Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

2.4. DE LA 29 DECEMBRIE LA 9 IANUARIE

Se spune ca se poate observa o asprire a climei cu cit avansezi spre sud prin oceanul Antarctic, dar am constatat că lucrurile se întîmplă tocmai pe dos. Să fi încercat acum să te întorci spre nord, ar fi fost o nebunie curată, mai ales în această perioadă atît de înaintată a sezonului. Un singur drum mai rămînea încă deschis speranţei. Ne hotărîrăm să înaintăm cu curaj spre sud, unde mai existau pentru noi oarecare şanse de a descoperi alte insule şi unde presupuneam că vom da peste un climat din ce în ce mai dulce.

Dacă Arthur Pym judeca astfel, cu atît mai mult trebuia să gîndim noi astfel. In 29 februarie, anul 1828 fusese bisect, fugarii se treziră pe oceanul „imens şi dezolant", dincolo de paralela optzeci şi patru. Noi eram abia la 29 decembrie, Halbrane avea un avans de două luni asupra luntrei, care, fugită din insula Tsalal, era ameninţată de apropierea iernii lungi de la pol. Pe de altă parte, goeleta noastră, bine aprovizionată şi bine echipată, inspira mai multă încredere decît luntrea lui Arthur Pim, cu scheletul de răchită, lungă de vreo cincizeci de picioare şi lată de vreo patru sau şase, şi care nu ducea cu ea decît trei broaşte ţestoase pentru hrana a trei oameni.

Aşa stînd lucrurile, îmi puteam pune fără teamă multe speranţe în reuşita celei de-a doua părţi a campaniei noastre, care abia începuse. După cîteva ore de mers, ultimele insule ale arhipelagului dispărură la orizontul privirilor noastre. Marea era aşa cum o văzusem de la insula Bennet încoace, fără pic de sloi, lucru explicabil deoarece temperatura apei arăta patruzeci şi trei de grade, sau plus 6 grade şi 11 Celsius. Curentul era destul de puternic, patru-cinci mile pe oră, şi venea de la nord spre sud cu o regularitate constantă. Stoluri de păsări împînzeau spaţiul, mereu aceleaşi şi aceleaşi specii, alcioni, pelicani, pescăruşi, albatroşi. Trebuie să vă mărturisesc însă ca albatroşii aceştia nu aveau dimensiunile uriaşe de care vorbea în jurnalul său Arthur Pym şi nici unul nu scotea strigătul acela: tekeli-li! care părea a fi, de altfel, cuvîntul cel mai întrebuinţat în limba indigenilor din Tsalal.

Trecură aşa două zile, timp în care nu se întîmplă nimic deosebit. Nu fu semnalat nici pămînt, nici aparenţă de pămînţ. Oamenii de pe bord pescuiră din belşug în aceste ape în care mişunau papagali de mare¹, batogul, calcani, ţipari de mare, delfini de o culoare azurie şi alte soiuri de peşti. Talentele combinate ale lui Hurliguerly şi Endicott făcură ca masa să fie variată, plăcută şi cred că meritele celor doi prieteni erau egale în această colaborare culinară.

A două zi, la 1 ianuarie 1840, şi acesta se întâmplă să fie tot an bisect, o ceaţă uşoară voala soarele în primele ore ale dimineţii, dar din atîta lucru nu traserăm concluzia că s-ar anunţa vreo schimbare în situaţia atmosferică. Se împlineau patru luni şi şaptesprezece zile de cînd părăsisem insulele Kerguelen, şi două luni şi cinci zile de cînd Halbrane plecase din insulele Falkland.

Cît timp va ţine această călătorie ?... Preocuparea de frunte nu era însă durata călătoriei, ci punctul pînă la care ne va duce prin ţinuturile antarctice. In aceste zile făcui o constatare : metisul începuse să-şi schimbe atitudinea de pînă atunci, şi dacă faţă de căpitan şi de oamenii echipajului această schimbare se producea mai încet, faţă de mine se manifesta fără nici o rezervă. Inţelegînd poate că mă interesam foarte serios de soarta lui Arthur Pym, căuta să fie cît mai mult în preajma mea şi, de ce să n-o spun deschis, „ne înţelegeam" fără a fi nevoie să schimbăm o vorbă măcar. Cîteodată, cînd mă găsea singur, îşi ieşea din mutismul lui obişnuit. Cînd avea timp liber şi obligaţiile serviciului îi permiteau, se furişa spre banca din spatele copastiei, pe care îmi plăcea să stau de obicei. în trei-patru rînduri, încercarăm să stăm de vorbă, dar nu reuşirăm. Dar de îndată ce căpitanul, locotenentul sau bosseman-ul veneau spre noi, el se îndepărta.

În ziua aceea, pe la ora zece, cum Jem West era de cart, iar căpitanul se închisese în cabina lui, metisul veni de-a lungul punţii, spre mine, cu paşi furişaţi, vrînd fără îndoială să stăm de vorbă, şi e uşor de ghicit despre ce vroia să-mi vorbească. Cînd ajunse aproape de banca pe care şedeam, vrînd să-l ajut, îi spusei :

— Hai, Dirk Peters, apropie-te. Vrei să vorbim despre el ?

Ochii lui scînteiară ca. jarul, asupra căruia sufli să-l aprinzi.

— El!... murmură metisul.

— Dirk Peters, ai rămas credincios amintirii lui?

— Să-l uit domnule? Niciodată!

— E veşnic aici în faţa dumitale.

— Tot timpul, înţelegeţi, am înfruntat atitea pericole împreună. Asta ne-a făcut să.fim ca fraţii, nu un tată cu fiul său. Da, îl iubesc ca pe copilul meu. După ce_:am mers împreună atît de departe, prea departe, el nu s-a mai întors. Eu am fost văzut în America, eu, dar Pym, bietul Pym, mai este încă acolo.

Din ochii lui se rostogoleau şiroaie de lacrimi. Privindu-l, mă întrebam cum de nu se usucă la flacăra arzătoare care-i ţâşnea din ochi.

Îl întrebai :

— Dirk Peters, n-ai nici o idee de drumul pe care l-ai făcut împreună cu Arthur Pym, în luntrea aceea cu care v-aţi salvat de pe insula Tsalal ?

— De loc, domnule ! Bietul Pym nu mai avea instrumentele, ştiţi, maşinile de marină, să privească la soare. Nu mai puteai şti. Totuşi, ţin minte că timp de opt zile, curentul ne-a împins spre sud, şi vîntul de asemenea. Briza era bună şi marea frumoasă. Două vîsle săltate în picioare, în chip de catarg şi cămăşile noastre în loc de pînze.

— Da, îi răspunsei, cămăşi de pînză albă, care-l îngrozeau aşa de mult pe prizonierul vostru nu ?

— Poate. Nu-mi dau seama bine, dar dacă Pym a spus acest lucru, Pym trebuie crezut.

Se părea că o parte din fenomenele despre care vorbea jurnalul adus de metis în Statele Unite nu păreau să-i fi atras atenţia. Astfel, mă încăpăţînai să cred că ele nu existaseră, probabil, decît în imaginaţia înfierbîntată peste măsură a lui Arthur Pym. Totuşi, vroiam să aflu de la Dirk Peters, cit mai mult în legătură cu această călătorie. Deci reluai :

— Şi în timpul celor opt zile, aţi putut face rost de hrană ?

— Da domnule şi în zilele următoare. Noi şi sălbaticul, ştiţi, cele trei broaşte ţestoase care erau pe bord. Animalele acestea, ehei, conţin o provizie de apă dulce şi carnea lor e bună chiar dacă o mănînci crudă. Oh! Carnea crudă domnule.

Pronunţă aceste cuvinte cu o voce abia şoptită, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l audă cineva şi aruncă o privire fugară în jurul lui. Prin urmare, acest suflet se mai înfiora încă la amintirea îngrozitoarelor scene de pe Grampus. Nu-şi poate nimeni închipui înspăimîntătoarea expresie întipărită pe figura metisului, în clipa cînd vorbi de carne crudă. Şi nu avea expresia unui canibal din Australia sau din Noile Hebride, ci aceea a omului care încearcă o repulsie puternică faţă de el însuşi.

După o tăcere destul de lungă, abătui discuţia spre scopul ei:

— Nu-i aşa, Dirk Peters, că la 1 martie, după povestirea tovarăşului dumitale, aţi zărit pentru prima oară acel văl mare de aburi cenuşii, străpuns de raze luminoase şi tremurătoare.

— Nu mai ştiu domnule. Dar dacă aşa a spus Pym, trebuie să credem ce-a spus Pym.

— Nu ţi-a vorbit niciodată de „nişte raze de foc care cădeau din. cer...", reluai eu, nevoind să mă servesc de cuvintele „auroră polară", pe care metisul poate că nici nu le-ar fi înţeles.

Reveneam astfel la ipoteza că aceste fenomene se datorau poate intensităţii emanaţiilor electrice, atît de puternice la latitudinile mari, admiţînd că acest fenomen s-ar fi produs în realitate.

— Niciodată domnule, spuse Dirk Peters, gîndindu-se un timp, înainte de a răspunde.

— N-ai observat nici dacă culoarea mării se schimba, pierzîndu-şi transparenţa, devenind albă ca laptele iar la suprafaţă, în jurul bărcii voastre, se tulbura.

— Dacă era aşa domnule nu ştiu, înţelegeţi-mă, nu mai vedeam nimic din ce se întîmpla în jurul meu, barca plutea, şi o dată cu ea plutea şi capul meu.

— Dar, ia spune-mi, praful acela foarte fin, care cădea de sus, fin ca cenuşa, ca o cenuşă albă.

— Nu-mi amintesc.

— Nu cumva era zăpadă ?

— Zăpadă ? Da, nu era cald ce-a spus Pym ? Trebuie să credem ce-a spus Pym.

Înţelesei, în sfîrşit, că întrebîndu-l în continuare pe metis despre aceste întîmplări neverosimile, nu voi obţine nici o explicaţie. Presupunînd chiar că ar fi observat fenomenele descrise de Pym în ultimele capitole ale povestirii, el nu-şi mai amintea nimic acum.

Cu o voce scăzută, îmi spuse :

— Pym vă va povesti însă despre toate astea domnule, el ştie. Eu nu ştiu, el le-a văzu şi-l veţi crede.

— Da, Dirk Peters, îl voi crede, îl voi crede, răspunsei eu, nevoind să-l supăr.

— Şi după aceea, nu-i aşa că vom merge să-l căutăm ?

— Sper!

— După ce vom fi găsit pe William Guy şi mateloţii Janei ?

— Da după aceea...

— Şi chiar dacă nu-i găsim ?

— Chiar dacă nu-i găsim Dirk Peters, credcă voi reuşi să-l conving pe căpitanul nostru.

— Cine ar putea refuza să dea ajutor unui om unui om ca el.

— Nu, nu va refuza ! Dar dacă William Guy şi ceilalţi care sînt cu el mai trăiesc, poţi admite că Arthur Pym.

— Mai trăieşte? Da! Trăieşte! strigă metisul. Pe sfîntul spirit al strămoşilor mei. Trăieşte mă aşteaptă, sărmanul meu Pym. Şi cît de mare va fi bucuria lui cînd se va arunca la pieptul batonului său Dirk, dar eu, bucuria mea cînd îl voi simţi aici, şi pieptul lat şi puternic al lui Dirk Peters se agita ca o mare în hulă.

După aceste vorbe, plecă, lăsîndu-mă în prada unei agitaţii sufleteşti nemaipomenite. Fiindcă înţelesesem ce se petrece în inima acestui om, pe jumătate sălbatic, cită milă şi spirit de jertfă, pentru nefericitul lui tovarăş, pentru acela pe care el îl numea copilul său.

Goeleta plutea fără încetare spre sud, şi timp da trei zile, 2, 3 şi 4 ianuarie, nu întîlnirăm nici urmă de pămînt. La orizont rămînea neschimbată aceeaşi linie conturată slab între apa mării şi bolta cerească. Omul care sta de veghe în „cuibill de cioară" din vîrful catargului nu semnală în această parte a Antarctidei nici un continent, nici o insulă.

Puteai pune la îndoială spusele lui Dirk Peters cu privire la pămîntul pe care-l zărise în trecere pe aici ? În aceste regiuni, iluziile optice sînt destul de frecvente. Stînd de vorbă cu căpitanul, îi atrasei atenţia ca de cînd părăsise insula Tsalal, Arthur Pym nu mai avea instrumentele cu care ar fi putut face punctul.

— Ştiu asta, domnule Jeorling, îmi răspunse el, şi este foarte posibil ca pămîntul să se găsească la estul sau la vestul itinerarului nostru. Regretabil este faptul că nici Arthur Pym şi nici Dirk Peters n-au debarcat acolo. N-am mai fi avut acum nici o îndoială asupra existenţei lui, oricum destul de problematică, şi am fi reuşit să-l descoperim mult mai uşor.

— Îl vom descoperi, căpitane, poate la cîteva grade mai la sud.

— Fie, dar mă întreb, domnule Jeorling, dacă nu era mai bine să explorez ţinuturile cuprinse între meridianul patruzeci şi patruzeci şi cinci.

— Nu uita că timpul ne este limitat, îi răspunsei eu, şi procedînd astfel, ar însemna să pierdem cîteva zile degeaba, şi noi n-am ajuns încă nici o indicaţie, pentru simplul motiv că ar fi fost despărţiţi unul de celălalt.

— Şi aţi vrea să-mi spuneţi care este latitudinea aceea, domnule Jeorling ? În povestire nu se dă nici o indicaţie, pentru simplu motiv că ar fi fost cu neputinţă s-o calculeze.

— Este adevărat, căpitane. Şi la fel de adevărat este că luntrea trebuie să fi fost purtată foarte departe de Tsalal, dacă te referi la pasajul acela din ultimul capitol.

Şi într-adevăr, capitolul despre care vorbea căpitanul conţinea următoarele rînduri :

„Ne continuarăm drumul fără nici o întîmplare mai importantă, timp de şapte-opt zile; în această perioadă, înaintaserăm probabil pe o distantă enormă, fiindcă vîntul ne favoriza tot timpul şi un curent puternic ne împingea, fără încetare, tocmai în direcţia pe care vroiam noi s-o urmăm."

Căpitanul cunoştea pasajul acesta, deoarece îi citise de nenumărate ori. Spusei:

— În povestire se spune: ,,o distanţă enormă", şi asta la 1 martie. Călătoria s-a prelungit însă pina la 22 ale lunii martie. Şi, după cum indică Arthur Pym. mai departe, ,,barca alerga mereu spre sud, sub influenţa unui curent puternic", după propriile lui cuvinte. Din toate acestea, căpitane, se poate trage concluzia...

— Că ar fi mers pînă la pol, domnule Jeorling?

— Şi de ce nu, pentru că plecînd din insula Tsalal, nu mai avea pînă acolo decît patru sute de mile.

— La urma urmelor, n-are importanţă ! reluă Len Guy. în definitiv, Halbrane nu merge în căutarea lui Arthur Pym, ci în căutarea fratelui meu şi a tovarăşilor lui. Important pentru noi este să aflăm clacă au reuşit să ajungă la pămîntul întrezărit.

Asupra acestei chestiuni, căpitanul Len Guy avea dreptate. De aceea mă temeam tot timpul că va da ordin ca goeleta să ia direcţia spre est sau spre vest. Totuşi, cum metisul afirma că luntrea sa o luase spre sud şi pămîntul despre care vorbea se afla în partea aceea, direcţia goeletei nu fu schimbată. Mă mai gîndeam că vasul să nu se fi menţinut pe alt itinerar, decît acela al lui Arthur Pym.

De altfel, aveam convingerea că dacă pămîntul despre care se vorbea atîta exista într-adevăr, trebuia să-l întîlnim la latitudini mult mai mari decît cele la care ne aflam.

Nici în zilele de 5 şi 6 ianuarie nu se întîmplă vreun fapt deosebit. Nu văzurăm nimic din perdeaua de ceţuri tremurătoare, nimic schimbător în păturile superioare ale apelor mării. Cît despre căldura excesivă a apei, „încît mina n-o putea suporta", nici pomeneală. Temperatura nu depăşea cincizeci de grade, plus 10 grade Celsius, dar, oricum, era destul de ariormaiă în această parte a zonei Antarcticei. Şi cu toate că Dirk Peters nu înceta să-mi repete : „Trebuie să crezi ce-a spus Pym !", eu mă îndoiam totuşi de realitatea acestor fenomene. Noi nu văzurăm nici un fel de neguri, nici ape cu aspect lăptos şi nici ploaie de praf albicios.

Tot prin aceste locuri, zăriseră cei doi fugari unul din acele enorme animale albe, care pricinuiau atîta groază indigenilor din Tsalal. în ce împrejurări ajunseră aceşti monştri să fie văzuţi din luntre? În povestire nu se dau prea multe lămuriri asupra acestui lucru.

În drumul HalbraneI, nu întîlnirăm niciunul dintre mamiferele marine sau păsările acelea uriaşe, carnasierii cei mai de temut ai regiunilor polare. Mai adaug că nimeni de pe bord nu suferi acea influentă ciudată despre care vorbeşte Arthur Pym, toropeala aceea care cuprindea trupul şi mintea omului, moleşindu-l pînă la inactivitate, un fel de nepăsare, care ne-ar fi făcut incapabili de cel mai mic efort. Poate această stare de amorţire, care-l cuprinsese subit, l-a făcut să creadă că vede acele fenomene, care se datorau vreunei tulburări a minţii?

În sfârşit, la 7 ianuarie, după spusele lui Dirk Peters, care nu se putea orienta decît după cît timp se scursese de la plecarea din Tsalal, ajunserăm la locul unde sălbaticul Nu-Nu, întins pe fundul luntrei, îşi dăduse sufletul.

Două luni şi jumătate mai târziu, la 22 martie, se termină jurnalul extraordinarei călătorii. În răstimpul acela văzură ei întunecimi adînci plutind peste limpezimea nefirească a apelor, în care se reflecta o perdea de ceată albicioasă întinsă pe orizont.

Halbrane nu fu martora nici uneia din aceste minuni, iar soarele, urmîndu-şi drumul de veacuri, lumina tot timpul orizontul. Cerul polar nu se cufundase în întuneric şi acest lucru ne bucura, pentru că altfel ne-ar fi fost cu neputinţă să mai facem punctul.

în ziua de 9 ianuarie, eram la 86°33' latitudine, longitudinea rămînînd aceeaşi între meridianul patruzeci şi doi şi patruzeci şi trei.

După cîte îşi amintea metisul, în locul acesta se despărţise de prietenul său, după ciocnirea cu gheţarul. Se punea însă o întrebare : dacă gheţarul care l-a tîrît pe Dirk Peters spre insula Tsalal se abătuse înspre nord, nu însemna oare că era supus acţiunii unui contracurent ? Desigur că aşa se mtîmplase, pentru că de două zile, goeleta noastră nu mai era sub influenţa curentului căruia i se supusese de la plecarea din insula Tsalal. Şi nu e de mirare, fiindcă totul este atît de schimbător în aceste mări australe.

Din fericire, briza puternică de la nord-est nu se muiase şi Halbrane, cu toate pînzele sub vînt, continua să înainteze spre latitudini tot mai mari, ajungînd cu treisprezece grade mai departe decît corăbiile lui Weddell şi cu două grade mai mult chiar decît Jane. Nu reuşirăm să descoperim nici o bucată de pămînt, pe care căpitanul Len Guy spera să-l zărească anărînd pe întinderea apelor imensei mări. Simţeam că-şi pierdea puţin cîte puţin încrederea, şi aşa destul de zdruncinată, după atîtea cercetări zadarnice.

În ceea ce mă privea, eram obsedat de dorinţa de a-l salva pe Arthur Pym şi pe supravieţuitorii de pe Jane. Se putea crede totuşi c-ar fi putut supravieţui? Dar în inima mea începeam să fiu aproape sigur. Metisul era convins că-l va regăsi în viaţă. Şi mă întrebam, ce atitudine ar fi luat Dirk Peters dacă Len Guy ar fi dat ordin de întoarcere. Poate că mai degrabă s-ar fi aruncat în mare, decît să se înapoieze spre nord. Din această cauză, cînd auzea că majoritatea mateloţilor protestau împotrivă, acestei călătorii fără rost şi se vorbea de o înapoiere apropiată, mă temeam întotdeauna să nu izbucnească violent, mai ales împotriva lui Hearne, care îşi aţâţa pe ascuns camarazii din Falkland la nesupunere.

Era foarte important ca indisciplina şi descurajarea să nu-şi facă loc pe bord. Tocmai de aceea, într-una din zile Len Guy, vrînd să-şi mai însufleţească oamenii, după cum ne sfătuisem împreună, adună echipajul lîngă catargul mare şi vorbi astfel :

— Marinari de pe Halbrane, de la plecarea noastră din insula Tsalal, goeleta a mai înaintat două grade spre sud şi, conform angajamentului semnat de domnul Jeorling, vă anunţ că aveţi de primit patru mii de dolari, adică două mii de dolari pentru fiecare grad, bani pe care îi veţi primi la sfîrşitul călătoriei.

Se auziră cîteva murmure de satisfacţie şi atîta tot. Iar uralele bosseman-ului, unite cu ale bucătarului Endicott, nu reuşiră să declanşeze entuziasmul celorlalţi şi rămaseră fără nici un ecou.