Jocul cu mărgele de sticlă

Mult prea plin şi preocupat de ecoul imediat, interior al eveni­mentului trăit, Knecht n-a fost la început deloc în stare să reflecteze asupra a ceea ce avea probabil să urmeze şi să rezulte din toate acestea, întocmai cum o plantă tânără, dezvoltându-se o vreme în linişte şi şovăind, începe brusc să respire şi să crească mai viguros, ca şi cum ar fi devenit conştientă dintr-o dată, într-un ceas al minunilor, de legea fiinţei sale, iar acum se străduieşte din toată inima spre propria-i împlinire, tot astfel, după ce-l atinsese mâna vrăjitorului, băiatul începu să-şi adune şi să-şi încordeze puterile, repede şi cu patimă; se simţea transformat, se simţea crescând, simţea că între el şi lume au apărut noi relaţii de tensiune şi armonie, era în stare în unele ore să rezolve la muzică, latină, matematici teme ce depăşeau cu mult vârsta lui şi capacitatea colegilor săi, simţindu-se atunci capabil de orice realizare; în alte ore putea să uite totul şi să viseze cu o duioşie şi dăruire noi pentru el, să asculte vântul sau ploaia, să rămână cu privirile aţintite asupra unei flori ori asupra undei unei ape curgătoare, nepricepând nimic, intuind totul, răpit de simpatie, de curiozitate, de dorinţa de a înţelege, târât dinspre propriu-i eu către ceilalţi, către lume, către mister şi sfintele taine, către jocul chinuitor de frumos al fenomenelor.

Începând astfel din interior şi crescând până la întâlnirea şi confirmarea reciprocă dintre lumea lui lăuntrică şi lumea ex­terioară, chemarea s-a desăvârşit pentru Josef Knecht într-o absolută puritate; băiatul i-a suit toate treptele, i-a gustat toate momentele de fericire şi spaimele. Nobilul fenomen, istoria adolescenţei şi preistoria tipică a oricărui spirit de elită, a ajuns la împlinire, fără să fie tulburat de dezvăluiri şi indiscreţii bruşte; lumea interioară şi cea din afară au acţio­nat şi s-au dezvoltat una către cealaltă într-un mod armonios şi echilibrat. Când, la sfârşitul acestei evoluţii, şcolarul a de­venit conştient de situaţia lui şi de soarta sa exterioară, când s-a văzut tratat de către profesori ca un coleg şi ca un oas­pete de onoare, a cărui plecare era aşteptată în fiece clipă, iar de către colegi pe jumătate admirat sau invidiat, pe jumătate ocolit, ba chiar suspectat, batjocorit şi urât de unii adversari, mereu mai izolat şi părăsit de prietenii de până atunci ― în acel moment un fenomen similar de despărţire şi însingurare se desăvârşise încă de mult în el, iar în sufletul său, în propria-i simţire interioară profesorii se transforma­seră tot mai mult din superiori în camarazi, prietenii de altădată deveniseră nişte tovarăşi de drum pe care îi lăsa în urmă, în şcoala şi în oraşul său nu se mai simţea ca între ai săi şi în locul ce i se cuvenea; toate acestea erau pătrunse acum de o moarte stranie, de un fluid al irealităţii, aidoma unor lucruri ce aparţineau trecutului, deveniseră ceva provi­zoriu, ca nişte haine uzate ce nu mai puteau fi purtate nici­decum.

Iar această dislocare dintr-un mediu familiar armonios şi îndrăgit până atunci, această desprindere dintr-un mod de trai ce nu-i mai aparţinea şi devenise pentru el neco­respunzător, această viaţă a celui care-şi ia rămas bun, care e chemat altundeva, o viaţă întreruptă de ore de cea mai mare fericire şi de o strălucitoare simţire de sine, deveniseră spre sfârşit un chin teribil, o apăsare şi o suferinţă aproape insu­portabile, căci băiatul se vedea părăsit de toate, fără să-şi dea seama dacă nu cumva el e cel ce se leapădă de cele din jur, dacă nu cumva această stingere în moarte şi înstrăinare în mijlocul lumii familiare şi îndrăgite se produc din vina lui, datorită orgoliului său, aroganţei, trufiei, lipsei sale de pie­tate şi de iubire. Printre suferinţele pe care le aduce cu sine orice chemare adevărată acestea sunt cele mai amare. Pentru cel ce-a primit-o, chemarea nu reprezintă numai un dar şi o poruncă, ci şi povara unui fel de vină, întocmai cum se întâmplă cu soldatul ales din rândurile camarazilor şi avansat ofiţer şi care se dovedeşte cu atât mai vrednic de această avansare, cu cât o plăteşte mai scump cu un sentiment de vinovăţie, ba chiar cu o conştiinţă împovărată de remuşcări faţă de camarazii săi.

Totuşi Knecht era decis să suporte această evoluţie, ne­tulburat şi în deplină nevinovăţie: când, în cele din urmă, consiliul profesoral îi aduse la cunoştinţă că a fost evidenţiat şi că va fi primit în curând în şcolile de elită, vestea l-a sur­prins o clipă, deşi îndată după aceea noutatea i-a părut ceva de mult ştiut şi aşteptat. Abia atunci i-a venit în minte faptul că încă de câteva săptămâni auzise când şi când strigându-se după el, ca o batjocură, cuvântul electus sau „băiat de elită". Auzise cuvântul, dar numai pe jumătate, iar acest cuvânt nu exprimase niciodată altceva decât ironie. Nu electus voiseră să-l numească băieţii, credea el, ci „Tu, ăla, care în trufia ta te ţii drept un electus!"

Uneori suferise mult din pricina acestor răbufniri ale sentimentului de înstrăinare dintre el şi colegii lui, dar un electus nu se considerase propriu-zis niciodată: devenise conştient de chemarea sa nu ca de o ridicare în rang, ci ca de o bună-vestire şi o promovare interioară. Şi totuşi: în ciuda tuturor, n-a ştiut el ce va urma, n-a intuit mereu, n-a simţit-o de sute de ori? Acum rodul se copsese, avânturile lui de fericire erau confirmate şi legitimate, suferinţele lui avuseseră un sens, haină veche de nepurtat şi strimtă putea fi lepădată, i se pregătise alta nouă.

O dată cu primirea lui în rândurile elitei, viaţa lui Knecht fusese transplantată pe alt teren, băiatul făcuse primul pas decisiv în evoluţia sa. Nu întotdeauna acceptarea oficială a unul elev distins în rândurile elitei corespunde cu trăirea unei chemări interioare. Acesta este un har sau dacă am voi să ne exprimăm cu vorbe banale, e o întâmplare norocoasă. Viaţa celui ce se întâlneşte cu ea are un plus întocmai cum posedă un plus cel căruia norocul i-a dăruit fericite însuşiri trupeşti şi sufleteşti. Majoritatea şcolarilor de elită, ba chiar aproape toţi, îşi consideră selecţionarea pe un mare no­roc, ca pe o distracţie de care sunt mândri şi foarte mulţi dintre ei şi-au dorit cu înfocare această distincţie. Dar trecerea de la obişnuitele şcoli din locurile natale în şcolile din Castalia e pentru majoritatea celor selecţionaţi mai anevoioasă decât şi-au închipuit şi aduce cu sine unele dezamăgiri neaştep­tate. Trecerea aceasta este o despărţire şi o renunţare foarte grea mai ales pentru toţi acei şcolari s-au bucurat de fe­ricire şi dragoste în casa părintească, astfel că se şi produce, îndeosebi în primii doi ani petrecuţi în şcolile de elită, un număr deloc neglijabil de retrageri al lor motiv nu coristă în lipsa de talent şi râvnă, ci în incapacitatea şcolarilor de a se deprinde cu viaţa de internat şi, mai ales) cu gândul de a se desprinde în viitor din ce în ce mai mult de legăturile cu fa­milia şi cu patria şi de a nu mai cunoaşte şi respecta în cele din urmă altă apartenenţă decât aceea ţa Ordin. Există când şi când şi şcolari pentru care, dimpotrivă, Acceptarea în rândurile elitei reprezenta în principal tocmai eliberarea din casa părintească şi dintr-o şcoală nesuferit. Aceştia, scăpaţi de sub tutela unui tată sever sau a unui învăţător ce le era anti­patic, răsuflau uşuraţi, ce-i drept, un răstimp, dar, sperând că trecerea va reprezenta o schimbare fundamentală şi, de fapt, imposibilă a întregii lor vieţi, cădeau repede pradă dezilu­ziei.

Nici chiar ambiţioşii propriu-zişi şi elevii model, pe­danţii, nu puteau rezista întotdeauna în Caş talia; nu pentru că n-ar fi fost apţi pentru studiu, ci pentru că în şcolile de elită nu era vorba numai de studii şi de o pregătire specială, ci şi de obiective educative şi artistice în faţa cărora unul sau altul depuneau armele. Totuşi, în sistemul celor patru mari şcoli de elită, cu numeroasele lor subdiviziuni şi sucursale, era loc pentru afirmarea a diverse aptitudini, iar un matema­tician sau un filolog sârguincios, dacă dădea cu adevărat semne de viitor savant, nu trebuia să vadă un pericol în lipsa de talent muzical sau filozofic. Câteodată existau chiar şi în Castalia tendinţe categorice în direcţia cultivării unei specia­lizări ştiinţifice pure, sobre, iar campionii acestor tendinţe nu numai că luau o atitudine critică şi batjocoritoare faţă de „fantezişti", adică faţă de cei cu înclinaţii muzicale şi artistice, ci şi renegau şi prohibeau uneori de-a dreptul în cercurile lor orice fel de preocupare artistică, îndeosebi jocul cu mărgele de sticlă.

Deoarece viaţa lui Knecht, în măsura în care ne e cunos­cută, s-a desfăşurat în întregime în Castalia, cel mai liniştit şi vesel district din ţara noastră muntoasă, numit adesea pe vremuri, după o expresie a poetului Goethe, şi „Provincia pedagogică", voim să conturăm pe scurt încă o dată, cu peri­colul de a-l plictisi pe cititor cu lucruri de mult cunoscute, această vestită Castalie şi structura şcolilor sale. Aceste şcoli, numite pe scurt şcolile de elită, constituie un înţelept şi elastic sistem de selecţie, prin mijlocirea căruia conducerea (un aşa-numit „consiliu de studiu" format din douăzeci de consilieri, dintre care zece reprezintă autorităţile şcolare, iar zece Ordinul) îi strânge laolaltă pe elevii cei mai dotaţi din toate părţile şi şcolile ţării, în scopul pregătirii noilor cadre pentru Ordin şi pentru toate funcţiile importante din insti­tuţiile educative şi din învăţământ. Numeroase şcoli normale, gimnazii şi aşa mai departe din ţara noastră, fie umaniste, fie tehnice şi de ştiinţe naturale sunt pentru mai mult de nouăzeci la sută dintre tinerii noştri studioşi nişte scoli pregătitoare în vederea practicării aşa-numitelor profesiuni libere, se încheie cu examenul de maturitate, poarta de in­trare în instituţiile de învăţământ superior, unde este absolvit un anumit program de cursuri pentru fiecare specialitate.

Acestea sunt etapele şcolare normale, cunoscute oricui, pe care le parcurg tinerii noştri studioşi; şcolile respective im­pun exigenţe mai mult sau mai puţin severe şi-i elimină după posibilităţi pe cei nedotaţi. Paralel sau deasupra acestor scoli evoluează însă sistemul şcolilor de elită, în care sunt acceptaţi numai elevii care se dovedesc foarte distinşi în ceea ce priveşte talentul şi caracterul. Depistarea lor nu se face prin mijlocirea unor examene; elevii de elită sunt selecţionaţi de profesorii lor, după libera apreciere a acestora, şi recoman­daţi autorităţilor din Castalia. Astfel, într-o zi, un elev de unsprezece-doisprezece ani este încunoştinţat de profesorul său că s-ar putea ca în semestrul viitor să treacă la o şcoală castaliană şi că ar fi bine să se autoanalizeze dacă se simte chemat şi atras de aşa ceva. Dacă, după scurgerea timpului de reflecţie, elevul răspunde afirmativ, răspuns care include şi încuviinţarea necondiţionată a ambilor părinţi, atunci ele­vul este supus la probe de către una dintre şcolile de elită. Conducătorii şi profesorii superiori ai acestor şcoli (care nu sunt profesori universitari) formează „autoritatea educativă", sub îndrumarea căreia se află întregul învăţământ şi toate or­ganizaţiile spirituale din ţară. Pentru cel care a devenit elev de elită, în cazul în care nu eşuează într-o oarecare etapă a şcolarităţii şi nu trebuie să fie trimis înapoi în şcolile obişnuite, problema studiului în vederea specializării şi a câştigării existenţei nu se mai pune, căci dintre elevii de elită se recrutează membrii „Ordinului" şi componenţii ierarhiei autorităţii cărturăreşti, de la profesori până la cei ce deţin funcţiile cele mai înalte: cei doisprezece directori de studii sau „maeştri" şi ludi magister, conducătorul jocului cu mărgele de sticlă. De cele mai multe ori, ultima etapă a învăţământului din şcolile de elită se încheie la vârsta de douăzeci şi doi până la douăzeci şi cinci de ani, şi anume prin primirea în Ordin. De aici înainte, la dispoziţia foştilor elevi de elită se află aşezămintele culturale şi institutele de cer­cetări ale Ordinului şi ale autorităţii educative: univer­sităţile de elită rezervate pentru ei, bibliotecile, arhivele, laboratoarele şi aşa mai departe, împreună cu un mare corp profesoral şi cu amenajările pentru practicarea jocului cu mărgele de sticlă.

Cel care dă dovadă, în vremea anilor de scoală, de aptitudini deosebite pentru o anumită specialitate, pentru limbi, pentru filozofie, pentru matematici sau orice altceva, este transferat, odată ajuns pe treptele superioare ale şcolilor de elită, la acel curs care oferă talentului său hrana optimă; cei mai mulţi dintre aceşti elevi sfârşesc ca profesori de specialitate la şcolile şi universităţile publice şi, chiar dacă au părăsit Castalia, rămân toată viaţa membri ai Ordi­nului, adică se menţin la distanţă şi într-o rezervă strictă faţă de cei „obişnuiţi" (care nu au absolvit o scoală de elită) şi nu pot deveni niciodată ― decât cu condiţia ieşirii din Ordin ― specialişti „liber profesionişti", ca medicul, avocatul, tehni­cianul şi aşa mai departe, ci se supun toată viaţa regulilor Ordinului, care impun, între altele, renunţarea la orice pro­prietate personală şi celibatul; poporul îi numeşte, pe jumătate în derâdere, pe jumătate respectuos, „mandarini". In modul acesta, cei mai mulţi dintre foştii elevi de elită îşi află destinaţia definitivă. Ceilalţi, foarte puţini, aleşi printr-o ultimă şi extrem de fină selecţie din rândurile elevilor de la şcolile castaliene, sunt reţinuţi pentru a se dedica unui studiu liber pe o durată nelimitată şi unei vieţi spirituale contem­plative şi zeloase. Elementele foarte dotate, care nu sunt to­tuşi apte să devină profesori sau să ocupe funcţii de răspundere în cadrul autorităţii educative superioare sau in­ferioare din cauza unor inegalităţi de caracter ori din alte motive, ca de pildă unele defecte fizice, continuă să studieze, să facă cercetări, să colecţioneze tot restul vieţii, ca pensio­nari ai autorităţii, contribuţia lor în cadrul colectivităţii constând mai ales în activităţi pur savante. Unii sunt reparti­zaţi, în calitate de consilieri, pe lângă comisiile de redactare a dicţionarelor, pe lângă arhive, biblioteci şi aşa mai departe, alţii îşi desfăşoară munca savantă după deviza lartpour lart, câţiva dintre aceştia şi-au dedicat viaţa unor lucrări de un interes foarte restrâns şi adesea bizare, ca, de exemplu, acel Lodovicus Crudelis²⁶ care, după o strădanie de treizeci de ani, a tradus în limba greacă şi în sanscrită toate textele egiptene păstrate, sau acel cam ciudat Chattus Calvensis II, care a lăsat, în patru impozante volume in-folio manuscrise, o operă despre Pronunţia latină în Universităţile Italiei meridionale către sfârşitul secolului al doisprezecelea. Această operă fusese concepută ca o primă parte dintr-o Istorie a pronunţiei latine din secolul al doisprezecelea până în cel de-al şaptesprezecelea, dar în ciuda celor o mie de file manuscrise ale sale, nu constituie decât un fragment care n-a mai fost continuat de nimeni.

E lesne de înţeles că pe seama unor asemenea lucrări pur savante se făceau unele glume, iar valoarea lor reală pentru viitorul ştiinţei şi obştea poporului nu poate fi în nici un fel calculată. Cu toate acestea, este cunoscut că ştiinţa, întocmai ca în vremurile mai vechi arta, are nevoie de un câmp de afirmare cu limite destul de largi, iar când şi când cercetătorul, dedicându-se unei teme oarecare, de care nu se mai interesează nimeni altcineva în afară de el, poate acumula cunoştinţe ce aduc servicii extrem de preţioase colegilor săi contemporani, întocmai ca un dicţionar sau o arhivă, în măsura posibilităţilor, lucrările savante, ca acelea citate, erau şi tipărite. Oamenilor de ştiinţă propriu-zişi li se îngăduia să-şi desfăşoare studiile şi jocurile într-o libertate aproape deplină şi nu li se imputa că unele dintre lucrările lor nu aduceau aparent nici un folos direct poporului şi colectivităţii, putând să apară în ochii necărturarilor ca o joacă şi un lux. Unii dintre aceşti savanţi erau luaţi în râs din pricina conţinutului studiilor lor, dar dojeniţi nu erau niciodată şi nici nu li se retrăgeau privilegiile. Faptul că se bucurau totuşi şi în masa poporului de respect, nefiind numai toleraţi, chiar dacă pe seama lor circulau multe glume, se datora recunoaşterii sacrificiului cu care membrii cercului de savanţi îşi plăteau libertatea spirituală, învăţaţii beneficiau de multe înlesniri în ceea ce priveşte confortul, li se repartizau, fără să se depăşească limitele modestiei, hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă, aveau la dispoziţie splendide biblioteci, colecţii, laboratoare, dar în schimbul tuturor acestora ei nu numai că renunţau la bunul trai, la căsătorie şi familie, ci, ca membri ai unei comunităţi monahale, erau excluşi din lupta generală pentru afirmare în lume, nu posedau nici o proprietate, nici un titlu sau distincţie şi, în ceea ce priveşte cele materiale, trebuiau să se mulţumească cu o viaţă foarte simplă. Când vreunul voia să-şi irosească toţi anii ce-i avea de trăit pentru descifrarea unei singure inscripţii antice, era liber s-o facă, ba i se acordau şi înlesniri; dacă însă pretindea un trai bun, haine elegante, bani sau titluri, se lovea de o interdicţie necruţătoare, iar în cazul că asemenea apetituri se arătau a fi serioase, omul se întorcea de cele mai multe ori încă de tânăr în „lume", devenea profesor de specialitate salariat, sau profesor particular, sau ziarist, ori se căsătorea, ori căuta , să-şi aranjeze într-un fel sau altul viaţa după gustul său.

Când a sosit clipa ca băiatul Josef Knecht să-şi ia rămas bun de la Berolfingen, cel care l-a condus la gară a fost profesorul său de muzică. Despărţirea de profesor l-a îndurerat, iar când, în goana trenului, frontonul în trepte, zugrăvit în culori deschise, al vechiului turn de castel s-a scufundat: parcă şi a pierit, inima i-a fost năpădită de un simţământ de f singurătate şi incertitudine. Pentru alţi şcolari, această primă călătorie începea cu sentimente mult mai violente, descurajant şi în lacrimi. Josef însă era cu inima încă de pe acum mai mult în locul către care se îndrepta, decât în cel pe care-l lăsa în urmă, aşa că o suportă uşor. Iar călătoria nu avea să fie lungă.

Fusese repartizat la şcoala Eschholz. Imagini ale acestei şcoli văzuse el încă mai de mult în cabinetul rectorului său. Eschholz era cea mai mare şi cea mai nouă colonie şcolară din Castalia, toate construcţiile datau dintr-o epocă recentă, nu exista în apropiere nici un oraş, ci numai o mică aşezare similară unui sat, strâns înconjurată de copaci; dincolo de aceştia se desfăşura până departe, vastă şi veselă, instituţia, plasată într-un dreptunghi mare, deschis, în mijlocul căruia, orânduiţi ca cele cinci puncte ale unui zar, cinci magnifici: arbori de sequoia îşi ridicau în înălţimi coroanele întunecate. Spaţiul uriaş era acoperit parte cu brazde de iarbă, parte cu nisip, fiind întrerupt numai de două mari bazine de înot cu apă curgătoare, către care coborau trepte late şi netede. La intrarea în acest spaţiu însorit se afla clădirea şcolii, singura construcţie înaltă a instituţiei, având două aripi cu câte un vestibul la fiecare, împodobit cu chici coloane. Toate celelalte construcţii, care împrejmuiau din trei părţi, fără nici o lacună, întregul spaţiu, erau foarte joase, cu acoperiş orizontal şi lipsite de ornamente, repartizate în unităţi exact de aceeaşi mărime, fiecare unitate fiind legată de spaţiul central printr-o boltă de verdeaţă şi o scară cu câteva trepte, iar în cele mai multe deschideri ale bolţilor de verdeaţă se aflau ghivece de flori.

După tradiţia castaliană, băiatul n-a fost întâmpinat la sosire de vreun servitor al şcolii, nici de vreun rector sau membru al colegiului profesoral, ci de un camarad, un băiat frumuşel, înalt, îmbrăcat într-un costum albastru din pânză de in, cu câţiva ani mai mare decât Josef, care i-a dat mâna şi i-a spus:

― sunt Oskar, cel mai vârstnic din casa Hellas, unde vei locui şi tu, şi e îndatorirea mea să-ţi urez bun sosit şi să te in­troduc în cele de pe-aici. La scoală eşti aşteptat abia mâine, avem timp din belşug să-ţi arăt niţeluş toate, ai să te orientezi repede. Te mai rog ca, la început, până când te vei adapta, să mă consideri prietenul şi mentorul tău, chiar şi protectorul tău, pentru cazul că te-ar necăjit vreun coleg; unii dintre băieţi cred că trebuie să-i chinuiască întotdeauna pe cei noi. Rău n-o să fie, ţi-o pot făgădui. Acum o să te conduc mai întâi la Hellas, căminul nostru, ca să vezi unde vei locui.

În acest mod tradiţional l-a salutat pe novice Oskar, nu­mit de către directorul căminului mentor al lui Josef, şi în fapt şi-a şi dat osteneala să-şi joace bine rolul; aproape întotdeauna rolul acesta le face plăcere seniorilor, iar când un băiat de cincisprezece ani îşi dă osteneala să-l captiveze pe unul de treisprezece, folosind un ton camaraderesc ama­bil şi luând o atitudine uşor protectoare, seducţia îi va reuşi desigur întotdeauna, în primele zile petrecute la Eschholz, Josef fu aşadar tratat de mentorul său întocmai ca un oas­pete, de la care doreşti ca, trebuind să plece chiar mâine, să păstreze o bună impresie despre casă şi gazdă. Josef fu condus în dormitorul pe care urma să-l împartă cu alţi doi băieţi, i se oferiră biscuiţi şi un pahar de suc de fructe, i se arătă „Casa Hellas", una din parcelele de locuinţe de pe o la­tură a marelui dreptunghi, i se indică unde avea să-şi agate prosopul când va face baie în aer liber şi în ce colţ putea să ţină ghivece cu flori, în cazul că aşa ceva i-ar face plăcere, fu condus, încă înainte de a se lăsa seara, la maistrul însărcinat cu îngrijirea rufăriei, în magazia de echipament, unde i se alese şi i se ajusta un costum albastru din pânză de in. Din prima clipă, Josef se simţi bine aici şi îşi însuşi cu plăcere to­nul lui Oskar; abia se mai observa la dânsul o uşoară sfială, deşi băiatul mai vârstnic şi aflat în Castalia ca la el acasă de multă vreme îi apărea, fireşte, ca un semizeu. I-au plăcut chiar şi micile fanfaronade şi poze teatrale, de pildă când Os­kar şi-a împănat vorbirea cu un complicat citat în elină, pen­tru ca îndată să-şi aducă aminte cu amabilitate că noul elev nu l-ar putea, desigur, înţelege, oare cine ar pretinde de la el aşa ceva!

În rest, viaţa de internat nu era ceva nou pentru Knecht; s-a încadrat rigorilor ei fără osteneală. Din anii pe care i-a petrecut la Eschholz, nu ni s-au păstrat date despre eveni­mente importante; nu se poate să mai fi apucat acolo teribi­lul incendiu din clădirea şcolii. Certificatele sale, în măsura în care au fost găsite, indică întâmplător la muzică şi latină cifrele cele mai mari, la matematică şi elină se menţin ceva deasupra mediei bune, în Canea căminului se află ici-colo notaţii despre dânsul, ca „ingenium valde capex, studia non angusta, mores probantur²⁷ sau „ingenium felix et profectuum avidissimum, moribus placet officiosis²⁸" . Ce sancţiuni va fi căpătat la Eschholz nu se mai poate stabili, condica pedepselor a căzut pradă focului împreună cu atâtea altele. Un coleg va afirma mai târziu că în cei patru ani petrecuţi la Eschholz Knecht a fost pedepsit o singură dată (interzicându-i-se participarea la excursia săptămânală), şi anume pentru că a refuzat cu obstinaţie să dea pe faţă numele unui camarad ce săvârşise ceva interzis. Anecdota sună credibil, deoarece, fără îndoială, Knecht a fost întotdeauna un bun commilitone²⁹ şi nu s-a arătat nicicând slugarnic faţă de cei de sus; ca acea pedeapsă să fi fost însă într-adevăr singura în cei patru ani pare să fie totuşi puţin probabil.

Întrucât suntem atât de săraci în documente privitoare la prima perioadă petrecută de Knecht în şcolile de elită, vom extrage aici un pasaj din prelegerile sale de mai târziu asupra jocului cu mărgele de sticlă. Ce-i drept, nu dispunem de manuscrisele redactate de Knecht însuşi ale acestor prelegeri l ţinute pentru începători, avem doar stenogramele aşternute pe hârtie de un elev, în timpul expunerii libere a profesorului. în pasajul acela, Knecht vorbeşte despre analogii şi asodaţii în jocul cu mărgele de sticlă şi face, privitor la cele din urmă, distincţia între asociaţiile „legitime", adică general înţelese, şi cele „particulare" sau subiective.

El spune: „Pen­tru a vă da un exemplu de asemenea asociaţii particulare, care nu-şi pierd valoarea intimă prin aceea că în jocul cu mărgele de sticlă sunt necondiţionat interzise, am să vă isto­risesc despre o astfel de asociaţie din vremea propriei mele şcolarităţi. Aveam vreo paisprezece ani şi era la un început de primăvară, prin februarie sau martie, când un camarad m-a poftit să ies într-o după-amiază cu el la câmp, ca să tăiem câteva ramuri de soc, pe care voia să le folosească, golindu-le de măduvă, ca ţevi la construcţia unei mici mori de apă. Am plecat aşadar, şi trebuie să fi fost o zi deosebit de frumoasă în lume sau în sufletul meu, căci mi-a rămas în amintire şi mi-a şi prilejuit trăirea unui mic eveniment. Câmpul era umed, dar liberat de învelitoarea zăpezii, malurile cursurilor de apă înverziseră bine, pe ramurile golaşe mugurii şi cei dintâi mâţişori deschişi aşterneau un abur de culoare, în aer pluteau miresme, un miros de viaţă şi un amestec de izuri contradictorii, mirosea a pământ jilav, a frunziş putred şi a colţi de plante tinere, în fiece clipă te aşteptai să adulmeci parfumul celor dintâi violete, deşi violetele încă nu răsări-seră. Am ajuns la tufele de soc, aveau muguraşi minusculi, dar nici urmă de frunză, iar când am retezat o ramură, m-a izbit un miros intens amărui-dulce, care parcă înmănunchea, concentra şi potenţa în el toate celelalte miresme ale primăverii. Răpit cu totul, mi-am mirosit briceagul, mi-am mirosit mâna, am mirosit ramura de soc; seva acesteia avea acel iz atât de pătrunzător şi irezistibil. N-am vorbit nimic despre asta, dar camaradul meu mirosea şi el îndelung şi gânditor ramura lui de soc, şi lui îi grăia mireasma. Ei, în fiece întâmplare rezidă ceva magic, iar minunea întâmplării pe care o trăiam se afla în aceea că primăvara apropiată, ce mi se revelase cu putere, insuflându-mi un sentiment de fericire, încă pe când străbăteam lunca şi pământul umed îmi clefăia sub paşi şi simţeam mireasma de pământ şi de muguri, se concentrase şi sporise acum în acest fortissimo al mirosului de soc, devenind o metaforă senzorială şi o vrajă. Poate că n-aş fi uitat acest miros niciodată, chiar dacă mărunta întâmplare ar fi rămas liberă de orice asociaţie; mai mult chiar, probabil că orice reîntâlnire viitoare cu acest miros mi-ar fi trezit mereu până la bătrâneţe amintirea acelei prime împrejurări în care am luat act de el în mod conştient.