Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

1.10. ÎNCEPUTUL CAMPANIEI

La 27 septembrie 1830, corăbiile Tuba şi Lively, comandate de căpitanul Biscoe, plecaseră de la insulele Falkland spre insulele Sandwich, al căror cap septentrional îi ocoliră la 1 ianuarie următor.

Este adevărat că şase săptămîni mai tîrziu, din nefericire, Lively eşua pe coastele insulelor Falkland, dar, speram ca goeleta noastră nu va avea aceeaşi soartă. Căpitanul Len Guy plecă din acelaşi punct ca şi Bisooe, căruia îi trebuiră cinci săptămîni ca, să ajungă la insulele Sandwich. Din primele zile însă, forţat de gheţurile care veneau de dincolo de cercul polar, navigatorul englez fu nevoit să schimbe direcţia spre sud-est, pînă la. patruzeci şi cinci de grade longitudine orientală. Această împrejurare duse la descoperirea ţinutului Enderby. Căpitanul ne arătă, mie şi lui Jem West, acest itinerar pe harta lui, adăugind :

— De altfel, noi n-ar trebui s-o luăm pe urmele lui Biscoe, ci pe ale lui Weddell, ale cărui călătorii în zona australă, în 1822 — una pe Beaufoy, iar cealaltă pe vasul Jane..

— Jane !... nume predestinat, domnule Jeorling. Insă această Jane a lui Biscoe fu mai norocoasă decît aceea a fratelui meu şi nu se pierdu dincolo de banchiză.¹

— Să mergem înainte, căpitane, răspunsei eu

— Si dacă nu-l urmăm pe Biscoe, să-l urmăm pe Weddell. Deşi nu era decît un simplu vînător de foci, acest îndrăzneţ marinar a ajuns mai aproape de pol decît toţi ceilalţi predecesori ai săi, ba mai mult, ne indică şi ce direcţie trebuie să luăm.

— Şi această direcţie o s-o luăm., domnule Jeorlinq. De altfel, dacă nu vom avea nici o întîrziere, Halbrane ar întîlni banchiza pe la jumătatea lui decembrie şi ar însemna că sosim prea devreme, într-adevăr, Weddell ajunsese la paralela şaptezeci şi doi în primele zile ale lunii februarie, şi după cum spunea el ,,nu se vedea nici o bucăţică de gheaţă". La 20 februarie, corabia nu mai putu înainta şi se opri cu prova spre sud, la şaizeci şi patru grade şi treizeci şi şase de minute. Nici o corabie nu mersese mai departe — niciuna, afară de Jane, care nu s-a mai întors... Prin urmare, în această parte a ţinuturilor antarctice există totuşi o tăietură adîncă între al treizecelea şi al patruzecelea meridian, deoarece William Guy, venind după Weddell, a putut să se apropie la o distanţă mai mică de şapte grade de polul austral, Conform obiceiului său, Jem West ascultă fără să scoată un cuvînt, măsurînd doar, cu o privire atentă, distanţele pe care căpitanul le închidea între vîrfurile compasului. Rămînea întotdeauna omul care aşteaptă ordine, executîndu-le fără să le discute vreodată, mergînd numai unde i s-a ordonat să meargă.

— Căpitane, începui eu, fără îndoială că intenţia dumneavoastră este să urmaţi cu exactitate itinerarul Janei.

— Atît de exact cît voi putea.

— Ei bine, după Cîte ştiu, fratele dumneavoastră William s-a îndreptat de la Tristan-da-Cunha spre sud, pentru a căuta insulele Auroras şi nu le-a găsit, cum n-a găsit nici insulele cărora ex-caporalul guvernator, Glass, ar fi fost atît de mîndru să le poată da numele său. Atunci, punîndu-şi în aplicare proiectul despre care discutase atîta cu Arthur Pym, la 1 ianuarie tăie cercul polar, între patruzeci şi unu şi patruzeci şi două grade longitudine.

— Ştiu acest lucru, răspunse căpitanul este tocmai ceea ce face goeleta noastră pentru a ajunge la insula Bennet, apoi la Tsalal... Şi să dea Cel de Sus ca Halbrane să ajungă la acea mare liberă, ca Jane şi corăbiile lui Weddell!

— Dacă vom ajunge la limita banchizei, cînd locul va fi prins încă de gheţuri, nu vom avea altceva de făcut decît să mai aşteptăm în larg.

— Asta este şi intenţia mea, domnule Jeorling, aş prefera chiar să ajungem acolo ma; din timp. Banchiza este ca un zid înalt, în care se deschide deodată o poartă, apoi se închide numaidecît. Trebuie să fii acolo la deschiderea porţii gata să treci dincolo fără să te gîndeşti dacă te mai întorci sau nu.

Cît despre întoarcere, cred că nimeni nu se mai gîndeşte la aşa ceva. Forward!, Inainte! era singurul strigăt care ar fi ieşit din toate piepturile. Jem West făcu următoarea reflecţie :

— Datorită informaţiilor pe care le conţine povestirea lui Arthur Pym, n-avem de ce regreta absenţa tovarăşului său Dirk Peters.

— Şi asta este un mare noroc, răspunse căpitanul cu toate că era mai bine dacă-l regăseam pe metis, dar cînd m-am dus eu după el, dispăruse de mult din Illinois, Trebuie să ne mulţumim numai cu indicaţiile pe care ni le dă Arthur Pym, referitoare la locul unde se află insula Tsalal.

— Numai să nu fie nevoie de cercetări dincolo de optzeci şi patru de grade, atrasei eu atenţia.

— Şi de ce-ar fi nevoie, domnule Jeorling, din moment ce naufragiaţii de pe Jane ri-au părăsit, încă insula Tsalal ?... Nu stă scris oare destul de lămurit acest lucru în notele lui Patterson ?.

In sfîrşit, cu toate că Dirk Peters nu era pe bord să ne călăuzească, nimeni nu se îndoia că Halbrane îşi va ajunge ţinta. Dar pentru aceasta nu trebuia să uităm trei virtuţi de bază. ale marinarului: atenţie încordată, îndrăzneală, perseverenţă. Iată-mă, prin urmare, aruncat în viitoarea unei aventuri, care, după toate probabilităţile, va depăşi pe oricare din călătoriile mele anterioare. Cine ar fi crezut aşa ceva despre mine ? Eram însă luat de un vîrtej, care mă trăgea spre necunoscut, acest necunoscut al ţinuturilor polare, acest necunoscut ale cărui secrete au încercat în zadar să le pătrundă atîţia cutezători. Şi cine ştie dacă sfinxul regiunilor antarctice nu va vorbi acum pentru prima dată, unor urechi omeneşti ? Nu uitam totuşi că era vorba numai de un act umanitar. Sarcina HalbraneI era să salveze pe căpitanul William Guy şi pe cinci tovarăşi ai lui. Şi, pentru a-i regăsi, goeleta noastră trebuia să urmeze itinerarul Janei. Sfîrşind această treabă, Halbrane n-avea decît să se întoarcă în mările vechiului continent, din moment ce nu mai trebuiau căutaţi nici Arthur Pym, nici Dirk Peters, reîntorşi nu se ştie cum, dar reîntorşi totuşi din extraordinara lor călătorie.

In primele zile, oamenii noi din echipaj trebuiră să se acomodeze cu serviciul, şi mateloţii vechi foarte de treabă oameni, le uşurară cum putură munca. Cu toate că Len Guy nu avusese timp destul să aleagă, se părea totuşi că a avut noroc. Aceşti mateloţi, de naţionalităţi atît de diferite, arătară mult zel şi multă bunăvoinţă. Ştiau do altfel că nu era de glumit cu ordinele ofiţerului secund. Hurliguerly. le spusese în mare taină, că Jem West este în stare să-i spargă capul aceluia care n-armerge drept pe diurnul indicat de el. în 'această privinţă, căpitanul îi lăsa libertate deplină.

— O libertate, adăuga Hurliguerly, carese obţine numai privind de sus şi cu pumnul strîns.

In, acest fel de avertizare, recunoşteam bine pe bosse.man-ul meu. Cei noi o luară de bună şi nu se ivi nici un motiv care să prilejuiască pedepsirea vreunui matelot. In ceea ce priveşte pe Hunt, chiar dacă se comporta ca un adevărat marinar, rămînea totuşi permanent deoparte, nu vorbea cu nimeni, se culca în acelaşi colţ pe punte şi nu vroia să ocupe nici o funcţie în rîndul echipajului.

Timpul era încă rece. Oamenii păstraseră pe ei bluzele marinăreşti şi rufăria de lînă. Pantalonii de postav gros şi mantaua impermeabilă de pînză, cu glugă, era cea mai indicată ţinută pentru a-i feri de zăpezi, ploi şi de talazurile mării.

Intenţia căpitanului Len Guy era să ia ca punct de reper, în drumul spre sud, insulele Sandwich, după ce ar fi făcut o recunoaştere a insulei Noua Georgie, situata la opt sute de mile de insulele Falkland. Goeleta se afla atunci la aceeaşi longitudine cu drumul Janei, şi n-avea decît să urmeze acest drum pentru a ajunge la paralela optzeci şi patru.

Navigand astfel, la 2 noiembrie ajunsesem la locul unde unii navigatori susţin că s-ar afla insulele Auroras, la 53°15' latitudine şi 47^c33' longitudine occidentală. Ei bine, cu toate afirmaţiile suspecte după părerea mea, ale căpitanilor de pe vasele Aurora, în 1762, San Miguel, în 1769, Pearl, în 1779, Prinicus şi Dolores, în 1790, şi Antrevida, in 1794, care susţineau că au descoperit, cele trei insule ale grupului, ajunşi în aceste locuri, n-am zărit nici urmă de pământ pe toată distanţa parcursă.

Aceasta era situaţia pe vremea cercetărilor lui Weddell în 1820 şi ale lui William Guy cu şapte animai tîrziu. La fel s-a întîmplat şi cu pretinsele insule ale vanitosului Glass. N-am întâlnit nici măcar o insuliţă, pe poziţia indicată, cu toată atenţia deosebită a santinelei de pe catarg. Nu era exclus, nisă, ca Excelenţa sa guvernatorul insulei Tristan-da-Cimha să-şi vadă odată şi odată numele figurînd în nomenclatura geografică.

Era la, 6 noiembrie. Timpul continua să rămînă neschimbat. Această călătorie promitea să fié mai scurtă decît a Janei; Şi apoi, nici nu aveam pentru ce să ne grăbim. După cum am mai spus, gdeleta noastră trebuia, să ajungă înainte ca porţile banchizei să se închidă.

Două zile la rînd, Halbrane fu pusă la grele încercări de vijeliile amestecate cu ploaie, obligând pe Jem West să strìnga o parte din pînze : hună, papagalul, săgeata şi focul mare. Descotorosită de pînzele mari, goeleta rezista bine asalturilor vijeliei, luând, doar puţină apă, uşor de scos din copastie.

Cu prilejul acestor manevre, noul echipaj se dovedi destul de priceput. Şi osseman-ul nu întîrzie să-şi felicite mateloţii. Hurliguerly fu nevoit să recunoască că Hunt, cit părea de greoi şi de stìngaci, valora singur cît trei oameni.

— Un recrut fără pereche, minunat, îmi spuse el.

— Intr-adevăr, îi răspunsei, şi a sosit tocmai la momentul cel mai potrivit.

— Este adevărat, domnule Jeorling ,dar ce mutră are acest Hunt.

— In Far-West, am întîlnît mulţi oameni ca acesta, răspunsei, şi n-aş fi de loc surprins ca Hunt să aibă sînge indian în vine.

— Bine, spuse bosseman-ul, dar în Lancashire şi în comitatul Kent sînt compatrioţi de-ai noştri care fac cît şi el.

— Te cred, bosseman printre aceia eşti şi dumneata de pildă.

— Ei ! Valorez ceea ce valorez, domnule Jeorling.

— Ai stat vreodată de vorbă cu Hunt ? întrebai.

— Puţin, domnule Jeorling. Şi ce să scoţi de la un om posac care stă deoparte şi nu scoate nici un cuvînt? Şi doar nu pentru că n-ar avea gură. In viaţa mea n-am mai văzut una ca a lui. Merge de la tribord la babord, ca pînza mare. Dacă cu asemenea unealtă îi vine greu să fabrice vorbe. Şi ce mîini are. I-aţi văzut mâinile? Domnule Jeorling, să nu i le întindeţi pe-ale dumneavoastră, dacă vrea să vi le strìnga. Sînt sigur că din zece degete, cinci i le lăsaţi lui.

— Din fericire, bosseman, Hunt nu pare să fie certăreţ... Toată atitudinea lui e aceea a unui om liniştit, care nu caută să abuzeze de forţa cu care l-a dăruit natura.

— Nu, afară de cazul cînd trage de un odgon, domnule Jeorling. Doamne ! Mă tem întotdeauna ca scripetele să nu vie jos, cu vergă cu tot.

Dacă mă gîndeam bine, Hunt era într-adevăr o fiinţă ciudată, care nu se putea să treacă neobservat, Cînd şedea proptit de scripete sau în picioare, la pupa, cu mîinile pe roata cîrmei, îl priveam vreme îndelungată, cu o nestăpînită curiozitate.

De cîteva ori, mi se păru că nici el nu mă ocoleşte, iar într-un rînd, crezui chiar că mă urmăreşte cu oarecare insistenţă. Cunoştea, probabil, calitatea, mea pe bordul goeletei şi condiţiile în care mă asociasem acestei campanii. Nu puteai bănui că acest om se gîndeşte să meargă spre altă ţintă decît a noastră... dincolo de insula Tsalal, după ce am fi salvat pe naufragiaţii de pe Jane. De altfel, căpitanul Len Guy nu mai înceta să repete care era scopul călătoriei :

— Datoria noastră este de a ne salva compatrioţii, insula Tsalal este singurul punct spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia, şi am speranţa că nu va fi nevoie să ne ducem corabia mai departe.

Cam pe la ora două, în după amiaza zilei de 10 noiembrie, se auzi strigătul santinelei de pe catarg :

— Pămînt la tribord!

Privirăm sextantul şi stabilirăm că ne aflăm la 55°7' latitudine şi 41°13' longitudine vestică. După părerea noastră, acest pămînt nu putea fi decît insula Sfîntul Petru, sau, după cum o mai numesc englezii, Georgia-Australă, Noua-Georgie ori insula Regelui George, care, prin aşezarea ei, aparţine regiunilor circumpolare.

Prin 1675, deci înaintea lui Cook, ea a fost descoperită de francezul Barbe. Fără să ţină seama însă că el nu era decît al doilea descoperitor, celebrul navigator englez îi dădu seria de nume pe care o poartă şi azi.

Goeleta se îndreptă spre această insulă, ale cărei înălţimi acoperite de zăpadă, formate din mase de stînci vechi, gneiss şi şist argilos, urcă pînă la o mie două sute de stînjeni, străpungînd negurile gălbui care stăpînesc aceste locuri,.

Căpitanul Len Guy intenţiona să facă o escală de douăzeci şi patru de ore în Golful Regal, pentru a-şi reînnoi provizia de apă, fiindcă butoaiele, cu acest preţios conţinut, se încălzesc repede în fundul calei. Mai tîrziu, cînd Halbrane va naviga în mijlocul gheţurilor, vor avea apă dulce din belşug. Dar pînă atunci în aceeaşi după amiază, goeleta ocoli capul Buller de la nordul insulei, lăsă Ia tribord golfurile Possession şi Cumberland, intrînd în Golful Regal, strecurîndu-se printre rămăşiţele gheţarului lui Ross. Pe la ora şase seara, ancora fu aruncată la şase brasse adîncime, şi pentru că se înnopta, amanarăm debarcarea pentru a doua zi.

Noua-Georgie are o lungime de aproximativ patruzeci de leghe şi o lăţime de vreo douăzeci. Deşi este situată la numai cinci sute de leghe de strîmtoarea Magellan, ea ţine de insulele Falkland. Administraţia britanică nu are nici un reprezentant, întrucît insula nu este locuită, cu toate că, s-ar putea locui pe pămîntul ei cel puţin în timpul verii.

A doua zi, în timp ce oamenii plecară în căutarea Unui izvor, eu porni să mă plimb singur prin împrejurimile Golfului Regal. Locurile erau pustii, fiindcă nu începuse sezonul vînătoarei de foci, pînă atunci trebuind să mai treacă o lună încheiată. Fiind aşezată în drumul curentului polar antarctic, Noua-Georgie este mult frecventată de mamiferele marine. Am văzut cârduri mari de amfibii zbenguindu-se de-a lungul.stîncilor, pînă în fundul grotelor de pe litoral. Cete numeroase de pinguini stînd nemişcaţi, în şiruri nesfîrşite, protestau prin ţipete asurzitoare împotriva unui intrus care pătrundea în împărăţia lor — şi acela, bineînţeles, eram eu.

La suprafaţa apei şi a nisipului plăjii, zburau stoluri de ciocîiiii, al căror cîntec îmi amintea de ţara cea mai bogată dăruită de natură. Din fericire, aceste păsări n-au nevoie de crenguţe pentru a-şi face cuibul, fiindcă pe tot întinsul Noii-Georgii nu există nici un fel de arbore. Ici-colo, vegetează cîteva fanerogame, un muşchi pe jumătate mort şi iarba aceea atît de bogată, acel tussock care îmbracă coastele pînă la înălţimea de cinci sute de stînjeni şi a cărui recoltă ar asigura hrana multor cirezi de vite.

La 12 noiembrie, Halbrane porni cu pînzeîe strînse. După ce ocoli vîrful Charlotte de la extremitatea Golfului Regal, luă cap la compas spre sudsud-est, în direcţia insulelor Sandwich, situate la patru sute de mile depărtare. Pînă aici nu întâlnisem nici un gheţar plutitor. Asta din cauză că soarele de vară nu-i desprinsese încă, fie de banchiză, fie de ţinuturile australe. Mai tîrziu, curentul îi va duce pînă la limita paralelei cincizeci, care, în emisfera septentrională, corespunde aceleia a Parisului sau Quebecului.

Cerul începea să se schimbe, întunecîndu-se către răsărit. Un vînt rece, prevestitor de ploaie şi grindină, sufla cu putere. Pentru că ne era favorabil, nu aveam de ce ne plînge. Scăparăm uşor de furia lui, înfundîndu-ne mai bine pe cap glugile mantalelor.

Mai supărătoare erau negurile dese, care îmbrăcau în valuri de pîclă orizontul. Cu toate acestea, pentru că locurile"nu prezentau pericolul unor întâlniri cu packs-uri sau aisberguri, tîrîte de curenţi pînă aici, Halbrane putu să-şi continue fără grijă drumul către sud-est, spre insulele Sandwich.

Prin mijlocul acestor ceţuri, zburau contra vîntului stoluri de păsări, scoţînd ţipete asurzitoare şi abia mişcîndu-şi aripile, petreli, cufundări, alcioni, stenii, albatroşi, îndreptîndu-se spre uscat, de parcă ar fi vrut să ne arate drumul.

Din cauza negurilor, căpitanul Len Guy nu putu să identifice insula Traversey, descoperită de Bellingshausen la sud-vest, între Noua-Géorgie şi insulele Sandwich, şi nici pe cele patru insule mici Welley, Polker, Prince's Island şi Christmas, a căror poziţie o stabilise americanul James Brown de pe schooner-ul Pacific după indicaţiile lui Fanning. De altfel, n-avea nici un rost să te iei după urmele lor, cînd abia puteai cuprinde cu privirea o distanţă de la 400 pînă la 600 de metri. Datorită acestui fel de a naviga, pe bord se statornici o supraveghere severă şi santinelele de pe catarguri erau cu ochii în patru, semnalînd orice î.ntîlneau în larg, cînd vreo înseninare bruscă şi de scurtă durată permitea lărgirea cîmpului vizual.

In noaptea de 14 spre 15, nişte licăriri slabe tremurară luminînd cerul spre vest. Căpitanul crezu că aceste licăriri proveneau de la un vulcan, poate acela din insula Traversey, al cărui crater este deseori învăluit de flăcări. Cum urechea nu putu prinde niciuna din puternicile bubuituri care întovărăşesc de. obicei erupţiile vulcanice, traserăm concluzia că goeleta se ţinea la o distanţă destul de mare de stîncile şi recifurile acestei insule. N-aveam nici un motiv care să ne oblige la schimbarea drumului şi menţinurăm direcţia spre insulele Sandwich.

In dimineaţa zilei de 16, ploaia încetă şi vîntul îşi schimbă direcţia spre nord-vest. Schimbarea aceasta ne bucura, fiindcă, după cum observarăm, datorită noii direcţii a vîntului, ceţurile se risipiră foarte repede. Cînd atmosfera se limpezi, matelotul Stern, care era de gardă la vergă, semnală o corabie mare cu trei catarge, al cărei felinar din greement se distingea la nord-est. Spre regretul nostru, acest vas dispăru, înainte de a-i fi putut stabili naţionalitatea. Poate că era una din corăbiile expediţiei lui Wilkes, sau vreo balenieră care se ducea la pescuit, pentru că cetaceele sînt foarte numeroase prin aceste locuri.

In dimineaţa zilei de 17 noiembrie, pe la ora zece, zărirăm arhipelagul căruia Cook îi dădu mai întîi numele de Southern-Thule, ţinutul cel mai meridional descoperit în acea epocă, şi căruia tot Cook îi dăduse actualul nume de Sandwich, cu care acest grup de insule este însemnat pe hărţile geografice şi sub care erau cunoscute încă din anul 1830, cînd Biscoe plecase să caute trecerea polului pe la est. De atunci încoace, insulele Sandwich au fost vizitate de mulţi navigatori şi de vînători de balene, caşaloţi şi foci, care mişună în apele arhipelagului.

In 1820, căpitanul Morrell debarcă aici, sperînd că va găsi lemne de foc, de care ducea mare lipsă. Din fericire, Len Guy nu se opri acolo cu un scop asemănător. Ar fi fost şi de prisos, întrucît climatul acestor insule nu este favorabil creşterii şi dezvoltării arborilor.

Goeleta făcea o escală de patruzeci şi opt de ore în insulele Sandwich, numai pentru că Len Guy vroia să viziteze toate aceste insule ale regiunilor australe, întîlnite în drumul nostru. Se putea să găsim vreun document, vreun indiciu, vreo urmă. Cum a fost tîrît Patterson de gheţar, nu putea să se întîmple acelaşi lucru cu încă unul din tovarăşii lui.

Prin urmare, era bine să nu neglijăm nimic, cu atît mai mult cu cît nici nu trebuia să ne grăbim. După Noua-Georgie, Halbrane merse la insulele Sandwich. De la insulele Sandwich va merge spre New-South-Orkneys şi de acolo spre cercul polar, îndreptîndu-se direct spre banchiză.

Debarcarăm chiar în aceeaşi zi, la adăpostul stîncilor insulei Bristol, în fundul unui mic port natural, de pe coasta orientală. Acest arhipelag, situat la 59° latitudine şi 30° longitudine occidentală, se compune din mai multe insule, dintre care cele mai importante sînt Bristol şi Thule. Celelalte nu merită decît denumirea de insuliţe.

Lui Jem West îi reveni misiunea să se ducă la Thule, pe o luntre mare, pentru a căuta punctele abordabile, în timp ce căpitanul şi cu mine coboram pe plajele Bristolului.

Ce ţară dezolantă, în care singurii locuitori sînt tristele păsări ale speciilor antarctice. Vegetaţia rară seamănă cu a Noii-Georgii. Muşchi şi licheni acoperă goliciunea unui pămînt foarte sărac. Pe coastele dezgolite ale colinelor ei, cresc cîţiva pini aproape desfrunziţi, care merg pînă la o înălţime considerabilă, de unde cînd şi cînd se desprind şi, cad cu zgomot asurzitor mase mari de stînci. Peste tot stăpâneşte îngrozitoarea singurătate. Pe insula Bristol nimic nu aminteşte de trecerea vreunei fiinţe omeneşti, sau de prezenţa unor naufragiaţi. Cercetările pe care le făcurăm în prima şi a doua zi, nu duseră la nici un rezultat.

Acelaşi rezultat avu şi călătoria locotenentului West, la Thule, a cărei coastă îngrozitor de ciopîrţită, fu în zadar cercetată. Cîteva lovituri de tun trase de goeleta noastră nu avură alt efect decît acela că alungară mai departe de mal cetele de petreli şi de sterni şi speriară pinguinii înşiraţi pe litoral.In timp ce mă plimbam pe plajă cu căpitanul Len Guy, spusei :

— Fără îndoială că ştiţi care a fost părerea lui Cook cu privire la grupul insulelor Sandwich, după ce le-a descoperit. La început crezu că a pus piciorul pe un nou continent. După părerea lui, de aci se desprindeau munţii de gheaţă pe care valurile îi tîrau dincolo de marea Antarctică. Mai tîrziu, îşi dădu seama că insulele Sandwich nu erau decît un arhipelag. Cu toate acestea, nu renunţă la credinţa sa referitoare la existenţa unui continent polar, mai la sud.

— Ştiu acest lucru, domnule Jeorling, răspunse căpitanul. Şi dacă acest continent există; trebuie să tragem concluzia că el prezintă o mare trecătoare într-un loc, aceea prin care Weddell şi fratele meu au putut pătrunde spre pol, la şase ani distanţă unul de celălalt. Se prea poate ca marele nostru navigator să nu fi avut norocul să descopere această trecătoare din moment ce s-a oprit la paralela şaptezeci şi unu ! Dar au făcut-o alţii, după el, şi o vor mai face.

— Şi noi vom fi dintre aceia, căpitane.

— Da, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deşi Cook susţine că nimeni nu va reuşi vreodată să meargă mai departe decît el, şi că pămîntul, dacă există, nu va fi niciodată descoperit, viitorul îi va arăta că s-a înşelat. Pămîntul se întinde pînă dincolo de optzeci şi trei de grade latitudine.

— Şi cine ştie, spusei, poate mai departe, după cum pare să susţină acest extraordinar Arthur Pym

— Se prea poate, domnule Jeorling. Dar acum n-avem de ce să ne mai preocupăm de Arthur Pym, deoarece el şi Dirk Peters au revenit în America.

— Dar dacă n-au revenit?

— Consider că e mai bine să ignorăm această eventualitate, răspunse simplu căpitanul Len Guy.