Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

2.2. SE IA O HOTARIRE

Dirk Peters ! Hunt era metisul Dirk Peters, devotatul tovarăş al lui Arthur Pym, acela pe care căpitanul Len Guy îl căutase zadarnic atîta vreme prin Statele Unite şi a cărui prezenţă ne va furniza poate un nou motiv pentru a continua această campanie.

Că cititorului i-ar fi fost de ajuns puţină agerime pentru a bănui încă cu multe pagini în urmă, în personajul Hunt, pe Dirk Peters, nu m-ar mira, ba aş putea spune că contrariul m-ar surprinde.

Într-adevăr, nimic nu era mai natural şi mai uşor decît să faci un raţionament ca acesta : cum era posibil ca Len Guy şi cu mine, care citiserăm de atîtea ori cartea lui Edgar Poe, unde portretul fizic al lui Dirk Peters este făcut cu toată minuţiozitatea şi precizia, cum, zic, n-am bănuit noi nici o clipă că omul care se îmbarcase la Falkland şi metisul erau una şi aceeaşi persoană.

Şi totuşi, asta se explică într-o oarecare măsură. Da, la Hunt totul trăda originea sa indiană, ca şi la Dirk Peters, deoarece aparţine tribului Upsarokas din Far-West, şi asta ar fi trebuit poate să ne sară de prima dată în ochi. Trebuie să ţinem seama însă de împrejurările în care Hunt se prezentase căpitanului Len Guy, împrejurări în care nu se mai gîndea nimeni să pună la îndoială identitatea lui. Hunt locuia în insulele Falkland, foarte departe de Illinois, în mijlocul acelor mateloţi de toate naţionalităţile, care nu aşteaptă decît vremea pescuitului pentru a urca pe bordul balenierelor, fiind tot timpul exagerat de rezervat.

Acum îl auzeam vorbind pentru prima dată şi nimic pînă atunci, în toată atitudinea lui, nu te făcea să bănuieşti că şi-ar fi ascuns adevăratul nume. Şi, după cum s-a văzut, nu-şi spusese adevăratul nume decît în urma stăruinţelor căpitanului nostru şi de teamă că-l vom părăsi pe Pym. Este adevărat că Hunt era o creatură extraordinară, o fiinţă destul de deosebită, pentru a ne atrage atenţia. Da... pe măsură ce-l analizam mai profund, îmi reveneau în memorie purtările lui ciudate, de cînd goeleta trecuse cercul antarctic, navigînd în apele mării libere... privirile lui îndreptate fără încetare spre orizontul sudului mîna lui, care se întindea instinctiv în direcţia aceea. Apoi mi se păruse că mai vizitase şi altădată insula Bennet, pe care găsise o rămăşiţă din bordajul Janei, şi, în sfîrşit, cercetarea aceea a insulei Tsalal. Acolo, el mergea în frunte iar noi îl urmam ca pe o călăuză prin cîmpia răscolită de cataclism, pînă la satul Klock-Klock, prin intrarea prăpastiei din apropierea colinei în care erau săpate labirinturile, dispărute acum fără să se mai cunoască vreo urmă. Da, toate acestea ar fi trebuit să ne atragă atenţia, să mă facă cel puţin pe mine să gmdesc că acest Hunt ar putea fi amestecat în aventurile lui Arthur Pym.

Ei bine, nu numai căpitanul Len Guy, dar şi pasagerul, Jeorling, avusese un văl pe ochi. Eram ca doi orbi, în timp ce anumite pagini din cartea lui Edgar Poe ne-ar fi putut deschide atît de uşor ochii. La urma urmelor, n-aveam nici un motiv să punem la îndoială faptul că Hunt ar fi în realitate Dirk Peters. Deşi îmbătrînise cu unsprezece ani, mai semăna încă destul de bine cu cel pe care îl descrisese Arthur Pym. Este adevărat că aspectul feroce despre care vorbeşte povestirea, dispăruse ; de altfel, chiar după spusele lui Arthur Pym, metisul nu avea decît o „ferocitate aparentă". Prin urmare, în aspectul lui fizic nu se produsese aproape nici o schimbare, talia mică, musculatura puternică, membrele „ca turnate într-un tipar herculean", şi mîinile lui „atît de groase şi mari că abia păstrau forma omenească", braţele şi picioarele arcuite, capul de o mărime uimitoare, gura despicată pe toată lăţimea feţei, „şi dinţii lungi, pe care buzele lui nu-i acopereau niciodată în întregime".

Aceste semnalmente se potriveau de minune recrutului nostru din insulele Falkland. Pe faţa lui însă, nu mai stăruia expresia aceea care nu semăna a veselie şi mai degrabă părea „rînjetul unui demon".

Metisul se schimbase o dată cu vîrsta, experienţa, loviturile vieţii, grozavele greutăţi la care participase, incidente, cum le numea Arthur Pym, „atît de nemaipomenite, depăşind cu totul hotarele înţelegerii omeneşti".

Da ! Aceste grele încercări au săpat adînc, măcinînd moralul lui Dirk Peters ! Cu toate acestea, el rămînea acelaşi tovarăş credincios, căruia Arthur Pym îi datora salvarea sa din multe împrejurări grele, fiindcă acest Dirk Peters îl iubea ca pe fiul său şi niciodată nu-şi pierduse speranţa de a-l regăsi cîndva în mijlocul îngrozitoarelor pustietăţi ale Antarctidei.

Dar nu pricepeam de ce Dirk Peters se ascundea în insulele Falkland sub numele de Hunt şi de ce, de la îmbarcarea lui pe Halbrane, îşi păstrase acest incognito şi nu spusese cine era, din moment ce cunoştea intenţiile căpitanului Len Guy, ale cărui eforturi se îndreptau către salvarea compatrioţilor săi de pe Jane. De ce, fără îndoială, de teamă ca numele lui să nu provoace oroare. Într-adevăr, nu era acesta numele omului amestecat în îngrozitoarele întîmplări de pe Grampus care ucisese pe matelotul Parker hrănindu-se cu carnea lui şi potolindu-şi setea cu sîngele lui. Metisul riscase uluitoarea mărturisire, sperînd că dîndu -şi în vileag numele, Halbrane va încerca să-l regăsească pe Arthur Pym.

Dacă, după ce trăise cîţiva ani în Illinois, metisul venise totuşi să se instaleze în insulele Falkland, o făcuse, fără îndoială, cu intenţia de a se reîntoarce cu prima ocazie care i s-ar fi oferit, în mările antarctice. Imbarcîndu-se pe Halbrane, spera să hotărască pe căpitanul Len Guy, după ce-şi va fi salvat compatrioţii părăsiţi pe insula Tsalal, să meargă către latitudini mai mari, prelungind expediţia în căutarea lui Arthur Pym.

Se putea să gîndească astfel, cu toate că ce om cu mintea întreagă ar fi admis că acest nenorocit mai trăia, după unsprezece ani petrecuţi în ţinuturile antarctice? Existenţa căpitanului William Guy şi a tovarăşilor săi era asigurată cel puţin de resursele insulei Tsalal şi însemnările lui Patterson afirmau că naufragiaţii se mai aflau acolo cînd îi părăsise el. Cît despre Arthur Pym...

Şi totuşi, faţă de afirmaţia lui Dirk Peters, care de altfel n-avea nici o bază pozitivă, mintea mea nu se revolta, cum ar fi fost normal s-o facă. Nu ! Şi cînd metisul ne strigă: „Pym nu e mort...Pym este acolo.., Bietul Pym nu trebuie părăsit !", strigatul lui îmi provocă o tulburare adîncă. Şi atunci mă gîndii la Edgar Poe, întrebîndu-mâ care ar fi fost atitudinea lui, sau mai bine zis cît de mare ar fi fost încurcătura lui dacă Halbrane readucea în lumea civilizată pe acela a cărui moarte, ,,pe cît de subită, pe atîta de deplorabilă", o anunţase el.

Cu siguranţă că de cînd mă hotărîsem să iau parte la campania HalbraneI nu mai eram acelaşi om, omul practic şi rezonabil de altădată. Iată, numai la auzul numelui de Arthur Pym, simţeam că-mi bate inima, la fel cu a lui Dirk Peters. Ca să părăsesc insula Tsalal pentru a reveni spre nord, spre Atlantic, mi se părea că aş dezerta de la o datorie umanitară, datoria de a alerga în ajutorul unui nenorocit părăsit în pustiurile îngheţate ale Antarctidei.

Este adevărat, ca să ceri căpitanului Len Guy să-şi ducă goeleta mai departe în mările acestea, într-o călătorie care cerea noi eforturi din partea echipajului, după atîtea pericole înfruntate fără folos, ar fi însemnat să te expui unui refuz sigur şi, în definitiv, nu eram eu cel mai indicat să intervin în această chestiune... Şi totuşi, simţeam că Dirk Peters se bizuia pe mine, pentru a pleda cauza sărmanului său Pym.

Declaraţia metisului fu urmată de o tăcere destul de lungă. Cu siguranţă că nimeni nu se gîndea să-i pună la îndoială sinceritatea. El spusese scurt: ,,Sînt Dirk Peters", şi toţi erau convinşi că el era într-adevăr Dirk Peters.

Faptul că Arthur Pym nu revenise niciodată în America, că fusese despărţit de tovarăşul său după ciocnirea cu gheţarul, apoi tîrît de luntrea din Tsalal şi dus spre regiunile polului, erau întîmplări uşor de admis, prin însăşi natura lor şi nimic nu ne putea face să credem că Dirk Peters n-ar fi spus adevărul. Dar că Arthur Pym ar mai trăi încă, după cum se încăpăţâna să creadă metisul, şi că datoria ne impunea să pornim în căutarea lui, expunîndu-ne atîtor noi pericole, era cu totul altceva.

Cu toate acestea, mă, hotărîi să-l susţin pe Dirk Peters, dar temîndu-mă să dau lupta pe un teren slab, riscînd să fiu bătut înainte de a începe, revenii la argumentul cel mai indicat, repunînd în cauză pe căpitanul William Guy şi pe cei cinci mateloţi ai lui, de a căror urmă nu dădurăm în insula Tsalal.

— Prieteni, începui eu, înainte de a lua o hotărâre definitivă, ar fi, cred, înţelept să judecăm cu sînge rece situaţia. N-ar însemna oare să regretăm toată viaţa şi să avem remuşcări chinuitoare la gîndul că am fi abandonat expediţia noastră, tocmai în clipa cînd ni se iveşte poate vreo şansă de reuşită ? Gîndiţi-vă la acest lucru, căpitane, şi voi de asemenea, tovarăşii mei. Cu mai puţin de şapte luni în urmă, compatrioţii voştri erau cu toţii în viaţă pe insula Tsalal, cînd i-a părăsit nefericitul Patterson. Dacă atunci mai erau acolo, înseamnă că timp de unsprezece ani au găsit pe insulă suficiente resurse de trai, care le-au asigurat existenţa, fără a se mai teme de insulari, care, fie că muriseră în împrejurările pe care le bănuim, fie că, presimţind catastrofa, s-au refugiat pe vreo insulă vecină... Aceasta pare să fie realitatea şi nu văd ce obiecţiuni s-ar putea ridica contra acestui raţionament.

Nimeni nu răspunse cuvintelor mele ; de altfel, nici nu prea aveau ce.

— Dacă noi n-am găsit pe căpitanul Janei şi pe oamenii lui, reluai eu cu mai multă însufleţire, este probabil că de la plecarea lui Patterson, ei au fost constrînşi să părăsească insula Tsalal. Care să fi fost motivul ? După părerea mea, acest lucru s-a întîmplat din cauza cutremurului care a răvăşit atât de puternic insula, încît devenise de nelocuit. Ar fi fost de ajuns o singură luntre indigenă, pentru ca, ajutaţi de curentul de la nord, să ajungă fie pe altă insulă, fie într-un punct oarecare al continentului antarctic. Cred că nu exagerez de loc afirmînd că lucrurile s-au petrecut întocmai aşa. In orice caz oprindu-ne aici, repet, ar însemna că n-am făcut nimic şi ne-am străduit degeaba să ajungem pînă la această latitudine, dacă nu continuăm cercetările de care depinde salvarea compatrioţilor noştri.

Intrebai cu privirea auditoriul. Nu obţinui nici un răspuns. Căpitanul Len Guy, în prada unei puternice emoţii, îşi plecă ochii, înţelegînd cită dreptate aveam cînd, invocînd datoriile umanitariste, arătam singura conduită pe care trebuiau s-o aibă oamenii de inimă.

— Şi, în fond, despre ce este vorba ? reluai, după o scurtă tăcere : să mai trecem doar peste cîteva . grade în latitudine, şi asta numai dacă marea e navigabilă, iar sezonul ne asigură două luni de timp frumos, fără să ne temem de iarna australă, ale cărei asprimi nu v-aş cere să le înfruntaţi. Şi putem noi ezita, cînd Halbrane este aprovizionată din belşug, cînd echipajul său este sănătos şi complet, şi cînd nici o boală n-a izbucnit pe bord. Să ne speriem de pericole imaginare. Nu vom avea oare curajul să mergem înainte. Şi le arătai orizontul spre sud, în timp ce Dirk Peters făcea acelaşi lucru, fără a scoate o vorbă, cu un gest atît de lămurit, care vorbea în locul lui.

Privirile rămaseră fixate asupra noastră, dar nici de data aceasta nu primii vreun răspuns. Cu siguranţă că goeleta putea, fără să rişte prea mult, să se aventureze prin aceste locuri, timp de opt sau nouă săptămîni. Nu eram decît la 26 decembrie, iar expediţiile anterioare avuseseră loc în ianuarie, februarie şi chiar în martie, a lui Bellingshausen, Biscoe, Kendall şi Weddell, care reuşiseră să ia direcţia spre nord. înainte ca gerul să le fi închis trecerile.

Dacă corăbiile lor nu se aventuraseră atît de departe în regiunile australe, n-o făcuseră din cauza timpului nefavorabil, dar noi puteam spera că vom fi mai norocoşi, dată fiind primăvara timpurie din acel an.

Mă străduii să pun în valoare toate aceste argumente, pîndind o aprobare, a cărei responsabilitate însă nu voia nimeni să şi-o asume. Tăcere absolută, toţi ochii se plecau în jos. Nu pronunţasem niciodată numele lui Arthur Pym şi nici nu sprijinisem direct propunerea lui Dirk Peters. Dacă aş fi făcut-o, mi s-ar fi răspuns poate cu ridicări din umeri... sau poate aş fi fost ameninţat direct.

Mă întrebam tocmai dacă reuşisem să le insuflu oamenilor această credinţă, de care era plin sufletul meu, cînd căpitanul Len Guy luă cuvîntul.

— Dirk Peters, spuse el, susţii că după plecarea ta şi a lui Pym din Tsalal, aţi întrezărit pămînt în direcţia sudului ?

— Da, pămînt, răspunse metisul, insule sau continent, înţelegeţi-mă, într-acolo cred sînt sigur, că Pym, sărmanul meu Pym aşteaptă ajutor.

— Acolo unde aşteaptă poate şi William Guy cu tovarăşii lui, adăugai eu, pentru a readuce discuţia pe un făgaş mai prielnic.

Acest pămînt întrezărit de Peters constituia o ţintă, o ţintă uşor de atins. Halbrane nu va naviga deci la întîmplare. Va merge într-acolo, unde se putea să se fi refugiat supravieţuitorii Janei.

Căpitanul Len Guy, se gîndi o clipă, apoi continuă:

— Dirk Peters, este adevărat că dincolo de gradul optzeci şi patru orizontul este închis de o perdea de ceaţă, aşa cum se menţionează în povestire ? Ai văzut-o cu ochii tăi? Şi acele cataracte aeriene şi viltoarea în care a fost tîrîtă luntrea lui Arthur Pym ?

Metisul ne privi pe fiecare, apoi îşi clătină capul său mare.

— Nu ştiu, răspunse el. Ce vreţi de la mine, căpitane ? O perdea de ceaţă ? Da, poate şi de asemenea urme de pămînt spre sud.

Era evident că Dirk Peters nu citise niciodată cartea lui Edgar Poe, poate nici nu ştia să citească. După ce predase jurnalul lui Arthur Pym editorului, nu se mai îngrijise de publicarea lui. Trăind retras, la început în Illinois, apoi în insulele Falkland, nici nu bănuia vîlva pe care o făcuse lucrarea şi nici deznodămîntul fantastic şi neverosimil pe care-l dăduse marele poet acestor stranii aventuri.

Nu era cu putinţă oare ca Arthur Pym, cu înclinarea lui spre supranatural, să fi avut numai impresia că văzuse aievea acele lucruri uimitoare, datorită firii sale mult prea imaginative. În clipa aceea, pentru prima oară de la începutul discuţiei, vorbi Jem West. N-aş fi putut spune dacă locotenentul era de părerea mea, sau argumentele mele îl înduioşaseră, făcîndu-l partizanul ideii de-a continua campania. în orice caz, se mărgini doar să întrebe :

— Căpitane, ordinele dumneavoastră ?

Len Guy se întoarse spre echipaj. În jurul lui erau strînşi toţi mateloţii, şi cei vechi, şi ceinoi, numai Hearne, maistrul harponar, rămăsese mai la distanţă, gata să intervie, cînd ar fi socotit el că e necesar.

Căpitanul întrebă cu privirea pe bosseman şi pe camarazii lui, al căror devotament îi era cunoscut. Nu-mi dădui seama dacă erau de acord cu propunerea mea de-a ne continua călătoria, dar auzii răzbătînd pînă la urechile mele şoapte ca acestea : ,,Ah ! dacă n-ar depinde decît de mine... dacă toţi ar fi de acord !"

Şi pe bună dreptate, fără o înţelegere comună, nu ne puteam aventura spre noi cercetări. În clipele acelea de cumpănă, Hearne, încruntat, luă cuvîntul şi începu să vorbească, aspru şi tăios, aşa cum îi era obiceiul.

— Căpitane, spuse el, iată, au trecut mai mult de două luni de cînd am părăsit insulele Falkland. Eu şi tovarăşii mei am fost angajaţi pentru o călătorie care nu trebuia să ne ducă mai departe de insula Tsalal.

— Nu-i adevărat ! strigă căpitanul Len Guy, pe care această ieşire a lui Hearne începuse să-l enerveze. Nu-i adevărat! V-am recrutat pe toţi pentru o campanie pe care am dreptul s-o prelungesc pînă unde-mi place.

— S-avem iertare, căpitane, reluă Hearne, cu un ton sec, uite, am ajuns acolo unde, pînă acum, n-a mai ajuns nici un navigator, unde nici o corabie, afară de Jane, nu s-a încumetat să meargă niciodată. Prin urmare, atît camarazii mei cît şi eu, sîntem de părere c-ar fi timpul să ne întoarcem în insulele Falkland, înainte de a începe timpul rău. De acolo veţi putea reveni în insula Tsalal şi chiar mai departe, să zicem pînă la pol dacă aşa vă place.

Se auzi un murmur de încuviinţare. Nu mai încăpea îndoială că Hearne se făcea ecoul gîndurilor majorităţii, care, după cum se ştie, se compunea din oamenii cei noi ai echipajului. Să nu fii de părerea lor, şi să le ceri supunere acestor oameni, care nu prea erau. dispuşi să se supună, aventurîndu-se prin ţinuturile îndepărtate ale Antarctidei, ar fi fost o totală nechibzuinţă, ba aş putea spune, un act de nebunie, care cine ştie la ce catastrofă mai putea duce,

Cu toate acestea, Jem West nu se putu stăpîni şi privindu-l pe Hearne cu ochii săi pătrunzători, îi spuse, cu o voce în care se ghicea ameninţarea :

— Cine ţi-a dat voie să vorbeşti, matelot ?

— Ne-a întrebat căpitanul, răspunse Hearne fără să se tulbure, şi cînd sînt întrebat, am dreptul să răspund.

Cuvintele acestea fură spuse pe un ton atît deobraznic, încît locotenentul, foarte stăpîn pe el de obicei, era gata să-şi dea drumul furiei, cînd căpitanul Len Guy îl opri cu un gest, spunîndu-i :

— Linişteşte-te, Jem ! Nu putem face nimic dacă nu sîntem cu toţii de acord.

Apoi se adresă bosseman-ului :

—. Părerea dumitale, Hurliguerly ?

— Este foarte limpede, căpitane, mă voi supune ordinelor dumneavoastră, oricare ar fi ele. Este de datoria noastră să nu-l părăsim pe William Guy şi pe ceilalţi, atîta timp cît ne mai rămîne o şansă şi e păcat să nu ne folosim de ea, încercînd să-i regăsim.

Bosseman-ul se opri o clipă, în timp ce cîţiva mateloţi, Drap, Rogers, Gratian, Stern, Burry, arătau prin semne că aprobă întru totul cele spuse de şeful echipajului.

— În ceea ce-l priveşte pe Arthur Pym, începu Hurliguerly.

— Nu-i vorba de Arthur Pym, îl întrerupse, enervat parcă, Len Guy, ci de fratele meu William şi de tovarăşii lui.

Simţind că Dirk Peters era gata să protesteze, îi apucai braţul şi înţelegînd, nu scoase o vorbă, cu toate că tremura tot de indignare. Nu ! Nu era momentul să revenim asupra cazului Pym. Nu ne rămânea altceva de făcut decît să aşteptăm şansele pe care ni le-ar fi oferit viitorul, gata pregătiţi să tragem foloase din întîmplările acestei călătorii, lăsînd oamenii să se entuziasmeze singuri, cu bună ştiinţă sau numai din instinct. Atunci îmi dădui seama că trebuie să-i viiv^n ajutor lui Dirk Peters prin acţiuni mai directe.

Căpitanul continua să-şi întrebe echipajul. Vroia să cunoască oamenii pe care se putea bizui. Toţi cei vechi îi aprobară propunerea, angajîndu-se sa nu-i discute niciodată ordinele şi să-l urmeze pînă unde va voi el să meargă.

Din cei noi, doar trei mateloţi de naţionalitate engleză se declarară alături de aceşti oameni de ispravă din vechiul echipaj. Bineînţeles că majoritatea rămînea totuşi de partea lui Hearne. Pentru aceştia, campania HalbraneI se terminase în insula Tsalal. De aici, refuzul lor de a merge mai departe şi cererea hotărîtă de a se reîntoarce imediat spre nord, vrînd să prindă epoca cea mai favorabilă pentru trecerea banchizei.

Cei care vorbeau astfel erau aproape douăzeci ia număr şi nu mai încăpea îndoială că Hearne mărturisise adevăratele lor sentimente. Cerîndu-le să dea ajutor la manevrarea goeletei, în timp ce ea şi-ar fi continuat drumul spre sud, ar fi însemnat să-i îndemne la revoltă.

Pentru a-i atrage de partea noastră pe cei instigaţi de Hearne, nu era altceva de făcut decît să le aţîţi pofta de cîştig, făcînd să vibreze coarda interesului. Luai cuvîntul din nou şi, cu o voce hotărîtă, care n-ar fi lăsat pe nimeni să se îndoiască de seriozitatea propunerii mele, spusei :

— Marinari de pe Halbrane, ascultaţi-mă ! După cum au făcut unele ţări pentru călătoriile care aveau drept scop descoperirile în regiunile polare, ofer o primă echipajului goeletei. Veţi primi cîte două mii de dolari pentru fiecare grad pe care-l vom trece dincolo de paralela optzeci şi patru.

Asta însemna cam şaptezeci de dolari de om şi vădaţi seama că puteau fi ispitiţi.

Simţii mai mult intuitiv că nimerisem unde trebuia.

— Acest angajament, adăugai, îl vor semna căpitanului Len Guy, care va fi împuternicitul vostru, iar sumele cîştigate le veţi primi la reîntoarcerea voastră, oricare ar fi împrejurările în care vă veţi întoarce. Aşteptai efectul promisiunii mele şi constatai cu mulţumire că aşteptarea nu fu lungă.

— Ura !... strigă bosseman-ul, pentru a-şi însufleţi camarazii, care se alăturară aproape cu toţii uralelor lui.

Nici Hearne nu se mai împotrivi. îşi rezerva dreptul să-şi spună părerea în împrejurări mai favorabile. Prin urmare, reuşii să închei acest pact şi vă mărturisesc că, pentru a-i hotărî, eram dispus să sacrific o sumă şi mai mare.

Şi apoi, nu eram decît la şapte grade de polul austral şi dacă Halbrane trebuia să ajungă pînă acolo, acest lucru nu mă costa decît paisprezece mii de dolari