Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

2.7. ROSTOGOLIREA GHEŢARULUI

Mă tîrîi pe duşumeaua copastiei şi ajungînd la uşă, ieşii pe punte. Căpitanul Len Guy, care ieşise şi el din cabină, se tîra pe genunchi, atît de înclinată era goeleta, şi se agăţă de rastelul pe care se strîngeau pînzele,

La prova, între vîrful corăbiei şi catargul mare, cîteva capete ieşeau dintre pliurile trinchetei, care, doborîtă aşa, semăna cu un cort ale cărui funii fuseseră tăiate sau rupte de vînt. La hobanele tribordului rămăseseră suspendaţi Dirk Peters, Hardie, Martin Hoit şi, mai la urmă, Endicott, care scotea la iveală o mutră neagră, cornplet năucită.

Cred că în momentul acela, atît el, cît şi bosseman-ul ar fi renunţat bucuroşi la jumătate din primele care li se cuveneau, de la paralela optzeci şi patru înainte. Un om ajunse, căţărîndu-se, pînă la mine, pentru că înclinarea punţii, de cel puţin cincizeci de grade, nu-i permitea să meargă în picioare. Era Hurliguerly, care se clătina ca omul de pe vîntrele, întins cît eram de lung, cu picioarele proptite în tocul uşii, nu mă temeam că voi luneca spre puntea mică. Întinzînd mîna bosseman-ului, îl ajutai să ajungă, cu oarecare greutate, lîngă mine.

— Ce s-a întîmplat ? îl întrebai.

— Am eşuat, domnule Jeorling !

— Sîntem lîngă coastă? strigai eu.

— Un ţărm presupune şi pămînt, răspunse ironic bosseman-ul dar pămîntul n-a existat decît în închipuirea acestui diavol de Dirk Peters.

— Bine, dar, în sfîrşit, ce s-a întîmplat ?

— În ceaţă s-a ivit un aisberg, un aisberg de care nu ne-am putut feri.

— Un aisberg, bosseman ?

— Da, un aisberg căruia i-a venit chef tocmai acum să se dea peste cap. Rostogolindu-se, a dat de Halbrane pe care a luat-o pe sus, cum adună racheta de tenis o minge de pe jos. Şi iată-ne acum eşuaţi la mai bine de o sută de picioare deasupra nivelului mării antarctice. Şi-ar fi putut închipui cineva un deznodămînt mai teribil al aventuroasei noastre campanii ? În mijlocul acestor ţinuturi uitate de Dumnezeu, unicul nostru mijloc de transport ne-a fost smuls din elementul său firesc, luat pe spinarea unui aisberg şi tîrît la dracu-n praznic, la o înălţime de peste o sută de picioare Da, repet, ce deznodămînt ! Să piei în timpul furtunii, să te atace sălbaticii, să fii zdrobit de gheţuri, sînt pericole la care se expune orice corabie care navighează prin mările polare. Dar ca Halbrane să fie luată pe sus de un munte plutitor în clipa cînd acesta se rostogolea, şi să eşueze tocmai aproape de vîrful lui, asta depăşea cea mai cutezătoare imaginaţie.

Cu mijloacele de care dispuneam, vom reuşi oare să coborîm goeleta de la înălţimea aceea ?Asta nu mai ştiam. Ceea ce ştiam însă, era faptul că Len Guy, locotenentul şi oamenii vechi din echipaj, după ce-şi vor reveni din prima spaimă, nu se vor descuraja, orieît de grea ar fi fost situaţia în care ne găseam. De asta nu mă îndoiam. Da. Toţi se vor strădui să ieşim din situaţia desperată în care ne aflam. În ce priveşte măsurile care se impuneau pentru salvarea noastră, nimeni n-ar fi putut spune încă nimic.

Un văl de ceaţă, un fel de zăbranic cenuşiu, mai acoperea încă aisbergul. Din masa lui enormă nu se vedea nimic, afară de scobitura îngustă în care era înţepenită goeleta şi nu ne puteam da seama nici de locul pe care-l ocupa în mijlocul flotilei de gheţari, în derivă spre sud-est.

Prudenţa cea mai elementară ne obliga să evacuăm goeleta care putea luneca din clipă în clipă, în cazul unei zguduituri mai puternice a aisbergului. Puteam fi măcar siguri că gheţarul şi-a luat o poziţie definitivă la suprafaţa mării. Puteam fi noi siguri că nu se va rostogoli din nou ? Şi dacă goeleta aluneca în gol de pe coastele de de neaşteptată, încît oamenii nu mai avură timp să se agate de ceva, şi cu siguranţă că niciodată nu vor mai fi regăsite cadavrele lor, pe care curentul le tîrîse probabil în larg.

După ce constatarăm dispariţia celor cinci mateloţi, desperarea cuprinse toate inimile. Atunci, apăru mai clar ca oricînd îngrozitoarea perspectivă a pericolelor care ameninţă o expediţie prin zona antarctică.

— Dar Hearne ?... spuse o voce.

Martin Hoit era acela care rostise acest nume în mijlocul liniştii generale. Sealing-master-ul¹ pe care noi îl uitasem, nu fusese oare zdrobit în cămăruţa îngustă din cală, unde era închis ?

Jem West se repezi spre goeletă, se caţără pe un odgon care atîrna la prova, şi ajunse la locul prin care se putea pătrunde în cală. Noi aşteptam tăcuţi şi nemişcaţi veşti despre soarta lui Hearne, cu toate că acest geniu rău al echipajului nu prea era demn de milă. Totuşi, cîţi dintre noi nu se gîndeau atunci că, dacă sfaturile lui ar fi fost ascultate, dacă goeleta s-ar fi întors spre nord, n-am fi ajuns în situaţia de acum, cînd atîţia oameni nu avem ca unic refugiu decît un munte de gheaţă în derivă. În aceste împrejurări, nu prea îndrăzneam să-i privesc în ochi, eu, care îi îndemnasem atîta ia prelungirea acestei campanii. În sfîrşit, locotenentul reapăru pe punte însoţit de Hearne. Printr-o minune, pereţii destul de subţiri, lemnăria corăbiei şi bordajul nu cedaseră în locul unde se afla sealing-master-ul. El merse de-a lungul goeletei, coborî pe gheaţă şi se apropie, fără a scoate o vorbă, iar noi, văzîndu-l salvat, nu ne mai ocuparăm de el.

Spre ora şase dimineaţa, ceaţa se risipi din cauza unei scăderi foarte mari a temperaturii. Nu era vorba de vapori' care, condensîndu-se, îngheaţă complet, ci de aşa numitul „frost-rime" sau fum îngheţat, fenomen care se produce cîteodatu la aceste latitudini înalte.

Căpitanul Len Guy recunoscu acest fenomen după milioanele de ace de gheaţă, cu vîrfurile orientate în direcţia vîntului, care acopereau ca o crustă subţire coastele aisbergului. Acest frost-rime nu putea fi confundat cu promoroaca albă din zonele temperate, a cărei solidificare nu se.face decît după depunerea vaporilor de apă pe suprafaţa solului.

Abia după împrăştierea cetii ne dădurăm seama de mărimea masivului pe care sţam şi cu siguranţă că văzută de jos, goeleta nu părea mai mare decît yola unui vas de comerţ.

Acest aisberg, a cărui circumferinţă putea să fie de trei-patru sute stînjeni, măsura în înălţime cam o sută treizeci pînă la o sută patruzeci de picioare. După cum se ştie, munţii aceştia intră în apă la o adîncime de patru-cinci ori mai mare decît înălţimea şi socotind astfel, gheţarul nostru putea să cîntărească milioane de tone.

Iată ce se întîmplase : După ce fusese desprins de la baza lui de apele cu o temperatură mai caldă, aisbergul se ridicase puţin cîte puţin. în mers, centrul său de greutate se schimbă şi nu-şi putu restabili echilibrul decît prin răsturnarea aceea bruscă care aduse deasupra nivelului mării partea de dedesubt. Prinsă în timpul rostogolirii, Halbrane fu luată pe sus ca de braţul enorm al unei pîrghii. Multe aisberguri se răstoarnă astfel pe suprafaţa mărilor polare, şi acesta este unul din cele mai mari pericole pentru corăbiile care navighează în apropierea lor.

Goeleta noastră era prinsă îritr-o scobitură din partea de vest a aisbergului. Sta înclinată pe tribord cu pupa ridicată în sus, cu prova înfiptă în gheaţă. Ne gîndeam cu groază că, la cea mai mică zguduitură, putea să alunece de-a lungul coastelor abrupte pînâ în mare. în partea de unde venise gheţarul, şocul fusese destul de violent, pentru a-i sparge lemnăria în cîteva locuri, pe o lungime de doi stînjeni. De la prima izbitură, bucătăria, care se afla priponită în faţa catargului mare, se desfăcuse din frînghiile care o susţineau şi se rostogolise pînă lâ intrarea copastiei, a cărei uşă fusese smulsă din ţîţîni.

Catargele, care susţin huria şi săgeata, căzură pe punte, o dată cu ruperea şarturilor, lăsînd să se vadă ruptura proaspătă la înălţimea butucului care leagă catargul superior de cel inferior. Sfărîmături de tot felul, vîntrele, bulumaci de brad, pînze, butoaie, lăzi şi cuşti cu păsări, pluteau acum la baza masivului, deplasîndu-se o dată cu el.

Deosebit de îngrijorător însă, în situaţia noastră, era faptul că din cele două bărci ale HalbraneI, cea de la tribord se sfărîmase în clipa ciocnirii şi nu mai rămînea decît a doua ce-i drept şi cea mai mare suspendată de scripeţii ei, sub grinzile îndoite ale tribordului. înainte de toate, ea trebuia pusă în siguranţă, pentru că s-ar fi putut să rămînă unicul nostru mijloc de salvare.

După o atentă examinare, descoperirăm catargele interioare ale goeletei la locul lor şi gîndirăm că ne-am putea folosi de ele, dacă am reuşi s-o eliberăm de gheţar. Dar cum s-o scoţi din mormanul de gheţuri, în care se înţepenise, s-o refaci, cum era la început, într-un cuvînt să-i ,,dai drumul" la apă, cum se lansează de obicei, un vas mare?...

Rămînînd singur cu căpitanul Len Guy, locotenetul şi Hurliguerly, le cerui părerea asupra acestui lucru.

— E drept că această treabă atrage după sine riscuri mari, răspunse Jem West, dar din moment ce trebuie s-o facem, o vom face. Cred că va fi nevoie să scobim în gheaţă un fel de jghiab pînă la baza aisbergului.

— Şi fără nici o întîrziere, adăugă căpitanul Len Guy.

— Ai auzit, bosseman, reluă Jem West. începînd chiar de astăzi, pornim la treabă.

— Am înţeles şi toată lumea se va pune pe lucru, răspunse Hurliguerly. Totuşi, dacă-mi permiteţi, căpitane, aş avea de făcut o observaţie.

— Care?

— Înainte de a începe munca, ar fi bine să mergem pe corabie, să vedem ce avarii are, şi dacă se mai pot repara. La ce-ar folosi lansarea unei corăbii cu scheletul sfărîmat, care dînd de apă, s-ar scufunda imediat ?

Observaţia bosseman-ului era justă. Ceaţa se risipise şi un soare vesel lumina partea orientală a aisbergului, de unde puteam îmbrăţişa cu privirea o bună întindere din mare. în partea aceasta, piciorul putea găsi puncte de sprijin, datorită coastelor pline de scobituri şi ieşiturilor gheţei, semănînd a metereze sau a platouri unde era mai uşor de aşezat o tabără provizorie.

Trebuia totuşi să ne punem la adăpost de loviturile blocurilor enorme care, neavînd un echilibru stabil, se rostogoleau din vîrful gheţarului la cea mai mică zdruncinătură. Numai în prima dimineaţă; cîteva din aceste blocuri se desprinseră şi lunecară cu un zgomot asurzitor de avalanşă, pînă în apa mării.

În general, aisbergul părea foarte solid echilibrat pe noua bază. Şi dacă centrul lui de greutate se afla sub nivelul liniei de plutire, nu ne puteam teme de o, nouă răsturnare. După catastrofă, nu avusesem ocazia să stau de vorbă cu Dirk Peters. Cum răspunsese la apelul nominal, ştiam că nu se număra printre victime, îl zării, stînd nemişcat, în picioare, pe un colţ ieşit în afară, şi puteţi ghici cu uşurinţă în ce parte se îndreptau privirile lui.

Eu, "căpitanul, locotenentul, bosseman-ul, Harclie şi Martin Hoit, pornirăm spre goeletă pentru a face un examen amănunţit al lemnăriei vasului. In partea babordului treaba era uşoară, pentru că Halbrane era înclinată pe coasta opusă. De partea cealaltă trebuia să te strecori cu grijă, săpînd în gheaţă pînă la tălpoaia vasului, dacă vroiai ca nici o parte a bordajului să nu rămîie necercetată.

După o examinare, care ţinu aproape două ceasuri, se constată că avariile nu erau prea mari, şi comportau unele reparaţii uşor de efectuat. Două sau trei scînduri de la bordaj, rupte de violenţa izbiturii, lăsau să se vadă încheieturile goale ale unor grinzi îndoite. în interior, lemnăria era intactă şi coastele corăbiei rezistaseră loviturii ; vasul nostru, construit special pentru navigarea prin mările polare, rezistase, în timp ce altul, mai slab, s-ar fi sfărîmat în bucăţele. Ce e drept, cîrma fusese demontată din ferecaturile el, dar se putea pune uşor la loc.

După ce terminarăm inspecţia pe dinafară şi pe dinăuntrul goeletei, stabilirăm că stricăciunile erau mult mai mici decît ne temeam noi şi ne mai liniştirăm puţin în această privinţă. Liniştiţi, da, dacă vom reuşi s-o punem din nou pe apă. După micul dejun, se hotărî ca oamenii să înceapă săparea unui şanţ în gheaţă, pe care Halbrane va luneca pînă la baza aisbergului. Dea Domnul ca operaţia să reuşească, pentru că să înfrunţi asprimile iernii australe în aceste condiţii, petrecînd şase luni pe o masă de gheaţă plutitoare, tîrît Dumnezeu ştie unde, însemna să-ţi iscăleşti singur sentinţa unei morţi groaznice. Dacă ne prindea iarna aici, niciunul din noi n-ar fi scăpat de cea mai teribilă moarte, moartea prin îngheţ.

În clipa aceea, Dirk Peters care, la vreo două sute de paşi, observa orizontul de la sud la vest, strigă cu o voce puternică:

— Oprire !

Oprire ?... Ce înţelegea prin asta metisul, dacă nu că plutirea aisbergului încetase deodată. Nu era acum momentul cel mai potrivit să cercetăm cauza acestei opriri, nici să ne întrebăm ce urmări va avea.

— E totuşi adevărat ce spune el, zise bosseman-ul. Aisbergul nu mai pluteşte, şi poate că s-a oprit pe loc, imediat după răsturnare.

— Cum, spusei eu, nu se mai deplasează ?

— Nu, răspunse locotenentul, şi o dovadă e faptul că cele care trec prin faţa lui îl lasă în urmă.

Într-adevăr, în timp ce cinci sau şase munţi de gheaţă coborau spre sud, al nostru stătea nemişcat, ca şi cum el însuşi ar fi eşuat pe o înălţime a fundului mării.

Explicaţia cea mai simplă ar fi că noua lui bază se lovise de un prag submarin, de care se lipise, si aderenţa aceasta nu va înceta decît în cazul cînd partea cufundată în apă s-ar fi ridicat la suprafaţă, provocînd o nouă răsturnare.

Complicaţii destul de grave pentru că pericolele unei imobilizări definitive în aceste ţinuturi erau atît de mari, încît preferam de o mie de ori să plutim la întîmplare, decît să stăm pe loc. Plutind, aveam cel puţin speranţa că vom întîlni un continent, o insulă, sau dacă curenţii nu se schimbau şi marea rămînea liberă, speram să putem trece de limitele regiunii australe.

Iată, prin urmare, în ce situaţie ne aflam după trei luni de la începutul acestei teribile campanii. Mai putea fi vorba de William Guy şi de tovarăşii lui ? De Arthur Pym? Toate mijloacele de care mai dispuneam nu trebuiau oare folosite în scopul salvării noastre Şi mai era de mirare că mateloţii de pe Halbrane s-ar fi revoltat în sfârşit, ascultînd de sfaturile lui Hearne, făcând răspunzători pe şefii lor, şi mai ales pe mine, de dezastrele acestei expediţii ? Şi ce se putea întîmpla într-o astfel de împrejurare, fiindcă, cu toate că pierduseră patru din oamenii lor, camarazii sealing-master-ului ne erau totuşi superiori numericeşte

Înţelegeam că la asta se gîndea şi căpitanul Len Guy, şi Jem West. Chiar dacă cei recrutaţi în Falkland nu erau decît cincisprezece oameni, iar noi, împreună cu metisul, treisprezece, cine putea garanta că din oamenii noştri nu se vor alătura cîţiva lui Hearne ? Cuprinşi de desperare, cine ştie dacă aceşti vechi camarazi nu plănuiau să-şi însuşească unica barcă pe care o mai aveam, şi să se întoarcă spre nord, părăsindu-ne pe acest aisberg ? Deci, lucrul cel mai important era ca barca noastră să fie pusă în siguranţă şi supravegheată tot timpul.

Pe lîngă aceasta, în căpitanul Len Guy se produsese o mare schimbare, în urma ultimelor întâmplări. Părea să se fi transformat în vederea pericolelor care aveau să vină. Pînă acum, cu gîndul numai la regăsirea compatrioţilor săi, lăsase locotenentului toată comanda goeletei şi, la drept vorbind, nici nu o putea încredinţa unui secund mai destoinic şi mai devotat. Dar din ziua aceea, urma să-şi reia atribuţiile de şef, exercitîndu-le cu energia cerută de împrejurări, şi redevenind pe bord singurul stăpîn după Dumnezeu.

Dădu un ordin şi oamenii se adunară în jurul lui, pe un platou, cam în partea dreaptă a Halbranei. Se aflau acolo, de partea celor vechi, maiştrii Martin Hoit şi Hardie, mateloţii Rogers, Francis, Gratian, Burry, Stern, bucătarul Endicott şi lor îl adaug şi pe Dirk Peters, iar de partea celor noi, Hearne şi alţi paisprezece marinari clin Falkland. Aceştia formau un grup aparte, al căror purtător de cuvînt era sealing-master-ul, care avea asupra lor o influentă nenorocită.

Căpitanul Len Guy aruncă o privire hotărîtă întregului echipai şi, cu o voce răsunătoare, spuse :

— Mateloţi de pe Halbrane, trebuie să vă vorbesc mai întîi despre cei care au dispărut. Cinci dintre tovarăşii noştri au pierit în această catastrofă.

— Aşteptând să pierim şi noi la rândul nostru, în mările acestea unde am fost tîrîţi, fără...

— Gura, Hearne, strigă Jem West, palid de furie, gura, că de nu...

— Hearne a spus ce crede el, zise cu răceală căpitanul Len Guy, dar îi ordon să nu mă mai întrerupă a doua oară.

Poate că Hearne ar fi răspuns, simţindu-se susţinut de majoritatea echipajului. Dar Martin Hoit se duse iute la el şi-l apucă de mină, făcîndu-l să tacă.

Căpitanul Len Guy se descoperi şi cu o emoţie care ne pătrunse pînă în fundul sufletului, continuă:

— Trebuie să ne rugăm pentru cei care au murit în această campanie periculoasă, întreprinsă în numele umanităţii. Dumnezeu să le ia în seamă devotamentul pentru semenii lor şi să asculte ruga noastră. În genunchi, mateloţi de pe Halbrane!

Îngenunchearăm cu toţii pe gheaţă şi un murmur de rugăciune urcă spre cer. Aşteptarăm ca Len Guy să se ridice şi apoi ne ridicarăm şi noi.

— Acum, reluă el, după cinstirea morţilor să, ne ocupăm de cei care au. supravieţuit. Acestora le spun.că, chiar în împrejurările de faţă, vor trebui să se supună ordinelor mele. Nu voi îngădui nici o rezistenţă, nici o ezitare. Toată răspunderea salvării noastre îmi revine mie şi nu voi ceda nimic, nimănui. Comand aici, ca şi pe bord.

— Pe bord, cînd corabia nu mai există, îndrăzni Hearne.

— Te înşeli, Hearne, răspunse el calm. Vasul este aici şi-l vom pune în stare de plutire. De altfel, chiar dacă n-am mai avea decît luntrea, tot eu sint căpitanul. Şi vai de cel care va uita acest lucru !

În ziua aceea făcurăm punctul, folosind sextantul şi stabilirăm ora cu cronometrul care scăpaseră nestricate. Căpitanul Len Guy obţinu următorul rezultat:

Latitudine sudică 83°55' şi longitudine vestică 39'12'. Halbrane nu mai era decît la un grad şi cinci minute de polul austral, adică la şaizeci şi cinci de mile.