Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

2.11. ÎN MIJLOCUL NEGURILOR

— Ei, domnule Jeorling, îmi spuse bosseman-ul, a două zi cînd ne întîlnirăm, trebuie să purtăm doliu.

— Doliu, Hurliguerly, după cine?

— După polul sud, căruia nu i-am zărit nici nasul.

— Da, şi care trebuie să fie acum la vreo douăzeci de mile în urma noastră.

— Ce vreţi, a suflat vîntul în lampa asta australăşi a stins-o tocmai în clipa cînd treceam noi.

— Iată pierdută o ocazie cu care cred că n-o să ne mai întîlnim¹.

— Chiar aşa, domnule Jeorling. Dar eu cred că putem renunţa uşor la plăcerea de a simţi vreodată frigarea terestră între degetele noastre.

— Faci nişte comparaţii minunate, bosseman!

— Şi la cele ce am spus mai adaug că vehiculul nostru de gheaţă ne duce la dracu' în praznic, în loc să cîrmească spre Cormoranul Verde. Ei, ce să-i faci, o campanie pierdută, o campanie neizbutită, pe care n-o vom relua aşa de curind, în orice caz, o campanie care trebuie terminată cît mai repede, fără hoinăreli care ne-ar întîrzia, pentru că iarna e gata să-şi scoată nasul ei roşu, buzele crăpate şi mîinile pline de degeraturi. Campanie în timpul căreia căpitanul Len Guy nu şi-a regăsit fratele, nici noi compatrioţii, şi nici Dirk Peters pe sărmanul lui Pym.

Tot ce spunea bosseman-ul, era, din nenorocire, adevărat şi cele cîteva cuvinte rezumau necazurile noastre, ghinioanele şi dezamăgirile pe care le îndurasem ! Fără să mai vorbim de Halbrane, această expediţie costase pînă acum viaţa a nouă oameni. Din cei treizeci şi doi care ne îmbarcaserăm pe goeletă, mai rămăseserăm douăzeci şi trei şi cine ştie cîţi dintre noi vor mai rămîne pînă la sfîrşit.

De la polul austral la cercul antarctic sînt cam douăzeci de grade, adică o mie două sute de mile marine care trebuiau parcurse într-o lună, sau cel mult şase săptămîni. Fiindcă altfel, timpul rău ar închide banchiza şi deci ne-ar fi tăiată orice cale spre nord. Nimeni dintre noi n-ar fi putut supravieţui unei ierni petrecute în această parte a Antarctidei.

Pierdusem de altfel orice speranţă de a mai găsi pe supravieţuitorii de pe Jane şi echipajul nu mai avea decît o singură dorinţă, să traverseze cît mai repede cu putinţă aceste pustietăţi înspăimântătoare. De unde pînă la pol deriva se făcea spre sud, acum, după trecerea lui, pluteam spre nord, şi în cazul cînd curenţii ne-ar fi ajutat, puteam să ajungem la un liman care ar fi compensat toate necazurile noastre. în orice caz, pentru a întrebuinţa o expresie cunoscută, nu puteai face altceva decît să te laşi în voia sorţii.

Ce importanţă mai avea acest lucru, din moment ce mările spre care se îndrepta aisbergul nostru nu mai erau acelea ale Atlanticului meridional, ci ale Oceanului Pacific, şi dacă pămînturile cele mai apropiate, în loc să fie Insulele South-Orkneys, Sandwich sau Falkland, Capul Horn sau Insulele Kerguelen, ar fi Australia sau Noua Zeelandă ! De aceea avea dreptate Hurliguerly, cînd spunea, spre marele lui regret de altfel, că la întoarcere nu-şi va mai bea păhărelul la jupîn Atkins, în sala joasă a Cormoranului Verde.

— La urma urmelor, domnule Jeorling, îmi repeta el, mai există hanuri primitoare şi la Melbourne, la Hobart-Town, la Dunedin. Totul este să ajungem mai repede într-un port ca lumea.

Cum ceaţa nu se ridicase de loc în zilele de 2, 3, şi 4 februarie, ar fi fost greu să stabilim deplasarea aisbergului nostru, de cînd trecuse polul. Căpitanul Len. Guy şi Jem West credeau că înaintaserăm vreo două sute cincizeci de mile.

Se părea că într-adevăr curentul nu-şi micşorase viteza şi nu-şi schimbase nici direcţia. Credeam tot mai mult c-am fi fost tîrîţi printr-un braţ de mare, care despărţea în două presupusul continent Antarctic, o parte la est, alta la vest, formînd vastul domeniu al Antarctidei. Eram foarte necăjiţi că nu puteam acosta la unul din ţărmurile acestei mari strîmtori, a cărei suprafaţă avea să fie în curînd podită de gerul iernii polare.

Stînd de vorbă cu Len Guy, primii singurul răspuns logic :

— Ce vreţi, domnule Jeorling, sîntem neputincioşi, nu mai e nimic de făcut şi ghinionul, care ne urmăreşte de atîta vreme, ne-a mai adus pe cap şi negurile acestea. Nici nu mai ştiu unde ne aflăm îmi e cu neputinţă să mai fac punctul şi asta tocmai acum cînd soarele va dispare timp de atîtea luni de zile.

Adusei iar vorba despre barcă, hotărîndu-mă s-o fac pentru ultima dată.

— Cu barca nu s-ar putea încerca oare ?

— Să mergem după descoperiri, la asta vă gîndiţi Ar fi o imprudenţă pe care n-aş comite-o niciodată. Şi nici echipajul nu m-ar lăsa s-o fac.

Eram gata să-i strig în faţă : chiar dacă fratele dumitale William şi compatrioţii lui s-ar fi refugiat undeva, într-un loc pe acest pămînt ? N-o făcui însă. La ce-ar fi folosit să mai răscolesc durerile căpitanului nostru ? Trebuie să se fi gîndit el la această eventualitate şi dacă întrerupsese cercetările, n-o făcuse decît dîndu-şi seama de zădărnicia şi inutilitatea unor ultime încercări.

La urma urmelor, poate că-şi făcuse următoarea socoteală, care în fond merita oarecare atenţie: William Guy şi oamenii lui părăsiseră insula Tsalal la începutul sezonului de vară. În faţa lor se deschidea marea liberă, străbătută de curenţii aceia de la sud-est, a căror influenţă o simţisem şi noi mai întîi pe Halbrane, apoi pe aisberg. Pe lingă curenţi, ei trebuie să fi fost favorizaţi, cum am fost şi noi, de brizele permanente de la nord-est. De aici concluzia că barca lor, în cazul cînd n-ar fi fost victima vreunui accident marin, trebuie să fi urmat aceeaşi direcţie, pe care o urmam noi şi au ajuns pînă la aceste ţinuturi, trecînd ca şi noi prin strâmtoarea asta. Şi de atunci, avînd faţă de noi un avans de cîteva luni, se putea presupune că au urcat pe la nord, străbătînd marea liberă şi trecînd de banchiză, asa cum se putea foarte bine ca barca lor să fi ieşit din cercul antarctic, iar William Guy şi tovarăşii lui să fi întîlnit vreo corabie, care să-i fi repatriat pînă acum ?

Admiţînd că Len Guy ar fi făcut o asemenea presupunere, care, ce-i drept, era mai mult decît îndrăzneaţă, nu-mi vorbi totuşi niciodată de ea. Poate pentru că în general omului îi place să-şi păstreze iluziile, poate de teama să nu fie găsite părţile slabe ale acestui raţionament.

Într-o zi vorbii cu Jem West despre acest lucru. Locotenentul, puţin, sensibil, şi fără să se lase impresionat de imaginaţia mea, nu era de aceeaşi părere. Să pretinzi că nu-i găsisem pe oamenii de pe Jane pentru că părăsiseră aceste locuri înaintea sosirii noastre, întorcîndu-se într-o barcă în mările Pacificului ! Asta era prea mult şi spiritul practic al lui Jem West nu putea admite o asemenea presupunere.

Vorbii şi cu bosseman-ul despre această eventualitate :

— Ştiţi, domnule Jeorling, îmi spuse el, totul este cu putinţă, sau cel puţin aşa se spune în teorie. Dar practic, ca William Guy şi oamenii săi să fie acum la un păhărel de rachiu bun, de gin sau de whishy, în unul din cabaretele de pe vechiul sau noul continent, asta nu pot admite. Nu se poate. Este tot aşa de imposibil cum ne-ar fi nouă să ne aflăm mîine la o masă în sala mare a Cormoranului Verde.

În timpul celor trei zile ceţoase, nu-l văzusem de loc pe Dirk Peters, sau mai bine zis nu căutase el să mă întîlnească, rămînînd permanent de pază lîngă barcă. întrebările lui Martin Hoit cu privire la fratele său Ned mă făceau să bănuiesc că secretul său era cunoscut, cel puţin ceva din el. El se ţinea deoparte mai mult ca oricînd, dormind în timpul orelor de repaus, veghind în timpul orelor de somn. Mă întrebam chiar dacă nu-i părea cumva rău că mi se încredinţase, sau dacă nu cumva îşi închipuia că mărturisirea mi-ar fi provocat dezgust faţă de el. Dar nu-mi era antipatic de loc, din contra, aveam pentru bietul metis o milă adîncă.

N-aş putea spune cît de triste, greoaie, nesfîrşite mi se părură orele care se scurseră de cînd ne cuprinsese ceaţa, a cărei perdea groasă n-o sfîşia vîntul. Nici cu cea mai mare atenţie nu puteai bănui, indiferent ce oră ar fi fost, în ce loc se găsea soarele deasupra orizontului, pe care cobora puţin cîte puţin în mersul său veşnic.

Datorită acestui lucru, nu se putea stabili latitudinea şi nici longitudinea la care se afla aisbergul. Era foarte probabil că după ce trecusem de pol, să plutim mereu spre sud-est, sau mai bine zis spre nord-vest. Mergînd cu viteza curentului, ai cărui prizonieri eram, cum ar fi putut determina căpitanul Len Guy deplasarea, cînd ceaţa îl împiedica să ia cel mai neînsemnat punct de reper. Chiar dacă am fi stat pe loc, pentru noi ar fi fost acelaşi lucru, pentru că vîntul se liniştise, cel puţin aşa presupuneam, şi nu se simţea nici o adiere.

Flacăra felinarului atîrnat în faţa taberei nu tremura de loc. Numai ţipetele păsărilor, un fel de croncănit slab, străbătînd atmosfera, vătuită de neguri, întrerupeau arareori liniştea spaţiului. Stoluri de pescăruşi şi albatroşi. treceau în zbor deasupra piscului pe care mă urcam deseori să cercetez zările. în ce direcţie fugeau aceste zburătoare pe care apropierea iernii le alunga dincolo de hotarele Antarctidei.

Într-o zi, bosseman-ul se urcă pînă în vî'rful gheţarului, încercînd să străbată perdeaua de ceţuri şi să privească în larg, cînd fu izbit în piept atît de violent de un puternic quebranta huesos, acel pescăruş gigant al sudului, ale cărui aripi desfăcute măsoară cam douăsprezece picioare, încît veni pe spate şi, în cădere, era gata să-şi frîngă gîtul.

— Blestemată fiară, îmi spuse el, cînd coborî în tabără, şi-am scăpat uşor. Dintr-o lovitură, poc, mă trezii cu copitele în aer, ca o gloabă răsturnată pe spate. M-am agăţat, şi eu de ce-am putut, la un moment dat însă, mîinile îmi alunecară. Ştiţi, colţurile astea de gheaţă îţi fug ca apa printre degete. Cînd văzui aşa, îi strigai bestiei : „Nu poţi să căşti ochii pe unde zbori ? Chiorule..." Aş, credeţi că a zis ceva ? Nici nu s-a scuzat măcar, păcătosul.

Fapt este că din lovitura aceea bosseman-ul. putea să se rostogolească din bloc în bloc, pînă în mare. Tot în. aceeaşi zi, către, amiază, auzirăm nişte răgete asurzitoare, care veneau din jos. După cum ne spuse Hurliguerly, cum prin aceste locuri nu existau măgari, zbieretele nu puteau fi scoase decît de pinguini. Pînă acum, aceşti locuitori numeroşi ai regiunilor polare nu crezuseră de cuviinţă să ne însoţească pe insula noastră plutitoare şi cît vedeai cu ochii, nu zărisem picior de pinguin nici la poalele aisbergului, nici pe alţi gheţari care treceau pe lîngă noi. De data aceasta, nu mai încăpea îndoială că erau acolo cîteva sute sau poate mii, pentru că originalul concert creştea cu o intensitate care nu lăsa nici un pic de îndoială asupra numărului executanţilor.

Se ştie că aceste vietăţi locuiesc de preferinţă pe litoralele continentelor şi insulelor de la latitudini 'mari sau pe ice-fieids-urile clin apropierea uscatului. După această teorie, prezenţa lor nu indica oare că pămîntul se află aproape ? Ne aflam în situaţia desperatului care, pe cale să se înece, se agaţă de un pai, eram dispuşi să ne agăţăm de cea mai slabă licărire de speranţă, pe care ne-o puteam furniza. Şi de cîte ori paiul acesta salvator nu se duce la fund sau e luat de valuri, tocmai în clipa cînd nefericitul este gata să pună mîna pe el. Nu ne aştepta şi pe noi aceeaşi soartă în climatul acesta îngrozitor ?

Întrebai pe căpitanul Len Guy ce părere avea de apariţia bruscă a pinguinilor.

— Aceeaşi pe care o aveţi şi dumneavoastră, domnule Jeorling. De cînd sîntem în derivă, nici uriul n-a căutat încă refugiu pe aisbergul nostru, iar acum, iată-i năvălind în cîrduri destul de mari, judecind după ţipetele lor asurzitoare. De unde au venit oare ? Fără îndoială de pe vreo coastă de care sîntem poate foarte aproape.

— Asta e şi părerea locotenentului, mai întrebai eu ?

— Da, domnule Jeorling, şi ştiţi că el nu e omul care să se pripească cînd face o afirmaţie.

— Adevărat !

— Şi mai este ceva care l-a izbit ca şi pe mine, de altfel, dar se pare că dumitale nu ţi-a atras atenţia.

— Despre ce-i vorba ?

— De mugetele acelea care se amestecă cu ţipetele pinguinilor, ascultaţi atent şi le veţi deosebi numaidecît.

Îmi încordai auzul şi constatai că orchestra era mai completă decît mi s-a părut la început.

— Într-adevăr, disting nişte mugete tînguitoare. Prin urmare sînt şi foci sau morse, căpitane.

— Desigur, domnule Jeorling. Şi am observat că aceste animale, păsări şi mamifere, foarte rar întîlnite în drumul de la insula Tsalal pînă aici, sînt destul de numeroase prin locurile acestea. Cred că nu exagerez prea mult, făcînd o astfel de afirmaţie.

— Nu, de loc, căpitane. Şi sînt gata să cred şi în existenţa pămîntului prin apropiere. Da' ce ghinion să fim înconjuraţi de ceaţa asta de nepătruns, care nu te lasă să vezi. nici la un sfert de milă în larg.

— Şi care ne împiedică să coborîm chiar pînă la poalele aisbergului, adăugă Len Guy. Acolo am fi putut constata dacă apele au adus cu ele salpas, laminare, fucus, fapt care ne-ar da un nou indiciu.

— Aveţi dreptate, Sîntem mari ghinionişti.

— De ce n-am încerca totuşi, căpitane ?

— Nu, domnule Jeorling. Ar însemna să ne expunem la prea mari riscuri şi n-aş permite nimănui să părăsească tabăra. Şi dacă prin apropiere se află pămînt, bănuiesc că aisbergul nostru nu va întîrzia să se oprească la el.

— Şi dacă nu se va întîmpla aşa, răspunsei eu?

— Dacă nu s-ar întîmpla aşa, ce-am putea face ?

Eu credeam că va trebui totuşi să folosim barca, Căpitanul Len Guy era de părere să mai aşteptăm şi cine ştie dacă în împrejurările prin care treceam nu era hotărîrea cea mai înţeleaptă. Nimic n-ar fi fost mai periculos decît să bîjbîim ca orbii pe pantele acelea întunecoase, pînă la poalele aisbergului. Cel mai îndemînatic om din echipaj şi cel mai puternic, chiar Dirk Peters, n-ar fi reuşit să facă un asemenea lucru fără riscuri. Această funestă campanie făcuse pînă acum prea multe victime, pentru ca să le mai mărim cu bună ştiinţă numărul.

Ar fi greu să vă închipuiţi pătura aceea groasă de ceţuri care ne învăluia, iar în timpul serii se îngroşa şi mai mult. După ora cinci, era cu neputinţă să distingi ceva la cîţiva paşi de corturi. Umblam încet, bîjbîind cu mîinile şi abia aşa ne găseam unul pe altul. Nu era de ajuns să vorbeşti tare, fiindcă glasul nu străbătea mai departe ca văzul. Din felinarul cel mare aprins în faţa taberei, nu se zărea decît o luminiţă gălbuie. Strigătele nu ajungeau la ureche decît foarte slabe şi numai ţipetele pinguinilor destul de numeroşi mai puteau ajunge pînă la noi.

Mai adaug că nu trebuie să se confunde ceaţa aceasta cu „frost-rime", fumul acela îngheţat pe care-l observasem mai înainte. De altfel, acest „frost-rime", care avea o temperatură destul de ridicată, se lasă de obicei la nivelul apelor mării şi numai sub influenţa vreunei brize puternice, se ridică pînă la vreo sută de picioare. Ceaţa care ne învăluia depăşea însă cu mult această altitudine şi cred că n-am fi putut scăpa de ea decît cu condiţia ca aisbergul să fie mai înalt cu vreo cincizeci de stînjeni.

Către ora opt seara, negurile deveniră atît de compacte, încît trebuia să faci eforturi pentru a merge cîţiva paşi. Părea că aerul e mai greu şi aveai impresia că a început să se solidifice. în clipele acelea îmi veniră în minte ciudăţeniile insulei Tsalal, apa aceea bizară, ale cărei molecule erau supuse unei curioase coeziuni. Era cu neputinţă să-ţi dai seama dacă ceaţa avea vreo influenţă asupra busolei. Ştiam că fenomenul fusese studiat de meteorologi, care afirmau că această acţiune nu influenţează cu nimic acid magnetic.

De cînd lăsasem în urmă polul sud, nu mai aveam nici o încredere în acele compasului, care se zăpăceau pe măsură ce ne apropiam de polul magnetic. Prin urmare, niciunul din instrumentele noastre nu ne putea ajuta să stabilim direcţia aisbergului. La ora nouă seara, totul se cufundă într-un întuneric adînc, cu toate că soarele la acea epocă nu se cobora încă în ascunzătoarea sa de sub orizont. Căpitanul Len Guy, vrînd să se asigure că oamenii erau cu toţii în tabără şi pentru a preveni orice imprudenţă din partea lor, făcu apelul.

Toată lumea era prezentă şi cum răspundea, fiecare intra la locul său în corturi, unde felinarele abia mai păstrau o vagă luminiţă gălbuie, sau se stinseseră de tot. Cînd i se pronunţă numele, repetat de cîteva ori cu voce puternică de către bosseman, metisul nu răspunse la apel.

Hurliguerly aşteptă cîteva minute. Dar Dirk Peters tot nu se arătă. Rămăsese poate lingă barcă, lucru foarte posibil, dar fără folos, pentru că pe ceaţa asta, cine ar fi îndrăznit să fure barca?

— Cine a văzut pe Dirk Peters în timpul zilei ? întrebă căpitanul.

— Nimeni, răspunse bosseman-ul.

— N-a fost nici la masa de prînz ?

— Nu, căpitane, deşi nu-mi vine să cred că ar mai fi avut provizii.

— Să i se fi întîmplat oare vreo nenorocire ?

— N-aveţi nici o grijă ! zise bosseman-ul. Aici Dirk Peters este în elementul său şi cred că se simte la fel de bine în mijlocul negurilor, ca şi ursul polar. A mai ieşit el din încurcătură şi altădată, se va descurca şi de data aceasta.

Îl lăsarăm pe Hurliguerly să vorbească, dar eu ştiam de ce se ţinea deoparte metisul. În orice caz, Dirk Peters se încăpăţâna să nu răspundă, deşi strigătele bosseman-ului ajunseseră pînă la el, fiind sigur că pe o asemenea vreme nu vom merge în căutarea lui.

În noaptea aceea, sînt convins că nimeni, afară de Endicott poate, nu putu să doarmă. Ne sufocam în corturile acelea lipsite de oxigen. Aproape toţi eram într-o stare de surescitare foarte ciudată, pradă unui presentiment bizar, simţeam că trebuie să se întîmple ceva, că situaţia noastră se va schimba în curînd, poate în mai bine sau în mai rău, admiţînd că se putea concepe o situaţie şi mai rea decît cea de faţă.

Noaptea se scurse fără nici un incident şi la ora şase dimineaţa ieşirăm din corturi, crezînd că ne vom putea umple plămînii cu aer curat. Dar ne amăgirăm degeaba, fiindcă situaţia meteorologică era la fel ca în ajun. Neguri de o densitate extraordinară acopereau spaţiul. Constatarăm că termometrul se urcase, cam iute însă pentru ca această urcare să fie naturală. Coloana de mercur marca treizeci de şchioape şi două zecimi (767 milimetri) maximul pe care-l atinsese de cînd Halbrane trecuse de cercul antarctic. Mai erau şi alte schimbări de care trebuia să ţinem seama.

De cînd depăşisem polul austral, vîntul se înteţea de la sud, şi nu întîrzie să sufle cu şi mai multă putere, o briză de doi clini, cum spun marinarii. Zgomotele dinafară se auzeau mai distinct prin spaţiul care se primenea sub mîngîierea curenţilor atmosferici.

Pe la ora nouă, aisbergul îşi aruncă deodată gluga de vapori. Schimbare de decor foarte greu de descris şi pe care o baghetă magică n-ar fi îndeplinit-o mai repede şi cu mai mult succes. În cîteva clipe, cerul se lumină pînă departe, iar marea apăru în toată splendoarea nemărginirii ei, pe luciul căreia soarele arunca pieziş polei de argint. Talazuri tumultuoase scăldau în spuma albă poalele aisbergului nostru şi el plutea împreună cu alţi uriaşi de gheaţă, împinşi de dubla forţă a vîntului şi a curentului spre est-nord-est.

— Pămînt !

Acest strigăt căzu ca un trăsnet din vîrful insulei plutitoare şi cînd ridicarăm ochii, descoperirăm pe Dirk Peters în picioare, pe blocul cel mai înalt, cu mina întinsă spre nord.

Metisul nu se înşela. De data aceasta, da, era pămînt, desfăşurîndu-şi coastele negricioase la vreo trei sau patru mile de noi. Şi cînd după o dublă observaţie, la ora zece şi la amiază, făcurăm punctul, constatarăm că ne aflăm la 86°12' latitudine sudică şi 114°17' longitudine estică.

Aisbergul se afla cu aproape patru grade dincolo de polul antarctic, şi după longitudinile occidentale, de care goeleta noastră nu se depărtase urmînd itinerarul Janei, trecurăm acum la longitudinile orientale.