Jean Delumeau

Performanţelor acestor personalităţi li se adaugă modesta şi metodica muncă a echipelor. Misiunile lazariştilor au fost puse pregnant în evidenţă de cercetarea recentă. Se credea până acum că datorită neobositului preot Maunoir, Bretania de Jos a fost mai frecvent vizitată de misionari decât regiunile „gallo”. Fr. Lebrun arată că în 56 de ani (1645-1700) lazariştii de la Saint-Meen, în dioceza Saint-Malo, au efectuat 127 misiuni în 86 de parohii ale diocezei, plus alte 35 în diocezele vecine. Din 32 de seminarii fondate în Franţa de lazarişti între 1641 şi 1683, 23 au întreţinut în acea perioadă echipe de misionari. Casa Montuzet din Gironde a asigurat între 800 şi 1000 misiuni într-un secol, cea din Fontenay-de-Comte, de la 450 la 500 între 1699-1789- în Italia, activitatea lazariştilor a fost, de asemenea, foarte intensă: 952 de misiuni în Statul pontifical între anii 1649-1699, dintre care 79,9 în Latium. Am găsi cifre asemănătoare şi dacă am studia în acelaşi fel alte ordine îndeplinind aceleaşi sarcini. Astfel, iezuiţii de la Jiilich-Berg au înfăptuit 440 de misiuni în Renania inferioară între 1690 şi 1695; doctrinarii au vizitat circa 1100 parohii franceze diferite în cursul secolelor XVII şi XVIII. Preoţii din Beauge au asigurat 400 de misiuni între 1751 şi 1790.

Problema rezultatului real al acestor misiuni, dincolo de rapoartele victorioase şi cifrele de confesiuni şi comuniuni, e controversată. Pocăinţele înregistrate în rândul populaţiei erau oare durabile? Sigur este că, între jumătatea secolului XVI şi jumătatea secolului XX, un număr foarte important de catolici au fost sensibilizaţi de predicări de şoc (misiuni, postul aŞtelui şi postul Crăciunului), în care ameninţările şi „supraculpabilizarea” deţineau un loc preponderent, chiar dacă vorbele de îmbărbătare, de speranţă şi grandioasele ceremonii se străduiau să contrabalanseze formu-e alarmiste. Canonicul Sevrin, studiind misiunile religioase din Franţa sub estauraţie, nu-şi ascundea părerile: „S-o mărturisim, această predicare e a2atâ mai mult pe frică decât pe iubire”20.

Fapt grăitor: numeroşi scriitori din secolele XIX şi XX, evocând piedicile lsionarilor, au reţinut mai ales aspectul lor traumatizant. În Latniel endhal spune despre Domnul Le Cloud că „vorbea ca într-un roman de

°arnna Radcliffe: făcea o descriere îngrozitoare a infernului. Frazele lui eninţâtoare răsunau de-a lungul arcadelor gotice, căci se feriseră să

Prindă lămpile”21. În Une histoire sans nom, de Barbey d'Aurevilly, ara Lasthenie de Ferjol şi bătrâna Agathe discută despre capucinul

Riculf, un predicator, în postul mare, care tocmai a ieşit:

— Lasth „Omul acesta mi-a provocat o spaimă cu neputinţă de stăpânit.

— Ao-Nu vorbea decât despre iad! Mereu cu iadul în gură!… Niciodată e.

Th nu„ predicat atât despre infern. Ne osândea pe toate…”22 James Joyce a rez 3 un întreg fragment din Dedalus pentru a vorbi despre retragere?' mânăstire predicată de un iezuit în colegiul irlandez unde era elev Ţe a consta în sfârşiturile de pe urmă. A „Ziua următoare aduse cu ea moartea şi judecata, trezind treptat suflet lui Stephen din apatia disperării. Slaba licărire de teamă se transfor în teroare când vocea aspră a predicatorului îi băgă moartea în a, wţ2 Intră în agonie spirituală. Simţi fiorul morţii cum îi cuprinde extremir ţile şi se întinde spre inimă, un văl de moarte îi împăienjeni privirea centrii luminoşi ai creierului se stinseră unul câte unul ca nişte felinare broboane mari de transpiraţie îi acoperiră pielea, mâinile şi picioarele cotropite de moarte deveniră neputincioase, graiul se îngroşă, deveni neclar, nesigur, inima palpită apoi bătu tot mai încet, pe punctul de a se opri, respiraţia, biata lui respiraţie, neputincios suflu al omului scânci şi suspină, gâlgâi şi horeai în gât. Nici o speranţă. Nici o speranţa! El însuşi, trupul în voia căruia se lăsase, era pe moarte”23.

Desigur, suntem, aici în prezenţa unei predicări de tip misionar, deşi e vorba de o retragere provizorie din lume, în întâmpinarea sărbătorii sfântului Francisco de Jassu. Dar chiar şi predicile săptămânale lăsau adesea în mintea ascultătorilor amintirea unei pastorale a fricii. Wincenty Witos (1874-1945), fondator al Partidului ţărănesc polonez, povesteşte în „amintirile” sale:…„De obicei, predicatorul înflăcărat şi volubil, cunoscând nivelul de inteligenţă şi de înţelegere al auditoriului său şi vrând cu orice preţ să-1 convingă, demonstra, duminică de duminică, într-un mod simplist, că nimeni din cei de faţă nu era nevinovat în ce priveşte încălcarea poruncilor şi a interdicţiilor. Abaterile fiind păcate grave, nu numai că vor fi pedepsite aici, pe pământ, dar ne vor duce negreşit în infern. Astfel, bieţii oameni se şi vedeau pe veci acolo şi tremurau numai la evocarea lui. Această exagerare aducea o mulţime de persoane mai sensibile într-o stare cvasi-patologică, pentru că infernul care-i aştepta pe toţi păcătoşii, descris în toată oroarea lui, trebuia să provoace o impresie de şoc. Toată lumea ştia că diavolii ce domnesc acolo ard pentru vecie sărmanele suflete păcătoase pe jar incandescent, întor-cându-i cu ţepe ascuţite. Femeile, îndeosebi, plângeau în hohote Şi leşinau, nu numai în timpul predicii, dar şi peste săptămâna. Şi pe bună dreptate. Predicatorul declara, de exemplu, că păcatul de furt nu poate fi iertat atâta vreme cât obiectul furat nu este dat înapoi nici o altă penitenţă nu-1 va şterge. Or, în sat nu era nimeni care să nu fi luat câte ceva din pădure, dar fără intenţia de a da înapoi, şi fic' cli gândul de a se pocăi în viitor, fiecare repetând -codrul e ca bunicl1 nostru, iar noi, copiii lui, la el ne ducem”„21.

Nu trebuie să judecăm predicarea duminicală din Europa catolică cloar în funcţie de asemenea „amintiri”, simplificând, fără îndoială, o realitate ce r

Avea

Si fie mai nuanţată. Pe de altă parte, nu am putea uita tot ce a t, ebLlia' aStorala, nu numai în cuvinte, ci şi în liturghii şi cântări. Nu a eCştl neolija nici intenţia constant afişată a oamenilor Bisericii de a ttrb„i în piedicile şi scrierile lor, blândeţea cu severitatea, astfel că frica -mezeu şi încrederea în el formau în catehismul lor „două versante lementare mai mult decât contradictorii„2'. Se cuvine să ţinem cont CCfotul că acest catehism, şi el componentă a pastoralei, insista mult, te (si chiar tot mai prioritar), asupra îndatoririlor bunului creştin26, dar – a recurge la un limbaj ameninţător. În sfârşit – dublă remarcă a lui cel Bernos – a) ce-i ce erau „lei„ în amvon se dovedeau uneori a fi elusei” în confesional; b) „supraculpabilizarea” a fost mai degrabă un „ rocjus al predicării decât o intenţie deliberată din partea Bisericii învăţătoare. O dată anunţate corectivele necesare, putem oare privi ca secundară oporţia considerabilă de insistenţe culpabilizante (aproximativ 50%) pe care le descoperim în predicile duminicale? Acest procentaj concordă cu sfatul dat de lazaristul Pierre Collet (1693-1770) privitor la alegerea unui bun confesor. El trebuie să fie, recomandă el, „un om înţelept şi luminat, care să nu fie nici prea blând, nici prea sever. Excesul nu valorează nimic, dar aş prefera un pic de severitate blândeţii ce duce la pierzanie„27. În ansamblu, predicarea din secolele XVII şi XVIII pare a se supune acestei directive. Or, îndreptăţiţi sau nu, auditorii reţineau, fără îndoială, mai mult pasajele dramatice decât cele liniştitoare. În plus, dacă e adevărat că toate piedicile, oricât de acuzatoare, comportau şi aspecte senine, iar finalul era deschis către speranţă, nu-i mai puţin adevărat că multe predici, chiar duminicale, şi ale căror teme nu erau în principiu dramatice (despre căsătorie, datoria părinţilor, respectul datorat bisericilor, comuniune) – şi deci nu figurează în coloana negativă a tabelului de la pp. 188-189, conţineau secvenţe de puternică culpabilizare înţesate cu ameninţări. În sfârşit, limbajului pozitiv al catehismului trebuie să-i opunem, într-o „gândire globală„ a pastoralei, liturghia înmormântărilor. Se murea mult în secolele XVII şi XVIII, astfel încât la capătul existenţei sale, catolicul obişnuit putea să spună că a petrecut mai mult timp la biserică pentru funeralii decât pentru lecţii de catehism. Or, remarcă un excelent liturghist, părintele Gy, Ritualul roman „in 1614 a redus sau a suprimat din oficierea funeraliilor mai ales textele care inspirau încrederea în Dumnezeu, speranţa cerului şi pacea sufletului, s, cele ce exprimau teama au fost puse în relief. Întregul echilibru al hi era astfel falsificat28. Ancheta realizată de mine pe teritoriul catolic confirmă observaţiile conjugate ale mai multor istorici care au remarcat că iezuiţii şi janseniştii ~au acuzat reciproc că utilizează excesiv pastorala fricii, primii reproşând e'orlalţj că-i aduc la disperare pe credincioşi insistând asupra numărului! C de aleşi, janseniştii acuzându-i pe iezuiţi că vorbesc prea mult de 'ei'n. În realitate, şi unii şi alţii – iar, în spatele lor, ansamblul predicaţilorau dezvoltat pe larg cele două teme legate de cea a Dumnezeului stiţiar. Deci nu cred că sunt victima unei iluzii şi nici că forţez textele sau exagerez procentajele dacă voi conchide că în epoca clasică (secole! V< şi XVIII), pastorala Bisericii Romane, luată în ansamblul ei, altern” asociind seducţia şi ameninţarea, a înclinat mai curând către cea din:

Impresia mea, căreia am încercat să-i dau o transcriere minier' coroborată cu afirmaţiile majorităţii cercetătorilor care, în ultimii an' ^ abordat într-un fel sau altul aceeaşi documentaţie. Robert Favre şi-a jntjt U prima parte a marei sale cărţi „O religie a morţii”, încheiind-o cu ur -„ toarele cuvinte: „S-ar spune că literatura creştină [din secolul XVim adresează unor bolnavi sau unor muribunzi… Totul se petrecea ca şi cu magiştrii vieţii spirituale ar fi optat pentru moarte… O întreagă enere spirituală s-a văzut captată în folosul mortificării şi deviată spre orizontul morţii, într-o viziune individualistă„29. Studiind predicarea în limba bretona în ultimii ani ai Vechiului Regim, Francois Roudaut se alătură opiniei exprimate de Francois Lebrun cu câţiva ani mai înainte, în teza sa despre Anjou: „Biserica se foloseşte neîncetat de frica de moarte, de judecată şj de infern, ca instrument al pastoralei şi ca mijloc de a-i menţine pe credincioşi pe drumul drept„30. Editând apoi extrase din predicile unui preot din Angers, Francois Lebrun confirmă: „Ansamblul discursului [preotului Marchais]… Se sprijină pe un pesimism funciar dublat de o certitudine de nezdruncinat şi se deschide spre o religie nu a bucuriei, ci a durerii şi fricii„31. La sfârşitul remarcabilului său eseu Les Hommes, l'Eglise et Dieu dans la France du XVIIIC siecle, Jean Queniart emite o opinie concordantă: „Prin obsedanta ei insistenţă asupra consecinţelor inevitabile ale păcatului şi a numărului mic de aleşi, severa Biserică post-trentină nu aduce contra fricii de nenorocire şi de moarte decât răspunsuri greu de suportat sau foarte puţin liniştitoare„32. Ocupându-se de misiunile iezuiţilor în Mezzogiorno, în secolele XVI-XVIII, un istoric italian evocă la rândul său „o religie a ameninţării şi a pedepsei, capabilă să suscite în conştiinţe simţul păcatului, acesta neputând fi împărtăşit decât prin penitenţă şi rugăciune”33.

Astfel de judecăţi concordante cu a mea sunt oare eronate? Dacă sunt, cum se explică, într-o perioadă când Reforma catolică a atins apogeul – şi chiar şi după aceea – extraordinarul succes al slujbelor pentru morţi şi importanţa dispoziţiilor testamentare corespunzătoare? Ce altă raţiune, dacă nu frica de purgatoriu, a stat la baza tuturor donaţiilor? Pierre Chaunu explică pe bună dreptate: „500 000 de testamente pariziene arată în ce măsură necesitatea de a atenua chinurile purgatoriului a reprezentat, pentru zeci de milioane de oameni (între 1517 şi anul XII) un imperativ, determinând comportamentul în faţa morţii”34. Dacă am da crezare enciclopediilor (poate cam răuvoitoare) purgatoriul ar fi adus clerului Frânte1 circa 32 de milioane de franci anual3„1. Să nu ne lăsăm totuşi induşi ifl eroare de această evaluare aproape caricaturala, ci să concluzionăm ci) frica era sinceră şi puternică, inclusiv şi mai ales la directorii de conştiinp1 ai lumii catolice, şi că această frică era cu totul altceva decât „teama respectuoasă faţă de Tatăl ceresc.

Pe teren protestant

Trebuie oare să inspirăm frica?

Reformatorii din secolul XVI şi, după ei, toţi adepţii protestantismului au văzut în doctrina justificării prin credinţă singura teologie capabilă să-i liniştească pe păcătoşi – căci păcătoşi suntem şi vom rămâne până la moarte. Textele de această natură sunt nenumărate. E suficient să amintim aici câteva, pe care le putem califica drept „fondatoare”. În Introducere la Epistola către Romani (1522), Luther califică drept „consolante” capitolele 9, 10 şi 11 din textul paulinian consacrate predestinării1. Anterior, el explicase în următorii termeni cea de-a 62-a teză a sa din 1517: „Lumina Evangheliei se revarsă asupra celor pe care legea i-a doborât şi le spune: Nu vă temeţi”, (îs. 35, 4), „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru”„ (îs. 40, 1)… Când conştiinţa păcătosului aude vestea cea bună, ea îşi recapătă forţele, se bucură, devine încrezătoare, nu se mai teme de moarte şi, devenită prietena morţii, nu se mai teme de nici o pedeapsă, nici de infern”2. De unde uşurarea exprimată de Doctorul Martin în De Servo arbitrio: „Acum Dumnezeu mi-a scos mântuirea de sub acţiunea voinţei mele şi mi-a promis să mă salveze nu în virtutea faptelor mele sau a eforturilor mele, ci în virtutea graţiei şi a îndurării sale. Astfel eu sunt sigur şi încredinţat că el e loial şi nu mă va minţi, şi că e destul de puternic pentru ca nici un demon şi nici o vitregie să nu i se poată opune sau să nu mă smulgă de sub presiunea lui”3. Această teologie explică faptul că Luther, prefaţând o culegere de cântări funebre (1542), a calificat moartea drept „un somn adânc, greu şi lin”, iar mormântul drept „patul de odihnă”4.

A

Pe un ton mai puţin personal decât predecesorul său german, Calvin e la fel de categoric: „[Scriptura ne] învaţă că Dumnezeu, împăcându-se cu n°i [prin moartea lui Isus], nu mai e nici un pericol ca lucrurile să nu meargă spre bine… Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Principala garanţie a credinţei constă în aşteptarea vieţii viitoare, pusă prin Cuvântul lvin în afara oricărei îndoieli”'. În altă parte, în Institution chrâtienne, 't iarăşi:„…Dacă examinăm în ce fel poate avea conştiinţa linişte şi în faţa lui Dumnezeu, nu vom găsi nici un alt mijloc decât că el ne rU4eşte dreptate din mărinimia lui gratuită”6. Şi atunci, de ce s-ar mai m creştinii de judecata de apoi? Nici nu va fi pentru ei. Într-adevăr, declară într-o predică:„…Noi ştim că Domnul Nostru Isus Hristos ti nu va veni pentru a-şi nimici prin asprime mădularele propriului tri mai degrabă pentru a ne arăta rodul răscumpărării obţinute pentru n Cl pentru că nu va pogorî în măreţia groaznică şi înfricoşătoare, şi nu n'„ ' trata după scăderile noastre, ci va face ca greşelile să ne fie jert. Va putem să-i slăvim venirea”7.

Veţi fi remarcat, în treacăt, utilizarea de către ambii reformato-' următoarelor cuvinte semnificative: consolam, sigur şi încredinţat 1 * un pericol, în afara oricărei îndoieli, linişte şi bucurie (ale conştiint ') ' în acelaşi spirit, John Whitgift, arhiepiscop de Canterbury din 1583, includ în Articolele din Lambeth: „Adevăratul credincios, adică cel care a prim'. Credinţa justificantă ce face dreptate, este asigurat prin tăria credinţei d iertarea păcatelor şi de mântuirea sa veşnică prin Hristos”8.

De ce să ne fie frică, o dată ce există o doctrină atât de liniştitoare? Şj de ce să trezim frica altora? Or, e neîndoielnic că frica s-a strecurat deopotrivă în predicarea protestantă şi în sufletul adepţilor, ce-i drept, în mod inegal, în funcţie de timp şi loc, ca şi de diferitele denumiri confesionale, încă din secolul XIX, cehii protestanţi cântau un imn tradus din germană, în care se spunea: „Eşti un cuvânt năprasnic, veşnicie, O spadă ce trece prin oase!

Atâta vreme cât Cel de Sus va dăinui

Şi va sălăşlui în înalturi, deasupra norilor, Caznele [infernului] vor dura la nesfârşit;

Iar foamea, frigul, neliniştea şi mâhnirea, Toate aceste suferinţe vor lua sfârşit

O dată cu eternitatea lui Dumnezeu”9.

Anne Sauvy, care a studiat pe durată lungă iconografia destul de traumatizantă a inimilor locuite rând pe rând de Dumnezeu şi de diavol10, a avut surpriza să constate că protestanţii din secolul XIX utilizaseră şi ei aceste imagini percutante de origine catolică şi le răspândiseră în misiunile de peste ocean în sute de mii de exemplare11. La mijlocul secolului XIX apare unul din cele mai celebre romane americane, Litera stacojie. Autorul său, Nathaniel Hawthorne reînvie în el incredibila culpabilizare şi enorma frică de adulter care-i asupreau în secolul XVII pe locuitorii din Salem, aflaţi sub jugul puritan. Or, pe atunci, romancierul însuşi trăia la Salem-Situaţia descrisă în roman mai persista încă într-o anumită măsură. Hawthorne a primit numeroase scrisori de la oameni care se recunoşteau în carte §' descopereau în ea un mesaj eliberator. Romanul a cunoscut „un succes imediat nu numai în America, ci şi în Anglia, de obicei atât de ursuză şi c'e dificilă când e vorba de o operă americană”12.

Marele scriitor August Strindberg a evocat şi el în Fiulslujnicii (1886-1887) atmosfera înăbuşitoare în care trăia societatea suedeză a timpului, cu ierarhiile sale rigide, cu imaginea unui Dumnezeu atotputernic, sever şl distant, cu refuzul de a le acorda copiilor libertate de mişcare şi afecţiune-”Seara, când mama se închina la Dumnezeu, copilul -adică autorul însuşi – iţea forma o idee clară despre el, doar că era în mod sigur mult nl1'.

— Lt decât regele… Copilul auzea vorbindu-se numai de îndatoririle 'lial CjOdată despre drepturi. Orice altă persoană care dorea să spună ra ascultată, nu şi el. Nimic din ce spunea nu era bine, nu putea

CeV nicăieri fără a tăia calea cuiva, nu putea scoate o vorbă fără să llie; 7p Datoria lui supremă şi cea mai mare virtute a sa era să se deranj e pe un scaun şi să stea liniştit. Trăia cu teama permanentă de a nu <* ceva rău„13. O altă piesă la dosarul fricii în ţările protestante a fost zentată, în 1982, telespectatorilor din Elveţia şi din Franţa. O istorie, i! Inspirată dintr-un fapt divers autentic. În Elveţia calvinistă de la fârs'itul secolului trecut, o fetiţă, Merette, orfană de mamă, neastâmpărată şi răzvrătită, nu înţelege prea bine îndurarea lui Dumnezeu, acest personaj atotputernic care i-a răpit-o pe mama sa. Este trimisă la un pastor; acesta trece drept un specialist în combaterea încăpăţânării şi o forţează să scrie „Dumnezeu” lovind-o cu rigla peste degete.

N-am adunat aceste fapte, trimiţând toate la o perioadă relativ apropiată de noi, decât pentru a vă face să înţelegeţi necesitatea unei anchete asupra fricii religioase în ţările protestante. N-am pretenţia că epuizez un asemenea subiect imens. Obictivul meu e mai modest şi anume, a trasa marile linii ale unei cercetări pe care istoricii de limbă engleză sau germană au mai multe posibilităţi decât mine s-o aprofundeze. Efortul principal va viza Germania luterană a secolelor XVII-XVIII şi mediile puritane din Marea Britanie şi din America. Dar nici Biserica anglicană şi cea din Suedia sau calviniştii din Franţa şi din Elveţia nu trebuie excluşi din câmpul investigaţiei. Ţin să exprim aici deosebita mea gratitudine faţă de Francesco Chiovaro care a căutat în Germania textele citate de mine în continuare, precum şi faţă de Angel Armstrong şi Annette Becker care mi-au făcut acelaşi serviciu pentru Anglia şi Statele Unite.

Documentaţia de bază este constituită, ca şi în cazul universului catolic, de cărţile de devoţiune larg difuzate şi de predici. Acestea au şi mai mare importanţă la protestanţi decât la catolici, întrucât cultul e în mare măsură centrat pe ele. În catehismul său, protestantul Thomas Becon (1512-1567) anrma că „prima şi principala datorie a unui episcop şi a unui ministru este aceea de a învăţa şi a propovădui” şi că „nu există o podoabă mai de Preţ în comunitatea creştină decât o ferventă, fidelă şi constantă predicare a Cuvântului lui Dumnezeu”14. Mulţi puritani notorii declară că s-au „convertit” Prin predici1'. Dar interesul pentru acestea depăşea lumea puritană, eosebi în vremurile de restrişte cererea de predicare era intensă. În mipul ciumei din 1625 de la Londra, Parlamentul a ordonat un post olernn. Regele şi lorzii au asistat la un serviciu religios de şase ore. Cel la re au participat reprezentanţii Comunelor s-a prelungit până la nouă ore °nsecutive, din care şapte ore de predică. Nici un deputat n-a leşinat16.

Rsonaje importante ale Bisericii anglicane ca Andrewes, Hooker şi Donne rost predicatori celebri şi s-a putut stabili influenţa temelor predicării ln secolele XV şi XVI asupra poeziei şi teatrului din Anglia17.

Întru cât predica forme ale predica s-a impus în universul protestant asupra celori-pastoralei, îndeosebi în dauna liturghiei şi a simbolismV sacramental, nu-i de mirare că pe structura şi pe forma predicării ^ dezvoltat o intensă reflecţie18. Germania luterană vede apărând de timn modele de predici, mai întâi foarte schematice, apoi din ce în ce dezvoltate; ele înăbuşă progresiv spontaneitatea şi profetismul ce car terizau luările de cuvânt ale Doctorului Martin. Va trebui să-1 aşteptăm Spener (1635-1705) şi mişcarea pietistă pentru a renaşte – dar nu pest tot – vigoarea inspiraţiei. Între timp, omiletica luterană s-a constituit” ştiinţă a discursului şi şi-a fixat singură cadre tot mai rigide ce au transformai predica în lecţie. Începând cu Johannes Gerhardt (1582-1637), unul dintre campionii ortodoxiei, o producţie considerabilă de Loci theologici le-a oferit predicatorilor comori de erudiţie. Într-adevăr, predica luterană îndrăgeşte erudiţia. În afară de asta, ca şi în ţările catolice, lucrări specializate au pus la dispoziţia pastorilor culegeri de sentinţe şi de texte ordonate pe materii din care ei se inspirau în compunerea şi ornarea predicilor lor19.

Omiletica luterană a fost turnată în formă retorică schiţată de Melanchthon

(De Officio concionatoris, 1537)20 şi precizată, câţiva ani mai târziu, de către Andreas Hyperius (De Formandis concionibus sacris…, 1533)21.

Lucrarea acestuia din urmă a fost tradusă în franceză zece ani mai târziu.

„Predicile, ne învaţă Hyperius, aspiră să instruiască, să încurajeze, să mustre şi să consoleze”22. De unde împărţirea clasică a predicilor luterane:

1) Lehre (doctrina) urmată adesea de o respingere (Widerlegung) a poziţiilor adverse; 2) Mahnung (exhortaţio); 3) Ştrafe (objurgatio) = mustrări şi ameninţări cu pedepse; 4) Trost (consolatio). Într-o astfel de schemă, cuplul ameninţare-consolare (Strafe-Trosi) apare ca indivizibil. I se cere oratorului ca, plecând de la un expozeu doctrinal, să inspire auditorilor patru sentimente grupate în două ansambluri.

— Dragoste de Dumnezeu şi ura faţă de păcat, frica de pedeapsă şi încrederea în Mântuitor. Manualele pentru predicatori invită aşadar la amplificaţio, la exagerare, atunci când e, '. Ivorba despre dezvoltări destinate să emoţioneze. Această tactică este o povaţă preluată din Antichitate şi nu trebuie să ne mirăm dacă, într-o anumită măsură, a fost urmată de pastorii luterani. Dar ca şi în ţările catolice, ameninţarea era contrabalansată de consolare. Aceasta dădea întotdeauna nota finală. În lumina ultimei afirmaţii trebuie să citim următoarele dezvoltări asupra pastoralei fricii în ţările protestante. Am spus-o deja atunci când a fost vorba de această pastorală în ţările catolice23.

Dar acest corectiv esenţial nu trebuie să ascundă, la rândul lui, că la ameninţare s-a recurs în mod efectiv şi, mai ales, că insistenţa asupra consolării trimitea ea însăşi la o concepţie pesimistă şi negativă asi>Pr omului şi la o triadă Teufel, Sunde, Tod (Diavol, păcate, moarte) „ omniprezentă în discursul şi teologia reprezentanţilor protestantismuluiLa întrebarea: trebuie să se recurgă (într-o oarecare măsură) la u. limbaj terorizam? Responsabilii pastoralei protestante au răspuns cel ţna adesea afirmativ. Ca dovadă, între altele, sfaturile date predicatorilor de ca tophe Schrader într-o lucrare bazată pe Aristotel, De Rhetoricorum telis sentenţia et usu commentarius (1674). Oratorul, explică Schrader, utea să ignore arta de a impresiona (ars commovendi), pentru că el n'3 (ie Să-i îndemne pe ascultători la bine şi să-i reţină de la rău. Citându-i tf -fântul Clement din Alexandria şi pe sfântul Vasile, autorul afirmă ca şi