Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

2.13. DIRK PETERS PE MARE

Problema iernării era rezolvată. Din cei treizeci şi trei de oameni îmbarcaţi pe Halbrane la plecarea sa din insulele Falkland, douăzeci şi trei ajunseseră pe acest pămînt, şi din aceştia, treisprezece fugiseră către locurile de pescuit din cealaltă parte a banchizei. Şi nu fuseseră aleşi de soartă să plece. Pentru a scăpa de ororile iernării dezertaseră ca nişte laşi. Din nenorocire, Hearne nu-şi atrăsese numai falklandezii lui, doi dintre oamenii noştri, matelotul Burry şi maistrul velier Martin Hoit trecuseră de partea lui. Martin Hoit nedîndu-şi poate seama de ceea ce face, sub influenţa loviturii pe care i-o dăduse mărturisirea îngrozitoarei întîmplări de pe Grampus, strigată în gura mare de sealing-master.

La urma urmelor, pentru cei pe care soarta nu i-ar fi hărăzit plecării, situaţia nu se schimbase de loc. Nu mai rămăsesem decît nouă oameni: căpitanul Len Guy, locotenentul Jem West, bosseman-ul Hurliguerly, maistrul calafagiu Hardie, bucătarul Endicott, mateloţii Francis şi Stern, Dirk Peters şi eu. La ce încercări avea să ne mai pună îngrozitoarea iarnă polară care se apropia ? Ce friguri îngrozitoare vom avea de îndurat, mai aspre decît in orice alt punct al globului pămîntesc, învăluiţi într-o noapte care ţine şase luni încheiate ? Nu te puteai gîndi, fără stringere de inimă, la energia morală şi fizică de care vei avea nevoie ca să poţi rezista unor asemenea încercări atît de deosebite de cele pe care le poate suporta un om. Dar dacă te gîndeai bine, cei care ne părăsiseră puteau nădăjdui la ceva mai bun ? Vor găsi ei marea liberă şi trecătorile banchizei deschise ? Vor reuşi să ajungă cu bine la cercul antarctic ? Şi dincolo de el, vor întîlni ei oare ultimele vase care închideau sezonul de pescuit ? Nu vor termina proviziile înainte de sfîrşitul acestei călătorii de peste o mie de mile ? Ce putuseră pune în barca şi aşa supraîncărcată cu treisprezece persoane ? Care erau cei mai ameninţaţi, noi sau ei ? Iată o întrebare la care numai viitorul putea să răspundă.

Cînd fugarii se pierdură vederii noastre, căpitanul Len Guy şi cei care-l întovărăşeam ne înapoiarăm la peşteră. învăluiţi de o noapte nesfîrşită, aici, în grota aceasta, urma să ne petrecem iarna. Deodată îmi amintii de. Dirk Peters, care mai zăcea pe nisipul plajei, rănit de arma lui Hearne, în timp ce noi ne grăbeam să ajungem în cealaltă parte a capului.

Cînd ajunsei la peşteră, nu-l văzui pe metis. Fusese oare rănit atît de grav, că nu se putuse tîrî pînă aici ? Aveam să plîngem moartea acestui om atît de credincios nouă şi sărmanului Pym ? În adîncul inimii noastre, speram că rana lui nu era prea gravă. Dar poate că avea nevoie de îngrijiri urgente şi, gîndind astfel, îi alergarăm în ajutor, dar Dirk Peters dispăruse.

— S-o pornim în căutarea lui, domnule Jeorling, propuse bosseman-ul.

— Să mergem, încuviinţai eu.

— Vom merge cu toţii, interveni căpitanul Len Guy. Dirk Peters era de-ai noştri. Niciodată nu ne-ar fi părăsit şi nici noi nu-l vom părăsi pe el.

— Se va reîntoarce oare, nenorocitul, acum cînd ştiu toţi ceea ce credea că nu ştim decît eu şi el ? Le spusei tovarăşilor mei de ce, în povestirea lui Arthur Pym numele, lui Ned Hoit fusese schimbat în acela de Parker şi în ce împrejurări aflasem de la metis această întîmplare.

Mă străduii să arăt lucrurile într-o lumină cît mai favorabilă nenorocitului metis.

— Hearne susţine că Dirk Peters a lovit pe Ned Hoit, spusei eu. Da, este adevărat, Ned Hoit era îmbarcat pe Grampus, iar fratele său, Martin, putea crede că a dispărut fie în timpul revoltei, fie în naufragiu. Ei bine, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Ned Hoit a supravieţuit împreună cu Auguste Barnard, Arthur Pym şi metisul şi în scurtă vreme toţi patru se aflară în prada torturilor foamei. Unul din ei trebuia sacrificat, cel pe care l-ar fi hotărît soarta. Se trase la sorţi. Ned Hoit avu ghinion, căzu răpus de cuţitul lui Dirk Peters. Dar dacă metisul ar fi fost ales de soartă, n-ar fi servit el ca hrană celorlalţi ?

Căpitanul Len Guy spuse următoarele :

— Domnule Jeorling, aţi fost. singurul om căruia Dirk Peters i-a încredinţat acest secret.

— Da, numai mie, căpitane.

— Şi l-aţi păstrat ?

— Pînă acum.

— Nu-mi pot explica, totuşi, cum de-a ajuns la urechile lui Hearne.

— La început, m-am.gîndit ca nu cumva Dirk Peters să fi vorbit prin somn şi că numai întîmplător Hearne aflase acest secret Gîndindu-mă mai bine, mi-am amintit de următoarea împrejurare: cînd metisul mi-a povestit întîmplarea de pe Grampus, destăinuindu-mi că.Parker nu era altul decît Ned Hoit, el se afla în cabina mea, al cărei oblon lateral era deschis, cred că discuţia noastră a fost ascultată de omul care se afla atunci, la cîrmă. Şi acel om, acum îmi dau bine seama, era Hearne care, pentru a prinde mai bine ceea ce vorbeam, părăsise cîrma, din care cauză Halbrane suferi o smucitură şi era gata să se lase pe o coastă.

— Îmi amintesc şi eu, interveni Jem West, .atunci l-am certat pe mizerabil, trimiţîndu-l la arest în fundul calei.

— Ei bine, căpitane, spusei eu, din ziua aceea Hearne se împrieteni tot mai mult cu Martin Hoit, după cum mi-a spus o dată Hurliguerly.

— Aşa este, răspunse bosseman-ul, şi n-a calculat rău ticălosul; şi fiindcă el nu era în stare să conducă barca pe care avea de gînd să pună mîna, s-a gîndit să-şi apropie un marinar ca Martin Hoit.

— Astfel, Hearne nu înceta o clipă să-l aţîţe pe Hoit, ca acesta să-l întrebe pe metis de soarta fratelui său, şi dumneavoastră ştiţi în ce împrejurări află şeful velier adevărul asupra acestui îngrozitor secret. Mărturisirea de pe plajă căzu ca un trăsnet asupra lui Hoit, înnebunindu-l aproape. Ceilalalţi profitară de cumpăna lui şi acum este de partea lor.

Fiecare înţelese cum se petrecuseră lucrurile. Şi dîndu-şi seama că se cunoaşte secretul său, nu era firesc ca Dirk Peters, în starea în care se afla, să se sustragă privirilor noastre ? Va consimţi el oare să-şi mai reia locul la care avea dreptul printre noi ? După aceste discuţii, părăsirăm grota şi, după un ceas de căutare, îl găsirăm pe metis.

Cînd ne zări păru că vrea s-o ia la fugă. Hurliguerly şi Francis reuşiră însă să se apropie de el, iar metisul nu opuse nici o rezistenţă. îi vorbii mai întîi eu, apoi ceilalţi, căpitanul îi întinse mîna. La început, lui Dirk Peters nu-i veni să creadă, privea uluit, apoi luă mîna căpitanului şi, fără un cuvînt, reveni cu noi pe plajă.

Din ziua aceea, nimeni nu mai aduse vreodată vorba despre cele întâmplate pe bordul lui Grampus. Rana lui Dirk Peters nu era gravă. Glontele nu pătrunsese decît deasupra umărului stîng, fără să atingă articulaţia şi putu fi scos foarte uşor, apăsînd încet cu mâna. Pe rană i se aplică o bucată din pînza corăbiei, peste care îl legarăm strîns, îmbrăcîndu-şi peste pansamentul acesta bluza, şi chiar de-a doua zi, fără să manifeste vreo slăbiciune sau să arate că-l doare, îşi reluă viaţa obişnuită.

Ne organizarăm bine viaţa în vederea timpului rău care se apropia. Iarna era aproape şi de cîteva zile soarele abia se mai arăta printre neguri. Temperatura scăzu la treizeci şi şase de grade, adică plus 2° şi 22 Celsius, şi nu speram să se mai urce. Razele soarelui, aruncîndu-şi umbrele nemăsurat de lungi asupra pămîntului, nu mai încălzeau de loc.

Căpitanul Len Guy ne sfătui să ne îmbrăcăm de pe acum cu haine groase de lînă, fără să mai aşteptăm ca frigul să se înăsprească. Între timp, aisbergurile, packs-urile, streamsurile şi drifts-urile treceau dinspre sud în număr clin ce în ce mai mare. Unele se mai lipeau de litoralul nostru plin de gheţuri, dar majoritatea dispăreau înspre nord-est.

— Toate sloiurile acestea, îmi spuse bosseman-ul, sînt materialele care consolidează banchiza. Dacă barca ticălosului de Hearne nu le-o ia înainte, cred că el şi ceilalţi vor găsi poarta închisă şi, cum n-au cheie s-o deschidă.

— Prin urmare, dumneata, Hurliguerly, crezi că vom avea de înfruntat mai puţine pericole iernînd aici, decît dacă am fi plecat cu barca ?

— Bineînţeles, şi am fost de părerea asta şi pînă acum, domnule Jeorling. Şi mai ştiţi ceva, adăugă.el, întrebuinţînd formula obişnuită.

— Spune, Hurliguerly.

— Ei bine, pariez că cei care au plecat cu barca vor fi mai la strîmtoare decît noi, şi vă repet că dacă soarta m-ar fi ales, aş fi cedat bucuros locul meu altuia. Vedeţi dumneavoastră, e cu totul altceva să simţi pămînt solid sub picioare. Şi cu toate că ne-au părăsit ca nişte laşi, nu doresc moartea nimănui. Dacă Hearne şi cu ceilalţi nu reuşesc să treacă de banchiză, dacă sînt condamnaţi să petreacă iarna în mijlocul gheţurilor, numai cu proviziile acelea care nu le vor ajunge decît pentru cîteva săptămîni, ghiciţi ce soartă îi aşteaptă.

— Da, mai rea ca a noastră încuviinţai eu.

— Şi mai adaug, continuă bosseman-ul, că ajungînd chiar la cercul antarctic, dacă balenierele au părăsit locurile de pescuit, barca asta supraîncărcată nu va putea rezista unei călătorii pînă la ţărmurile australiene.

Aşa gîndeam şi eu, şi la fel cu mine gînde.a căpitanul şi Jem West. Navigînd în condiţii favorabile, fără să fie supraîncărcată, ducînd cu ea provizii pentru mai multe luni, în sfîrşit, avînd toate şansele de, partea ei, poate că barca ar fi fost in stare să termine această călătorie. Dar aşa stăteau oare lucrurile, cu siguranţă că nu.

În zilele următoare, 14, 15, 16 şi 17 februarie, ne ocuparăm de instalarea noastră şi a materialului. Făcurăm cîteva călătorii de recunoaştere, avîntîndu-ne mult spre interiorul acestui uscat. Solul era peste tot la fel de arid, neproducînd decît plantele acelea spinoase, ca nişte rachete de tenis, care cresc în nisip, acoperind aproape toată plaja.

Dacă Len Guy ar mai fi păstrat o cit de mică speranţă cu privire la regăsirea fratelui său şi a mateloţilor de pe Jane dacă ar fi admis că, plecînd din insula Tsalal, cu o barcă, curenţii îi ajutaseră să. ajungă pînă la ţărmul acesta, aici, la faţa locului, trebuia să recunoască însă că nu exista nici urmă de debarcare.

Într-una din incursiunile noastre, merserăm aproape patru mile, pînă la poalele unui munte uşor de urcat, datorită povîrnişurilor lui coborînd în pantă lină, înalt de şase pînă la şapte sute de stînjeni. În drumul acesta, pe care îl făcui împreună cu Len Guy, locotenentul şi matelotul Francis, nu descoperirăm nimic. Spre nord şi spre vest se întindeau aceleaşi şiruri de coline pleşuve, crestate la virf, şi mă gîndeam că atunci cînd vor fi acoperite de imensul covor al zăpezii, ne va fi greu să le deosebim de aisbergurile imobilizate de frig pe suprafaţa mării.

Ceea ce luaserăm drept pămînt, spre est, era de fapt o coastă, ale cărei înălţimi, luminate de soarele amiezii, apărură destul de clar în faţa lentilei ocheanului nostru. Să fi existat totuşi un continent care se întindea cle-a lungul strîmtorii, sau ceea ce vedeam era numai o insulă ? În orice caz, şi una şi alta trebuie să fi fost la fel de sărace ca şi pămîntul dinspre vest, şi la fel de pustiu ca şi el.

Şi cînd gîndurile mă purtau îndărăt la insula Tsalal, al cărei solavea o vegetaţie atît de bogată şi de variată, după cum îl descria Arthur Pym, simţeam cum mă încearcă deznădejdea. Numai privind pustietatea dezolantă a acestor triste locuri şi aveai în faţă imaginea cea mai completă a aceea ce înseamnă regiunile australe. Şi totuşi, arhipelagul tsalalez, situat aproape la aceeaşi latitudine, era fertil şi populat, înainte de ă fi distrus de cutremur.

Într-una din zile, căpitanul ne propuse să dăm o denumire ţinutului acestuia, pe care ne azvîrlise aisbergul. îi dădurăm numele de Halbraneland, în amintirea goeletei noastre. Şi, ca să le înfrăţim pentru totdeauna în amintirea noastră, dădurăm şi strîmtorii, care separa cele două părţi ale continentului polar, numele de Jane-Sund. Ne ocuparăm apoi de vînatul pinguinilor, care mişunau pe stînci, şi capturarăm un număr destul de mare din amfibiile care se zbenguiau de-a lungul plajei.

Simţeam nevoia să mîncăm carne proaspătă. Carnea de focă şi de morsă, preparată de Endicott, mi se păru destul de gustoasă. Pe de altă parte, untura acestor animale putea servi foarte bine atît la încălzitul grotei, cît şi la gătitul bucatelor. Nu trebuia să uităm nici o clipă că cel mai de temut inamic rămînea tot frigul, şi trebuia să ne folosim de toate mijloacele pe care le aveam la îndemînă, pentru a-l combate. Rămînea de văzut dacă la apropierea iernii, aceste amfibii nu vor pleca în căutarea unui climat mai dulce, înspre latitudini 'mai mici.

Din fericire, mai existau încă sute de alte animale, care ne-ar fi furnizat hrana şi la nevoie apa de băut. Pe plajă se găseau numeroase broaşte ţestoase, din neamul Galapagos, cărora, nu ştiu de ce, li s-a dat numele arhipelagului din oceanul echinoxial. Despre unele ca acestea vorbeşte Artliur Pym că serveau de hrană insularilor din Tsalal, pe care el şi Dirk Peters le găsiseră în fundul bărcii cu care fugiseră din insulă, după atentatul indigenilor asupra echipajului Janei.

Aceste cheloniene enorme, cu mersul măsurat, greoi şi încet, cu gîtul subţire şi lung de aproape două picioare, cu capul triunghiular ca de viperă, pot trăi ani întregi fără să mănînce. De altfel aici, în lipsă de felină, de pătrunjel şi de iarbă grasă, se hrăneau cu spinii care creşteau printre pietrele litoralului.

Dacă Arthur Pym şi-a permis să compare broaştele ţestoase antarctice cu dromaderele, a făcut-o pentru că acestea, ca şi rumegătoarele cu cocoaşe, au la încheietura gîtului o pungă plină cu apă proaspătă, bună de băut, avînd o capacitate de două pînă la trei galioane. După cum povesteşte Pym, înaintea tragerii la sorţi de pe Grampus, o broască ţestoasă Galapagos îi salvase de la o moarte sigură prin foame şi tot datorită acestui animal avuseseră cu ce-şi potoli setea. Dacă ar fi să-l credem, neamul acesta de broaşte ţestoase, care trăiesc la fel de bine pe uscat sau în apă ajung pînă la-greutăţi de o mie două sute pînă la o mie cinci sute de livre. Chiar dacă cele din Halbraneland nu depăşeau şapte-opt sute de livre, carnea lor era la fel de gustoasă şi de hrănitoare.

Prin urmare, cu toate că trebuia să ne pregătim pentru o iernare la aproape cinci grade de pol, şi oricît de aspru ar fi fost frigul, situaţia nu era totuşi atît de desperată pentru nişte inimi tari. Singura chestiune care ne frămînta şi ne îngrijora în acelaşi timp, era problema reîntoarcerii, care trebuia rezolvată imediat ce timpul rău ar fi trecut. Ca această problemă să poată fi rezolvată, trebuia mai întîi ca tovarăşii noştri fugiţi cu barca să se fi repatriat, şi în al doilea rînd, ca prima lor grijă să fi fost trimiterea unui vas în căutarea noastră, în lipsă de altceva mai bun, speram.că Martin Hoit nu ne va uita. Dar va reuşi oare el şi camarazii lui să ajungă la pământurile Pacificului, pe bordul unei baleniere ? Şi viitorul sezon de vară va fi oare favorabil unei călătorii atît de îndepărtate prin mările antarctice ? Discutam adesea între noi toate probabilităţile. Dintre toţi, bosseman-ul continua să se arate mereu încrezător şi plin de optimism, datorită firii lui vesele şi răbdării cu care ne uimea.

Bucătarul Endicott îi împărtăşea încrederea, sau cel puţin nu se arăta necăjit de loc de ceea ce ne-ar fi rezervat viitorul, văzîndu-şi de bucătăria lui de parcă n-ar fi fost într-o grotă din Antarctida, ci lîngă maşina de gătit, a Cormoranului Verde. Mateloţii Stern şi Francis ascultau tăcuţi, fără să scoată un cuvînt, şi cine ştie dacă în fundul sufletului lor nu regretau că nu-l urmaseră pe Hearne şi pe ceilalţi. In ce-l privea pe maistrul calafagiu Hardie, el aştepta evenimentele viitoare fără să-şi bată capul să ghicească ce întorsătură vor lua ele peste cinci sau şase luni.

Căpitanul Len Guy şi locotenentul erau, ca de obicei, de aceeaşi părere, ajungînd întotdeauna la aceleaşi concluzii şi luînd, de comun acord, aceleaşi hotărîri. Vor face tot ce vor putea şi vor încerca totul pentru salvarea noastră. Neliniştiţi asupra sorţii care ar fi putut s-o aibă barca, se gîndeau poate să încerce o călătorie spre nord, traversînd pe jos ice-fields-urile şi sînt sigur că niciunul dintre noi n-ar fi ezitat să-i urmeze. Cum clipa unei asemenea încercări nu sosise încă, gîndeam că mai rămăsese timp să ne hotărim, atunci cînd marea va fi podită de gerul puternic, pînă la cercul antarctic.

Astfel se prezenta situaţia şi se părea că nimic nu putea s-o schimbe, cînd în ziua de 19 februarie se produse o întâmplare, providenţială aş putea spune, pentru acei care cred în amestecul ei în viaţa oamenilor. Era pe la opt dimineaţa. Vremea se arăta liniştită, cerul limpede, iar termometrul arăta numai treizeci şi două de grade Fahrenheit (zero grade Celsius). Ne aflam cu toţii în grotă, afară de bosseman, aşteptînd micul dejun pe care-l pregătea Endicott şi tocmai eram gata să ne aşezăm la masă, cînd de afară sa auzi strigînd cineva. Nu putea fi decît Hurliguerly, şi cum apelurile lui se repetau cu insistenţă, lăsarăm masa şi ieşirăm în grabă afară.

Cînd ne zări, strigă :

— Veniţi, veniţi încoace !

În picioare, pe o stîncă, la poalele unei mici coline dinspre capul Halbraneland-ului, ne arăta marea.

— Ce s-a întîmplat ? întrebă căpitanul Len Guy.

— În largul coastei se vede o barcă.

— O barcă, strigai eu.

— Să fie oare aceea a Halbranei, care ne părăsise, şi pentru un motiv sau altul se înapoiază, presupuse căpitanul Len Guy.

— Nu, nu-i barca noastră, răspunse Jem West.

Într-adevăr, o barcă ce nu putea fi confundată cu aceea de pe goeleta noastră, plutea în direcţia coastei pe care ne aflam. Părea mai degrabă părăsită şi lăsată în voia curentului. Pe toţi ne fulgeră acelaşi gînd, să punem mâna cu orice preţ pe această barcă, cu care ne-am fi putut salva. Dar cum să ajungem la ea, cum s-o aducem pînă la acest cap al Halbraneland-ului ? Barca se afla la o depărtare de o milă şi în mai puţin de douăzeci de minute va trece pe lîngă colina pe care ne aflam, va merge mai departe, şi cum în largul coastei nu erau vîrtejuri care s-o aducă la ţărm, după alte douăzeci de minute va dispărea din nou. Şedeam pironit acolo, pe stîncă, privind cum barca îşi continua deriva, fără intenţia de a se apropia de litoral. Părea că, dimpotrivă, se îndepărtează. Deodată, la poalele dealului, se auzi plescăitul pe care-l face un corp căzînd în apă. Ne îndreptarăm privirile într-acolo şi văzurăm pe Dirk Peters care, aruncîndu-se din vîrful unei stînci în apa rece şi adîncă, înota voiniceşte în direcţia bărcii.

Din piepturile noastre ieşiră strigăte de admiraţie, amestecată cu teamă. Metisul întoarse o clipă capul şi cu o mişcare bruscă, sări în sus, din freamătul uşor al valurilor, aşa cum fac de obicei marsuinii, a căror forţă şi iuţeală părea s-o aibă şi el. Nu văzusem niciodată ceva asemănător, dar la cîte nu ne mai puteam aştepta de la un astfel de om.

Va reuşi oare Dirk Peters să ajungă la barcă înainte ca ea să fie prinsă de curent şi tîrîtă spre nord-est ? Şi dacă va ajunge pînă la ea, va reuşi el s-o readucă fără vîsle spre ţărmul de care se îndepărta? Dar uralele noastre, aruncate ca o încurajare metisului, amuţiră ; aşteptam nemişcaţi, cu inimile bătînd, gata să ne spargă piepturile. Singur bosseman-ul striga din cînd în cînd : — Hai Dirk hai, curaj !

În scurtă vreme, metisul parcursese cîteva sute de metri în direcţia bărcii. Nu-i mai puteam zări decît capul, ca un punct negru pe suprafaţa agitată a mării. Mai mulf înţelegeam decît puteam vedea, că nu dădea de loc semne de oboseală. Bfaţele şi picioarele respingeau metodic apa, iar viteza se menţinea sub acţiunea uniformă a celor patru propulsoare puternice, mîinile şi picioarele.

Nu mai încăpea îndoială că Dirk Peters va ajunge la barcă. Dar pînă la urmă, nu va fi tîrît de ea dacă , cu puterea lui uimitoare, n-ar fi putut s-o remorcheze înotînd pînă la ţărm ?

— La urma urmelor, de ce n-ar avea barca asta şi vîsle, spuse bosseman-ul. Vom vedea cînd Dirk Peters va fi urcat în ea şi pînă atunci nu mai era mult, pentru că barca se apropia văzînd cu ochii.

— În orice caz, spuse Jem West, ar fi bine s-o pornim în josul apei. Dacă barca ajunge la uscat, asta nu se va întîmpla decît mult mai departe de locul unde ne aflăm noi.

— A prins-o, a ajuns-o. Ura Dirk, ura, strigă bosseman-ul, căruia i se alătură şi prietenul său Endicott, ca un puternic ecou.

Într-adevăr, metisul, după ce prinse barca, se ridică pe jumătate din apă, apucîndu-se cu mîinile lui enorme de marginea ei, încît era gata s-o răstoarne şi încălecînd parapetul, sări înăuntru zdrobit de oboseală, aşezîndu-se o clipă pentru a-şi trage sufletul după un efort ca acela ai căror martori fusesem.

Dar deodată îl văzurăm apleeîndu-se şi un strigăt puternic, neomenesc, ieşi din pietul lui, ajungînd pînă la noi. Ce găsise oare pe fundul bărcii ? Ah, da, nişte vîsle, pentru că imediat îl văzurăm instalîndu-se cu ele în mînă, către prova bărcii, şi, luînd direcţia ţărmului, vîsli cu putere spre noi, ieşind din calea curentului.

— Repede, să mergem, spuse căpitanul Len Guy.

Înconjurarăm poalele dealului şi alergarăm cit puturăm de repede pe plaja presărată cu bolovani negricioşi. La trei sau patru sute de stînjeni, locotenentul ne opri. Dirk Peters se îndreptase către vîrful unui cap, care se afla în locul acela, şi înţeleserăm că va acosta acolo. Barca nu mai era decît la vreo cîteva sute de metri de ţărm şi vîrtejurile o apropiau tot mai mult, cînd Dirk Peters, lăsînd vîslele din mînă, se aplecă spre fundul bărcii şi ridică în braţe un corp omenesc. În clipa aceea, lîngă noi izbucni un ţipăt sfîşietor.

— Fratele meu, e fratele meu.

Len Guy recunoscuse în corpul acela, care părea lipsit de viaţă, pe William Guy.

— Trăieşte, trăieşte, ne strigă Dirk Peters.

O clipă mai tîrziu, barca acostase şi căpitanul Len Guy, cu lacrimi în ochi, îşi îmbrăţişa fratele regăsit. Trei din tovarăşii lui zăceau în nesimţire pe fundul bărcii. Patru oameni, iată ce mai rămăsese din tot echipajul Janei.