permanente1 prind a se înmulţi la Londra p vremea lui Shakespeare: ele sînt Cheile-încrucişate. băda, Cortina, Globe, unde vor fi montate majoritat marilor piese, de la 1600 la 1610. în fine, sala retec' riului de la Fraţii negri, în 1601, reprezintă N regilor, la Whitehall, în prezenţa reginei. Intre l

32°

i

de i-au îmbogăţit şi i-au asigurat un prestigiu excep-

al Cumpără case la Stratford şi la Londra (1613),

Hună ce a obţinut înnobilarea tatălui său, după care se

trage în ţinutul natal, îşi căsătoreşte fiica, Judith

(1616) şi moare cîteva luni după aceea.

IBIBL : J- K.OH, Shakespeare, notre contemporain,

Paris 1962; J. J- Mayoux, W. Shakespeare, Paris, 1966;

u Fluchere, Shakespeare, dramaturge elisabethain,

Paris, 1966.)

SIGNORELLI, Luca

Născut pe la 1450 la Cortona, unde moare în 1523. Format la şcoala lui PIERO DELLA FRANCESCA, se desparte repede de profesorul său, prin mişcarea pe care 6 conferă reprezentărilor sale. Mai mult decît în tablourile de şevalet - din această categorie pictează un număr mare de tablouri, cel mai adesea pe subiecte religioase - se realizează pe deplin în decorul monu­mental: la Capela Sixtină, unde pictează Testamentul si moartea lui Moise (1481), dar cu deosebire la capela Sân Brizio d'Orvieto, prima capelă consacrată în între­gime evocării lumii de apoi (învierea morţilor şi Jude­cata de Apoi). Prin înflăcărare, prin teribilitâ, Signorel-li va fi, lăsînd la o parte pe MICHELANGELO, ulti­mul mare pictor de fresce toscan al veacului al XV-lea.

SIXTUS AL IV-LEA

Francesco della Rovere. Născut la Celle Ligure în 1414. Papă din 1471 în 1484. Unchiul lui IULIU al ll-lea, implicat în conspiraţia Pa/zi. El a pus să se con­struiască vestita capelă Sixtină.

SIXTUS QUINTUL

hdice Peretti. Născut în 1520. Papă din 1585 în 1590. n tranciscan energic, nu s-a prea arătat respectuos faţă ant'ce' dar unul din principalii novatori ai ULUI de la ROMA, şi, în aceeaşi măsură, al noii organizări administrative a Bisericii Ca-S' a Statului pontifical.

. Claus Haarlern înre 1340 şi 1350, mort la Dijon în

JUrul anului 1383' se stabilise în °raş' unde a mcrat la mănăstirea din juj jyţoise, mormîntul lui Filip

tni; ollce

l4Q5 acest

- . h, * -A, *£i"

Cutezătorul etc.). Preocupat de realism, studiase figurii de israeliţi din Dijon înainte de a sculpta celebrii Pr ^ feţi. Cu toate că păstrează ataşamente profunde pentn arta gotică, forţa sa o anunţă pe cea a lui MICHELAN GELO.

STWOSZ, Wit

Născut către-1440. în 1477 a fost chemat la Cracovia de la Niirenberg. Biserica Notre-Dame, care era paro­hia germană a acestui oraş, păstrează opera sa majoră un retablu înalt de peste 5 metri şi lat de 7,25, la care a lucrat pînă în 1486. Sculpturile acestui retablu ex­primă spiritul de căutare, voinţa de înnoire şi grija pen­tru realism a artei gotice din ultima sa perioadă. Wit Stwosz s-a reîntors la Niirenberg în 1496, şi a murit acolo în 1533.

(BIBL.: Wit Swosz, Le retable de Cracovie, Paris 1964.)

TEATRU

Renaşterea este vîrsta de aur a teatrului european. Ca şi cel din Evul Mediu, teatrul renascentist rămîne, în ansamblu, un teatru popular. Dar se deosebeşte cu înce­tul şi pe toate planurile de acesta, ca urmare a unei evoluţii pornite în veacul al XV-lea: laicismul se accentuează, comedia se separă de tragedie, actorii încetează de a mai fi amatori, pentru a forma trupe de profesionişti, autorii capătă o nouă importanţă şi o nouă autonomie, această evoluţie comportă, în funcţie de ţara în care s-a manifestat, numeroase variante. In Spania, unde tradiţiile medievale vor fi multă vreme prezervate, teatrul sacru se va menţine îndelung, sub formă de autox sacramentale a. în Italia, unde folclorul păstrase ici şi colo amintirea vie a moravurilor antice, comedia a resuscitat vechea atellane şi a reluat, modernizîndu- • sistemul „tipurilor fixe". Lui Maccus, Pappus, D°s' senus etc. din atellane i-au urmat Polichinelle şi "^ talone din commedla dell'arte, această comedie a „' .^ seriaşilor" ilustrată de Ruzzante. Aceasta îşi va ^xer„nă ta îndelung influenţa asupra teatrului comic, încit l» şi Moliere s-a înscris pe linia ei. în Anglia şi în ^P (aici în paralel cu teatrul sacru), se dezvoltă un & naţional: şi aceasta fiindcă obştea împărtăşeŞe

322

ntregul exaltarea amintirilor unei istorii naţionale evocarea unei actualităţi care vădeşte noua forţă a S3Hunilor. Teatrul lui SHAKESPEARE, care reflectă "rfect alte profunzimi, este, în acest fel oglinda fidelă Pe remii şi a unei naţiuni, s-ar putea spune chiar a unui naţionalism.

TiNTORETTO

Născut în 1518, mort în 1594, Jacopo Robusti, zis Tin-tnretto, „nu a trăit decît la Veneţia şi nu a vrut să ştie decît d'e'Veneţia" (A. Chastel). Producţia a fost imensă: portrete, pînze mitologice, tablouri biblice (cel mai celebru este Suzana la baie de la Viena), fresce; această producţie este dominată de ciclul grandios de la Scuo-la di Sân Rocco, la care a lucrat din 1567 în 1587, şi care reprezintă nivelul său cel mai înalt, biblia sa vizionară. Efect de perspectivă, gestică, ecleraje, totul concură la a face din aceste mari compoziţii extraor­dinare puneri în scenă.

TIPAR

Punerea la punct a tehnologiei hîrtiei, invenţie chine­zească (pe la 200 p. Ch.) revelată Occidentului prin arabi, presiunea în creştere efectuată de un public ce aspira la răspîndirea scrisului, succesul din ce în ce mai mare al unei literaturi laice şi populare (romane cava­lereşti) şi dezvoltarea tehnicilor de xilotipie, apoi de metalografie, au pregătit terenul pentru inventarea tipo­grafiei. Procedeele vechi, costisitoare şi puţin rentabile au fost înlocuite de GUTENBERG prin procedeul tiparului, întemeiat pe utilizarea de caractere separate, metalice, obţinute prin topire cu matriţe. De atunci înainte, au fost deschise numeroase ateliere, de-a lun­gul şi de-a latul Europei, dar cu deosebire în Olanda, ln Italia şi în Franţa, ateliere în care maiştri topitori sau ipografi au încercat să ivească tipuri noi de caractere intre care cele mai cunoscute au fost cele datorate lui azevier de la Haga, lui Froben la Basel, lui Claude FSTrS?nt la Paris' toPitor învestit de tipograful Robert ~r,ntNNE,lui Aldo MANUZIO la Veneţia, creator al lui Christophe Plantin la Anvers.