Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

2.10. HALUCINAŢII

Situaţia se schimbase într-un chip nesperat. Care vor fi consecinţele faptului că ne desprinsesem de locul acela ? După ce fusesem imobilizaţi în apropierea punctului unde se întretaie meridianele treizeci şi nouă şi optzeci şi nouă, iată-ne plutind din nou, tîrîţi de un curent puternic, în direcţia polului. Primului sentiment de bucurie şi uşurare îi urmară toate îndoielile şi spaimele necunoscutului care se deschidea în faţa noastră.

Dirk Peters era poate singurul care se bucura din toată inima, văzîndu-se din nou pe drumul pe care se încăpăţîna să susţină că va da de urmele bietului său Pym. Dar ce gînduri treceau oare prin capul tovarăşilor săi. Căpitanul Len Guy nu mai avea nici o speranţă să-şi regăsească compatrioţii. Nu mai încăpea nici o îndoială că William Guy şi cei cinci mateloţi părăsiseră insula Tsalal, de aproape opt luni dar unde se refugiaseră oare ? În treizeci şi cinci de zile noi am parcurs o distanţă de aproape patru sute de mile, fără să descoperim ceva. Chiar dacă ar fi ajuns la acel continent polar, căruia compatriotul meu, Maury, în ingenioasele lui ipoteze, îi atribuie o lăţime de vreo mie de leghe, care parte a acestui continent o aleseserăm noi pentru cercetările noastre ? Dacă această extremitate a axului terestru este scăldată de apele mării, supravieţuitorii de pe Jane nu pieriseră oare în abisurile ei, care în curînd vor fi acoperite de carapacea gheţii ?

Prin urmare, chiar dacă îşi pierduse orice speranţă, căpitanul Len Guy avea datoria să-şi readucă echipajul spre nord, pentru a trece de cercul antarctic, cît timp îi mai permitea sezonul, iar noi eram tîrîţi spre sud. Aşa cum v-am mai spus, după prima senzaţie de uşurare, groaza puse stăpînire pe noi, la gîndul că aisbergul era purtat. în direcţia aceea, spre locuri necunoscute.

Şi cititorul să ţină seama de un lucru, dacă nu eşuam undeva, nu însemna că nu trebuia să ne pregătim pentru o iernare lungă, pierzînd speranţa de-a mai întîlni vreuna din balenierele care pescuiau între Insulele South-Orkneys, Noua Georgie şi Insulele Sandwich.

În urma ciocnirii, care pusese aisbergul nostru în stare de plutire, multe din lucrurile care făcuseră încărcătura goeletei căzuseră în. mare : tunurile de pe Halbrane, ancorele, lanţurile, o parte din catarge şi butucii de brad. în ce priveşte restul încărcăturii, datorită inventarului făcut cu o zi în urmă, puturăm verifica cu satisfacţie că nu suferă pierderi prea mari.

Ce-am fi devenit noi dacă rezervele de hrană ar fi fost distruse de această zguduire ? Din observaţiile pe care le făcu în cursul dimineţii, căpitanul stabili că muntele nostru de gheaţă mergea spre sud-est. Prin urmare, nu se produsese nici o schimbare a direcţiei pe care o avea curentul. Nici celelalte mase plutitoare nu se abătură de la această direcţie şi una din ele se ciocnise de coasta de est a aisbergului nostru. Acum cei doi coloşi de gheaţă deveniseră unul singur, care se deplasa cu o viteză de două mile pe oră.

Merita să te gîndeşti la acest curent, care, de la banchiză încoace străbătea apele mării libere pînă spre polul austral. Dacă, după părerea lui Maury, exista un vast continent antarctic, sau curentul acesta îl ocolea, sau continentul era despărţit în două, de un braţ de mare foarte lat, care oferea un drum de ieşire maselor lichide şi maselor plutitoare tîrîte de curent prin apele mărilor Sudului. După părerea mea, nu va trece mult şi ne vom lămuri şi asupra acestei presupuneri. Mergînd cu iuţeala de două mile, ne erau de ajuns treizeci de ore, pentru a ajunge punctul axial, în care se întîlnesc meridianele globului terestru.

În ce priveşte curentul, ori trecea chiar pe la pol, ori exista acolo un ţinut pe care-l ocolea şi în cazul acesta, aveam unde să acostăm. Împărtăşii părerile mele bosseman-ului:

— Ce să vă spun, domnule Jeorling, începu el, dacă curentul trece pe la pol, vom trece şi noi. Dacă nu trece el, nu trecem nici noi. Nu mai sîntem stăpînii lui, să mergem unde ne place. Un gheţar nu este o corabie şi cum n-are nici pînze, nici cîrmă, merge încotro îl poartă curentul.

— Sîntem de acord, Hurliguerly, dar mă gîndeam că dacă ne-am îmbarca doi-trei, în luntrea aceea a noastră.

— Mereu această chestie. După cum văd, ţineţi mult la barcă.

— Fără îndoială, şi dacă, în sfîrşit, există pămînt undeva, n-ar fi cu putinţă oare ca oamenii de pe Jane...

— Să fi mers pînă acolo, domnule Jeorling, la patru sute de mile de insula Tsalal.

— Cine ştie, bosseman ?

— Fie cum ziceţi dumneavoastră, dar ingăduiţi-mi să vă spun că aceste raţionamente ar avea rost cînd se va arăta pămîntul, dacă se va arăta vreodată. Căpitanul nostru va şti ce trebuie să facă, amintindu-şi că timpul trece şi că sîntem grăbiţi. Nu mai putem întîrzia mult prin mările polare, şi la urma urmelor, dacă aisbergul nu ne duce nici spre insulele Falkland, nici spre insulele Kerguelen, ce mai contează pe unde vom ieşi ?

Important este să trecem de cercul polar înainte ca iarna să-l facă de netrecut. Trebui să recunosc că Hurliguerly avea perfectă dreptate. În timp ce se executau pregătirile pentru iarnă, conform ordinelor căpitanului, sub supravegherea lui Jem West, urcai în cîteva rînduri pînă în vîrful aisbergului. Acolo, aşezat pe vîrful cel mai înalt, cu ocheanul la ochi, scrutam vreme îndelungată orizontul.

Din cînd în cînd, linia lui circulară era întreruptă de trecerea vreunui munte plutitor sau se ascundea după vreo fîşie de ceaţă. Din locul unde mă aflam, la o înălţime de o sută cincizeci de picioare deasupra nivelului mării, privirea mea străbătea mai bine de douăsprezece mile. Pînă atunci, nici un contur, cît de îndepărtat, nu se profila pe linia orizontului. În două rînduri, căpitanul se urcă pînă în vîrf şi făcu punctul.

In ziua de treizeci ianuarie, rezultatul observaţiei fu următorul : longitudine vestică : 67°19' iar latitudine sudică 89°21'. Din aceste observaţii înţeleserăm două lucruri: întîi, că de la ultima stabilire a poziţiei noastre longitudinale, curentul ne abătuse cam cu douăzeci şi patru de grade spre sud-est şi al doilea, aisbergul nostru nu mai era 'decît la vreo patruzeci de mile de polul austral.

În timpul zilei cea mai mare parte a încărcăturii fu dusă în interiorul unei grote adinei şi destul de înalte., pe care o descoperise bosseman-ul pe coasta de est, unde., chiar în cazul unei noi ciocniri, lăzile şi butoaiele ar fi fost în siguranţă.

Maşina de gătit a lui Endicott fu instalată cu ajutorul oamenilor între două blocuri solide şi, pentru mai multă siguranţă, grămădiră împrejurul ei cîteva tone de cărbuni.

Aceste munci se executară fără cea mai mică discuţie şi nu se auzi măcar un murmur cît de slab. Era vădit că tăcerea aceasta, pe care o păstra echipajul, era voită. Se supuneau căpitanului Len Guy şi locotenentului, fără să criciiească şi executau cu stricteţe şi grabă toate ordinele. Oare cu timpul descurajarea nu-i va cuprinde din nou pe oamenii aceştia ? Oare autoritatea comandanţilor., recunoscută acum de toţi, nu va fi contestată peste cîtva timp ? Ne puteam bizui pe bosseman,, pe maistrul Hardie, poate chiar şi pe Martin Hoit şi încă doi sau trei dintre cei vechi, în ce-i privea pe ceilalţi, şi mai ales pe cei recrutaţi în insulele Falkland, vor rezista oare ei tentaţiei de a pune mina pe barcă pentru a fugi cu ea ?

După părerea mea, atîta timp cît aisbergul nostru plutea, nu trebuia să ne fie teamă de nimic, fiindcă el mergea cu o iuţeală pe care barca n-ar fi putut-o atinge niciodată. Dar dacă eşua pentru a doua oară, dacă se izbea de litoralul unui continent sau al unei insule, ce-ar fi făcut aceşti nenorociţi pentru a scăpa de greutăţile iernării.

Acesta fu subiectul discuţiei noastre, tot timpul cît ţinu masa de prînz. Len Guy şi Jem West fură de aceeaşi părere cu mine, că atîta timp cît masa plutitoare va continua să se deplaseze,. Hearne şi tovarăşii lui nu vor face nici o încercare. Supravegherea nu trebuia slăbită totuşi nici o clipă. Hearne era prea deocheat pentru a nu fi ţinut sub observaţie tot timpul. După masă, în timpul orelor de odihnă acordată echipajului, avui o nouă convorbire cu Dirk Peters.

Mă dusei să-mi reiau locul meu obişnuit în vîrful gheţarului, iar căpitanul Len Guy şi locotenentul coborîseră la poalele aisbergului pentru a stabili punctele de reper pe linia de plutire. Aceste puncte trebuiau stabilite o dată la douăsprezece ore, pentru a şti dacă adîncimea apei creşte sau scade şi dacă nu cumva se producea schimbarea de gravitate care ar fi dus la o nouă răsturnare.

Mă aflam de vreo jumătate de ceas la postul meu de observaţie, cînd văzui pe metis urcînd cu paşi grăbiţi panta. Venea şi el să cerceteze orizontul, în speranţa că va descoperi undeva pămînt, sau, ceea ce mi se părea mai probabil, vroia să-mi comunice vreo noutate privitoare la Arthur Pym.

De cînd aisbergul se pusese în mişcare, abia schimbasem trei-patru cuvinte. Ajuns lîngă mine, se opri, îşi plimbă privirea lui ageră pe întinsul mării care ne înconjura, căutînd ceea ce căutam şi eu, fără să găsească ceva, aşa cum nu găsisem nici eu. Trecură cîteva minute pînă se hotărî să vorbească şi părea atît de preocupat de cercetarea orizontului, încît mă întrebam dacă-mi observase prezenţa. In sfîrşit, îl văzui sprijinindu-se de un bloc şi bănuii imediat despre ce-mi va vorbi, dar nu se întîmplă ce crezui eu.

— Domnule Jeorling, începu el, vă mai amintiţi, în cabina dumneavoastră de pe Halbrane, v-am spus ceva, afacerea de pe Grampus.

Dacă-mi aminteam ? Puteam să uit vreodată ce-mi povestise despre îngrozitoarea scenă, al cărui principal interpret a fost el ?

— V-am spus atunci, continuă el, fără să aştepte răspunsul meu, că Parker nu se numea de fapt Parker, se numea Ned Hoit, fratele lui Martin Hoit.

— Ştiu asta, Dirk Peters, îi răspunsei eu. Dar de ce crezi că e nevoie să mai revenim asupra acestui trist subiect ?

— De ce, domnule Jeorling ? Nu-i aşa, că dumneavoastră n-aţi spus niciodată nimic nimănui ?

— Nimănui ! afirmai eu. Cum crezi că aş fi putut să fiu atît de nesocotit şi de imprudent să dezvălui secretul dumitale. Un secret care nu trebuie să iasă niciodată din gura noastră, un secret care a rămas îngropat pentru totdeauna în sufletul meu.

— Îngropat, da, îngropat, murmură metisul. Şi totuşi înţelegeţi-mă, mi se pare că în echipaj se ştie, se ştie ceva.

În clipa aceea făcui legătura între ce-mi spunea metisul şi cele ce aflasem ele la bosseman, despre o conversaţie surprinsă de el, în care Hearne îl aţîţa pe Martin Hoit să întrebe pe metis în ce condiţii murise fratele său pe bordul lui Grampus. Oare se ştia, într-adevăr, ceva din groaznicul secret, sau teama asta nu .exista decît în imaginaţia lui Dirk Peters ?

— Vorbeşte mai lămurit, îi cerui eu.

— Înţelegeţi-mă, domnule Jeorling, eu nu ştiu de loc cum să vorbesc. Da, ieri, de atunci n-am încetat o clipă să mă gîndesc la asta. Ieri Martin Hoit m-a luat deoparte, departe de ceilalţi, spunîndu-mi că vrea să-mi vorbească.

— Despre Grampus ?

— Da, despre Grampus, şi despre fratele lui, Ned Hoit. Pentru prima dată i-a pronunţat numele în faţa mea, numele celui pe care şi totuşi, iată că în curînd se vor face trei luni de cînd navigam împreună.

Vocea metisului devenise atî't de şoptită că deabia îl auzeam.

— Înţelegeţi, reluă el, mi s-a părut că în vocea lui Martin Hoit, nu, nu m-am înşelat, parcă era o bănuială.

— Dar vorbeşte o dată, Peters, strigai eu, enervat. Ce-a vrut Martin Hoit ?

Înţelegeam bine că Hearne îi sugerase lui Martin Hoit o asemenea întrebare. Gîndindu-mă totuşi că eră mai bine ca metisul să nu ştie nimic de intervenţia lui Hearne, pe cît de îngrijorătoare, pe atît de inexplicabilă, mă hotărîi să nu-i spun nimic din cele ce ştiam de la bosseman.

— Ce m-a întrebat, domnule Jeorling , răspunse el. M-a întrebat dacă nu cumva îmi amintesc despre Ned Hoit de pe Grampus. Dacă pierise în lupta împotriva revoltaţilor sau în naufragiu. Dacă nu se afla printre cei părăsiţi pe mare împreună cu căpitanul Barnard, în sfîrşit, dacă i-aş putea spune cum a murit fratele lui. Ah, în ce fel, în ce fel...

Cu cîtă oroare pronunţă metisul cuvintele din urmă, care dovedeau un dezgust atît de profund de el însuşi.

— Şi tu ce i-ai răspuns, Dirk Peters ?

— Nimic., nimic !

— Trebuia să-i spui că Ned Hoit a pierit în naufragiul bricului.

— N-am putut, mă înţelegeţi, n-am putut. Cei doi fraţi semănau atît de mult. În Martin Hoit, crezui că-l văd pe Ned Hoit. Mi s-a făcut frică, şi-am fugit.

Metisul se ridică brusc, iar eu, cu capul în mîini, mă gîndeam. Nu mă îndoiam că întrebările acestea ale lui Martin Hoit, cu privire la fratele său, erau roadele instigării lui Hearne. Aflase el oare secretul lui Dirk Peters, acolo, în Falkland, secret despre care eu nu suflasem o. vorbă nimănui.

Şi ce urmărea Hearne, instigîndu-l pe Hoit să-l interogheze pe metis ? Ce scop urmărea el ? Vroia numai să-şi potolească ura ce i-o purta lui Dirk Peters, pentru că era singurul dintre mateloţii falklandezi, care rămăsese totdeauna de partea căpitanului Len Guy, împiedicînd pe tovarăşii lui să pună mina pe barcă ?

Aţîţîndu-l pe Martin Hoit, spera să-l îndepărteze pe maistrul velier de echipajul vechi şi să-l atragă de partea lui Se gîndea poate că va avea nevoie de Martin Hoit, unul dintre cei mai buni marinari ai echipajului, ca să-i conducă barca prin aceste ţinuturi, fiindcă el şi ceilalţi oameni n-ar fi putut-o face.

În mintea mea se năşteau puzderie de ipoteze şi la situaţia aceasta destul de complicată se mai adăugau alte complicaţii. Cînd ridicai ochii, Dirk Peters nu mai era lîngă mine. Dispăruse fără să-mi dau seama cînd, spunîndu-mi ce avea de spus şi, în acelaşi timp, asigurîndu-se că nu i-am trădat secretul. Cum se făcuse tîrziu, mai aruncai o ultimă privire asupra orizontului şi coborîi foarte tulburat şi măcinat de nerăbdare, aşteptînd ziua următoare.

Seara fură luate precauţiunile obişnuite şi nimeni nu avu permisiunea să iasă din tabără, nimeni afară de metis, care rămase de pază la barcă. Fiind foarte obosit, sufleteşte şi fiziceşte, mă cufundai repede într-un somn adînc şi dormii lîngă căpitanul Len Guy pînă pe la miezul nopţii, cînd acesta fu sculat de locotenent pentru veghea a doua, după care se culcă şi el, căzînd frînt de oboseală în culcuşul căpitanului.

A doua zi, în dimineaţa de 31 ianuarie, mă sculai şi dădui la o parte pînza cortului. Ce-mi văzură ochii ? Totul era învăluit într-o ceaţă deasă, dar nu din aceea care se risipeşte o dată cu primele raze de soare. Nu ! Era o ceaţă gălbuie, mirosind a mucegai, ca şi cum luna ianuarie din Antarctica ar fi fost brumarul¹ emisferei septentrionale. Mai mult. Observai şi o scădere mare de temperatură. Semn prevestitor poate al iernii australe. De sus, cădeau învălmăşite mase de vapori, în care se pierdea vîrful muntelui de gheaţă. Era o ceaţă care nu se transformă în ploaie, semănînd cu un văl imens de vată, întins pe orizont.

— A dracului vreme, spuse bosseman-ul, pe un timp ca ăsta chiar dacă am trece pe lîngă vreun uscat, tot nu-l putem vedea.

— Şi cu viteza cum stăm ? întrebai eu.

— E mai mare decît ieri, domnule Jeorling. Căpitanul a dat ordin să se facă un sondaj, crede că nu-i mai mică de trei-patru mile.

— Ei, şi ce concluzie tragi de aici, Hurliguerly ?

— Cred că ne aflăm la intrarea unei mări închise, din moment ce curentul capătă atîta putere. Nu m-aş mira de loc dacă am descoperi pămînt la tribord sau la babord, la zece-cincisprezece mile de aici.

— S-ar putea să existe un fel de strîmtoare care ar despărţi în două continentul antarctic ?

— Da, cel puţin căpitanul nostru aşa crede.

— Şi avînd această părere, nu va încerca oare să acosteze pe unul din malurile strîmtorii, Hurligueiiy ?

— În ce fel ?

— Cu barca!

— Cu barca prin negurile astea, spuse bosseman-ul încrucişîndu-şi braţele. Vă gîndiţi la asta, domnule Jeorling ? Să aruncăm ancora şi să aşteptăm ? Am avea toate şansele să n-o mai vedem niciodată. Ei, dacă am fi acum pe Halbrane.

Din păcate, Halbrane nu mai era. în ciuda greutăţilor pe care le prezenta ascensiunea printre vaporii pe jumătate condensaţi, urcai totuşi în vîrful aisbergului. Cine ştie dacă prin vreo spărtură de nori nu voi zări pămînt la est sau la vest. Cînd ajunsei în vîrf, încercai să străpung cu privirea haina cenuşie care acoperea locurile acestea triste.

Stam aici, scuturat de vîntul de la nord-est, care părea să se înteţească şi acest lucru mă făcu să nădăjduiesc că poate va împrăştia şi ceaţa. Cu toate acestea, se adunau mereu valuri de vapori împinşi de enorma putere a curenţilor mării libere. Sub dubla acţiune a curenţilor, marini şi atmosferici, înaintam cu o viteză din ce în ce mai mare, simţind parcă cum fremăta aisbergul.

Deodată mă cuprinse o stare de moleşeală şi-mi dădui seama că sînt victima unei halucinaţii, o halucinaţie stranie, care tulburase probabil şi mintea lui Ârthur Pym. Mi se părea că-mi însuşesc extraordinara lui personalitate. Credeam, în sfîrşit, că văd ceea ce văzuse şi el. Ceaţa aceasta de nepătruns era perdeaua de vapori care se afla întinsă pe orizont, în faţa ochilor săi, provocîndu-i o stare de spirit vecină cu nebunia

Căutam trîmbele acelea de raze luminoase, despre care spunea el că brăzdau cerul de la răsărit la apus. Căutam supranaturala flacără strălucitoare, care cădea în şuvoaie de lumină din înaltul bolţii cereşti. Căutam acele tremurări fosforescente ale spaţiului ş.i ale apelor luminoase, din străfundurile oceanului. Căutam cataracta aceea fără de sfîrşit, rostogolindu-se în tăcere din înălţimea unui meterez imens, pierdut în tăriile zenitului. Căutam ferestrele acelea de cer, în care se agita un haos de imagini nedesluşite, tremurînd în suflarea puternică a curenţilor de aer. Căutam gigantul alb, uriaşul stăpîn al polului.

Pină la urmă, raţiunea birui. Tulburarea, rătăcirea aceasta a minţii, dusă pină la limitele cele mai .absurde, se risipi încet, şi gîndindu-mă încă la clipele acestea stranii, coborîi în tabără. Ziua întreagă fu la fel de mohorită. Perdeaua de ceţuri nu se dădu nici o clipă la, o parte din faţa ochilor noştri şi dacă aisbergul, care din ajun se deplasase cu vreo patruzeci de mile, trecuse de extremitatea axului terestru, n-o vom şti nici odată.