În ciuda uităturii urâte a lui Fadul, Misael aşteptă încrezător şi surâzător când îi văzu pe bărbaţi venind spre el. Sigur că va găsi la ei înţelegere şi încurajare, ajutor pentru a le îmblânzi pe ciumatele alea şi pentru a le obliga pe nesupuse să-şi îndeplinească obligaţiile inerente profesiei de târfă: să-şi arate crăpătura cui porunceşte şi plăteşte, fără să comenteze ocaziile sau preferinţele. La asta nu renunţă. Unde s-o fi pomenit ca prostituatele să aibă dorinţe, program de lucru, zi de odihnă?
Arabul se apropie furios: niciuna, nici două, unele după altele, fetele abandonaseră dansul lăsându-i pe cavaleri baltă, ca şi cum petrecerea s-ar fi terminat când era animaţia mai mare. Zbieră la muieretul îndrăcit:
— Ce faceţi aici?
Dar, dându-şi seama de scandal, i se adresă lui Misael:
— Amice, nu încetezi o dată cu buclucurile? La ce ai venit aici? Să terminăm odată cu asta.
Se făcu un armistiţiu, zgârieturile şi loviturile lăsară loc discuţiilor.
Vagabondul deveni mai prudent. Trăgea de timp:
— Noi nu vrem scandal. Noi nu vrem decât ca nişte târfe parcă apucate de streche să vină cu noi să le-o punem.
— Ei vor să le ia pe femei cu forţa iar noi toate avem închis.
— Întrerupse Epifânia, cu sângele şiroind în colţul gurii.
— Nu mă duc nici moartă.
— Spuse din nou Bernarda.
— Curvele nu au dorinţe!
— Replică bătrânul Totonho apropiindu-se de inimoasa promisă.
Coroca încetă să-l mai bată pe băiat cu sabotul:
— Noi ni-s curve, nu sclave.
— Spuse şi-l privi pe Fadul provocator:
— Nu-i aşa, coane Fadu? Sau şi dumneata gândeşti ca ei?
Convins de sprijinul bărbaţilor, considerând că are dreptate, fiind dispus să plătească un rând de rachiu înainte de a se retrage cu văcarii şi alesele lor, Misael rămase uimit auzindu-l pe negrul Castor Abduim întrebând şi garantând:
— Voi nu ştiaţi că s-a terminat cu sclavia de mai bine de douăzeci de ani? Ele merg dacă vor, dacă nu vor, nu merg.
Misael se uită în jurul lui, îşi plimbă privirile de la Tiçăo la Zé Luiz, de la mulatrul Balbino la albiciosul Bastiăo da Rosa, de la Guido la Lupiscínio, de la Gerino la Fadul, de la paznicii de la depozitul de cacao la soldaţi şi la cei care erau în trecere, de la Pedro Cigano cu viela la Merencia, voinică şi impresionantă. În cele din urmă îl privi drept în faţă pe potcovar:
— Nu trebuia să se termine ca să nu existe negrii obraznici ca tine. Nu ştiu de ce nu ţi-am pocit mutra până acum.
— Apoi, se întoarse către ceilalţi:
— Dacă nu vreţi tărăboi, nu vă amestecaţi.
După care, duse mâna la centura mare; bătrânul şi puştanul se apropiară, confirmând gravitatea situaţiei. Înainte ca vagabondul să pună mâna pe pistol, Fadul, după ce îi surâse Corocăi, vorbi pe un ton calm, ca şi cum ar fi purtat o conversaţie politicoasă şi nu ar fi dat ordine:
— Lasă arma, domnu' Misael: nu aşa te cheamă? Şi mai bine vezi-ţi de drum înainte de a fi prea târziu.
— Îl opri pe partea cealaltă pe negrul nesupus:
— Stai liniştit, Tiçăo!
Cu mâna pe armă. Misael încă se mai îndoia:
— O să vă bateţi pentru putorile astea?
— Dacă aveţi de gând să le obligaţi, o să ne batem. Să ştii un lucru. Aici aşa este: ai atacat pe unul, i-ai atacat pe toţi.
— Chiar aşa. Dacă nu-ţi place, te priveşte.
— Interveni Merencia, atât de plină de starea ei de femeie măritată, încât nu acceptase, vezi doamne, să locuiască în vecinătatea fetelor, pentru a păstra distanţa, a impune respect. Cu mâinile în şold, se amestecă în scandal ca şi cum acele pierdute ar fi fost rudele ei, verişoare, nepoate şi surori.
Fadul rezumă:
— Este regula locului.
Chiar dacă nu fusese până atunci, începuse să fie din acel moment. Bărbat bine, bogat şi viteaz, Misael nu putea da înapoi:
— Fac ceva pe regula voastră şi pe voi toţi.
Nu izbuti să ia pistolul. Tiçăo se năpusti asupra lui. Însoţit de Alma Penada, care, ieşind de sub banca unde se ascunsese ca să doarmă în sunetul muzicii de armonică, îl supraveghea pe amic şi pe inamic.
Abia atunci începu cu adevărat bătaia. Fadul îl apucă pe bătrânul Totonho de cămaşă şi de turul pantalonilor, îl ridică în aer şi-l aruncă departe. Femeile se distrau smulgându-i hainele lăudărosului Aprigio. Cu atâţia bărbaţi care voiau să participe, era chiar laşitate. Guido abia-şi stăpânea nerăbdarea: se milogea de Castor să i-l cedeze pe Misael, cu care avea conturi de reglat însă Tiçăo insista să demoleze sigur împăunarea, bogăţia şi curajul bătăuşului ca să-l înveţe valoarea unui negru obraznic. Alma Penada sărea de jur-împrejur schelălăind şi muşcând.
Ieşind în fugă, pentru a garanta plecarea, bătrânul Totonho trase la nimereală: nimănui nu-i trecuse prin cap să-i ia arma, un pistol vechi. Glonţul o nimeri pe Cotinha drept în cap.
În hamacul pentru amor şi pentru dormit, cadou de la Zé Luiz din vremurile bune, au aşezat corpul Cotinhei, plăpând trup de fetiţă rahitică, şi-l duseră în cimitirul primitiv unde creşteau papaia, bananieri şi se coceau pitangas65 de culoarea sângelui. Plouase fără încetare în timpul nopţii, cât dură petrecerea şi bătaia, dar, dimineaţa, ploaia încetă şi soarele răsări pentru înmormântare.
Dis-de-dimineaţă, câţiva bărbaţi săpară o groapă lângă un arbore caju înflorit. O groapă adâncă, prima făcută după ce locului începuse să i se spună Tocaia Grande. Puseră mâna pe sape şi lopeţi după plecarea lui Misael şi a lui Aprigio, puştanul cărând şi şaua lui Totonho.
Când bărbaţii au plecat în urmărirea lui, bătrânul încalecă pe calul Pirapora neînşeuat – iute ca vântul, după cum se lăuda Misael şi fugi într-un galop dezlănţuit. Nenorociri se mai întâmplă, morţi cu o gaură în cap, o lovitură în piept, un glonţ nebun: de cele mai multe ori s-a apăsat pe trăgaci din frică, nu din dorinţa de a ucide.
Aşa stând lucrurile, s-au mulţumit cu bătaia lui Misael şi a puştiului Aprigio. Golanul şi văcarul se făcuseră de rahat – expresie potrivită tuturor împrejurărilor. Duhoare de irbis, grohăit de porc, spusese Gerino, care-l cunoştea şi de la alte tâlhării: în genunchi, Misael îşi ceru iertare ca să-şi salveze viaţa.
Castor şi Lupiscínio îşi echilibrară pe umeri capetele prăjinei lungi din bambus băgate prin ochiurile hamacului şi o porniră. Însoţitorii amestecau lacrimile cu râsetele: se refereau la moartă cu bunăvoinţă, nu-i mai pomeneau răutăţile, lăudăroşeniile; îi lăudau curajul sinceritatea, prăjiturile făcute din fructe-de-pâine, din felii de banane şi lichiorul de jenipapo. În tăcerea drumului parcurs până la cimitir, negrul Tiçăo îşi aminti detalii din diverse discuţii, mănăstirea din Săo Cristóvăo, vinul sfinţit, clopotul mare şi bunul călugăr Nuno copilărindu-se. Zâmbi amintirii şi, în momentul în care trebuiau să coboare corpul în groapă, întrebă:
— Cine ştie să spună o rugăciune? Ea a trăit într-o mănăstire, a fost aproape călugăriţă. Merită să te rogi pentru ea.
Au făcut mai multe încercări, însă nimeni nu ştia o rugăciune de la început până la sfârşit, nici măcar Ave-Maria, care era scurtă. Merencia o iertase pe păcătoasă, aşa cum învaţă şi porunceşte milostenia, dar nu într-atât încât să vină la cimitir. Dar chiar şi aşa, sufletul Cotinhei n-a urcat la ceruri – dacă o exista vreun cer al târfelor – fără cheia unei rugăciuni care să-i deschidă porţile.
Rostind fragmente din Tatăl-Nostru şi din Apărătoare Doamnă, se ridică vocea gravă a lui Fadul Abdala. În copilărie fusese ţârcovnic la slujbele unchiului preot din satul libanez. Recită în arabă cu patos şi sentiment, mai mare dragul să-l auzi, te podideau lacrimile. Epifânia nu se putu abţine, izbucni în plâns.
Nici nu se întoarseră bine, că soarele dispăru, iarna revenise.
Epifânia nu aşteptă sfârşitul iernii ca să plece în altă parte. Petrecuse de Săo Joăo şi de Săo Pedro, spusese cui avea urechi de auzit că nu se distrase niciodată aşa de bine.
În noaptea de Săo Joăo se aprinseră becurile în faţa colibelor, mai multe: vecinii se vizitară. Pârloaga se lumină de focurile artificiilor, cu titirezii şi spadele scânteietoare, cu artificii colorate, albastre, verzi, roşii, galbene, atât de frumoase. Băură şi mâncară pe săturate, iar fetele mărturisiră extaziate: nu exista dansator de cadril capabil să se măsoare cu Castor Abduim: doar negrul era maestru în străinisme. Epifânia aprinse un foc cu Zuleica, deveniră cumetre.
Momentul culminant a fost lansarea balonului, o surpriză pentru toţi, cu excepţia lui Tiçăo şi a Corocăi. Afară doar bura: l-au umplut de fum lângă focul cel mai mare, de pe câmpul unde se adunaseră. Aprinseseră fitilul. Balonul urcă la cer şi acolo se pierdu. Înainte de a dispărea, se confundă cu stelele rare şi opace: luceafărul-de-dimineaţă era cel mai frumos.
Au mai sărbătorit noaptea de Săo Pedro ca să termine lichiorul de jenipapo făcut de Cotinha şi ca să profite de prezenţa lui Pedro Cigano cu armonica.
Câteva zile mai târziu dis-de-dimineaţă. Castor tocmai terminase de potcovit iapa Roseda, căpetenia trupei lui Elisio – după ce-i ascuţise copitele cu o cuţitoaie, le cadorisise cu patru potcoave lustruite – când o văzu pe Epifânia aşteptând, gata de plecare: petrecuseră noaptea împreună iar ea nu-i spusese nimic. Cu bocceaua pe cap, o legăturică plină cu zdrenţe şi papuci, toată averea ei.
— Plec, Tiçăo.
— Profita de trupa lui Elisio ca să nu călătorească singură.
— Pot să iau evantaiul pe care l-ai făcut pentru mine?
— În ochi şi în glas hotărâre, puţină tristeţe şi orgoliu grosolan.
Tiçăo îi dădu oglinda din alamă care o reprezenta pe Orixá. Nu-i ceru să rămână, spuse doar atât:
— O să-mi aduc aminte de tine toată viaţa.
Epifânia îi întinse vârful degetelor: desculţă, cu bocceaua pe vârful capului, cu evantaiul în mână, urmă trupa în direcţia Taquaras. Alma Penada o însoţi o bucată de drum, dar, dându-şi seama că negresa pleca definitiv, se-ntoarse din drum, înapoi la căldura cuptorului. Continua să fie urât şi slab, totuşi se dovedise curajos şi bun de vânătoare. Păzea atelierul şi paşii lui Tiçăo.
Căpitanul Natário da Fonseca întâlneşte de drum o familie din Sergipe şi o îndrumă spre Tocaia Grande.
Ca să fie un grup de pelerini lipseau cântecele şi câinii, reflectă căpitanul Natário da Fonseca, zărind caravana.
Având o adolescenţă hoinară, Natário nu respinsese nici o sărbătoare a vreunui sfânt făcător de minuni, pe malurile râului Săo Francisco, unde se născuse. Fusese însoţitor de orb, iubit de prostituată, ajutor de preot. Călărind fiara din Apocalipsă, cucernicul Deoscoredes mărşăluia neînfricat către ziua Judecăţii de Apoi chemându-i pe penitenţi în ajunul sfârşitului lumii. Alături de el, în loc de trompetă, arhanghelul vestitor cu o puşcă-n mână, era un bun ţintaş.
Figurant în procesiunea flăcărilor, mesager al demenţei, protector al bunului Iisus şi al Fecioarei Maria, imberbul vestitor atinsese marginile ororii, dansase la petrecerea muribunzilor, primise cenuşa din postul Paştilor, îl arsese pe Iuda în aleluia. În testamentele lui Iuda îi rămânea poporului uimirea în faţa minunilor şi plata promisiunilor – ah, pământ al sărăciei şi inechităţii! În ţinutul de cacao, nu existau nici hramuri, nici miracole.
Se succedau grupurile de sergipani66 în regiunile Cobras, înaintând spre pădurile adânci; moşiile recente aveau nevoie de lucrători. În trecere, se aprovizionau de la magazinul lui Fadul, făceau baie în râu, culegeau informaţii. Din banii număraţi şi paranumăraţi, unii mai nerăbdători sustrăgeau câteva parale ca să se uşureze cu vreo femeie. Frumos loc, acela.
În mizera patrie sergipana, se auzeau minunăţii, povestiri fantastice despre ţinuturile la sud de Bahia şi despre cultura de cacao. Pământuri fertile, multe încă neocupate – nu trebuia decât să ajungi şi să le iei în stăpânire – o cultură fără egal, mină de aur. Era de lucru la coasă, la sapă, la mânatul catârilor, la defrişat, la mânuitul pistolului. Cine avea ambiţie, era dispus şi ştia să profite de noroc, putea să se îmbogăţească.
Se vorbea despre cazuri în târguri, exemple dovedite, purul adevăr. Povestea în versuri a colonelului Henrique Baretto, Regele Ţinutului de cacao, circula din gură în gură. De la ureche la ureche, în acordul violelor: „Mort de foame a plecat din Simăo Dias…” Plecase de copil, „capitalul său o secure”. La început zilier, apoi soldat… „mânând catârii zi şi noapte”. Deschise o bodegă într-un sătuc,.ca să vândă rachiu de trestie-de-zahăr şi muniţie„, strânse bani ca să cumpere o bucată de pământ, „acolo plantă arbori de cacao„ şi deodată se trezi „că devenise un mare bogătaş”. Regele Ţinutului de Cacao, colonelul Henrique Baretto, născut şi crescut în mizerie în Simăo Dias: de sărbătorile de la sfârşitul anului, trimitea ceva mărunţiş rudelor care continuau să trăiască acolo în mizerie, apatici sergipani. El, colonelul, devenise grapiuna67.
Pe şosele şi scurtături se încrucişau grupuri de oameni tineri sau în puterea vârstei, căsătoriţi şi burlaci. Porneau spre sud de Bahia, abandonând câmpiile feudale, micile oraşe moarte, abia ajunşi la vârsta raţiunii sau când pierdeau ultima speranţă de a găsi de lucru şi de a fi plătiţi.
La revedere, tată, mamă, daţi-mi binecuvântarea, mă duc în Itabuna. La revedere, nevastă şi copii, mă duc înainte să câştig bani în Ilhéus pentru călătoria voastră. În traiste şi în mâini duceau leacuri contra febrei şi muşcăturii de şarpe, amintiri şi sfaturi, feţe iubite, lacrimi şi suspine. Tată şi mamă, nevastă şi copii rămâneau în Sergipe cu promisiuni şi aşteptând, iluzorii raţiuni de viaţă amanetate încet de bătrâni în liniştea blândei nebunii. Suferindele fete bătrâne, acestea se încuiau cu rănile lui Hristos în singurătatea isterică a caselor mari, în zbierete şi blasfemii. Fiii aşteptau vârsta la care să-şi ia rămas-bun şi să plece.
Pe drumuri, puţine perechi, mai ales copii. Arareori familii numeroase, femei şi bărbaţi, vârstnici şi tineri, bunici, copii, nepoţi. Totuşi, se mai întâmpla: împreună hotărâseră să parcurgă traversarea, împreună aveau de gând să rămână. Clan ancestral, rădăcini puternice, legături profunde de sânge şi substanţă. Sfârşeau prin a se dispersa în certurile din ţinuturile de cacao: pe plantaţii, în bucătăriile conacelor, în ambuscade, în bordeluri. Bazele fiind violate, noi valori se impuneau.
Se încrucişau obiceiuri, moduri de a petrece şi de a plânge. Se amestecau sergipani, locuitori din ţinuturile din interior, orientali, limbi şi accente, mirosuri şi mirodenii, rugăciuni, blesteme şi melodii. Nimic nu rămânea neschimbat la răscrucile unde se înfruntau şi se împerecheau sărăcii şi ambiţii provenind din cămine atât de diverse. De aceea i se spunea grapiuna, pentru a desemna noua ţară şi poporul care o locuia şi o construia.
Harnici şi încăpăţânaţi, sergipanii au populat ţinutul de cacao. De lucru nu duceau lipsă, se întâmpla şi să se îmbogăţească: subiect de poezii şi visuri, invitaţie să-ţi încalţi sandalele şi s-o porneşti la drum. Păstrau o oarecare solidaritate între ei, se ajutau ori de câte ori puteau.
Unii, debarcând în Ilhéus, aveau o adresă precisă: moşia vreunui consătean, Colonel a cărui faimă de bogăţie alimenta conversaţiile şi versurile în zilele amărâte ale oraşelor fără bărbaţi.
Când Natário fugise din Propria, adusese un mesaj de la o rudă, un vag văr de la distanţă, pentru colonelul Boaventura Andrade. Într-un climat de risc, este mai sigur să te încrezi într-un consătean.
Căpitanul Natário da Fonseca opri animalul apropiindu-se de grup pentru a răspunde cum se cuvine salutului bătrânului, repetat într-un ecou de voci obosite: degenerate. Bătrânul îşi scoase pălăria ca să ceară informaţia. Voia să ştie dacă mergeau în direcţia bună spre moşiile de pe malurile râului Cobras şi dacă era adevărat că pe-acele meleaguri se contractau lucrători. Da, era adevărat: începea sezonul de recoltare, puieţii creşteau, era o plăcere să-i priveşti.
Nu avea nevoie să întrebe de unde veneau, dar Natário o făcu pentru a mai lungi conversaţia:
— Sergipani?
— Aşa este.
— O singură familie?
Numără cu privirea: în afara celor trei perechi, băiatul înalt şi puternic, fetiţa cu codiţe, un puşti care ducea o cursă de prins păsări. Femeia cu batic pe cap ducea în braţe un bebeluş, cealaltă, mai tânără, era gravidă. Zece suflete, în curând, unsprezece. Nici nu se putea mai bine.
— Da, domnule. Toţi suntem rude.
— De unde veniţi?
Bătrânul nu răspunse imediat – şi dacă vestea ajunsese până acolo? Totuşi se hotărî:
— Venim de pe lângă Maroim. Ai auzit de el?
— Am trecut pe acolo când am venit, e mult de atunci. Sunt de obârşie din Propria.
Stând pe loc şi atenţi, ceilalţi urmăreau dialogul. Sprijinindu-se de un ciot de copac, un baston rustic, bătrâna slabă şi uscată, cu părul albit, făcu un pas spre cavaler, femeia cu copilul în braţe veni după ea. Consătean şi aproape rudă, nu e acelaşi lucru cu un străin. Cine ştie, cetăţeanul ăsta din Propria, bine situat, călărind o catârcă frumoasă, suit pe harnaşamente bune, poate i-ar putea ajuta şi salva? Avea el un motiv să lungească vorba sub arşiţa soarelui, la marginea şoselei. Familia era mare, cum să facă să nu se piardă unii de alţii. Mai ales, după cele întâmplate? Bătrâna nu îndrăznea să întrebe. Dorea linişte pentru ai săi, dar îşi pierduse sentimentul de siguranţă.
— Cei mai mulţi de pe aici sunt sergipani. Dar aproape toţi sosesc fără bagaje, familiile sunt o raritate, cu atât mai mult de mărimea asta. De ce-aţi venit cu toţii, dacă nu vă supăraţi că vă întreb?
Unul din bărbaţi i-o luă înainte bătrânului:
— Pe acolo nu se găseşte de lucru, se spune că aici e din plin. De-aia şi pentru nimic altceva.
Nu se uită la Căpitan, se uită la ceilalţi: întrebarea primise răspuns, niciunul din ei nu mai avea nimic de adăugat. Brusc, puţin lămuritor totuşi, răspunsul nu fusese nici obraznic, nici provocator; doar rezervat, temător, cine ştie? Bătrânul lăsă capul în jos când fiul îl întrerupse, luându-i vorba din gură – prioritatea şi respectul zăceau în blestemul din Maroim.
Natário nu căzu în cursă, nu se supără. Cunoştea povestirile pe de rost, identice în peripeţiile principale. Pe câţi doborâse arma încă fumegândă? Îşi plimbă privirile de la unul la altul, măsurându-i şi cântărindu-i pe cei patru bărbaţi, care din ei trăsese oare? Nu-l omisese pe băiat: în calendarul obidiţilor, anii se calculează dublu.
— De-aia şi pentru nimic altceva, bine răspuns. Păstraţi-vă secretul, nu sunt preot duhovnic. Cine debarchează aici, se naşte a doua oară, nu are de dat socoteală nimănui. Poate chiar să-şi schimbe numele, dacă vrea.
Atunci bărbatul mai tânăr se desprinse de mâna femeii şi se-ndreptă spre Natário:
— S-au luat de noi, ne-au dat afară. Noi n-am venitără pentru că am vrut. Furăm forţaţi.
— Tacă-ţi gura!
— Îi porunci cel mai în vârstă, cel care vorbise mai înainte.
Bătrânul schiţă un gest, dar nu-l duse la bun sfârşit Căpitanul se uită în jos la banduliera de pe umărul băiatului, dar nu apucă să pună întrebări sau să facă vreun comentariu. Tânărul, fără a ţine seama de gestul tatălui, de ordinul fratelui, îşi descarcă sufletul, se eliberă de ofensa care-l consuma:
— Nu s-a întâmplat aşa cum crezi dumneata. Ele nu m-au lăsat… – Arătă spre bătrână şi spre gravidă, mamă şi soţie:
— Deşi eu am vrut să termin cu ticălosul.
— Privi în palmă:
— Ah, ele m-au legat de mâini! Mi-au blocat intenţiile.
Imprudent, voise cu acea ocazie să folosească arma şi să facă o nenorocire. Căsătorit de puţin timp, soţia tânără, frumoasă, însărcinată se agăţă de gâtul lui: gândeşte-te la mine şi la copil! Mama îi smulse banduliera, mai bine murea decât să aibă un fiu criminal, arestat sau fugind de poliţie.
— Nu mi-am crescut copilul ca s-ajungă asasin şi nici să moară de mâna vreunui pistolar.
— La fel muriseră mai demult tatăl şi fratele lui, ucişi în aceeaşi inutilă înfruntare.
Între cele două, cu inima sfâşiată, nu-i mai rămăsese decât ameninţarea răspândită în cele patru zări. Senatorul nu făcea mare deosebire între ameninţarea şi tentaţia de crimă de care erau responsabili toţi la un ioc şi fiecare în parte. Dreptatea lui Solomon, făcută în bătătură.
În strălucirea soarelui aliat la apogeu, pe drumul spre codri, îşi vărsară povestirea, fiecare actor îşi declamă rolul cu o intonaţie precisă: în groapa recidivei îşi îngropară trecutul, un spin dureros, o greutate inutilă. Acum erau din nou aproape aşa cum fuseseră, dar nu pe de-a-ntregul: chiar vindecate, rănile lasă urme de neşters.
Încă o dată, Căpitanul ascultă banala cronică a călătorilor îndepărtaţi. Bărbaţi şi femei, de la bătrân la puşti. Lucrau pământul împărţind câştigul pe din două cu proprietarul şi stăpânul, crescător de vite, şeful politic, senator statal. Viaţa se scurgea placidă, plantau şi culegeau, duceau partea care le revenea la târgul din Maroim, vindeau şi se tocmeau. Duminicile, femeile dădeau o mână de ajutor la biserică, iar bărbaţii la cârciumă.
Într-o bună zi, niciuna. Nici două, se strică înţelegerea. Acordul verbal, cuvântul dat nu mai valorau nimic. A trebuit să dea înapoi pământul lucrat, casa, coteţul, puţul, siguranţa şi râsul pentru zece reali de miere.
Convocat la moşie, bătrânul se întoarse cu plata fixată de Senator – nu are rost să se certe, acceptă sau nu – nu li se mai dădea timp decât să-şi facă bocceaua şi să caute un alt loc, ochii îi ardeau, avea un nod în gât. Cui să se plângă? Episcopului?
Femeile, în sminteala supărării, au avut, desigur, parte de încurajarea preotului, el însuşi afectat de măsura neaşteptată care avea să-l priveze de claponii graşi, de fructele alese, de maniocul fraged, ofrande săptămânale ale acelor oameni cumsecade, cu frică de Dumnezeu. Le recomandă resemnare şi ascultare. Într-un fel – fu de părere, închizând ochii pe jumătate, încrucişându-şi degetele pe burdihan – ar trebui să se considere fiinţe norocoase datorită bunătăţii naturale a Senatorului. Proprietarul pământului – sau, cumva, pământul era al lor?
— Dacă ar fi vrut, Senatorul i-ar fi putut da afară fără nici o plată, fără răgaz şi fără să le strângă mâna. Avea nevoie de acel teren argilos ca să-l transforme în păşune pentru vite, iarbă grasă în loc de manioc şi fasole. Turmele aveau preferinţe, nimic mai just. Senatorul fusese de două ori mărinimos: în primul rând, pentru că le permisese să lucreze pământul şi să culeagă roadele atâta timp; apoi, pentru că a plătit pentru ce nu se cuvenea. Aminti chiar de termenul oferit, suficient pentru a putea merge la târg, sâmbătă, să-şi vândă ultimele produse, înainte de a se muta. Se cuvenea să-i mulţumească. Le dădu binecuvântarea. Dumnezeu e mare.
Dacă n-ar fi fost furia şi ameninţările, cazul ar fi trecut fără nici o neplăcere. Dar, aflând pe căi lăturalnice de supărare şi de vorbele deşarte, Senatorul fu profund şocat: nu tolera ingratitudinea. Anulă termenul, decretă expulzarea imediată – dacă vreun membru al familiei avea să fie găsit pe pământurile lui, nu va avea milă.
Cât despre îndrăzneţul, banditul care se gândise să-l asasineze, acela avea nevoie de o lecţie. L-au prins şi l-au legat de un stâlp din curte, fără apă, fără mâncare, cocându-se la soare.
Au trebuit s-o smulgă pe femeia gravidă care îmbrăţişase picioarele bărbatului ei, hotărâtă să moară împreună cu el. Bătrâna se plantă lângă sacristia din Maroim pană ce avea să fie primită de capelan. O oaie modestă din turma Domnului, iat-o, deodată, înnebunită de furie, părea mai degrabă cuprinsă de Diavol. Părinte, dacă nu-i dau drumul, noi ne întoarcem şi vor trebui să termine cu noi toţi, unul câte unul. Începând cu mine, va fi un măcel. Până şi capelanul, având o fire contemplativă şi răbdătoare, rămase debusolat. I se făcu frică, simţi un frison în pântece.
— Dumnezeu să te ierte, femeie. O să văd ce pot face.
Dând din nou dovadă de o pornire generoasă., Senatorul îi îndeplini cererea părintelui, dădu ordin să-l elibereze pe mizerabil la timp pentru a se alătura restului de ticăloşi. Totuşi, înainte i-au administrat două duzini de lovituri, folosind biciul pentru negrii din timpul vechii şi binecuvântatei sclavii.
Dostları ilə paylaş: |