Jorge Amado

Sunt la culoare precum cacaoa uscată, Sunt ca mierea de la cacaoa uscată…

— Ce metisă frumoasă! Uită-te, Natário. Merită…

— Nu merită nimic, Venturinha. Nu te băga. Ea are stăpân.

— Ciuguleşti din puicuţa asta? Felicitările mele.

— Aş vrea eu.

— Cu o mişcare a capului arătă spre conac.

— Bătrânul?

Venturinha râse: în picioare, pe terasă. Colonelul se uita la bazinul unde munceau două femei, mamă şi fiică: coana Efigenia şi Sacramento. Natário schimbă vorba:

— Las-o baltă. Ia povesteşte, cui i-ai dat, până la urmă. Bijuteria pe care ai cumpărat-o de la Turcul Fadul?

— Am dat-o unei nemţoaice, o dansatoare pe nume Kath. Ceva trăsnet, Natário, ca argintul viu. Pe deasupra, şi căsătorită.

În călătoria precedentă. Venturinha îi povestise cum, sosind la Rio cu ocazia cumpărării medalionului dăduse peste sublima Adela, dansatoare de tango, argentiniană. Nebună după mine, Natário, în pat cu un crupier de cabaret – în spate funcţionau jocurile – un oarecare Aristides Pif-Paf. Atât de pierduţi de plăcere că nici nu l-au văzut intrând în cameră. Îşi mai amintea Natário de acea cravaşa pe care i-o făcuse cadou? I-a fost de mare folos: cu ea îi sfâşie obrazul nemernicului şi umplu de sânge fundul căţelei…

— Vrei să spui că acum ai o nemţoaică. Chiar îţi place o străină…

Şi nemţoaica aparţinea trecutului, a durat puţin, plecase spre alte ţări, spre alte scene, cu bărbatul ei. Acum, Venturinha era combinat cu o altă dansatoare, o galegă75, cea mai frumoasă fiinţă de pe faţa pământului, Natário.

— Ai auzit de dansul numit flamenco? Cu muzică de castaniete?

După denumirea străină, Natário nu-l cunoştea. Dar avusese prilejul să asiste într-un circ din Itabuna la un dans al unei fete care pocnea din castaniete. Avea o bluză strânsă pe corp şi fuste lungi: părea ţigancă, cine ştie, poate era galegă. Pentru a-l lămuri, Venturinha îşi răsuci trupul gras şi voluminos în fandango, imitând cu mâinile şi cu gura acompaniamentul şi sunetul castanietelor.

— Cam aşa ceva… recunoscu Natário.

Venturinha se opri din demonstraţie, mărturisi:

— De o gelozie mortală, mi-e şi frică. Nu mă pot uita la altă femeie, devine o fiară, mă ameninţă că mă omoară, a făcut deja câteva scandaluri. Spanioloaicele sunt în stare de orice când sunt îndrăgostite.

— Vesel şi satisfăcut, plin de el, acelaşi râs mulţumit al puştanului care frecventa fetele din Taquaras şi din Itabuna, lăudându-se mereu cu câte un amor.

— Ştii cum o cheamă? Închipuie-ţi numai: o cheamă Remédios.

— Remédios? Asta-i invenţia ta! Remédios! Ăsta-i nume?

Şi se duse Venturinha la Rio de Janeiro după străina lui, lăsându-l pe Colonel trist şi abătut, care, pentru a ţine capul sus, străbătea de la un cap la altul plantaţiile de cacao. Dar asta nu era de ajuns ca să înceapă din nou să râdă.

— Dumneata, Colonele, ar trebui să aduci în casă pe cineva care s-o ajute pe bătrâna Pequena la curăţenie şi la gătit. Pequena e prea bătrână ca să trudească singură.

— Nu mai spuse nimic altceva, nefiind necesar.

— Tu întotdeauna mi-ai dat sfaturi bune, Natário.

Pe Plantaţia Boa Vista, colonelul Boaventura Andrade îl întrebă în glumă dacă nu voia s-o vândă. Nu se miră de modul în care erau îngrijiţi pomii: identic cu cel de la Plantaţia Atalaia. Se miră, însă, când ajunse în Tocaia Grande de mărimea şi animaţia aşezării.

Înainte de a descăleca în faţa copacului de lângă magazinul lui Fadul Abdala, colonelul Boaventura Andrade îl întrebă pe Natário:

— Câţi ani sunt. Natário?

— Au trecut deja şapte, Colonele.

— Era un loc pustiu, îmi amintesc foarte bine. Îmi aduc aminte şi de ce-ai spus tu: într-o bună zi, aici, va fi un oraş. Încă nu este, dar nu mai lipseşte mult.

Exagerare de vizitator. Nu era decât un sătuc crescând cu ochii după ce vegetase ani de zile. Ani de sărăcie şi suferinţă, când Fadul avusese de înfruntat atâtea neajunsuri şi imense tentaţii. Turcul dădu buzna afară pentru a-l ajuta pe Colonel să descalece.

— Ce plăcere, domnu' colonel, să vă văd, aici, la capătul pământului.

— Bună ziua, Turcule Fadul, trebuie să-ţi spun că am rămas cu gura căscată. Nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi o aşezare atât de mare. Auzisem vorbindu-se de ea, dar chiar şi-aşa, am rămas uimit. Ai avut fler când te-ai adunat de pe drumuri şi te-ai stabilit aici. Nu degeaba se spune că arabii au nas bun, unde pun piciorul, acolo înfloreşte negoţul. În curând te vei îmbogăţi şi o să ai plantaţia dumitale.

— Dumnezeu m-a adus, domnu' Colonel, a fost mâna lui. Dar dacă am rămas, dacă n-am plecat la început, când totul era greu, a fost datorită Căpitanului, aici de faţă. Dacă n-ar fi fost el, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

Oprindu-se în faţa uşii magazinului, Colonelul studie împrejurimile. Pe malul celălalt al râului se întindea un câmp cultivat cât vedeai cu ochii.

— Ce lan de porumb frumos! Sergipani?

Natário informă:

— Majoritatea. Dar sunt şi oameni din ţinuturile îndepărtate din interior.

— Acum câteva zile a sosit o familie venind din regiunea Buquim.

— Povesti turcul:

— Cinci persoane.

— Din Buquim? Eu sunt de pe-acolo, din Estância: un loc bun să-ţi aştepţi moartea.

— De câţi ani nu mai fusese în oraşul în care se născuse şi începuse să lucreze? De la moartea tatălui, bătrânul José Andrade, cetăţean respectabil şi care cânta la trombon la Lira Estanciana:

— Locuitorii din Estância sunt oameni cumsecade, muncitori, liniştiţi. Nu sunt ca cei din nord, din regiunea Săo Francisco.

— Îl provoca pe Natário, amuzându-se:

— Oameni dezordonaţi care provoacă mereu încurcături, nu-i aşa, Natário?

Căpitanul nu se supără de glumă, aproape că zâmbi:

— Diferenţa, domnu' colonel, e că în Estância nu-i decât sărăcie. În Săo Francisco sărăcia e un privilegiu, acolo domneşte mizeria.

Un măgar răgea lângă râu. Colonelul, înainte de a da curs invitaţiei lui Fadul de a intra în magazin, se opri şi se uită la casele noi, ridicate pe Caminho dos Burros, câteva. Privi ceva mai încolo de pârloagă şi văzu aglomeraţia de bordeie, o grămadă.

— Şi acolo ce-i?

— Baixa dos Sapos, cartierul fetelor. Pe vremuri nu erau decât cinci sau şase, acum sunt o droaie.

Colonelul rămase să privească îndelung animaţia. În uşa depozitului colonelului Robustiano de Araújo se afla o trupă de măgari de pe care se descărcaţi coşuri cu cacao uscată. În grajd, bărbaţi cu veste din piele aveau grijă de o cireada de vite. Porci, găini şi curcani răspândiţi de jur-împrejur scormoneau ţărâna şi se tăvăleau pe jos. Un stol speriat de păsări îşi luă zborul în grabă. O bătrâna traversa râul trecând peste pietre.

— Şi casa ta, Natário? E aia de-acolo?

— Colonelul arăta spre casa de piatră a negrului Tiçăo Abduim.

— Nu, Colonele. A mea este pe vârful acelui deal. Se vede de-aici. Dar poate că vreţi să urcaţi.

Colonelul ridică privirile spre construcţia recentă, reşedinţă pe măsura stăpânului de la Plantaţia Boa Vista: domina satul.

— Nu e nevoie să urc. Văd de-aici. O locuinţă pe cinste, da, domnule.

Îi zâmbi cu afecţiune fostului său paznic, cumătrul lui: voia să-i ofere ceva cu care să decoreze casa recent construită:

— Şi mobilele. Natário, le-ai cumpărat deja?

— Da, domnule. Majoritatea i le-am comandat, aici, lui Lupiscínio, pe celelalte le-am adus din Itabuna.

Colonelul se gândea, uitându-se la casa lui Natário.

— Am observat că nevestei tale îi place muzica. E nebună după cântece, nu-i aşa?

— Într-adevăr.

— Atunci îi voi lua un gramofon la fel cu al meu. Pentru ca să aibă muzică în casă şi s-asculte când pofteşte. În orele de plictiseală de la Atalaia, Colonelul se delecta ascultând arii la gramofon, o noutate uluitoare, un obiect ostentativ, obligatoriu în casele celor mari.

— Mulţumesc, domnu' colonel. Zilda se va bucura la nebunie.

Fadul insista cu invitaţia:

— Intraţi, colonele: simţiţi-vă ca acasă.

Moşierul trecu pragul uşii. Îşi lăsă cravaşa pe tejghea, se uită la rafturi, făcând bilanţul stocului. Arabul vindea din toate câte puţin şi magazinul era în acelaşi timp bodegă de rachiu, băcănie, prăvălie de haine şi ţesături ieftine – bumbac, stambă, doc – ladă de marchitănie.

— Dacă vreţi să vă odihniţi. Colonele, e un hamac înăuntru. Casă săracă, dar la dispoziţia dumitale.

— Rămân aici, Fadul, nu stau mult.

Afară se auziră zgomote de paşi. Cineva care alerga. Era o femeie despletită, cu părul în vânt. Cu un aer grăbit şi agitat. Părea scoasă din minţi şi zbiera fără să apuce să-şi tragă sufletul. Înainte chiar de a se opri în usa magazinului:

— Căpitane Natário! Căpitane Natário!

O mulatră deschisă la culoare, încă tinerică şi puţin uzată, udă de transpiraţie, cu sânii mari şi ascuţiţi săltându-i prin bluza ruptă, cu ochii holbaţi ai cuiva care asistase la reuşita montei, femeia gâfâia din cauza alergatului. Natário făcu un pas înainte.

— Ce s-a întâmplat, Ressu?

— Se numea Maria da Ressureiçăo.

— Dona Coroca m-a trimis să-ţi spun că Bernarda are un băieţel. Acum a născut.

— Răsuflă şi zâmbi cu dinţii albi şi buzele ca de rodie.

— Spune să stai liniştit, totul a decurs bine.

Zâmbetul se mări, îi umplu toată faţa:

— L-am văzut născându-se.

Pe faţa lui Natário nu se clinti nici un muşchi. Era nevoie să-l cunoşti pe toate feţele, pe dinăuntru şi pe dinafară, pentru a vedea vreun semn de tulburare, vreo dovadă de bucurie pe faţa şi în sufletul mamelucului. Dar şi colonelul Boaventura Andrade se deda, uneori. Îndrăznelii de a citi gândurile celuilalt:

— Du-te să-ţi binecuvintezi fiul, Natário.

— Puse mâna pe umărul cumătrului:

— Dar mai întâi vom bea în sănătatea lui.

— Am o sticlă de arak, un lichior de anason foarte bun, l-am adus din Itabuna, făcut de surorile Farhat. Mă duc să-l aduc.

— Se oferi Fadul.

— Lasă pentru după, Turcule Fadul. Lichior de anason, lucruri străine, nu-i de nasul meu. Ca să închin în cinstea băiatului ajunge o gură de rachiu. Şi nu uita că şi fata acceptă.

Zgomote de bucurie se auzeau pe Caminho dos Burros: sosea o trupă. Pe capul şi pieptul catârcei veterane atârnau zorzoane, sunau clinchete de clopoţei.

Înţelegeri şi neînţelegeri în dragoste cu o moară şi podeţ.

Este uşor să identifici un turc după simpla aparenţă, fie el sirian, arab, libanez. Toţi sunt aceeaşi rasă, toţi sunt turci, îi recunoşti după nasul coroiat şi după părul creţ, pe lângă pronunţia greşită. Consumă carne crudă mărunţită în piuă de piatră. Aşa se gândea Diva mergând pe jos alături de familie către construcţia din piatră în după-amiaza în care primii sergipani au ajuns în Tocaia Grande, cuprinşi de teamă şi nesiguranţă.

În loc de turc, au dat peste un negru ca smoala, cu torsul gol, cu o piele de mistreţ, slinoasă, petrecută în jurul mijlocului, ascunzându-i unele părţi. Diva fu atât de surprinsă încât izbucni într-un hohot de râs copilăresc, căruia îi răspunse imediat fierarul, care se dezlănţui într-un râs sonor şi ospitalier. Cu faţa scăldată în râs, le ură bun venit şi se prezentă străinilor:

— Numele meu este Castor Ábduim, dar mi se spune Tiçăo. Locuiesc aici şi mă ocup cu potcovirea măgarilor.

Auzindu-l, Diva se potoli. Deveni serioasă, se simţi liniştită şi încrezătoare. Se întoarse către Vanjé şi zări în ochii cunoscători ai mamei o scânteie de speranţă reaprinzându-i sufletul. Obrazul lui Ambrósio se luminase. De unde veneau pacea asta care marca sfârşitul călătoriei şi al nedreptăţilor, acea credinţă în viitor? În forjă săreau scântei, focul aprins ridica flăcări. Aşezat în faţa nicovalei, cu râsul lui festiv, de bun augur, negrul părea un animal de rasă, semeţ, un copac majestuos, simboluri ale forţei şi blândeţei, o fiinţă veselă şi transparentă. Diva începu din nou să râdă, dar nu mai era un râs prostesc de fetiţă, era un zâmbet timid de domnişoară, aproape estompat.

Castor voia să-i ghicească vârsta, avea îndoieli. Slăbuţă, cu picioruşele subţiri, cu codiţele înăsprite de praf, cu hohotele de râs nestăvilite, părea încă o fetiţă. Dar sub rochie, sânii se insinuau obraznici, iar figura avea o expresie gânditoare, cu o privire preocupată, fugară, zâmbetul disimulat: dintr-o dată părea mult mai mare, o domnişoară în toată regula. Putea la fel de bine să aibă treisprezece ani ca şi şaisprezece sau şaptesprezece.

Negrul îi însoţi până la casa lui Fadul Abdala, casă de locuit şi magazin. Diva mergea alături de el cu ochii în pământ. Ai lui Tiçăo erau aţintiţi înainte, deschişi, comunicativi. Dând din coadă, Alma Penada se alătură caravanei.

Împlinise paisprezece ani pe drumuri, dacă n-ar fi fost Vanjé, nimeni nu şi-ar fi amintit. La ei acasă, în vremurile bune de la Maroim, sărbătoreau aniversările, îmbunătăţeau cina, aveau prăjitură din manioc iar dacă data cădea într-o duminică sau într-o zi de sărbătoare, prânzul era festiv, participau vecini şi cumetri. Cine ştie, cu ocazia celor cincisprezece ani poate aveau să sărbătorească din nou, instalaţi în acel loc spre care se îndreptau la recomandarea bărbatului călare înarmat ca pentru război, care-şi spunea căpitan.

În praful şi oboseala marşului, numai Vanjé îşi amintise. Pentru că era mamă şi o preocupa creşterea fetei mai mici. Rahitică, slăbuţă, nu avea forme, ca şi cum ar fi încetat să se mai dezvolte: întârzia prea mult să înmugurească. Vanjé dădea vina pe necazuri – spaimele, pierderea casei şi a pământului, vederea fratelui Agnaido. Cu mâinile şi picioarele legate, biciuit, brutalitatea şi indiferenţa – pentru corpul mic al fetei, pentru felul ei incoerent de a fi, ba tristă, ba zănatecă. Ajunsese la vârsta de paisprezece ani fără sa fi devenit domnişoară, fără să-i fi curs sânge, semn că era pregătită pentru bărbat şi copil. Oare să fi rămas stearpă definitiv?

În acea după-amiază deja îndepărtată, când sosise familia în Tocaia Grande, primind alimente oferite de locuitori şi provizii pe credit de la turc, aprinseră focul pe câmp ca să pregătească de mâncare. Totuşi, înaintea mesei frugale, femeile s-au dus să se spele la râu, aveau nevoie. Negrul Tiçăo le indică locul numit Bideul Damelor, nume pus de el, un ochi de apă liniştită în mijlocul curentului învolburat. Dinorá spălă copilul, iar Diva îşi despleti cozile. Când negrul o văzu întorcându-se; îi păru rău că era atât de mică.

Serviabil şi politicos, Castor se dusese să caute în atelier o bucată de carne sărată ca să le îmbunătăţească masa. Apoi le duse pe femei pană la locuinţa care fusese ridicată de Epifânia şi pe care nu o ocupase încă altă fată. Goală poate tocmai pentru că era mai bine făcută şi mai îngrijită decât celelalte sau poate pentru că erau siguri de întoarcerea Epifâniei, mai devreme sau mai târziu, Epifânia furioasă, certăreaţă şi vrăjitoare. Bătrâna Vanjé hotărî să rămână pe câmp lângă bărbatul şi băieţii ei: oricum, nu încăpea atâta lume în colibă Aşadar. Castor le conduse pe celelalte trei: Dinorá cu bebeluşul, Lia purtându-şi burta mare şi Diva Agnaldo îi însoţise şi el, dorind s-o vadă pe Lia bine instalată. Alma Penada lătra la lună, care se desprindea imensă din apele râului.

Acoperit cu o rogojină, patul tare din paie, mare. După cum o cereau necesităţile profesiei – contrele, tăvălitul şi dezmăţul – se deteriora datorită lăsării în paragină. Dinorá îl culcă pe copil pe rogojină, alături se întinse Lia. Agnaldo căută vreascuri. Diva aprinse focul, se ridică un fum umed. Aşternut dens, căldura îi învălui pe copil şi pe gravidă, ploşniţele prinseră viaţă.

Negrul dispăruse, nici nu le ură noapte bună: Lia se miră. Dar, curând, îl văzură întorcându-se: se dusese să ia din casa de piatră, unde locuia şi muncea, un hamac mare şi frumos, murdar de atâta întrebuinţare. Hamacul unde Tiçăo le primea pe fete, unde-şi făceau cuib amorurile, hamacul Zuleicăi şi al Epifâniei, ca să nu cităm decât două. El însuşi îl agăţă în cârligele înfipte la extremităţile colibei:

— Încăpeţi amândouă, este un hamac pentru doi.

— Le spuse, adresându-se Divei şi Dinorei.

Abia atunci le ură noapte bună, după ce, mai înainte, le anunţase că le stătea la dispoziţie. Dacă aveau nevoie de ceva, să nu ezite, puteau să-l cheme la atelier la orice oră. Plecă împreună cu Agnaldo, precedaţi de Alma Penada. Din uşă, o deschizătură prost acoperită cu o frunză de palmier. Diva îi urmări cu privirea: căţelul, fratele şi fierarul. Rămase o clipă să contemple luna plină, încrustată în apele râului. În sfârşit, sosiseră.

Dinorá refuză hamacul, preferând să se întindă pe pat lângă Lia: între ele, copilaşul. La căldura trupurilor, plângăcilă adormi, după care mama începu să sforăie, moartă de oboseală. De asemenea, puţin mai încolo se calmară şi insomnia şi neliniştea Liei, şi gravida putu, în sfârşit, să uite de greutatea şi volumul pântecelui mare şi umflat.

Singură în hamac, cu mâinile şi picioarele chircite. Diva continua să fie trează, atentă la zgomotele din Baixa dos Sapos sau la ecoul celor venite de pe câmp. Auzi paşi, cuvinte disparate, urme de râs: animaţia creştea pe măsură ce noaptea înainta în valea din Tocaia Grande. Diva percepu ropote de copite îndepărtate, auzi nume de animale strigate de trupeţi şi de ajutoarele lor: Cangerăo, Fior da Mata, Coscorote, Diamante, Marisca, iapă nenorocită! Dintr-o baracă alăturată, prinse crâmpeie dintr-un dialog:

— Astăzi nu se poate, sunt indispusă… – Se scuza femeia.

— Târfa naibii, ce pacoste!

— Se văicărea bărbatul.

Deodată, în acea linişte, auzi pe cineva strigând numele negrului:

— Tiçăo! Ah, Tiçăo!

Cu siguranţă, vreun soldat având nevoie de potcovar, care, după cât se pare, fusese prompt în a-l servi, deoarece apelul nu se mai repetă.

Hamacul avea un miros puternic, provenea, desigur, de la negru, şi o învălui Acolo transpira el în nopţile calde, în braţele femeilor şi sudoarea impregnase în material mirosul lui de bărbat, amprenta de mascul, parfumul lui. Ameţitor, aroma densă o îmbăta: Diva se simţea ca în noaptea de Săo Joăo, când abuzase de lichiorul de jenipapo. O ameţeală, capul îl simţea greu. Era cât pe-aci să leşine.

Nu reuşea să se cufunde într-un somn adânc, să se desprindă de amintirile după-amiezii. Totuşi, nu era complet trează, dormita în legănarea hamacului, ameţită de acel miros otrăvitor pe care-l simţise mai înainte şi în atelier când fierarul izbucnise în râs, stând în picioare, în faţa nicovalei. În hamac, puternic şi persistent, îi intra pe nas, îi pătrundea prin pori, i se răspândea pe sub piele, iţindu-i sfârcurile sânilor mici. Îi aluneca pe şolduri şi în pântece sfârşind prin a-i arde buzele virgine ale sexului. Simţea corpul lui Castor plutind deasupra hamacului, cu pielea de mistreţ acoperindu-i şi descoperindu-i părţile. Cu braţele puternice o strângea şi o strivea la piept.

În cele din urmă, somnul o cuprinsese, dar Diva nu dormi liniştită; dormi cu negrul până în zori de zi. Numai că nu era negru. Nici negru, nici alb, nici cenuşiu, nici mulatru, nici metis: era luminos şi un foc o încingea în adâncul coapselor. O bună parte din traseul care fusese lung şi accidentat, Castor întruchipa un mistreţ ieşit din comun: ar fi fost un javali, dacă Diva ar fi ştiut ce era un javali. O conducea prin vale, zbură pe deasupra râului şi dealurilor, se opri pe luna plină. Priponind-o într-un ungher al forjei sub o ploaie de scântei, el o posedă. Diva simţea că se destramă, că se topeşte în lavă.

Când se trezi cu plânsetul nepoţelului şi cu zgomotul trupelor pregătindu-se de plecare, din poarta corpului ieşea sângele gros şi închis la culoare, scurgându-i-se pe coapse. Revărsându-se datorită ţapului care o pătrunsese şi o făcuse femeie.

Pata roşie marcă pe plasa murdară a hamacului fapta insolită a negrului Castor Abduim da Assunçăo, poreclit Tiçăo şi care, după ce potcovise două copite ale catârului Laçarote, dormise dus toată noaptea. Singur, ceea ce i se întâmpla foarte rar.

Atunci când Oferecida – nume dat de Castor pentru că o primise cadou şi pentru că, de mică, era o căţeluşă obraznică şi plină de ea – venea să-l provoace, ţopăind în jurul lui. Muşcându-l de picioare, sărindu-i în faţa boticului, Alma Penada intra în joc. Ieşea după ea zăpăcit, o tăvălea pe jos, îi punea laba pe burtă ca s-o menţină imobilizată: niciodată nu avusese alte instincte decât cele ale jocului vesel de false supărări şi ameninţări, de glume şi nebunii.

Pe măsură ce creştea. Oferecida era tot mai puţin jucăuşă: dormea ore-n şir Ia căldura cuptorului, lângă Alma Penada, cuibărită în el. Dar continua să-l instige la alergări pe câmp, asmuţindu-l, provocându-l la lupte care nu erau decât glume inocente. Castor se amuza de zarva făcută de perechea de javre care se tăvăleau prin praf, mârâind şi lătrând ca şi cum ar li fost gata să se sfâşie. După care. Obosiţi, cu limba scoasă afară, se culcau la picioarele prietenului, în căutarea unei mângâieri. Alma Penada era nemulţumit doar atunci când Oferecida, profitând de vârsta fragedă şi de dimensiunile reduse, sărea la gâtul lui Tiçăo pentru ca el s-o scarpine după ureche şi pe burtă. Gelos, câinele se ridica pe labele din spate şi sprijinindu-se pe picioarele potcovarului, o alunga pe venetică şi-şi aşeza în locul ei, în poala lui Tiçăo, capul mare şi urât.

Dar într-o zi, totul se schimbă şi, fără vreun motiv aparent, Oferecida îl uimi pe tovarăşul ei. Parcă fusese ieri, şi totuşi trecuse mai bine de jumătate de an de la prima vizită a Zildei în Tocaia Grande: nevasta Căpitanului luase animalul din carul cu boi şi-l pusese pe jos, în faţa casei Bernardei. Imediat, ea-l provocă pe Alma Penada, care începu să se joace şi s-o smotocească pe căţeluşa oferită. Oferecida, spuse Tiçăo chemând-o pe nume.

După toate aparenţele, atunci începuse calendarul să se mişte într-un ritm accelerat şi, în mod neaşteptat. Oferecida îşi arătă dinţii văzându-l pe Alma Penada apropiindu-se pentru a începe partida zilnică de joacă. Latră iritată şi-l muşcă atunci când el insistă să reînceapă cursele nevinovate şi să mai facă tumbe pe tăpşan.

Timp de câteva clipe, Alma Penada rămase nedumerit, nepricepând ce se întâmpla. Dar iată că şi el se transformă. Încetă să mai fie jucăuşul nechibzuit. Relaţia dintre ei se modifică în întregime. Ea începu să fugă de parcă i-ar fi fost frică de el, să-l evite, de parcă l-ar fi dispreţuit. Îl respingea când se apropia de ea. Dar, dacă fugea, nu se ducea departe, dacă-l evita, era pentru câteva secunde şi, dacă-l respingea, de fapt îl căuta şi mai mult, privindu-l pieziş şi arătându-i spatele.

Abandonând obiceiuri vechi şi plăcute, Alma Penada nu se mai ostenea să latre la convoaie, să ţopăie în jurul măgarilor, îşi pierduse apetitul – apetitul vorace al lui Alma Penada pe care nici o mâncare nu-l potolea – ajunsese în situaţia absurdă de a-l lăsa pe Castor să plece singur la vânătoare când se crăpa de ziuă. Zăpăcit în jurul căţelei, atras de mirosul ce venea din labiile vaginului umflat, din care picura sânge.

Câteva zile, Alma Penada se învârti în jurul Ofericidei suportând cu o încăpăţânare răbdătoare negările, dispreţul, refuzul, violenţa muşcăturilor. Hotărî s-o cucerească şi o cuceri. Dar nu o fi din întâmplare tot ceea ce dorea căţeaua? Oferecida, încetul cu încetul, începu să nu mai mârâie, să nu mai fugă, să nu-şi mai arate colţii. Îi permise să-şi apropie botul, să-i adulmece vulva tumefiată, să-şi treacă peste ea limba avidă şi să lingă sângele care-o acoperea.

Într-o după-amiază, pe tăpşanul din faţa atelierului, în faţa ochilor aprinşi ai lui Nando şi Edu, care-l tot asmuţeau. În prezenta negrului Castor, a Turcului Fadul şi a Corocăi. Prinşi într-o conversaţie animată, Alma Penada reuşi să-şi înfigă cuiul – puţa câinelui seamănă cu un cui explica Edu, expert în creşterea potăilor – în măruntaiele fertile ale Oferecidei. După ce se termină ceremonia, căţeaua şi câinele rămaseră prinşi unul de altul: Nando voise să arunce apă peste ei ca să dezlege nodul, însă Castor nu-l lăsă: lasă natura să se ocupe de restul.

Se poate afirma, printr-o comparaţie nu tocmai justă, că la fel se întâmplase, un identic quiproquo, şi cu fierarul Castor Abduim da Assunçăo şi sergipana Diva, cel puţin în maniera în care el a văzut-o şi după modul în care a tratat-o câteva luni, mai bine de un semestru, şi când, spre surprinderea lui, într-o zi oarecare, deodată, îşi dădu seama de schimbare. Surpriză este puţin spus pentru un impact atât de mare: o revelaţie.