Jean Delumeau

I p josnice şi condamnabile aşteaptă ultimul ceas pentru a Ie mărturisi lor şi le dau ca motiv faptul că nu-i bine să te încrezi în toată a

Loriot avea obiceiul să citeze în predicile sale cazul unei „doanin rang înalt”, ajunsă călugăriţă, şi care n-a îndrăznit niciodată să mărturise l un anume păcat la confesiune; de aceea a şi fost osândită. Or, precize- ^ predicatorul, acest păcat consta într-o „faptă necuvenită” pe care comisese „de una singură”70. O altă predică a lui Loriot ne pune, în njt pe o pistă ce merită cercetată cu atenţie: mai mult decât bărbaţii, femeii ne asigură el, sunt reţinute de o „pudoare vicioasă”, în momentul mârtur şirii păcatelor sexuale în confesional: „E considerat un fapt obişnuit primirea tainei căsătoriei în stare de păcat de moarte pentru că aceste păcate [familiarităţile şi alte „libertăţi criminale„ din timpul logodnei] nu-s deloc mărturisite, îndeosebi de către fete, cărora o ruşine rea le închide gura”71 Părintele Lejeune spusese aproape acelaşi lucru într-o predică despre „taina căsătoriei”: „Logodnica, ne asigură el, îi permite logodnicului ei intimităţi senzuale, nebunii necurate, închipuindu-şi că el trebuie să-i devină soţ; ea nu spune nimic preotului când se spovedeşte ca să se mărite, va comunia nedemn, căci nu s-a confesat bine; ea primeşte sacramentul căsătoriei în această stare nedemnă; aşadar cum pot ei să aibă binecuvântarea Domnului într-o căsnicie începută cu trei sacrilegii?”72 (la confesiune, la comuniune şi la căsătorie). Pentru multe femei nu era acesta un obstacol de netrecut în a vorbi unui bărbat despre viaţa lor cea mai intimă?

Astfel, din tot felul de motive, credincioşii de altădată, într-o foarte mare proporţie, s-au sustras obligaţiei de a face confesorilor lor mărturisiri cu adevărat personale. Preoţii o ştiau bine şi mulţi ar fi subscris cu siguranţă la constatarea plângăreaţă a preotului Girard, adresându-se altor preoţi şi spunându-le: „Dacă raţiunea pare să arate că e un paradox să spui că aproape nu există Joc unde să cunoşti mai puţin pe oameni ca la tribunal [al confesiunii], experienţa nu ne permite să ne îndoim. Într-adevăr, unde-s preoţii care să nu fie înşelaţi şi încă foarte des? Trufia, viclenia, ruşinea, teama, respectul pentru om – să reţinem, în treacăt, ultimii trei termeni – uneori interesul şi întotdeauna prejudecăţile, totul îi stă împotrivă păcătosului când vrea să-şi mărturisească starea conştiinţei sale”73. Eşec al confesiunii auriculare? La nivel colectiv, pentru mine cel puţin, faptul e neîndoielnic.

Obsesia confesiunii „exacte” este cu siguranţă una dintre marile cauze care au determinat Biserica romană să utilizeze o pastorală a fricii. Trebuia cu orice preţ să se explice credincioşilor gravitatea tăcerilor şi a mărturisirilor pe jumătate de care se făceau vinovaţi la „tribunalul penitenţei'-Omisiunea voluntară constituia un „sacrilegiu„ pasibil de pedeapsa cu infernul dacă se ascundea un păcat „de moarte„. În afară de aceasta -tragică urmare a sistemului – o confesiune incorectă le păta pe toate celelalte ulterioare, fie ele complete şi sincere, atât timp cât greşeala ascunsă nu era mărturisită. Astfel se aluneca pe un tobogan de „sacrilegii”-

DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII în p îi admonesta Joseph Lambert, funestele efecte ale crimi- 'e-nţ-jvzjerj Qte spovedanii de când aţi început să vă ascundeţi n; ilel01 ^^ gtâtea sacrilegii!'74 „Ce stranie stricăciune şi ce îngrozitoare

P^Ca i„' se întristează preoţii Misiunii, în legătură cu cei ce-şi ascund ' 1 le la confesiune; „îi vorbiţi lui Isus Hristos care cunoaşte toate

Sreî isurile inimii voastre„75, într-o altă predică, ei precizează: „Scriptura, aSC -liile Părinţii Bisericii şi teologii ne învaţă toţi într-un glas că nu vom c°n nâciodată iertarea păcatelor noastre de moarte dacă ascundem

— A la tribunalul penitenţei; asta va fi de ajuns pentru a ne condamna

° veci„76- Rectorul de la Irvillac din Bretagne îşi roagă enoriaşii să-şi rceteze atent” viaţa la tribunalul penitenţei şi să-şi „arate ascunzişurile onstiinţei”. Dar constată că „există oameni, păcătoşi şi păcătoase, îndeajuns de orbi, îndeajuns de nenorociţi, îndeajuns de nevrednici pentru a nega sau a ascunde câte un păcat, de ruşine şi de stânjeneală, deşi ştiu că, dacă nu-şi declară păcatele, comit un sacrilegiu. Ah! Ah! Ah! Voi, bieţi păcătoşi şi biete păcătoase, de ce aţi comis atâtea sacrilegii?”77

Pentru Chevassu, o confesiune incorectă, în special „din cauza ruşinii de păcat” şi în „teama de confesor”, toarnă otravă în leacuri. Păcătosul „îşi găseşte moartea în ceea ce ar trebui să-i dea viaţă şi osânda în ceea ce ar trebui să-i folosească la a se îndrepta”78. Reguis îi ceartă şi el pe aceşti creştini care „în fiecare an adună câte un sacrilegiu la păcatele lor, sacrilegiu cu atât mai înfricoşător cu cât îşi imaginează că-i fac pe placul lui Dumnezeu atunci când îşi îndeplinesc o datorie [confesiunea pascală] impusă de religie”79. „Sacrilegiu” şi „amânare”, acestea erau cuvintele-cheie ale pastoralei consacrate confesiunilor în care o „vicioasă pudoare” ducea la înşelarea lui Dumnezeu, „lată această ruşine, exclama canonicul Le Vray, pe care diavolul o ia de la păcat şi o dă confesiunii pentru a-i ţine pe oameni în robie şi a-i păstra pe veci lângă el”80. O legătură evidentă a existat odinioară intre sumbrul diagnostic pus de autoritatea religioasă numeroaselor confesiuni necorespunzătoare şi convingerea ecleziastică potrivit căreia mulţi sunt chemaţi, puţini aleşi.

Fără îndoială, nu-i exagerat să se afirme, aşa cum o dovedeşte naşterea vocaţiei sfântului Vincent de Paul81, că principalul motiv care a dus la crearea congregaţiilor de misionari (din interior) şi la înmulţirea misiunilor a fost voinţa de a depăşi obstacolul constituit de mărturisirea completă la… Tribunalul penitenţei„. Şi dacă misionarii au insistat neobosit asupra necesităţii confesiunii generale, au făcut-o pentai că ştiau cât de numeroase erau confesiunile „nelegiuite„. Un capucin, predicând în Savoia în 1641, Scria superiorului:…„După cum ne arată experienţa, de abia dacă se vor găsi, la o sută de enoriaşi de rând, patru sau cinci care să nu aibă nevoie de confesiunile generale. Ceea ce ne face să luăm ca sigur faptul că ciuma şi nenorocirea cea mai mare a acestor timpuri constau în confesiunile nelegiuite. E pricina cea mai comună şi mai generală a damnării la catolici, drept pentru care implorăm Bunătatea divină să repare o atât de funestă şi de sângeroasă măcelărie a sunetelor ce o costă atât de scump”82.

Mi s-p părut necesar să reproduc acest text, deja citat în altă part întrucât el expune în mod clar convingerea misionarilor, experienţa l0. Teren, mobilurile acţiunilor lor şi motivaţia metodelor lor. Pentru ei vorba să oprească sau cel puţin să diminueze „măcelăria suflete] provocată de confesiunile făcute rău. Iar ei ştiau bine că pe mulţi cred cioşi îi intimidau mai puţin decât preoţii parohiei. „Când [capucinii pre i când în ţinutul Gex, în 1642] îi întrebau pe penitenţi de ce au stat at„ vreme în păcate aşa de grave – incesturi, sacrilegii şi alte asemenea -răspundeau că n-aveau încredere în ceilalţi confesori” – în principal preoţi84. Totuşi, chiar şi misionarii se izbeau adesea de un zid al tăcerii. D unde necesitatea de a stârni frica. Un capucin predicând în Savoia, în I644 se plânge de acest blocaj89. În predicile din corpusul lazarist, ameninţarea e omniprezentă. Ajuns la cea de a 46-a predică din serie (din 55) predicatorul vorbeşte în sfârşit de paradis şi, făcând aluzie la predicările anterioare, proclamă: „Fraţilor, destul am făcut să răsune din acest amvon trăsnetele şi loviturile de arbaletă ale justiţiei lui Dumnezeu. Destul v-am înspăimântat şi speriat cu rigorile mâniei divine; nu trebuie să vorbim tot timpul de moarte, de judecată şi de pedepsirea păcatelor…”86. Dar paranteza asupra paradisului o dată închisă, auditorii misionarilor au regăsit frica şi ameninţarea în ultimele nouă predici ale lazaristului.

Asupra anecdotelor elocvente, moştenitoare ale acelor exempla medievale, povestite de anumiţi misionari, şi asupra intensei emoţii pe care reuşeau să o provoace prin rostire şi gestică, ne aduc o preţioasa documentaţie relatările capucinilor predicatori, în jurul anului 1640, în Savoia şi în regiunile învecinate. Rapoartele lor ne ajută să întrevedem viziunile, coşmarurile şi halucinaţiile anumitor penitenţi îndărătnici care nu scăpau de angoasă decât printr-o confesiune generală. Legătura între fantasmele lor şi anecdotele edificatoare şi terifiante povestite la predici este, de altfel, subliniată chiar de capucinul care 1-a redactat: „Iar pe câţiva, ţinându-se după noi în alte parohii, i-am întrebat de ce, după atâtea îndemnuri evlavioase şi pilde ce trebuiau să bage groaza în cei mai încăpăţânaţi, erau dispuşi să facă o mărturisire întreagă Ş' adevărată mai degrabă într-o parohie străină decât într-a lor. Ne-au răspuns şi ne-au povestit că fuseseră îngroziţi de viziunile nocturne care îi făceau să tremure de frică, lăsându-i pe jumătate morţi”8'.

O femeie din Saint-Julien, după ce nu mărturisise la confesiune păcatul de „furtişag”, vede în vis „portărei negri şi îngrozitori” urmărind-o „ca s-o bage la închisoare”88. Unul dintre „notabilii” din Taninges e plin de „ură şi de ranchiună”. Dar, în cursul misiunii, pe când el se agita în pat, nişte demoni intră în cameră, făcând „tumbe, într-un continuu du-te-vino”. Apoi şeful lor dă să-1 apuce de picioare. Atunci păcătosul nostru invocă pe toţii sfinţii din paradis şi se converteşte89.

O ţărancă din Nuz (regiunea Valle d'Aosta) „numai ce a auzit de sosirea misiunii” e cuprinsă de disperare din cauza „grozăviilor din viaţa ei” şi-i „bântuită” de „un duh râu” care o sfătuieşte să se înece. Din fericire, DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII

<în o aduce la misionari, iar ea se spovedeşte90. Un plugar din Lugrin rl ablais),. De mai multe zile şi nopţi se simte hărţuit, un duh necurat bil aruncând după el cu pietricele vizibile”91, până ce a venit să-şi 'ITU isească toate păcatele. Un ţăran normand, în timpul unei misiuni lTia… Te m 1650, se vede atacat în somn de 2000 de lupi, la fel de numeroşi ca păcatele lui92.

Aici se impune o comparaţie cu „viziunile' indienilor din Mexic, rtate de iezuiţi între 1580-1620. Delirurile acestora trimiteau la edicile misiunilor. Căci vizionarii retrăiau, cu siguranţă, scenele şi pildele (xernpld) ce le fuseseră prezentate din înaltul amvonului, probabil făcute mai impresionante printr-o tehnică audiovizuală93 (prezentă şi în misiunile din Europa, aşa cum o dovedesc cele ale părintelui Maunoir în Bretagne). Uimitor paralelism al metodelor de o parte şi de alta a Atlanticului; şi, în consecinţă, similitudine a reacţiilor. Relatările iezuite precizează că, în timpul predicilor, indienii culpabilizaţi începeau să ţipe, să suspine, să plângă. Nu se linişteau decât prin confesiune. Acelaşi scenariu şi în Europa. Lucrarea lui Abelly este, la drept vorbind, foarte sobră în această privinţă şi nu menţionează decât întâmplător predicile întrerupte pentru a stăpâni „şiroaiele de lacrimi şi suspinele„94 auditorilor. În schimb, relatările misiunilor capucine sunt pline de notaţii de acest fel, apărând astfel drept un topos. Iată un citat semnificativ pentru exemplificare. Privitor la localitatea Massanger din Chablais, vizitată de misionari în 1642, se istoriseşte: „Aici se repetă cele ce s-au mai spus despre predicile întrerupte de plânsete şi gemete, de strigătele sărmanilor zguduiţi de oroarea de păcat, de caznele infernului şi de iubirea de Dumnezeu. Ceea ce făcea ca mai mulţi dintre ei, împiedicaţi de lacrimi, suspine şi plânsete, să nu-şi încheie mărturisirile decât cu mare greutate. Alţii, după ce-şi terminau mărturisirea, lăsându-se la pământ, cât erau de lungi, în mijlocul Bisericii, se tânguiau cu atâta jale pentru păcatele lor încât stârneau mila tuturor şi alte simţăminte asemănătoare; astfel încât, văzând asemenea scene ţi se părea că s-a întors vremea Bisericii primitive.

Enormă dificultatea confesiunii generale! Pentru a învinge obstacolele, predicatorii trebuiau ca, prin numărul predicilor şi prin tăria cuvântului, să provoace la credincioşi o stare excepţională de excitaţie, să aţâţe în ei „, nişte remuşcări de conştiinţă” atât de puternice încât erau literalmente „Scoşi din fire”96. În acest climat psihologic de o rară intensitate, mărturisirea devenea posibilă şi aducea cu sine o mare eliberare. De aici, scenele recvent descrise în cronicile timpului: confesiuni publice, împăcări bruşte §' lrnpresionante, restituiri de bunuri însuşite pe căi necinstite, promisiuni e. înfrânare a trupului prin post sever”97, cereri de penitenţe extraordinare etc.

Confesiuni sacrilege şi comuniuni nedemne

O confesiune sacrilegă riscă să antreneze şi altele atunci când o grese gravă nu e mărturisită; ea duce la comuniuni nelegiuite, dată fiind oblioat ' de a primi împărtăşania de Paşte. Printr-o cascadă de căderi, se ajungeV această crimă supremă.

De-a lungul timpului, pastorala a subliniat cu putere tragica înlănţuir După ce exclamă: „Câte confesiuni de când aţi început să vă ascundet păcatul? Tot atâtea sacrilegii!”, Joseph Lambert continuă logic- „Qtg comuniuni? Tot atâtea sacrilegii, adică puteţi spune cu şi mai mult ternei decât profetul David că nelegiuirile au ajuns până peste cap şi sunt pentru voi o povară apăsătoare”„98. În predica asupra „nedemnei comuniuni„ din corpusul lazarist, găsim mai cu seamă următorul avertisment solemn adresat celor ce-1 insultă pe Dumnezeu: „Dacă, din nenorocire, v-aţi apropiat de altar după ce aţi ascuns sau mascat un singur păcat de moarte dar ce zic, o singură împrejurare din cele care v-ar fi făcut să veniţi la confesiune, acoperiţi de ruşine, sunteţi vinovaţi de cumplita îndrăzneală”99.

„Dragii mei copii, întreabă Girard în ziua unei prime comuniuni, este cineva dintre voi demon sau Iuda? Este cineva atât de vândut încât să-I devoreze pe Isus Hristos Ia această sfântă masă venind să comunieze cu o conştiinţă încărcată de crime sau după ce şi-a ascuns păcatele la confesiune?”100 în duminica Patimilor, Chevassu vorbeşte despre „sacrilegiu”: ceea ce-1 face să evoce „comuniunile nedemne”, o „crimă mai des întâlnită decât se crede”. E vorba oare de „necredincioşii” care „cu sânge rece… Vin să calce în picioare sângele noii alianţe”? Nici vorbă, căci „împotriva acestor monştri ar fi necesare fulgere şi nu predici”. Se opreşte „doar la cei ce nu-şi mărturisesc în întregime păcatele lor, care n-au nici o voinţă de a se îndrepta sau de a face penitenţă”101. Rectorul de la Irvillac, Pierre Le Gentil de Quelern, e şi mai categoric într-o instrucţiune despre confesiune „pe care poţi s-o propovăduieşti toată ziua”. El spune, într-adevăr: „Păcătoşilor, ruşine şi sfială ar fi trebuit să aveţi ca să vă împiedice să păcătuiţi; dar pentru că aţi avut, netrebnicilor, neruşinarea de a păcătui, trebuie s-o declaraţi fără ruşine; altminteri veţi face ca Iuda care a comuniat în stare de păcat, iar diavolul i-a intrat în inimă, post buccellam introivit în eum Satanas. Gândiţi-vă, deci, şi băgaţi de seamă, păcătoşilor, ce nenorocire pentru cei ce sunt în această situaţie, reflectaţi asupra inimilor voastre stricate şi tremuraţi, da, tremuraţi, bieţi şi nevolnici păcătoşi, tremuraţi de orbirea voastră, tremuraţi pentru aşa o nenorocire. Cea mai mare nenorocire dintre toate, a vrea să-i găzduieşti pe Dumnezeu şi pe diavol într-o aceeaşi inimă: luaţi deci seama, fraţi şi surori, Ia comuniunea rea, feriţi-vă să tăgăduiţi sau să ascundep vreun păcat. Pentru că nenorocirea cea mai mare din toate nenorocirile este comuniunea rea, post buccellam”W2.

Avertisment serios, ce trebuia să şocheze şi să tulbure multe conştiinţe-Căci credinciosul trebuia să comunieze în fiecare an, dar nu avea îndrăzneala de a-i mărturisi confesorului o anumită greşeală secretă. Şi atunci devenea un Iuda.

DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII şi când pastorala abordează chestiunea confesiunilor necorespun- „ea nu le vizează numai pe cele în cursul cărora un păcat de z: K°a a fost ascuns. Ea atacă şi lipsa de căinţă a catolicilor obligaţi, m°'f m regulii, să se mărturisească anual, şi care o acceptă, clar fără c° r-rata intenţie de a se îndrepta. Şi ei vor comunia de Paşte, şi ei vor a 'te sacrilegiul „comuniunii nedemne„, chiar dacă n-au „tăinuit” greşeli

C° e Misionarul lazarist, după ce i-a întrebat pe auditori dacă n-au „ascuns n dosit fie şi un singur păcat de moarte” înainte de a comunia, îşi tinuă ancheta şi le spune că au fost vinovaţi de o „groaznică îndrăzală dacă s-au apropiat de altar fără a-1 fi „iertat sincer„ pe duşman sau „nainte de a fi înapoiat bunul altuia sau… A-i fi dat satisfacţie aproapelui„. ŢOt sacrilegiu e dacă îndrăzneşti „să mergi la comuniune cu dorinţa precisă de a recidiva în cine ştie ce păcat de moarte obişnuit sau în anumite ocazii„ prin care eşti sigur că-1 huleşti pe Dumnezeu. Aici predicatorul se explică mai pe îndelete: „Dacă-i aşa, ce trebuie să mai zicem de fetele sau femeile care se duc mereu la şezători, la plimbare sau la tainice discuţii şi întâlniri unde sunt în primejdie de a auzi şi a spune cu plăcere lucruri extrem de jignitoare la adresa lui Dumnezeu, şi care comuniază totuşi, deşi au intenţia să se întoarcă la fel ca mai înainte la toate aceste ocazii de păcat, sau cel puţin, fără să aibă intenţia sinceră de a renunţa la ele?„103 Ce de ocazii, din cât se vede, de a comite sacrilegii! Predicatorul era logic cu el însuşi când conchidea: „Oare crima de a comunia rău e chiar aşa de rară pe cât credeţi?”104 Suntem acum în chiar centrul unei însemnate acţiuni de culpabilizare. Trebuia oare să fie puse pe acelaşi plan nerestituirea bunurilor altuia, ştirbirea reputaţiei cuiva şi faptul de a merge la petreceri sau la plimbare pentru a asculta vorbe uşuratice?

În predica de Florii, Girarcl distinge două feluri de comuniuni nelegiuite: „Unele sunt sacrilegii din răutate; celelalte sunt sacrilegii din amăgire”. E vorba de „răutate” când te apropii de altar în starea de păcat de moarte fără a te fi spovedit sau după ce ai făcut o confesiune cu bună ştiinţă incompletă. Dar e „din amăgire” – şi-i totuşi sacrilegiu – dacă penitenţii se confesează integral, e adevărat, ştiind totuşi, „că nu s-au schimbat şi nici nu s-au pocăit; [şi] că ei nu vor să renunţe nici la obişnuinţa, nici la ocazia viitoare a păcatului…” în afară de asta, „există sacrilegii din amăgire când cineva merge la altar crezând că-i curat şi totuşi nu e”. Concluzia preotului tun regiunea Lyonnais coincide cu cea a misionarului lazarist: Fraţilor, numărul acestor comuniuni nelegiuite din amăgire e aproape infinit şi nimic nu trebuie să ne facă să tremurăm mai tare”105.

Contrar a ceea ce s-ar putea crede apriori, insistenţa asupra „comuninn nedemne” nu intră neapărat în contradicţie cu apelul în favoarea comuniunii frecvente”. În Dicţionarul apostolic al lui Montargon, 26 de

Pagini sunt consacrate celei dintâi şi alte 10 pagini apelului, mai exact, elor ce „se exclud de la comuniunea frecventă din fals respect, lene, josnicie, lipsă de timp, indiferenţă sau dezgust”106. Pe de altă parte, în

) unul Revoluţiei, un preot ca Reguis, totuşi lucid în privinţa indiferenţei religioase a enoriaşilor săi, îi biciuieşte pe „cei ce se ridică, cu mai trufie decât zel, cu mai multă amărăciune decât milostenie contra… Abuz. I de sacramente şi a comuniunilor sacrilege”107. E începutul unui limbai n ' Dar în predicile pe care le-am consultat – de factură jansenistă sau nu discursul pastoral cu privire la comuniune este, în cea mai mare intimidant ca să nu spunem descurajator.

Sfântul Bemardin de Siena promite că justiţia divină va fi „extrem ci severă” cu „trei categorii de oameni care îndrăznesc să primească în chi nelegiuit trupul lui Hristos”: curioşi – cei ce depăşesc limitele credinţe' punând întrebări asupra tainelor, praesumptuosi, cei ce se împărtăşesc fiind în starea de păcat de moarte şi maliţioşi, „a căror slăbiciune devine încăpăţânare (în rău)”. „Natura acestei taine, ne mai asigură Bernardin este aceea de a îmblânzi inima celor ce n-o primesc şi a celor ce o primesc rău”108. Godeau recomandă să ne apropiem de ostie „cu teamă şi cutremurare”109. O predică a părintelui Lejeune are ca titlu: „Sacrificiul Euharistiei şi cel al crucii ne obligă la o mare sfinţenie”110. Bouree, ca şi mulţi alţii, vorbeşte de „misterele de temut”111 ce se celebrează la slujbă. Loriot e deosebit de explicit când spune:„…Păcatele de moarte ne fac comuniunea dăunătoare, iar slăbiciunea pentru păcatele veniale ne-o face inutilă… După frumoasa expresie a cardinalului Cajetan…, trebuie să privim sfânta comuniune cu aceeaşi circumspecţie, cu aceeaşi veneraţie şi cu acelaşi tremur ca atunci când ne vedem înconjuraţi din toate părţile de săbii scoase din teacă aţintite spre inima noastră”112. Chevassu în sfârşit, pentru a termina cu el citatele, îşi invită enoriaşii să se împărtăşească „cu o sfântă spaimă”113.

Predicatorii au afirmat de nenumărate ori că toţi cei ce comuniază în mod nedemn sunt deicizi, noi Iuda şi că sunt mai răi ca evreii. Vai lor! „Gândiţi-vă bine, fraţilor, declară Godeau, atunci când comuniaţi nedemn, că voi îl vindeţi din nou pe Isus Hristos ca Iuda, câ-1 condamnaţi ca Pilat, câ-1 încoronaţi cu spini, că-1 biciuiţi ca soldaţii, câ-1 legaţi pe cruce, că-i smulgeţi pieptul, în sfârşit, câ-1 ucideţi”. Când cineva urmează a fi condamnat la moarte, mai explică episcopul, de obicei e de-ajuns că i se citeşte sentinţa. „Dar cei ce comuniază în mod nedemn îşi mănâncă sentinţa, o primesc… În stomac”. Atunci aceasta „se împrăştie în toate părţile corpului, intră în vene, pătrunde în oase şi devine astfel parte din trupul lor”. Va trebui deci „o îndurare cu totul deosebită din partea lui Dumnezeu' pentru a-i scoate dintr-o asemenea fundătura.

Printre alte ameninţări, Lambert o fonnulează şi pe următoarea, frecventă în predicile asupra comuniunii sacrilege: „Comuniunea nedemnă e ° crimă pe care Dumnezeu o pedepseşte încă din această viaţă, Prin depresii şi boli. Dacă Dumnezeu se grăbeşte să pedepsească crima înCJ din viaţa asta, cum o va pedepsi el în ziua înfiorătoare a răzbunărilor? Aţ comunist nedemn, adică sunteţi un adevărat Iuda, sunteţi imaginea vie J discipolului perfid”115. Misionarul lazarist este şi el sever cu privire la rf” comunianţi. Aceştia, spune el, sunt mai răi decât cei ce înfig un pumnal m

DIFICULTATEA MĂRTURISIRII OBLIGATORII lusmanului lor, pentru că ei îl înjunghie pe Dumnezeu. Crima lor e inin ' j.

— Ea ca omuciderea. A omori un om înseamnă… Doar” a distruge ea lui Dumnezeu, dar a comunia nedemn înseamnă a insulta e 'fn'-Ltia lui Dumnezeu însuşi„, înseamnă „n-1 ataca pe Dumnezeul tău în lT1.

— Locul unde milioane de îngeri se prosternează în faţa lui în orice c '^ent al zilei„116. E vorba aşadar, de un „sacrilegiu mai mare decât cel 11 iis de Iuda„, „mai mare decât acela al evreilor care l-au răstignit pe s„117 Aceeaşi temă revine în cântarea unei misiuni care cheamă la muniune şi în acelaşi timp îi îndeamnă pe oameni să comunieze nedemn: „Luaţi deci această hrană

Dacă nu vreţi să muriţi

Dar vedeţi mai întâi dacă inima voastră e curată înainte de a vă hrăni…

Ce groaznic e un sacrilegiu! Doamne, ce ucigător e suflul lui! Iuda, trădătorul cel josnic, El însuşi era mai puţin criminal”118.

„Ce de insulte, se plânge Leonard de Port-Maurice, i se aduc zilnic acestei minunate taine!” Şi se preface apoi că se miră de răbdarea Domnului… O răbdare ce nu va dura: „Cum nu-şi trimite cerul trăsnetele şi tunetele contra necredincioşilor ce îndrăznesc să-1 trateze atât de nedemn pe Domnul? De câte ori sfânta Ostie n-a fost dată la câini, la peşti, la corbi, la gunoi, în cea mai infectă cloacă, de parcă ar fi fost noroiul cel mai abject de pe pământ! De către ori n-a fost ea străpunsă cu pumnalul sau cu ace, pângărita de scuipat, călcată în picioare, aruncată în foc! De câte ori vrăjitori necuraţi nu s-au folosit de instrumentul vieţii pentru a trimite pe cineva la moarte! O, minunată răbdare a lui Isus în taina euharistiei! Uşurel totuşi, uşurel, căci n-am auzit încă să nu fi pedepsit Dumnezeu vreodată un sacrilegiu atât de infam!”119

Misionarul franciscan exploatează aici un vechi repertoriu de acuzaţii m care reapar în acelaşi timp antiiudaismul şi ostilitatea faţă de magia fteagrâ. Dar vreau mai ales să subliniez convingerea lui că sacrilegiile referitoare la comuniune sunt foarte numeroase şi că au fost comise de auditori şi atunci când „au râs, au pălăvrăgit sau glumit în prezenţa Sfintelor ine”120. Pastorala a insistat aşadar neobosit asupra „pericolului ce însoţeşte această acţiune (a comuniunii)”121. De unde pericolul de a te apropia de ţintele Taine fără a fi în starea de graţie. Degeaba e Reguis susţinătorul ornuniunii frecvente, el nu se poate abţine să nu evoce pe cei ce o fac e '>ăŞti, dar perseverează după aceea în păcatele lor obişnuite. În acest az, păstorul nu-i oare el însuşi complicele tristei turme? „Ne faceţi părtaşi sacrilegiile voastre, le spune el enoriaşilor mai curând conformişti decât