Jorge Amado

Vărsară apa clocotită în ligheanul cumpărat pe credit din magazinul turcului, ca aproape toate celelalte lucruri. O ajutară pe Lia să se ridice de pe patul de lemn şi să se aşeze pe lighean, cu fusta suflecată până la mijlocul burţii:

— Ah, nu suport! Îmi opăreşte pielea.

— Cu cât e mai fierbinte, cu atât mai bine.

Vanjé şi Dinorá o ţineau de subţiori, Coroca îi ţinea picioarele desfăcute ca să pătrundă căldura în interiorul corpului. Cu aburii fierbinţi burta i se dilata, durerile reveneau, contracţiile se îndeseau una după alta Lia ba gemea, ba urla. Agnaldo se uita din uşă, agonizând. Diva îşi rodea unghiile, neliniştită.

Când apa începu să se răcească, o duseră pe Lia înapoi în pat.

Adunate în jurul patului, cu gemetele înteţindu-se de-a lungul nopţii, femeile aşteptau ivirea vieţii. Copilul sosi în zori, bărbaţii deja plecaseră la muncă: începeau să sape pământul de cu noapte. Învoită de Coroca, Diva îi însoţi ducând rucsacul eu de-ale gurii: carne uscată, făină, sirop de zahăr, o legătură de banane. Agnaldo plecă forţat. Coroca nu-i permise să rămână.

— Taţii nu fac decât să-ncurce.

Atentă, înţelese când, în timpul unei contracţii mai puternice, o crampă atât de violentă încât Lia amuţi în mijlocul unui strigăt, micuţul craniu acoperit de un păr negru se ivi în vulva dilatată şi rămase oprit acolo.

— Se naşte.

— Constată Coroca în şoaptă.

— S-a înţepenit. Ah, Dumnezeule!

— Alarmată, Dinorá îşi frângea mâinile.

— Taci din gură.

— O certă Vanjé.

Ce bine că i-a trimis cumătră la lucru pe Diva şi pe Agnaldo. Dacă ar fi rămas aici, ar fi fost numai vaiete şi oftaturi. Se aplecă să vadă.

Ghemuindu-se în faţa Liei, Coroca îşi duse mâinile, către una de fiecare parte a porţii lumii suferindei, băgă degetele ca să lărgească trecerea. Atinse atunci, cu o infinită delicateţe, căpşorul fragil, cu dexteritate şi siguranţă îl aduse la lumina zorilor în căuşul palmelor. Apoi trase corpul plin de sânge. Cu o ultimă contracţie, Lia expulza placenta.

Învineţit, nou-născutul nu plânse: o fi mort sau viu? Ridicându-l, Coroca îşi dădu seama imediat că în jurul gâtului copilului, se înfăşurase cordonul ombilical, gata să-l stranguleze. Văzuse de nenumărate ori acest neajuns, ştia cum să reacţioneze. Desfăcu repede cordonul, lăsând copilaşul să respire.

Luă bucata de bentiţă pe care Vanjé, uşurată, i-o întindea, măsură patru degete din lungimea cordonului şi-l legă. Fără să mai aştepte foarfecă – în acea tensiune nimeni nu mai ştia unde fusese pusă – îl tăie cu dinţii, făcând nodul la buric.

O bucată de carne plină de sânge, bebeluşul a fost aşezat în lighean: au bătut din palme deasupra ligheanului până când au auzit primul ţipăt, scâncetele vestitoare de viaţă.

— Felicitări, cumătră.

— Spuse Coroca dând la o parte ligheanul şi luând bebeluşul în mâini ca să-l arate mamei.

— E un băieţel.

Naşterea luase sfârşit, prima naştere, făcută de Coroca. Dacă ar fi întrebat-o cineva care din ele născuse, dacă ea sau Lia, n-ar fi ştiut să răspundă. Terminându-se suferinţa, mama şi bunica zâmbeau. Dinorá nu mai arăta ca o muscă bleagă, alergă la câmp cu vestea: e băiat, o minune de copil.

Vanjé pregătea apa în lighean pentru baia nepotului:

— Am văzut o grămadă de moaşe prinzând copii, dar niciodată n-am văzut pe vreuna să se compare cu dumneata, cu mâinile astea fermecate. Binecuvântate mâini, cumătră Jacinta.

Mâini fermecate, binecuvântate. Negăsind un răspuns potrivit şi nedorind să ofenseze, Coroca îi întoarse spatele şi se refugie în cealaltă cameră: plângea încet, lacrimile i se prelingeau pe obraz. Dacă cineva ar fi povestit în Tocaia Grande şi în lumea largă că o zărise hohotind de plâns, ar fi trecut drept cel mai mare mincinos.

Colonelul Boaventura Andrade propune un toast cu rachiu.

Fuseseră de ajuns câţiva catâri, o trupă redusă, ca să transporte în acel sezon prima cacao de pe Plantaţia Boa Vista. Au fost necesari mulţi, o trupă numeroasă, ca să transporte prima recoltă efectuată cu aceeaşi ocazie de pe noile plantaţii ale colonelului Boaventura Andrade. La sfârşitul luptelor. Plantaţia Atalaia devenise de două ori mai mare, neîntârziat avea să-şi dubleze, cine ştie, să-şi tripleze producţia.

Administrator al proprietăţilor rurale ale colonelului, Natário hotărâse şi obţinuse aprobarea ca recoltatul să înceapă simultan de pe bucata de pădure care îi revenise drept recompensă şi de pe imensitatea înregistrată, prin dreptul de cucerire, pe numele cumătrului şi şefului, la notarul din Itabuna. Nu culese pentru el înainte de a culege pentru Colonel.

Dacă Boa Vista era o joacă, ce să mai spună de ogoarele încorporate Atalaiei? Nici plantaţiile colonelului Henrique Barreto, presupusul rege al ţinutului de cacao, nu arătau la fel şi nici nu obţineau acelaşi randament, în ciuda prezenţei permanente a unui agronom cu diplomă şi a tehnicii curăţitorilor de pomi contractaţi în perioada dintre recolte. Tăietorii de lemne şi zilierii nu se jucau cu lucrul, era imposibil sub ordinele căpitanului Natário da Fonseca. În schimb, plata nu întârzia niciodată şi nici nu se făceau greşeli în calculele săptămânale.

Avusese loc doar o singură încercare de a-i fura pe tăietorii de lemne şi pe zilieri, nu se mai repetă. Necinstitul Perivaldo, angajat responsabil cu plata personalului, un fel de contabil, a fost denunţat la Natário de câţiva mai hotărâţi: aduna mai puţin, sustrăgea mai mult din creditele şi debitele lucrătorilor. Constatându-se veridicitatea acuzării, a fost dat afară, dar nu ajunse departe. Abia ce trecuse de hotarele Atalaiei şi deveni hrană pentru ulii: un singur glonte, nu merita mai mult.

— Era nevoie?

— Îl întrebă colonelul Boaventura pe Natário comentând cu el, între patru ochi, întâmplarea: – nu ar fi fost de ajuns o bătaie?

— Pentru fapta urâtă, da: pentru afront, nu.

— Afront? Ce vorbă mai e şi asta?

— Ca să se disculpe, nemernicul a spus că dumneavoastră i-aţi poruncit să facă aşa ceva. Pe lângă hoţ. Mai era şi calomniator.

— Fiu de căţea! Să iau de la cine nu are, Doamne fereşte şi apără! Cine plantează cacao, nu are nevoie să-i fure pe lucrători. Ai procedat bine, cumetre.

— Cu voia dumitale, Colonele.

De câte ori auzise fraza aceea? Natário acţiona cu voia lui şi cu deplină corectitudine. Niciodată nu abuzase sau nu se prevalase de ceva. Colonelul dădu din cap încuviinţând şi adăugă:

— Tu ai grijă de pământurile mele şi veghează asupra numelui meu.

Administrator capabil şi responsabil. Natário îi asigură colonelului Boaventura Andrade cacao de calitate superioară – nici măcar o măsură good73 sau regular74 – şi în cantitate mult mai mare decât aceea calculată de cunoscători. Controlând numerele, domnul Clóvis Bandeira, inginerul agronom menţionat, rămase cu gura căscată, felicitându-l pe plantator.

Proprietar cultivator de cacao, ofiţer al Gărzii Naţionale cu grad de Căpitan, Natário nu pregeta să se ocupe de interesele patronului: de parcă Plantaţia Atalaia i-ar fi aparţinut cu tot cu pământ şi beneficii. Ocupându-se cu aceeaşi râvnă de plantaţia lui, o simplă moşioară de câteva hectare. Moşioară pe alte mâini, nu şi pe-ale sale. Pe-ale lui, ale căpitanului Natário da Fonseca, era Plantaţia Boa Vista.

Aşezat pe scaunul eu braţe în capul mesei lungi din sufrageria conacului de la Plantaţia Atalaia, colonelul Boaventura Andrade parcurse cu privirea remarcabilii domni prezenţi, invitaţi aleşi pe ochi şi pe sprânceană şi, ridicând glasul, i se adresă lui Natário, întrerupând nepoliticos elocvenţa Procurorului Public din Itabuna care ridica în slăvi bunătăţile: un prostănac Procurorul!

— Eşti un om drept, cumetre Natário.

— Declară.

Domnul Flávio Rodrigues de Souza, bun să acuze la Tribunal, se opri în mijlocul frazei când, plescăind din limbă, în numele justiţiei aprecia caltaboşul drept o mâncare a zeilor. Tăcură şi ceilalţi. Colonelul spuse şi repetă pentru a nu exista îndoieli:

— Un om de bine aşa cum puţini sunt.

Pentru ca toţi invitaţii – crema din Ilhéus şi Itabuna. Din Sequeiro de Espinho şi din Água Preta – să ştie câtă consideraţie avea el pentru cine o meritase fiindu-i loial şi devotat mai bine de douăzeci de ani.

— Câţi sunt, cumetre?

— Peste douăzeci, colonele.

— Tu erai un puştan, dar cu mi-am dat scama imediat că erai de încredere. Nu m-ai dezamăgit niciodată în tot acest timp.

Afirmaţie peremptorie, dar colonelul nu terminase încă de vorbit şi ascultat:

— Mi s-a spus că ţi-ai făcut casă în afara Atalaiei şi că acolo ai să locuieşti cu cumătră şi copiii. Ai de gând să mă părăseşti?

— Atât timp cât trăiţi, domnu' colonel, şi sunteţi mulţumit de serviciile mele, sunt omul dumneavoastră, robul dumneavoastră. Dar este adevărat că voi locui la jumătatea drumului dintre Atalaia şi Boa Vista, într-un loc pe care vi l-am arătat odată. Vă amintiţi?

Atâta timp cât domnu' Colonel va fi mulţumit de serviciile mele, sunt omul dumneavoastră. Auzind ceea ce dorea să audă. Colonelul răsuflă uşurat. Se temuse aflând vestea despre construcţia casei lui Natário.

— Îmi aduc aminte, cumetre. Îmi aduc aminte foarte bine, cum era să uit? De aceea am deschis discuţia, ca să spun că nu cunosc un om mai drept decât dumneata, cumetre. Vreau să ştii că nu m-ai dezamăgit niciodată.

Prezida prânzul dat în cinstea aniversării donei Ernestina, sfânta lui soţie. Umplu din nou paharul cu vinul roşu, gros, portughez. Adusese două butoiaşe din Ilhéus pentru acel prânz pe care-l dorea nu numai abundent şi savuros: îl dorea şi fastuos şi festiv. Ca să sărbătorească şi prezenţa fiului, sosit de curând de la Rio de Janeiro.

Colonelul Boaventura Andrade, deşi era mai mult decât bogat, milionar, un nabab al imperiului de cacao, umbla cam amărât în ultima vreme, vorbea şi râdea puţin. Se spunea pe la colţuri că tristeţea Colonelului se datora absenţei unicului său fiu, licenţiat în drept care, de când absolvise, îşi continua şederea în capitala ţării: trecuseră deja cinci ani, lungi şi amari. Frecventând cursuri peste cursuri, colecţionând diplome, specializându-se. În ce domeniu, Colonelul nu reuşea să descopere: în afară de acela al cheltuirii banilor.

Colonelul ridică paharul în direcţia lui Natário pentru a toasta cu cumătrul, şeful gărzii lui şi om de încredere. Mâna lui dreaptă, după cum scrisese într-o recomandare Judecătorului din Itabuna, la sfârşitul luptelor pentru luarea în stăpânire a pădurilor din regiunea râului Cobras. Repetă:

— Nu m-ai dezamăgit niciodată.

Îi înconjură pe invitaţi cu o privire încărcată de amintiri:

— De două ori mi-ai salvat viaţa. În sănătatea dumitale. Cumetre!

Cu figura imobilă, aşezat în capătul celălalt ai mesei. Natário se ridică, ţinând paharul în mână – în sănătatea dumitale, colonele!

— După care îl goli. Continuau să tacă deoarece comesenii nu ştiau dacă amfitrionul îşi terminase sau nu peroraţia.

Comesenii, persoane de vază, toţi, după cum s-a văzut deja. Judecătorul de drept civil din Ilhéus şi Judecătorul de Drept din Itabuna, acesta, însoţit de Procuror şi de Intendent. Domnul Joăo Mangabeira, deputat statal, deşi tânăr, faimos deja pentru inteligenţa lui; colonelul Robustiano de Araújo de la Plantaţia Santa Mariana, colonelul Brígido Barbuda de la Plantaţia Santa Olaia, colonelul Joăo de Faria de la Plantaţia Pianitinga care luptase alături de Basílio de Oliveira la Sequeiuro de Espinho, colonelul Prudencio de Aguiar de la Plantaţia Linda Vista, colonelul Emílio Medauar, un arab care, pe lângă Plantaţia Nova Damasco, avea şi un magazin în Água Preta. Un băiat de-al său, Jorge, coleg de grupă cu Venturinha, îşi făcea şi el veacul prin Rio de Janeiro, scria articole în ziare, publicase un volum de versuri pe care tatăl, dându-şi aere şi plin de mândrie, îl arăta în cercurile de prieteni. Completau descrierea doi avocaţi experţi în afaceri necurate şi bătrânul preot Afonso, cu un apetit şi o sete celebre, vârsta nereuşind să-i potolească lăcomia.

Politicieni, magistraţi, licenţiaţi şi capelanul mâncau din palma Colonelului, susţineau călduros laudele aduse fostului şef de paznici. Dar numai plantatorii, coloneii erau egalii lui: cunoşteau de ce-ul lucrurilor, cunoşteau valoarea exactă a loialităţii, preţul vieţii şi al morţii, înţelegeau motivele laudelor.

Un dejun de două ori festiv, toată lumea îşi dădea seama de asta. Sărbătorind ziua de naştere a sfintei şi adipoasei doamne şi prezenţa la masă a unicului fiu al familiei, domnul Boaventura da Costa Andrade Júnior – Andrade Fiul cum se încăpăţâna Colonelul să-l numească – pe când era student la Drept la Bahia, era cunoscut la Facultate şi prin castele drept Venturinha, Aventurierul. Venise de la Rio de Janeiro, unde se dusese într-o scurtă călătorie de plăcere după absolvire şi unde se instalase de mai bine de cinci ani, făcând rare şi scurte vizite în Ilhéus. Ce pacoste, mania asta de a trăi la Rio de Janeiro: tinerii provinciali îşi pierdeau capul, îşi părăseau locurile natale şi familia ca şi cum n-ar fi avut obligaţii de îndeplinit, ca să nu mai vorbim de dragoste părintească.

Tânărul Medauar, ăsta, cel puţin, semna articole şi versuri în gazete, o profesie cu venituri îndoielnice dar aducătoare de stimă şi glorie. „Poeme ale Iubirii Iubitoare”, aşa se intitula broşura pe care străinul Emilio o purta la subţioară ca să o arate prin casele şi moşiile prietenilor, la magazin, la tribunal, prin bordeluri. Licenţiatul Andrade, Junior sau Fiul, nu publicase nici o carte, nici nu scria prin ziare: acumula cursuri, unul după altul: Colonelul se săturase să se tot laude cu diplomele. Atârnau inutile pe pereţii biroului din Itabuna, închis, neonorat până la acea dată de vastele şi costisitoarele cunoştinţe ale avocatului.

Colonelul nu mai avea nici o plăcere să anunţe în Ilhéus sau în Itabuna noile titluri obţinute de eternul student. Etern sau cronic? Pe care din cele două adjective le întrebuinţa glumeţul Fuad Karan pentru a defini profesia lui Venturinha? Sau îl proclamase pe viaţă? În faţa Colonelului, laude nemăsurate faţă de pasiunea licenţiatului pentru studiu: în spate râsul, batjocura.

Renunţase să mai lupte ca să-l aibă alături de el, transformând, în sfârşit, în realitate, planuri vechi, ambiţii arhivate, îndeplinind, astfel, destinul strălucitor pe care-l visase şi-l hotărâse pentru el. Dar nu pierduse speranţa că, într-una din vizitele lui grăbite, printr-o minune cerească, fiului risipitor avea să-i vină mintea la cap, să-şi preia cabinetul, punându-se pe lucru aşa cum se cuvine; dona Ernestina, deschizând ochii, făcea promisiuni sfinţilor ei protectori pentru a-i readuce copilul la casa părintească. Colonelul nu voia să moară fără să-şi fi admirat fiul pledând în faţa juraţilor, absolvindu-i pe inculpaţi, un maestru al elocinţei şi sarcasmului, zdrobindu-i pe procurori.

Şi Venturinha ridică paharul de vin în direcţia lui Natário. Se îngrăşase destul de mult, semăna cu mama lui, dar îşi imita tatăl în gesturi şi în atitudine, în fanfaronadă. Cu paharul în mână, se uită la Colonel şi la aghiotant, voi şi el să-şi dea cu părerea spunând o vorbă de duh:

— La spune Natário, tot un ţintaş de prima mână ai rămas?

Pe figura imobilă a mamelucului, trecu acel zâmbet fugar şi ursuz:

— Încă mai am cu ce să mă laud, Venturinha.

În tăcerea care urmă, Procurorul Public din Itabuna, domnul Flavio Rodrigues de Souza. Începu din nou să vorbească şi reluă tema caltaboşului, deliciul zeilor.

— Vrei să vinzi, cumetre? Dacă vrei, sunt un client.

— Glumi colonelul Boaventura Andrade după ce parcurse dintr-un capăt în altul Plantaţia Boa Vista, admirând plantaţiile, arborii cei tineri de cacao crescând impetuos. Numai la Plantaţia Atalaia se mai puteau vedea asemenea culturi, aşa de bine îngrijite.

Colonelul tocmai terminase de inspectat proprietăţile sale, imense latifundii. Avuţia iniţială pe care el o defrişase şi plantase cu ani în urmă, când, în vâltoarea tinereţii, debarcase în acel ţinut la sud de Bahia, venind din Sergipe: ajungând casier principal la firma Lopes Machado & Companhia. În Estância, nu-i mai rămânea decât să bată pasul pe loc. Lăsă totul şi plecă. Două alte moşii, din vecinătatea celei dintâi, i se alăturară, cumpărate în condiţii bune pe timpul primelor conflicte, când Itabuna era încă Tabocas, iar trenul nu era decât un vis. Prin încăierările pe care le-a implicat cucerirea zonei încă îndepărtate a ţinutului scăldat de râul Cobras, îşi dublase suprafaţa plantaţiilor. Acolo creşteau arborii care înfloriseră de puţin timp şi care dădeau prima recoltă. Era o plăcere să-i priveşti.

Nici nu plecă bine Venturinha la Rio de Janeiro – repetând acelaşi cântec cunoscut: după ce termin cursul, vin de tot, dacă mai rămân o fac pentru ca să mă specializez, nu pierd timpul şi nici nu cheltuiesc banii aiurea, nu vă faceţi griji – când colonelul se hotărâse să iasă cu Natário pentru vizita obişnuită şi indispensabilă: cine nu se îngrijeşte personal de ce-i al lui, nu merită să aibă nimic şi nici nu se poate plânge. Lungul galop, început înainte de răsăritul soarelui, oprindu-se din plantaţie în plantaţie, îl ajută să-şi înveselească inima, să-şi scoată din cap absenţa fiului, un spin veninos înfipt în piept. Îl ajută şi să constate încă o dată competenţa şi corectitudinea administratorului. Elogiile nu erau suficiente. Natário merita stima şi recunoştinţa. De aceea, Colonelul, în loc să se întoarcă la conac, anunţă:

— Vreau să văd şi plantaţia ta, cumetre, şi casa pe care ai făcut-o ca să locuieşti împreună cu cumătra în locul acela: cum spui că-i zice?

— Tocaia Grande, domnu' colonel.

Colonelul Boaventura Andrade se uită îndelung la arborii de cacao, amintindu-şi de alte timpuri, de alte drumuri pe care le făcuse cu Natário.

— Am auzit de numele ăsta. Din când în când îl aud din gura câte unui soldat. Nici că se poate un nume mai urât pentru un loc aşa de frumos.

— Chiar aşa, domnu' colonel. Dar e târziu să fie schimbat.

— Totul în viaţă are o raţiune şi nimeni nu are dreptul s-o schimbe. Natário. E ca şi porecla: când ţi s-a pus, nu mai poţi face nimic.

Înaintând spre interiorul plantaţiei, moşierul comentă, uimit de vigoarea arborilor de cacao ce înfloreau la umbra copacilor din pădure, uriaşi:

— Nimic nu-i mai frumos pe lume. Natário, decât un arbore de cacao plin de rod, aşa ca ăsta.

— Arătă spre copacul din faţa lui, trunchiul şi mlădiţele încărcate de fructe care se coceau în toate nuanţele de galben, iluminând umbra.

— Nu se poate compara decât cu o femeie tânără şi frumoasă. Două lucruri care-l bucură pe un bătrân ca mine.

O femeie tânără şi frumoasă ca fata răposatului Tiburcinho şi a coniţei Efigenia, preciza Căpitanul, însoţind privirea rătăcitoare a Colonelului. Revelă numele celei râvnite în mijlocul luminii aurii, în răcoarea codrului:

— Că tot vorbeaţi de fete frumoase, domnu' colonel, cred că aţi remarcat-o deja pe Sacramento, fata răposatului Tiburcinho?

Colonelul se cutremură: mamelucul îi citea gândurile, o mai făcuse şi înainte, de nenumărate ori: oamenii cu sânge indian au de-a face cu necuratul.

— Am remarcat-o, da. Natário. Ce nu ştii, ghiceşti.

Ca să se consoleze de absenţa fiului, colonelului îi trebuia ceva mai mult decât să parcurgă moşia şi să inspecteze plantaţiile şi amenajările: bazinele, serele, barcazurile.

În momentele ei de descărcare cu părintele Afonso, în sacristia din Catedrală, sau cu clarvăzătoarea Zorávia, în Cortul Espírita Fé e Caridale, dona Ernestina, scăldată în lacrimi, vorbea despre ingratitudinea fiului: un spirit inferior trebuie că pusese stăpânire pe el. Colonelul nu vorbea despre ingratitudine, întotdeauna fusese prudent în utilizarea cuvintelor: când alţii spuneau ambuscadă, el spunea cursă, lupta sângeroasă pentru posedarea pământului: încăierările şi bătăile, schimburile de focuri între oamenii de pază. Morţii – atâţia!

— Erau reduse, în expresia lui, la încurcături de-ale politicii. Când vreun prieten intim şi de încredere aducea vorba despre şederea prelungită a lui Venturinha la Rio de Janeiro, colonelul explica, ridicând din umeri într-un gest al cuiva care acorda faptului puţină importanţă: puştisme, înainte ca ceilalţi să o califice drept iresponsabilitate sau părăsire. Nu se plângea, evita subiectul, îşi fereca amărăciunea în adâncul sufletului. Dar Natário îl cunoştea ca pe propria mână şi ştia cât de mult îl costau atât tăcerea, cât şi explicaţia: puştisme.

Dona Ernestina, dedicată în întregime religiei şi indolenţei – ca să-i treacă dorul de puşlama, se îndopa cu dulciuri şi ciocolată – îmbătrânea obeză şi pudibondă. Despre dezmăţurile în pat la care se dedase altădată cu bărbatul ei, nici nu mai voia să ştie – dezmăţuri după părerea ei, pentru că soţii nu merseseră niciodată dincolo de modestul tata-mama procreator. Îşi făcuse datoria de soţie, concepuse şi aduse pe lume un fiu. Sperând să mai aibă şi o fetiţă, completând, astfel, perechea, încă mai acceptase câţiva ani vizitele Colonelului, de altfel, pe zi ce trecea, mai greţoase. Ea a făcut-o pentru fetiţa care n-a venit şi motivul nu era decât unul singur: ca marea majoritate a doamnelor căsătorite, prietenele şi cunoscutele ei, n-a ştiut niciodată, nici măcar din auzite, semnificaţia cuvântului orgasm şi nici cum era să geamă de plăcere în braţele partenerului. Câteva neobrăzate, desigur, se comportau în patul conjugal asemeni târfelor în patul de bordel, nu aveau pic de respect, pătau nobleţea căsătoriei şi sublima condiţie de mamă de familie. Puţine şi nedemne. Pentru înjositoarele necesităţi ale bărbaţilor rămâneau damele de consumaţie, cele publice şi cele exclusive. Dona Ernestina avea cunoştinţă de existenţa Adrianei, amanta Colonelului de peste zece ani: o lăsa rece. Cu atât mai puţin se simţea ofensată de dezinteresul soţului: era un secol de când nu mai intra în ea, de când o lăsase în pace. Slavă Domnului.

Cu atât mai bine că pioasa doamnă gândea aşa, deoarece, cu religia şi cu ciugulitul – sfinţii, duhurile, ciocolatele, cremele de ouă, ambrozia, prăjiturile cu nucă de cocos – dona Ernestina se transformase într-o broască-ţestoasă, în timp ce Colonelul, datorită vârstei, devenise exigent. Adriana însăşi, deja nu i se mai parca apetisantă, mâncare reîncălzită, pâine uscată. Prietenia dura de unsprezece ani. Adriana îşi pierduse prospeţimea şi romantismul. Se plângea de intestine, suferea de balonări, avea migrene, se bosumfla repede, petrecea zile şi nopţi în şedinţe de spiritism, era o a doua nevastă, copie a celei dintâi, numai că, mai puţin grasă şi mai tânără. Tânără e un fel de-a spune: trecuse deja de treizeci de ani, nu mai păstrase nici cochetăria, nici graţia tinerei domnişoare, aşa cum era când o cunoscuse colonelul şi se îndrăgostise de ea. La măgar bătrân, iarbă tânără.

Ei bine, Sacramento se deosebea atât de mult de restul femeilor care, mânuind cuţitele, spărgeau fructele de cacao de pe plantaţii, încât, niciunul dintre zilieri, dintre tăietorii de lemne sau trupeţi nu s-a mai legat vreodată de ea.

Nu că ar fi fost mândră şi arogantă, era rezervată şi serioasă: împlinise deja cincisprezece ani şi, totuşi, nu părea grăbită să părăsească baraca din chirpici unde locuia cu mama ei pentru a trăi cu un bărbat. De râvnit, cine n-o râvnea, văzând-o trecând modestă, dar distinsă, îngrijită, cu forme ce se lăsau ghicite prin rochia de stambă? De la Espiridiăo, negrul cu părul alb, paznic de încredere ale cărui îndatoriri erau numai de a-l însoţi pe Colonel pe şosele şi de a dormi la conac cu arma la îndemână, până la puştii ajutori de trupeţi, obişnuiţi cu măgăriţele şi catârcele, cu iepele cu şoldurile înalte. Şoldurile înalte ale lui Sacramento, ah! Ce iapă de elită!

Însuşi Venturinha o remarcase în timpul celor câteva zile cât stătuse la moşie şi i-o arătă lui Natário când, lângă barcazuri, vorbeau veseli despre aventurile amoroase ale băiatului: lui îi plăcea să le povestească, lui Natário îi plăcea să le asculte. În bazin, Sacramento dansa pe cacaoa moale dansul mierii ca să cureţe sâmburii, pregătindu-i pentru uscarea în barcazuri şi sere. Mierea curgea prin crăpăturile bazinului. Marginile rochiei lui Sacramento erau prinse de cordon, i se vedeau coapsele, şoldurile i se răsuceau în ritmul paşilor uşori şi rapizi: