Jorge Amado

În călătoria lunară la Boa Vista, căpitanul Natário da Fonseca apărea pe la mijlocul dimineţii: când se întorcea la Atalaia, descăleca de pe catâr după-amiaza. Ocazie scurtă şi disputată: toţi doreau să-l vadă, să schimbe două vorbe cu el, să afle noutăţile: stătea la taifas mai mult cu Fadul.

Dimineaţa sau după-amiaza. În timp ce Bernarda şi Căpitanul se hârjoneau pe săturate în patul de campanie. Coroca pregătea o cafea îndulcită cu sirop de zahăr pe care s-o servească fierbinte în cele câteva minute de conversaţie dinaintea plecării. Sosind de la Atalaia, Natário aducea veşti despre familie, despre Zilda şi copii: naşa ţi-a trimis binecuvântarea ei şi bucata asta de pânză ca să-ţi faci o fustă. Întorcându-se de la Boa Vista, nu avea alt subiect decât arborii plantaţi recent. Vorbea cu entuziasm despre creşterea satisfăcătoare a puieţilor, perspective optimiste: bucuroasă, Bernarda bătea din palme. Dacă, dimpotrivă, el aprecia că durata ploilor ar putea modifica previziunile, înecând lăstarii, Bernarda îndepărta spiritele rele, prevestind soarele. Nu uita să-l roage să-i ceară binecuvântarea naşei atunci când pleca. Moment dureros, nefericit: avea să se scurgă o lună nesfârşită până să-l aibă din nou la pieptul ei, infime secunde faţă de imensa dorinţă. Când va rămâne cu ea o noapte întreagă, de la lăsatul scrii până la răsăritul zorilor? Când, naşule?

Şi nu mică îi fu mirarea când, într-una din acele îndepărtate după-amieze de altădată, savurând călduţa Corocăi, naşul o informă pe neaşteptate că peste cincisprezece zile, întorcându-se de la nunta uneia din fetele lui Lourenco Batista, şeful gării din Taquaras, avea să rămână peste noapte în Tocaia Grande, să-i încălzească patul finei. O noapte întreagă cu ea? Ah, binecuvântat fii Doamne! Veste mai plăcută şi mulţumitoare nici că se putea, nu-i venea să creadă că era adevărat. Emoţionată, nu-şi mai încăpea în piele, îl rugă pe naş să-i repete ziua exactă. Nu avea cum să greşească: după duminica viitoare, următoarea, mai puţin de două săptămâni. O noapte întreagă.

Nu avea cum să greşească, afirmă şi Coroca după ce Natário dădu pinteni catârului şi o apucă pe şosea. Paginile tipărite cu negru pe calendar indicau zilele săptămânii, de luni până sâmbătă, dar duminica se diferenţia cu roşu. Pentru a se marca ziua sfântă, zi de sărbătoare. Bine că exista calendarul lui Gerino pentru că în Tocaia Grande zilele se scurgeau la fel şi sărbătoare nu era decât atunci când Pedro Cigano punea de-o petrecere în nopţile cu mult aflux de soldaţi şi călători în trecere.

Dezinteresul Bernardei pentru calendarul agăţat de peretele barăcii se transformă într-o preocupare majoră: începu să se ducă zilnic, dis-de-dimineaţă, constatând scurgerea lentă a timpului. Văzu apărând şi dispărând prima pagină roşie din micul pachet de foi, rămase în aşteptarea celei de-a doua, era atât de nerăbdătoare şi îngrijorată, încât unul din paznici comentă:

— Puştoaica şi-a pierdut minţile. Trăieşte cu capul în nori.

— Bernarda nu e zdravănă.

— Era de părere Gerino care şi-o amintea mânioasă şi insultând, în noaptea bandiţilor.

Cum putea ea să ghicească faptul că frumosul calendar era în întârziere cu trei zile? Închiriată pentru toată noaptea de un zilier – bani câştigaţi cu sudoare, cu cuţitul şi sapa în mână, economisind fiecare bănuţ în intenţia de a se dezmăţa fără grabă, în voie, cu faimoasa Bernarda – stătea ea bine merci în pat, sub individul respectiv, cu gândul la naşul ei. Când auzi un zgomot uşor în faţa casei. Ciuli urechile: de afară cineva încerca să deschidă pana băgând un pumnal în crăpătura uşii. Bernarda tresări, se mişcă: tipul gemu de plăcere simţind legănarea neaşteptată, acceleră ritmul pătrunderii: ce femeie! Îşi merita faima.

Bernarda îşi dădu seama imediat, era absolut sigură: era naşul, venise mai devreme decât era plănuit. Vru să se ridice, nu avu timp. În flacăra pâlpâitoare a felinarului aprins în încăpere, văzu umbra căzând pe patul de campanie şi figura postându-se în uşa camerei ordonând fără să ridice vocea – era de ajuns autoritatea:

— Ieşi afară, repede, camarade.

În întuneric, zilierul nu-l recunoscu pe intrus. Mulatru corpolent obişnuit cu scandaluri prin bordeluri, îşi închipui că are de-a face cu vreun beţiv scandalagiu, cu gură mare dar fricos, încă deasupra Bernardei, vorbi cu grosolănie:

— Să ies, de ce? Nu fă pe tâmpitul!

— Pentru că aşa comand eu.

— Şi cine eşti dumneata, ca să-mi comanzi mie?

— Se ridică, gata să-i dea o lecţie obraznicului.

— Sunt căpitanul Natário da Fonseca.

— Se îndepărtă lăsând uşa liberă, ţeava pistolului străluci în scânteierea luminii felinarului.

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu trage. Căpitane!

Îşi strânse pantalonii şi cămaşa, o zbughi pe uşă afară, dispăru în pădure şi se opri din alergat numai când se consideră că era în siguranţă. Avusese mult noroc: îl văzuse pe Căpitan înainte de a comite nebunia de a-l lovi în faţă şi de a se condamna la moarte. Cu zăpăcita aia, oricât de bună ar fi fost la pat – şi era!

— Nu se va mai culca niciodată, nici pe gratis, ferească Dumnezeu.

Bernarda se ridică în picioare, confuză, fără a scoate vreun cuvânt, nici măcar binecuvântarea nu i-o ceruse. Natário rămase cu arma în mână, cu faţa impenetrabilă, cu vocea gravă, severă:

— Am anunţat că voi veni să dorm aici. Astăzi. Ai uitat?

— Naşule, ai spus că vii duminică. Chiar astăzi m-am uitat în calendarul lui Gerino.

Din cealaltă cameră se auzi vocea Corocăi:

— E-adevărat, am fost cu ea, arăta ziua de joi.

— După ce vorbise, reveni la grijile ei: să-l liniştească pe partenerul înspăimântat care voia să plătească şi să plece:

— Stai liniştit, tinere, nu-ţi fie frică.

Căpitanul se aşeză pe pat. Îşi scoase centura, începu să se desculţe de cizme:

— Du-te să te speli.

Bernarda o zbughi în direcţia râului, dar se întoarse de la jumătatea drumului, tot alergând, să-şi ia săpunul: apa nu era de ajuns să-i cureţe pielea de transpiraţia şi amintirea neisprăvitului ăluia.

Întorcându-se udă şi imaculată, gata pregătită pentru noaptea nunţii cu naşul ei, îl găsi dormind, după toate aparenţele, un somn adânc, nici măcar nu-şi scoase pantalonii. Bernarda rămase încurcată, neştiind ce să facă. Se aşeză pe marginea patului. Îi atinse uşor obrazul cu degetele-i umede. Fără să deschidă ochii, naşul îi întoarse spatele. Dormea cu adevărat sau o respingea cu cruzime? În fumul felinarului, el o văzuse sub celălalt, se simţise jignit, deja nu o mai voia de iubită.

Niciodată nu se arătase gelos, nu o păstrase în exclusivitate pentru el, drept concubină. În trecere prin Tocaia Grande, o lua în braţe cu înflăcărare şi blândeţe, ca şi cum ar fi fost amorezat, cel puţin atât. Nu schimbau vorbe tandre, jurăminte şi promisiuni şi nici nu era nevoie fiindcă se aflau împreună în pat. Cal şi călăreţ, călăreau: căţel şi căţea, lupi înfometaţi, devorându-se. În răstimpuri, vorbeau despre plantaţii şi rude, preocupări şi visuri, despre casa pe care o va construi pentru el şi Zilda pe vârful dealului. Când, Nasule? Nu primea bani, nu cerea plată, dragostea nu se plăteşte. Dacă, din întâmplare, Bernarda pretindea ceva în plus, nici o clipă nu dădu ceva de înţeles, nu insinua şi nu ceru, mulţumindu-se cu ceea ce el oferea şi consimţea.

Stând rău pe marginea de lemn a patului de campanie, veghe somnul lui Natário în timpul nopţii nefaste. Nu închise un ochi, blestemată şi nenorocită. Abandonată. Atât de mult visase şi dorise să-l aibă cu ca o noapte întreagă! Fără ca ea să ceară sau să implore, naşul hotărâse să vină din proprie iniţiativă, şi el simţise nevoia: îl avea acolo, nu l-ar mai fi avut! Străin, indiferent, pierdut pentru totdeauna, îi întorsese spatele, totul se sfârşise. Mai rău decât absenţa era dispreţul.

Când îl auzi sforăind, în fine adormit de-a binelea, se ridică încetişor şi se cuibări la pieptul naşului aşa cum făcea pe vremuri: el în hamacul de burlac, ca o copilă. Îşi aminti de cele bune şi de cele rele, de balele tatălui în gura ei, de mama murind neajutorată, de foame, de fugă şi de reîntâlnire, prima dată în patul de lemn din bordei, şi perechea de cercei auriţi, cadou pe care-l primise de la el şi pe care-i purta mândră când erau împreună. Astfel, încet-încet îşi dădu seama de ceea ce era aparenţă şi ceea ce era adevăr şi înţelese că supărarea şi dispreţul nu erau decât înşelare şi prefăcătorie pentru a ascunde gelozia şi suferinţa, durerea – coarnelor. Semn că o plăcea, că nu o considera o târfă vagaboandă, la fel ca atâtea altele cu care se împerechea în pierduta lume a ţinutului de cacao. Dar nici nu era un amor trecător care te face să râzi şi după care nu suferi.

Înainte de ivirea zorilor, după ce îndepărtase corpul Bernardei de la pieptul lui, încet, ca să n-o trezească, Natário se ridică şi ieşi să urineze şi să facă o baie. Speriată, ea sări din pat, îşi puse cerceii în ureche şi alergă după naşul ei. De departe îl urmări stând pe vine, în pădure. Se întâlniră din nou la marginea râului, ea-l privi drept în ochi:

— N-am nici o vină.

— Mi-ai spus asta. Dar chiar şi-aşa, m-am înfuriat rău de tot. Bernarda îl ajută să-şi tragă pantalonii, se risipeau umbrele şi stelele, sosise sfârşitul nopţii. Nu fuseseră nici injurii, nici divorţ, nici nedreptate, nici ameninţări. Suferinţe din dragoste, durere-n cot: dar chiar şi-aşa, m-am înfuriat rău de tot, îţi venea să râzi şi să plângi.

La despărţire. Natário o preveni:

— Mă întorc peste şapte zile să înnoptez. Numără pe degete să nu greşeşti din nou.

Dacă voise să-i dea vocii un ton de ceartă şi ameninţare, nu reuşi: cu mâna o mângâia pe fină pe păr, iar pe faţa imobilă a naşului, o mască cioplită în lemn. Bernarda zări umbra timidă a unui zâmbet.

Instalat în Tocaia Grande, negrul Tiçăo a instituit ziua de duminica marcând cu un eveniment important şi permanent începutul săptămânii: îi invită pe locuitori la un prânz. Contribuind la evitarea înşelătoriilor, a păcatelor şi deziluziilor, a fost în avantajul comerţului, religiei şi înţelegerii între oameni.

Vânător înveterat, pădurea îi furniza cele necesare pentru a diversifica mâncarea. Prietenos, în zilele când îi prisosea, făcea cadou o parte din vânat locuitorilor mai apropiaţi, când unuia, când altuia. Când o fată l-a întrebat de ce nu vindea în loc să dea – putea să câştige bani frumoşi – îi răspunse că nu era asta meseria lui, îşi câştiga pâinea cu munca de la atelier. Cu atât mai puţin se gândi să obţină profit, nu-l impresiona câştigul nici când se hotărî să pregătească carne uscată şi după aceea se dedică organizării prânzului de duminică. Nu se gândi decât să îmbunătăţească mâncarea şi să-i adune laolaltă pe puţinii locuitori ai sătucului.

Pentru pregătirea cărnii uscate, contă imediat pe sprijinul lui Fadul – cine ştie, poate va fi o afacere bună?

— Şi pe hotărâta colaborare a negresei Dalila, care revenise în Tocaia Grande. Splendida prostituată nu avusese intenţii ascunse când se oferi să colaboreze: nici pentru că era o specialistă, având experienţă, nu ceru plată sau beneficii: colabora pe gratis.

După spaima pe care a tras-o când Janjăo Fanchăo îi ameninţă fundul, fata dispăruse, cu siguranţă în căutare de peisaje mai puţin adverse în care să-şi poată rostogoli în voie popoul ispititor. Merse pe jos leghe întregi: când şi-a dat seama, se văzu din nou în acel ţinut periculos. Constată că locul se mărise: mai multă lume, barăci noi, riscuri mai mici şi forja aprinsă.

Fiind la curent cu nemerniciile şi cu intenţiile răposaţilor, cu planurile lui Janjăo, Fadul îi comunică Dalilei, cu o evidentă satisfacţie, moartea poponarului. Fata ştia deja: întâmplarea produsese emoţie, dăduse apă la moară: zvonul se răspândise, o ajunse la Itapira, unde rămăsese în răstimpul dintre recolte. Atât de departe? Şi ce se spune?

— Se spune că l-au castrat, bine i-au făcut Dumnezeu e mare. Neavând nici un interes să dezmintă crudele detalii ale versiunilor contradictorii legate de sfârşitul bandiţilor, din contra, Fadul schimbă cursul conversaţiei:

— Chiar e-adevărat că eşti neatinsă pe la spate?

Dalila nu căzu-n plasă, îi răspunse pe loc, categorică şi enigmatică:

— Cu forţa, coane Fadu, nici prin faţă, darămite pe la spate.

Nu mai adăugă nimic pentru a nu fi ipocrită ca atâtea altele. Sentimentală, când era îndrăgostită nu ştia să refuze nimic: când era în nevoie, se pleca în faţa ofertei substanţiale: vina era a lui Dumnezeu care o dotase aşa de bine. Îl lăsă pe curios nelămurit: cu forţa, mai bine mor, coane Fadu.

Se întreţineau fata şi turcul cu astfel de subtilităţi şi negări, când apăru Castor cu invitaţia: nu voia Fadul să se asocieze cu el într-o afacere cu succes imprevizibil? Se gândea să prepare carne uscată, nu o mai făcuse niciodată dar nu era mare lucru să încerce. La moşia colonelului Robustiano, îi văzuse pe localnici cum sărau carnea de vită după ce omorau animalele şi cum o lăsau la soare: rezulta o mâncare şi mai apetisantă decât jabá52. El va veni cu vânatul, turcul cu sarea, ce zicea de asta?

Dalila se fâţâi prin camerele unde bătea soarele şi se declară cunoscătoare şi cu practica în domeniu. În provincia de la munte unde se născuse, în mijlocul fermelor de vite, locuitorii din asta trăiau, sărau carnea proaspătă transformând-o în carne uscată, pe cheltuiala colonelului Raul, cel care, în treacăt fie spus, o dezvirginase. Sărau şi porci şi animale mai mici, pasări diverse, frigeau vrăbii să le mănânce şi să le vândă la târg. De la vrăbii, rodeau tot, până şi oasele.

Iniţial constituită din cei trei asociaţi – vânatul lui Tiçăo, sarea lui Fadul, priceperea Dalilei – societatea se mări curând: dacă se putea numi societate restrânsă clacă. Lupiscínio şi Bastiăo da Rosa făcură o prăjină unde să atârne carnea sărată. Alte femei au venit să dea o mână de ajutor şi a fost mare animaţie pe malul râului în timpul pregătirii saramurii. Vorbiră în zeflemea, făcură glume, râseră, o adevărată distracţie. Multă muncă, puţină carne, însă suficientă pentru ca fiecare să aibă porţia lui. Fadul constată că nu mai rămânea şi pentru vânzare, dar, oricum, merita efortul: nu totul se reduce la bani pe lumea asta.

Soarele puternic ajută la succesul experienţei; nu plouă deloc în acele zile de trudă. Când Dalila, de la înălţimea tocurilor şi a competenţei sale, anunţă că se putea pune carnea pe foc pentru a fi consumată, improvizară un adevărat ospăţ, într-o oală de lut, Bernarda şi Coroca au gătit o parte din carne cu fasole. Zuleica prăji făină în untura friptă, Cotinha făcu o prăjitură din fructe de-pâine – şi nimeni nu dădea doi bani pe Cotinha! Puseră mână de la mână ca să cumpere de la Fadul o sticlă cu rachiu, contribui însuşi vânzătorul, reducând preţul. La sfârşit, cântară.

Astfel se născu ideea prânzului de duminică. Cu veselia ce-l caracteriza, Tiçăo a fost autorul propunerii care s-a bucurat de aplauze călduroase din partea comesenilor: un prânz care să-i adune laolaltă o dată pe săptămână să-şi umple burdihanele, să converseze şi să râdă. La început, doar câţiva, curând li se alăturară şi ceilalţi.

Sub cortul din mijlocul câmpului, duminicile, se aduna populaţia precară când soarele era la amiază. Tiçăo şi Fadul, Gerino şi paznicii barăcii. Guido şi Bastiăo da Rosa, Balbino şi Lupiscínio, Coroca şi Bernarda, Zé Luiz şi Merencia, Zuleica şi Dalila, cofetăreasă Cotinha. Unii cu alimente, unii cu munca, aproape toţi contribuiau la festin, toţi participau. Când era prezent, Pedro Cigano venea cu muzica, în afară de cântece, era şi dans.

Merencia îi mulţumea Domnului pentru ziua sfântă, Fadul însoţea rugăciunea murmurând în arabă, târfele spuneau amin, trupeţii întârziau plecarea convoaielor pentru a le ţine companie la mâncat şi la băut.

La cererea Epifâniei, negrul Castor Abduim organizează sărbătoarea de Săo Joăo.

Într-o zi, dis-de-dimineaţă, pe când negrul Castor Abduim potcovea catârul Piaçava, aruncându-şi privirea prin atelier, dădu cu ochii de un câine întins lângă cuptor. Îşi închipui că potaia îi aparţinea lui Lázaro, veteran al scurtăturilor din Tocaia Grande, sau lui Cosme, fiu şi ajutor, un puşti grăsun. Trebuie că era o achiziţie recentă pentru că nu-şi amintea să-l fi văzut în coada convoiului. Ud leoarcă, profita de căldura focului, înainte de a o porni din nou la drum. Tiçăo nu-i invidia: era un timp oribil.

Datorita stării proaste a drumurilor – de fapt, nici nu exista un drum demn de aşa nume, circulau prin noroaie perpetue şi riscante – Lázaro ajunsese în toiul nopţii, blestemând: în mijlocul călătoriei lente. Piaçava îşi pierduse o potcoavă, începuse să şchioapete, mărind astfel întârzierea. La ora aia, nu găseau nici o rogojină de târfă, nici un potcovar.

Aşteptară ivirea zorilor la poarta fierarului, aveau de gând să ajungă la Taquaras înainte de plecarea trenului. În timp ce Cosme întărea nodurile prelatelor puse deasupra încărcăturii pentru a o proteja de ploaia măruntă şi persistentă, Lázaro rămase mut de admiraţie în faţa preciziei şi îndemânării lui Castor. Cu capetele şi umerii acoperiţi cu saci de iută transformaţi în pelerine şi glugi, desculţi, cu pantalonii suflecaţi, tată şi fiu patinau în noroi, blestemau cerul acoperit, opac şi trist.

Nu erau nori trecători, o ploaie bruscă şi rapidă, una din acele averse de vară care nu lasă urme. Nereuşind să acopere nici măcar soarele. Venise iarna, ploi interminabile, zile urâte, nopţi reci, orizont cenuşiu, noroiul şi burniţa.

În cătunuri şi sate, în taberele de înnoptare, trupeţi şi ajutoare căutau căldura fetelor; în cârciumi şi taverne îşi clăteau gâtlejul, îşi încălzeau pieptul cu o gură de rachiu. Înainte de a ieşi în şosea, Lázaro şi Cosme se duceau să tragă o duşcă în coşmelia lui Fadul. În ajun, sosiseră prea târziu pentru femei. În materie de femei şi în altele aveau gusturi asemănătoare, e natural: pe şosea, tăcuţi, atenţi la râpe şi prăpăstii, veneau amândoi cu gândul la Bernarda. Visarea ştergea oboseala, făcea ca distanţa să pară mai mică. Dacă nu putea fi Bernarda, atât de râvnită, oricare alta îi putea consola.

Bine potcovit. Piaçava necheză, aruncă în aer cu copitele şi se alătură trupei. Lázaro glumea în timp ce plătea:

— E bucuros, are ciubote noi, nemernicul.

Cosme mână catârii. Castor le ură călătorie bună, intră în atelier – mai târziu, când ploaia se va calma, se va duce să adune vânatul. Lângă forjă, câinele sălta capul, dădu din coadă. Negrul, cu mâinile făcute pâlnie în jurul gurii, strigă:

— Lázaro! Câinele-i aici!

Lázaro se opri din mers:

— Care câine?

— Care-a venit cu voi.

— Cu noi? Cu noi n-a venit nici un câine, ai vedenii.

Dacă nu venise cu trupa lui Lázaro, atunci cu cine? O să apară stăpânul, se gândi fierarul. În intenţia de a lămuri cazul, se aşeză pe scaunul lui Xangô: aşa numise un pietroi pătrăţos, adus din pădure şi pe care-l pusese lângă sanctuar. Întinse mâna, javra încercă să se ridice, dar abia se ţinea pe picioare. Se apropie cu greutate, şontâc-şontâc, dând din coadă. Observându-l mai de aproape, moale şi descărnat, istovit şi mizerabil, oasele ieşindu-i prin piele, Tiçăo ajunse la concluzia că era vorba de un câine fără stăpân, un vagabond cerşind resturi de mâncare şi o căţea în călduri. Aşa cum a venit, tot aşa va pleca.

Îl mângâie uşor, scărpinându-l în cap. Apoi îl pipăi cu grijă: primise în spate o lovitură violentă în urma căreia rămase îndoit. Scheună când simţi mâna negrului atingându-i şoldurile căzute, latră când apăsarea deveni mai puternică, dar nu avea nici un os rupt. Cât timp dură examinarea, se gudura pe lângă Castor, dând din coada plină de noroi, fără blană, arătând ca vai de ea. Era de mărime mijlocie.

Din cauza lătrăturilor, Epifânia a venit curioasă dinăuntru să vadă ce se întâmplă. Cu o bucată de pânză înflorată în jurul mijlocului, cu sânii goi, părea imună la frigul dimineţii. Se uită mirată la câinele murdar şi cerşetor, întrebă, impresionată:

— De unde a mai apărut şi amărâtul ăsta?

— De nicăieri. Pur şi simplu, a apărut.

Cum ajunsese, de unde venea. Castor nu ştia să spună: deodată apăruse acolo încălzindu-se la foc. Deodată? Epifânia nu se mira cu una cu două: avea răspuns pentru lucrurile greu de explicat. Nimic nu i se părea confuz, ambiguu sau obscur: pentru ea. Totul era clar, uşor de înţeles. Totul, în afară de negrul Castor Abduim.

— Împărăţia Cumătrului.

— Se referea la Exu, şturlubaticul, cel care înfigea ace în diverse obiecte.

— Ascultă-mă pe mine, pune lucrurile cap la cap. Nu-i dai lui mâncare în fiecare luni? Pentru cine este prima înghiţitură de câte ori bei? Nu-i pentru el? Şi răspunde: cine a mai văzut vânător să vâneze fără câine? Exu nu-i lasă pe cei pe care-i apreciază.

S-a dus să aducă apă într-o coajă de dovleac. Căţelul bău cu nesaţ. Cât despre resturile de carne şi fasole, rămase din ajun, se uită la ele bănuitor: le mirosi îndelung, nehotărât. Îndoindu-se că avea atâta noroc. Ochii temători se uitau când la Castor, când la Epifânia, implorând permisiune şi garanţie. Cu alte ocazii o păţise rău.

Fiindu-i milă, Epifânia împinse ciobul din lut cu mâncarea până sub botul bietului animal: abia atunci el înghiţi dintr-o dată şi carnea şi fasolea – nu care cumva să se răzgândească. Apoi, scoase limba şi linse mâna negresei, care se aşezase pe vine lângă Tiçăo.

— Sărăcuţul, e mort de foame.

— Şi-au bătut joc de animal, are şoldurile zdrobite. A fost violat.

— Cu atâta noroi, nici nu se vedea culoarea, nu poţi să-ţi dai seama dacă e alb sau cenuşiu, dar ia uite: are o pată neagră pe piept, alta pe cap. O să vezi, e chiar frumos.

— Frumos?

Castor râse, incredul: nu mai exista pe lume o inimă de aur la fel ca cea a Epifâniei: îngâmfată şi mincinoasă, desigur, dar bună şi săritoare ca nimeni alta. Pocni din degete chemând acel suflet amărât – aşa îi spusese compătimitoare – care se refugiase acolo:

— Vino aici, suflet amărât.

Cu greu, câinele reuşi să se ţină pe picioare şi se apropie poticnindu-se. Latră tare, ţinea coada sus, în semn de recunoştinţă: se încălzise la loc, primise apă, mâncare şi afecţiune. Din acel moment, răspunse la numele de Alma Penada53.

În afară de Epifânia, autoritate în materie de farmece şi vrăji, practicând cultul macumba54, nimeni altcineva nu a ştiut vreodată de unde venea căţelul şi cum de ajunsese prin acele locuri. Nu exista nici o ştire sigură şi nici vreun zvon îndoielnic, nici măcar un se-prea-poate-că. Nimeni nu l-a recunoscut, nimeni nu l-a revendicat. Şi nici nu a plecat, aşa cum prevăzuse Tiçăo. Dacă înainte nu avusese stăpân, acum îl avea, îi plăcu locuinţa, îşi recunoscu prietenul şi-l adoptă.

Epifânia se duse până la uşa atelierului, de unde o bătea ploaia măruntă, interminabilă: nici nu se vedea cerul. Se văicări:

— Simt o greutate în piept, o apăsare. Cred că m-a deocheat cineva. E foarte posibil.

Tiçăo se ridică, dorea să lămurească un lucru care-l preocupa de câteva zile:

— Tu eşti tare abătută. Eşti…

În dimineaţa aceea fără soare, nici o rază de lumină, nici un strop de căldură, Epifânia, cine ştie dacă intenţionat, îl întrerupse:

— Un loc mai înapoiat nici că am văzut; aici nu se sărbătoreşte nici măcar Săo Joăo. Blestemat să fie!

Dar el continuă şi adăugă:

— Tu vrei sa pleci, nu-i aşa?

Epifânia se îndreptă spre Castor, legănându-se toată, pe piept şi pe sâni având stropi de ploaie. Ajungând în faţa negrului, îşi puse mâinile pe umerii lui largi şi-l înfruntă cu o voce smiorcăită şi provocatoare:

— Ţie nu ţi-ar păsa câtuşi de puţin.

Meseriaşă, îşi apropie corpul: îşi cunoştea puterile dar şi slăbiciunile companionului. El reflectă înainte de a răspunde:

— Tu vrei să ştii dacă eu am să sufăr, dacă am să fiu supărat, ca să râzi de mine. Tu faci numai ce vrei tu. Noi nu avem acte şi nimic din ce-i bun nu-i de durată, chiar tu ai spus asta şi ai repetat-o. Ţi-aduci aminte? Dar nu spune că nu-mi pasă.

— Nu-ţi pasă deloc. Ţie nu-ţi place nici de mine şi nici de alta Dar într-o zi o să iubeşti şi tu cu adevărat şi atunci ai să vezi. O să fii şi tu ros de gelozie, ai să vezi ce bine e. Îl cuprinse cu braţele.