Jules Verne 33 Agenţia Thompson and Co

XII UNDE NU SUNT SCHIMBAŢI DECÂT TEMNICERII

Era data de 9 iulie. Trecuse o lună de când, conform programului Agenţiei Thompson, trebuiau să fi ajuns la Londra. În locul străzilor animate, al caselor solide din vechea capitală a Angliei, ce se vedea acum?

Mărginită de o parte de un ocean cu valuri zbuciumate, de alta — de un lanţ nesfârşit de dune sterpe şi triste, o simplă fâşie de nisip se-ntindea la nesfârşit spre nord şi spre sud. Pe această fâşie de nisip, aproape în mijlocul lăţimii sale, eşuase o corabie, un morman de rămăşiţe informe, târâtă până acolo de o putere nemăsurată, la două sute de metri depărtare de mare.

Noaptea fusese grea pentru turiştii naufragiaţi. Bâjbâind prin întunericul adânc, izbutiseră cu mare greutate să se apere de ploaie, puntea spartă nemaiputându-i adăposti decât pe jumătate. Din fericire, vântul nu întârziase să limpezească cerul şi astfel găsiseră câteva momente de răgaz, căzând într-un somn legănat de vuietul descrescând al furturnii. Abia în zorii zilei putuseră să-şi dea seama de mărimea dezastrului. Era imens şi ireparabil.

Între ocean şi corabia eşuată erau mai mult de 200 de metri. Această distanţă pe care, împinsă de mare, nava o parcursese în câteva secunde, ce putere omenească ar fi fost în stare s-o facă s-o străbată în sens invers? Chiar şi cei mai necunoscători în materie de mecanică şi de navigaţie îşi pierdură pe loc orice speranţă de a mai pune corabia pe linia de plutire.

Dealtfel, Santa Maria nici nu mai exista. Nu mai era o corabie, ci o epavă nenorocită. Izbitura o despicase în două. O enormă spărtură îi brăzda coca. Pe puntea spartă la mijloc nu mai rămăsese nimic. Totul fusese luat de valuri, scaune, şalupe, bărci şi până şi arborada, din care câteva resturi atârnau încă pe şarturile rupte. Acesta era spectacolul ce se oferea privirii pasagerilor, şi care-i cufundă într-o deznădejde copleşitoare. Ceea ce le redădu puţin curaj şi speranţă fu, ca de obicei, calmul căpitanului. În tovărăşia domnului Bishop, complet vindecat de pe urma arsurilor, se plimba cu paşi măsuraţi pe nisip, când răsări soarele. În câteva clipe, cei doi fură înconjuraţi de cercul tăcut al pasagerilor. Îndată ce toată lumea se află în jurul lui, căpitanul făcu mai întâi un apel general. O licărire de satisfacţie trecu prin ochii lui când se asigură că nu lipsea nimeni. Casa fusese distrusă, dar locatarii ei erau teferi, şi acest rezultat fericit se datora în mare parte prevederii sale. Dacă ar fi admis ca lumea să rămână pe punte, câte victime n-ar fi făcut prăbuşirea groaznică a arboradei?

După terminarea apelului, căpitanul expuse pe scurt situaţia.

Luată de unul din acele valuri seismice pe care ciclonul le provoacă destul de des, Santa Maria fusese aruncată pe coasta Africii într-o asemenea stare, încât repunerea sa pe linia de plutire trebuia considerată ca irealizabilă. Erau deci obligaţi să o abandoneze şi să înceapă o călătorie pe uscat, a cărei desfăşurare se arăta foarte nesigură.

Coasta Africii are, într-adevăr, o reputaţie foarte proastă, şi trebuie recunoscut că o merită pe deplin. Între Maroc, la nord, şi Senegal, la sud, se află l200 kilometri de maluri sahariene. Omul, pe care soarta vitregă îl sileşte să abordeze un punct oarecare pe această întindere nisipoasă, are de înfruntat vitregia unui ţinut fără apă şi fără viaţă, unde se află ici-colo o vegetaţie rară şi firavă. De-a lungul acestor ţărmuri neprimitoare bântuie cete de tâlhari, şi întâlnirea cu ei e mai rea decât cu fiarele sălbatice.

Aveau de aflat deci la ce distanţă de o ţară civilizată o aruncase vântul pe Santa Maria. De această împrejurare depindea pieirea sau salvarea naufragiaţilor.

Pentru a găsi răspunsul, căpitanul trebuia să calculeze poziţia soarelui. Dar nu avea a se teme că soarele va rămâne ascuns după perdeaua de nori?

Din fericire, uraganul continua să descrească şi cerul se limpezea oră de oră. La nouă, căpitanul reuşi să facă o bună observaţie, iar pe a doua o făcu la amiază.

Rezultatul calculelor sale fu adus de îndată la cunoştinţa tuturora şi pasagerii aflară astfel că Santa Maria eşuase puţin mai la sud de capul Mirik, la longitudinea vestică de l8°37' şi latitudinea nordică de l9° l5', la peste 340 de kilometri de coasta septentrională a Senegalului!

Chiar dacă ar fi căzut trăsnetul, n-ar fi putut isca o mai mare uluială. Timp de cinci minute în grupul naufragiaţilor domni o tăcere apăsătoare. Femeile nu scoaseră nici un strigăt. Copleşite, priveau spre bărbaţi, fraţii sau soţii lor, de la care aşteptau o speranţă de salvare.

Dar cuvântul aducător de încredere nu se auzi. Situaţia era prea clară în dramatica ei simplitate pentru ca cineva să poată avea vreo iluzie asupra soartei care-i aştepta. 345 de kilometri de străbătut! Ar fi fost nevoie de cel puţin l7 zile, în ipoteza că o caravană, în a cărei componenţă intrau femei, copii şi bolnavi, să poată face zilnic 20 de kilometri pe acest sol nisipos. Şi era oare posibil să umbli timp de l7 zile fără să te întâlneşti, pe un litoral bântuit de atâtea bande de netrebnici, cu vreuna din ele?

În mijlocul deznădejdii generale, cineva spuse deodată:

— Acolo unde nu pot merge o sută de oameni, poate merge unul singur.

Robert era cel care rostise această frază, adresându-se direct căpitanului. Ochii acestuia străluciră şi se ridicară spre el întrebători.

— Unul din noi, continuă Robert, nu poate pleca oare în chip de cercetaş? Dacă ne aflăm la trei sute patruzeci de kilometri de Saint-Louis, înainte de Saint-Louis există Portendick, şi între Senegal şi această factorie se-ntind păduri de arbori de cauciuc, în care trupele franceze trimit numeroase patrule. Până acolo sunt cel mult l20 de kilometri pe care, la nevoie, un om singur îi poate străbate în două zile. Trebuie deci luate provizii numai pentru două zile. În acest timp, nimic nu împiedică grosul pasagerilor să pornească fără grabă, de-a lungul litoralului. Cu puţin noroc, trimisul dumneavoastră va putea aduce cu el, după patru zile, o escortă de protecţie, şi astfel n-am mai avea de ce ne teme. Dacă sunteţi de acord, mă ofer să plec chiar în această clipă.

— Pe barba mamei mele, iată o vorbă de gentleman! exclamă căpitanul Pip, strângând cu căldură mâna lui Robert. La aşa ceva n-am decât o obiecţie de făcut: această călătorie mă priveşte şi eu sunt acela care trebuie s-o fac.

— Eroare, domnule comandant, ripostă Robert.

— Şi de ce, mă rog? întrebă căpitanul încruntând din sprâncene.

— Mai întâi, răspunse calm Robert, este vorba de vârstă. Acolo unde eu pot rezista, dumneavoastră nu veţi putea.

Căpitanul aprobă din cap.

— Şi apoi, locul dumneavoastră este printre aceia al cărui conducător şi susţinător firesc sunteţi. Un general nu aleargă spre avanposturi.

— Nu, zise căpitanul strângând din nou mâna lui Robert, dar îşi trimite acolo soldaţi de elită. Veţi pleca deci dumneavoastră.

— Peste o oră voi porni, declară Robert, care-şi începu imediat pregătirile de drum.

Protestul căpitanului rămase unicul. Nimănui, dintre toţi aceşti oameni care nu se pretindeau eroi, nu-i trecu prin minte să-i dispute lui Robert primejdioasa onoare pe care o ceruse.

Cât despre Roger, el găsi foarte normală hotărârea prietenului său. Şi el ar fi executat un asemenea proiect, dacă s-ar fi gândit la el. Un altul i-o luase înainte. Îi va veni şi lui rândul altă dată, şi atâta tot. Îi propuse totuşi lui Robert să-l însoţească. Dar acesta refuză şi-l rugă — fără să-i explice mai mult — să vegheze asupra Alicei, pe care o credea în mod special în pericol şi pe care o părăsea cu regret.

Roger acceptă misiunea şi făgădui s-o îndeplinească întocmai. Se simţi însă cuprins de o adevărată emoţie atunci când Robert, bine înarmat, având muniţii suficiente şi provizii pentru trei zile, hotărî că a sosit momentul să plece. Tăcuţi, amândoi prietenii îşi strânseră mâna.

Dar Robert trebuia să-şi ia un şi mai greu rămas bun de la altcineva. Doamna Lindsay se afla aici şi el îşi simţi inima plină de tristeţe. Dacă se oferise să se sacrifice, nu însemna că nu cunoaşte primejdiile acestei misiuni. Câte posibilităţi nu existau ca să n-o mai revadă niciodată pe cea care-i arunca acum o privire înflăcărată? Strângându-şi tot curajul, găsi puterea să-i zâmbească, înclinându-se respectuos în faţa ei. Alice se feri să rostească vreun cuvânt prea duios, de teamă sau de părere de rău, care să-l tulbure pe Robert. Palidă şi fremătând, îi întinse o mână fermă celui ce avea să moară, poate, pentru ei toţi.

— Mulţumesc, îi zise doar. Pe curând!

Şi vocea ei exprima mai mult decât speranţă. Era o certitudine, un ordin.

— Pe curând! răspunse Robert încurajat, cu convingerea că va îndeplini acest ordin.

Naufragiaţii rămaşi în jurul Santei Maria îl urmăriră multă vreme cu privirea pe curajosul emisar. Îl văzură îndepărtându-se pe ţărm, salutând cu mâna pentru ultima oară. Câteva clipe mai târziu, pieri în spatele dunelor care mărgineau malul.

„Voi fi înapoi peste patru zile", spusese Robert.

Patru zile — asta însemna l3 iulie. Dar pasagerii nu puteau aştepta această dată la adăpostul navei eşuate, a cărei înclinare o făcea de nelocuit. Căpitanul improviză deci o tabără sumară pe ţărm cu ajutorul velelor şi a bucăţilor de arboradă de pe corabie. O ridicară până la căderea nopţii şi putură să adoarmă vegheaţi de marinarii înarmaţi care se schimbau pe carturi, ca şi pe navă.

Totuşi, somnul veni greu în cursul acestei prime nopţi, pe ţărmul plin de pericole. Mai mulţi dintre ei rămaseră pină-n zori în întuneric, cu ochii deschişi, cu urechea ciulită, ascultând până şi cele mai uşoare foşnete ale pânzelor de cort.

Pentru doamna Lindsay, în special, noaptea însemnă o neîncetată îngrijorare. La durerea care o apăsa, se adăugase o teamă nouă din cauza absenţei inexplicabile a cumnatului ei. La început nu acordase nici o importanţă acestei dispariţii, deşi părea foarte ciudată. Dar cu timpul începu să se mire. Zadarnic îl căutară pe Jack printre pasageri şi oamenii de serviciu. Era de negăsit.

Stând în întuneric, în liniştea nopţii. Alice nu-şi putea abate gândurile de la surprinzătorul incident. Încerca să gonească această preocupare, dar faptul bizar se impunea atenţiei sale, ba, mai mult, în teama tot mai mare ce o cuprindea, mintea ei asocia în mod obsedant numele lui Jack cu al lui Robert.

Noaptea trecu fără alte neplăceri, şi în zorii zilei toţi erau în picioare. Sculându-se, Alice putu să se convingă pe loc că bănuielile ei erau întemeiate. Cercetă pasagerii, unul după altul. Jack Lindsay nu se găsea printre ei. Alice tăinui absenţa aceasta care o frământa. La ce bun să vorbească? Răul, dacă era să se întâmple, fusese făcut la această oră, îşi spunea ea cu inima îngheţată la acest gând.

Jack trăise totdeauna atât de însingurat, avusese de la începutul călătoriei o purtare atât de rezervată şi de rece, încât lipsa lui trecu neobservată. Nimeni dintre naufragiaţii care aveau multe alte griji nu-i remarcă lipsa, afară de Alice.

În cursul acestei zile se apucară de descărcarea Santei Maria. Încetul cu încetul, lăzile cu pesmeţi şi conserve se aliniară pe ţărm, unde fură aşezate ca un fel de baraj de apărare.

Căpitanul Pip hotărâse să aştepte pe loc întoarcerea lui Robert Morgand. Dacă admitea că era cu putinţă să se ia destule provizii pentru a face drumul, nu găsise nici o soluţie pentru problema apei, şi această dificultate de neînvins îi dictase hotărârea luată. Nu existau destule ploşti, nici destule burdufuri pentru a astâmpăra setea unui număr atât de mare de persoane. Cât despre posibilitatea de a căra cu ei butoaie cu apă, nu putea fi luată în consideraţie. Stând pe loc, dimpotrivă, ar întrebuinţa apa din butoaie, şi o puteau face timp de o lună fără teama de a le goli. Nu era vorba deci de nici o imprudenţă dacă se-ntârzia plecarea cu câteva zile. În cazul când Robert nu se va întoarce până la termenul pe care şi-l fixase el însuşi, vor trebui luate, cu orice preţ, măsuri energice. Până atunci, lăzile cu provizii şi butoaiele cu apă şi alcool vor forma un zid de apărare ajungând cu cele două capete ale sale până în dreptul mării, şi la adăpostul căruia un grup atât de numeros n-avea a se teme de nici o surpriză.

Toată ziua trecu în aceste pregătiri. Înclinarea Santei Maria îngreuna mult treaba şi-i făcea să muncească de două ori mai mult pe cei ce lucrau. Soarele apunea la ora când ultimul cort se ridica în spatele zidului protector, fără ca ei să fi terminat tot ce aveau de făcut. Bizuindu-se pe sentimentul de siguranţă pe care li-l dădea calmul nopţii trecute şi care era acum întărit prin modificările aduse taberei, căpitanul Pip autoriză în garda de noapte o schimbare, ţinând seama de starea de oboseală a echipajului: în loc de carturile obişnuite vor veghea numai doi oameni, care se vor schimba din oră în oră. Astfel va fi înlăturată posibilitatea ca o gardă mai numeroasă să fie doborâtă de somn, iar, conform noilor dispoziţii, doi oameni vor fi de ajuns dacă vor trebui să dea alarma.

Căpitanul Pip făcu el însuşi de gardă la ora nouă, în tovărăşia credinciosului Artimon. O oră mai târziu fu înlocuit de secund, pe care şeful echipajului avea să-l schimbe un ceas după aceea. Înainte de a se retrage la adăpostul meterezelor alcătuite din lăzi şi butoaie, căpitanul aruncă în jurul lui o ultimă privire. Nimic nu părea neobişnuit. Deşertul se arăta calm şi tăcut, iar Artimon nu manifesta nici el vreo stare de nelinişte.

După ce-i recomandă înlocuitorului său să vegheze cu grijă, căpitanul intră în cort unde dormeau de pe acum o parte dintre pasageri şi, mort de oboseală, aţipi şi el.

De cât timp îl cuprinsese somnul, când un vis îi tulbură odihna? În acest vis îl vedea, dar fără să înţeleagă de ce, pe Artimon pradă unei frământări cu totul neobişnuite.

Câinele, după ce încercase în zadar să-l trezească, umbla mârâind, apoi îşi scotea botul afară din cort, pe urmă se întorcea şi îl trăgea pe căpitan de poala hainei. Dar căpitanul se-ncăpăţâna să doarmă. Atunci Artimon nu mai şovăi. Sări pe trupul prietenului său, îi linse obrajii cu mişcările repezi ale limbii şi, văzând că nici această manevră nu-i reuşeşte, începu să-l muşte uşor de ureche.

De data aceasta, căpitanul deschise ochii şi-şi dădu seama că visul era aievea. Într-o clipă fu în picioare şi se repezi spre intrarea în cort, condus şi tras de Artimon.

Dar nu avu timp să ajungă până acolo.

Deodată Artimon începu să latre furios şi, fără a fi avut timp să înţeleagă ceva, căpitanul, trântit la pământ, îi văzu pe tovarăşii săi, deşteptaţi brusc din somn, cum sunt luaţi de o ceată de tâlhari, ale căror siluete căpătau, în faptul nopţii, un aer fantomatic.