Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

2.9. CE-I DE FACUT ?

Eram năuciţi, acesta e cuvîntul, năuciţi, după această nenorocită întîmplare, în urma căreia corabia sfărîmată se prăbuşise în adîncurile mării polare. Din Halbrane a noastră nu mai rămăsese nimic, nici măcar epava. Înainte cu cîteva clipe, trona la o sută de picioare deasupra mării şi acum, acum era la cinci sute de picioare în fundul ei.

Da ! Eram năuciţi, şi care dintre noi ar fi avut curajul să se mai gîndească la pericolele pe care ni le rezerva viitorul ? Eram atît de uimiţi, că ne pierise şi graiul, iar ochilor nu le venea să creadă că au văzut aievea ceea ce se întîmplase.

După prima uimire, urmă o stare dezolantă, care la urma urmei era firească, după această nouă catastrofă. Nu se auzi nici un strigăt, nu făcu nimeni nici un gest. Rămăseserăm nemişcaţi, cu picioarele ţintuite parcă pe gheaţă. Ce cuvinte ar putea zugrăvi grozăvia situaţiei în care ne găseam.

După ce goeleta dispăru înghiţită de valuri, din ochii locotenentului Jem West se rostogoliră pe obrajii aspri boabe mari de lacrimi.

Această Halbrane, pe care o iubea atît de mult, nu mai era. Jem West, omul acesta cu o fire atît de tare, plîngea. Trei dintre oamenii echipajului pieriseră şi în ce împrejurări tragice. Pe Rogers şi Gratian, doi dintre cei mai credincioşi mateloţi ai noştri, îi văzuserăm agitîndu-şi desperaţi braţele, apoi azvîrliţi de salturile goeletei şi dispărînd o dată cu ea. Şi celălalt, falklandezul, strivit între coasta goeletei şi gheaţă, din care nu mai găsirăm decît o masă informă zăcînd într-un lac de sînge. Încă trei victime înscrise în ultimele zece zile, în necrologul acestei funeste campanii.

Soarta care ne favorizase pînă cînd Halbrane fusese luată de gheţar, ne lovea acum cu cea mai mare furie. Şi dintre toate loviturile, aceasta nu era oare cea mai grea şi nu va fi ea lovitura de graţie ?

Tăcerea care domnise o clipă fu întreruptă de o gălăgie infernală, din care răzbăteau strigăte desperate, fireşti de altfel, după această nenorocire. Poate mulţi se gîndeau că era mai bine să se fi aflat pe bordul Halbranei, în timpul rostogolirii ei pe coastele aisbergului. Totul s-ar fi sfîrşit, cum s-a întîmplat cu Rogers şi Gratian. Această expediţie, pe care începeam s-o consider şi eu nesăbuită, avea un deznodământ dintre cele mai tragice şi desperarea împinge de multe ori pe oameni la imprudenţe, sau îi face capabili de o îndrăzneală, pe care, în împrejurări normale, nici n-ai bănui-o. După prima zăpăceală, instinctul, de conservare izbucni şi fără ca Hearne să se amestece, camarazii lui strigară :

— La barcă, la barcă !

Nenorociţii aceştia nu mai erau stăpinî pe ei. Groaza îi scosese din minţi. Alergau cu toţii spre scobitura unde fusese pusă la adăpost, după descărcarea goeletei, unica noastră barcă, prea mică pentru a încăpea toţi în ea.

Căpitanul Len Guy şi Jem West ieşiră în grabă din tabără. Mă luai şi eu după ei, urmat de bosseman. Aveam arme şi eram hotărîţi să facem uz de ele, dacă ar fi nevoie. Trebuia să împiedicăm cu orice preţ pe furioşii aceştia să pună stăpînire pe barcă în fond, nu era numai dreptul unora ci al tuturor.

— Mateloţi, înapoi, strigă Len Guy.

— Înapoi, repetă Jem West, sau trag în primul care mai face un pas.

Amîndoi ameninţau cu pistoalele întinse, Bosseman-ul, la rîndu-i, îşi îndreptă puşca spre ei. Eu îmi ţineam carabina gata pregătită, doar s-o pun la ochi. Dar cu toate somaţiile noastre, nu reuşirăm să-i oprim. Aceşti oameni înnebuniţi nu înţelegeau de nimic, nu vroiau să audă de nimic, iar primul care era tocmai să sară peste ultimul bloc, care-l mai despărţea de barcă, se rostogoli, lovit de glontele locotenentului. Mîinile lui încercară să se agate de ceva, dar puterile îl părăsiră şi, lunecînd pe clinul coastelor îngheţate, dispăru în abis.

Era oare începutul unui masacru ? Acestuia îi vor urma alţii împuşcaţi pentru nesupunere, aici, pe gheţarul acesta. Oamenii vechi din echipaj vor trece oare de partea celor din Falkland ? Atunci observai că Hardie, Martin Hoit, Francis Burry, Stern ezitau să treacă de partea noastră, în timp ce Hearne stătea nemişcat mai la cîţiva paşi, abţinîndu-se să dea vreun semn de încurajare revoltaţilor.

Nu-i puteam lăsa totuşi să fie stăpîni pe barcă, s-o dea jos de unde era aşezată, ca zece sau doi sprezece să se îmbarce pe ea, lăsîndu-ne pe noi, ceilalţi, părăsiţi pe acest aisberg, în neputinţă de a mai ajunge pe mare. Şi cum pericolul îi adusese în ultimul hal de inconştienţă, rămînînd surzi la ameninţări, un alt matelot, gata să ajungă la barcă, fu doborît de glontele bosseman-ului, care-l ţintise drept în inimă.

Tabăra lui Hearne se micşorase cu încă doi dintre cei mai hotărîţi partizani ai lui, un american şi unul din Ţara de Foc. Deodată, lîngă barcă se ivi un om. Era Dirk Peters, care se urcase pe panta opusă, fără să fie văzut. Metisul puse una din mîinile lui enorme pe etravă şi cu cealaltă făcu semn furioşi lor să se îndepărteze.

Dacă Dirk Peters era acolo, nu mai era nevoie de armele noastre, fiindcă el singur era de ajuns pentru a apăra barca. Şi ne convinserăm foarte curînd de acest adevăr, pentru că în momentul cînd un grup de cinci-şase mateloţi înainta, el le ieşi înainte, îl apucă pe cel mai apropiat de centură şi ridicîndu-l în sus, îl zvîrli ca pe nimic; acesta se rostogoli vreo zece paşi şi cum n-avea de ce se agăţa, nenorocitul ar fi căzut în mare, dacă Hearne n-ar fi reuşit să-l prindă la timp. Era de-acum prea mult, după cei doi căzuţi sub gloanţe. După intervenţia metisului, revoltaţii se potoliră ca prin farmec. Intre'timp, ajunserăm lîngă barcă şi împreună cu noi, mai ajunseră cîţiva dintre oamenii a căror ezitare nu durase mult. Cu toate acestea, ceilalţi rămîneau superiori ca număr.

Căpitanul Len Guy apăru înfuriat lîngă barcă, urmat de Jem West, care îşi păstra atitudinea aceea indiferentă, de totdeauna. Cîteva clipe, comandantul nu putu să rostească o vorbă, privirile lui însă spuneau tot ceea ce gura Iui nu putea rosti. în sfîrşit, cu o voce tunătoare, începu:

— Ar trebui să mă port cu voi cum te porţi cu nişte bandiţi, şi cu toate acestea nu vreau să văd în voi decît nişte oameni ieşiţi din minţi. Această barcă nu aparţine numai cîtorva, ne aparţine tuturor. Ea constituie acum unicul nostru mijloc de salvare, şi voi aţi vrut s-o furaţi, s-o furaţi ca nişte laşi. Să vă intre bine în cap, ceea ce vă repet pentru ultima oară. Barca aceasta este a Halbranei, este însăşi Halbrane. Eu sînt căpitanul ei şi vai de acela care nu-mi va asculta ordinele.

Rostind ultimele cuvinte, Len Guy îl privi pe Hearne, fapt care însemna că lui în mod special i se adresează. Hearne nu fusese amestecat de loc în ultima întîmplare, cel puţin nu pe faţă. Dar nimeni nu se îndoia că el era acela care-i îndemnase pe falkIandezi să-şi însuşească barca şi tot el îi va aţîţa din nou.

— Toată lumea în tabără, ordonă căpitanul Len Guy, iar tu, Dirk Peters, rămîi aici de pază.

Drept răspuns, metisul îşi clătină papul său mare în semn că a înţeles şi se instala lîngă barcă. Echipajul se întoarse în tabără, fără să facă cea mai mică opoziţie. Unii se întinseră pe aşternuturile lor, iar alţii se împrăştiară prin împrejurimile taberei.

Hearne nu căută să se întîlnească cu nimeni şi nici de Martin Hoit nu se apropie. Acum, cînd mateloţii nu mai aveau nici o treabă de făcut şi erau condamnaţi la trîndăvie, aveam destul timp să examinăm situaţia, înrăutăţită foarte mult prin pierderea HalbraneI şi să născocim vreun mijloc de-a ieşi din ea.

Căpitanul, locotenentul şi bosseman-ul ţinură sfat, ia care participai şi eu. Căpitanul Len Guy începu:

— Ne-am apărat barca şi vom continua s-o apărăm.

— Pină la moarte, declară Jem West.

— Cine ştie dacă în scurtă vreme nu vom fi siliti să ne îmbarcăm în ea spusei eu.

— În cazul acesta, reluă căpitanul Len Guy, pentru ca nu vom încăpea cu toţii, vom trebui să tragem la sorţi. Soarta îi va alege prin urmare pe aceia care vor pleca şi nu cer decît să fiu considerat la fel cu ceilalţi.

— Încă n-am ajuns acolo, ce dracu răspunse bosseman-ul. Aisbergul este solid şi nu văd nici un pericol de topire înainte de sosirea iernii.

— Nu, afirmă Jem West. De asta nu ne putem teme. Ceea ce avem de făcut este să veghem cu străşnicie asupra bărcii şi merindelor.

— Din fericire, adăugă Hurliguerly, am pus încărcătura la adăpost. Sărmană şi dragă Halbrane. Va rămîne şi ea în mările acestea, ca şi Jane, sora ei mai mare.

Da, mă gîndeam eu, una distrusă de sălbaticii din insula Tsalal, cealaltă, victima unei catastrofe, pe care nici o putere omenească n-o poate stăvili.

— Ai dreptate, Jem, spuse şi căpitanul Len Guy. Trebuie să-i împiedicăm pe oamenii noştri de la jaf. Avem provizii pentru mai mult de un an, fără să mai punem la socoteală ceea ce ne va furniza pescuitul.

—- Si este cu atît mai necesară veghea, căpitane, cu cît.am văzut că unii dau tîrcoale butoaielor de whisky şi gin, spuse bosseman-ul.

— Şi ce n-ar fi în stare să facă aceşti nenorociţi, înfierbîntaţi de nebunia şi furiile beţiei, spusei eu.

— Voi lua măsuri în această privinţă, răspunse locotenentul.

Atunci eu îndrăznii :

— Este 'de presupus ca vom fi siliţi sa iernăm pe acest aisberg ?

— Să ne ferească cerul de o astfel de eventualitate îngrozitoare, răspunse căpitanul.

— La urma urmelor, dacă va fi nevoie, zise bosseman-ul, o s-o facem şi pe asta, domnule Jeorling. Vom săpa firide în gheaţă, ca să ne punem la adăpost de asprimea frigului polar şi atîta timp cît vom avea cu ce să ne potolim foamea.

În clipa aceea se iviră în mintea mea cumplitele scene de pe Grampus, cînd Dirk Peters ucisese pe Ned Hoit, fratele şefului velier de pe goeleta noastră. Vom ajunge oare şi noi la astfel de situaţii desperate ? Totuşi, înainte de a începe să ne instalăm pentru o iarnă de şapte sau opt luni, cel mai bun lucru n-ar fi să părăsim aisbergul, dacă bineînţeles ne va fi cu putinţă ?

Atrasei atenţia căpitanului şi lui Jem "West asupra acestei chestiuni.

Răspunsul era greu de dat şi fu precedat de o lungă tăcere.

În sfîrşit, Len Guy se hotărî :

— Da, ar fi cel mai bun lucru pe care l-am putea face şi dacă barca ar fi destul de mare să încăpem toţi, cu proviziile necesare pentru o călătorie care va dura cel puţin trei pînă la patru săptămîni, n-aş şovăi o clipă să mă reîntorc pe mare, luînd direcţia spre nord.

— Vom fi însă obligaţi să navigam împotriva vîntului şi împotriva curenţilor, şi nici goeleta nu cred că ar fi rezistat. Pe cînd, dacă am continua drumul spre sud, aruncai eu.

— Spre sud ? repetă căpitanul, fixîndu-şi privirea asupra mea, de parcă voia să-mi citească pînă în fundul sufletului.

— De ce nu, îi răspunsei eu. Dacă aisbergul nu s-ar fi oprit din drumul său, se putea să ajungă pînă la vreun pămînt în această direcţie şi ceea ce ar fi făcut el, n-ar putea să facă şi barca noastră ?

Căpitanul clătină din cap şi nu răspunse, iar Jem West aştepta în linişte, ca de obicei.

— Eh ! Aisbergul nostru tot va ridica ancora într-o bună zi spuse Hurliguerly. Nu e statornic ca insulele Falkland sau Kerguelen. Prin urmare, cel mai bun lucru este să aşteptăm pentru că în barcă nu putem încăpea douăzeci şi trei de oameni.

— Nici nu e nevoie să ne îmbarcăm toţi, insistai eu. E de ajuns cinci sau şase care să meargă în recunoaştere. Vreo douăsprezece sau cincisprezece mile spre sud.

— Spre sud, repetă din nou Len Guy.

— Fără îndoială, căpitane, reluai eu. Ştiţi, desigur, că geografii noştri susţin că regiunile antarctice sînt făcute dintr-o calotă continentală.

— Geografii nu ştiu nimic_t şi nici nu pot şti mare lucru, răspunse cu răceală locotenentul.

— Ar fi păcat să nu lămurim noi această enigmă a continentului polar, din moment ce sîntem atît de aproape, insistai eu.

Nu crezui că trebuie să vorbesc mai mult, cel puţin în clipa aceea. Şi, orice s-ar zice, să trimitem unicul nostru mijloc de salvare în cercetări bazate numai pe presuneri, însemna să ne expunem la pericole zadarnice, fiindcă barca putea să fie tîrîtă de curenţi prea departe sau să nu ne mai regăsească în acelaşi loc. Dacă aisbergul se va desprinde şi-şi va relua mersul întrerupt aici, ce-ar fi devenit oamenii care plecaseră în recunoaştere ?

Toată nenorocirea se trăgea de la faptul că barca .era prea mică pentru a ne lua pe toţi, încărcînd totodată şi provizii îndestulătoare. Dintre cei vechi de pe bord, rămăseseră zece oameni, socotindu-l şi pe Dirk Peters. Iar falklandezii erau treisprezece în total douăzeci şi trei. Ei bine, barca noastră nu putea duce decît unsprezece sau cel mult doisprezece inşi. Prin urmare, însemna ca jumătate din echipaj să fie părăsit pe această insulă de gheaţă şi pe care i-ar fi ales soarta ? Şi ce-ar fi devenit aceştia ?

Hurliguerly îşi dădu o părere care ni se păru că merită cel puţin să fie discutată :

— Dacă te gîndeşti bine, spuse el, nu poţi şti dacă cei care s-or îmbarca ar avea mai mult noroc decît cei care ar ramine... Eu mă cam îndoiesc că ar fi mai bine aşa şi ca o dovadă, iată, cedez bucuros locul meu oricui îl vrea.

Poate că bosseman-ul avea dreptate. Dar în sinea mea, cerînd ca barca să fie folosită, nu mă gîndeam decît la o recunoaştere în jurul aisbergului.

În concluzie, se hotărî luarea de măsuri în vederea iernarii pe aisberg, chiar dacă acesta ar reîncepe să plutească.

— Iată ce va fi foarte greu să-i faci pe oamenii noştri să înţeleagă, spuse Hurliguerly.

— Vom face tot ce trebuie făcut, răspunse locotenentul, şi, începînd chiar de azi, toată lumea la treabă !

Neînchipuit de tristă fu ziua aceea în care începurăm pregătirile. Singurul care începu lucrul fără să discute, fu bucătarul nostru Endicott. Acest negru, căruia viitorul nu-i făcea griji prea mari, cu firea lui domoală se resemna, împăcîndu-se uşor cu soarta, care-i era hărăzită, Şi dacă te gîndeşti bine. Poate că acesta este adevăratul sens al vieţii. Pe el puţin îl interesa dacă era vorba să facă mincare aici sau în altă parte, din moment ce maşinile de gătit erau instalate undeva.

Şi cu surîsul acela larg şi bun, întipărit pe mutra lui neagră, spuse prietenului său, bosseman-ul :

— Din fericire,' bucătăria meu nu mers la fund şi să vedem dumneata, Hurliguerly, dacă nu facem şi aici bucate tot aşa bun ca pe bordul Halbrana, atîta vrei, să dai la Endicott provizii.

— Eh ! Meştere Endicott, nu vor lipsi aşa de repede, răspunse bosseman-ul. Nu de foame trebuie să ne temem, ci de frig, un frig care te aduce în stare de gheţar, în clipa cînd încetezi să mai baţi din picioare, un frig care face să-ţi crape pielea şi să-ţi trosnească oasele căpăţînii. Dacă am mai avea cîteva sute de tone de cărbuni. Dar cu multă chibzuială, abia ne-a mai rămas să fierbem cazanele cu mîncare.

— Şi asta sfînt! spuse Endicott. Strict oprit să atingi cineva de el. Bucătăria nainte de tot.

— Al dracului arăpilă. De aceea nu te plîngi tu de nimic. Nu eşti tu sigur c-o să-ţi încălzeşti totdeauna labele la căldura maşinii de gătit ?

— Ce sa face, bosseman, eşti bucătar şef, sau nu eşti ? Cînd eşti, profiţi, dar eu promit să ai un locşor la mine, în faţa plitei încins.

— Asta-i bine Endicott, asta-i bine. Fiecare la rîndul lui. Nici o favoare, chiar pentru un bosseman. Acesta-i un drept al tău, fiindcă nu eşti tu omul însărcinat cu făcutul supei? Şi la urma urmelor, mai bine este să fii la adăpost de foamete, frigul mai poate fi combătut, se mai poate îndura. Vom săpa găuri în aisberg, ne vom înghesui în ele. Şi de ce adică n-am locui cu toţii la un loc, într-o grotă, ca într-o adevărată cazarmă. Am auzit că gheaţa ţine căldură. Ei bine, eu nu-i cer mai mult decît să ne-o lase pe a noastră.

Sosise ora cînd trebuia să intrăm în tabără să ne culcăm. Dirk Peters, la refuzul său de a fi scutit de gardă, rămase să păzească barca şi nimeni nu se gindi să-i dispute acest drept. Căpitanul Len Guy şi Jem West nu intrară în corturi decît după ce se asigurară că Hearne şi acoliţii lui erau la locurile lor.

La scurtă vreme mă culcai şi eu. N-aş putea spune cît am dormit şi nici ce ora era, cînd o zguduitură puternică mă dădu de-a rostogolul. Ce se mai întîmplase ? Se răsturna din nou aisbergul ? Într-o clipă, eram cu toţii în picioare, ieşind grăbiţi şi curioşi din corturi, în lumina minunată a nopţii polare.

O altă masă plutitoare, de dimensiuni enorme, se izbise de aisbergul nostru, care, cum spun marinarii, „ridicase ancora" şi plutea spre sud.