Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

1.2. GOELETA HALBRANE

Imaginaţi-vă un vas cu o deplasare de trei sute de tone, cu catargele puţin înclinate spre a putea prinde vîntul de aproape, cu o suprafaţă de velatură compusă din catargul din faţă, pe care se aflau pînza mare, pînza de furtună, huna şi papagalul, catargul mare, cu tarigantina şi săgeata, prevăzută pe bompres cu trinchete, focul mare şi focul mic şi veţi avea imaginea schooner-ului aşteptat la Christmas-Harbour, goeleta Halbrane.

La bord se aflau căpitanul vasului, secundul, un şef de echipaj, un bucătar, plus opt mateloţi, în total doisprezece oameni care alcătuiau echipajul necesar navigaţiei.

Solid construită, avînd toată lemnăria coastelor şi bordajelor ferecată cu aramă, cu pînze multe, cu teuga zveltă, degajată, acest vas foarte uşor de manevrat, potrivit navigării între a patruzecea si cincizecea. paralelă sudică, făcea onoare şantierelor din Birkenhead. Aceste amănunte mi-au fost date de jupîn Atkins şi cu ce acompaniament, de elogii!

Căpitanul Len Guy, din Liverpool, era proprietarul a trei cincimi din goeleta pe care o comanda cam de vreo şase ani. Făcea negoţ în mările meridionale ale Africei şi Americii, mergînd din insulă în insulă şi de la un continent la altul.' Dacă goeleta lui nu avea decît doisprezece oameni, aceasta se datora faptului că el se dedicase exclusiv comerţului.

Pentru vînătoarea amfibiilor, foci şi viţei de mare, ar fi fost nevoie de un echipaj mult mai numeros, înzestrat cu unelte speciale, harpoane, căngi şi undiţe atît de necesare acestor grele întreprinderi.

Mai adaug că orice agresiune din partea cuiva, mai ales a piraţilor care cutreierau nestingheriţi, la acea epocă, mările Sudului, nu ar fi găsit vasul Halbrane nepregătit Patru tunuri, o cantitate îndestulătoare de ghiulele şi bucăţi de fier cu care se încărcau la nevoie tunurile, o încăpere plină cu butoiaşe de praf de puşcă, puşti, pistoale şi carabine pregătite în rastele, oricînd la îndemîna echipajului, şi în sfîrşit plase de bastingaj asigurau securitatea navigaţiei. în plus, oamenii de cart erau veşnic treji, la posturile lor. Să navighezi pe aceste mări fără asemenea măsuri de apărare, ar fi fost o greşeală de neiertat.

In dimineaţa aceea de 7 august, mai dormeam încă, cînd lovituri puternice în uşă şi vocea groasă a hangiului mă treziră brusc din somn.

— Domnule Jeorling, v-aţi trezit ?

— Bineînţeles, jupîn Atkins, cum crezi că aş mai putea dormi cînd faci atîta gălăgie! Ce s-a întâmplat ?...

— La şase mile în larg, spre nord-est, o corabie se îndreaptă spre Christmas !

— S-ar putea să fie Halbrane?... strigai, aruncînd păturile de pe mine şi sărind din pat.

— Asta vom şti peste cîteva ore, domnule Jeorling. în orice caz, este prima corabie care ne vizitează în acest an şi ar fi drept să-i facem o primire frumoasă.

Mă îmbrăcai la repezeală şi îl ajunsei din urmă pe Fenimore Atkins, pe chei, într-un loc unde orizontul se deschidea privirilor noastre într-un unghi foarte larg, între cele două coaste ale golfuleţului de la Christmas-Harbour.

Dimineaţa era limpede şi luminoasă, în larg se împrăştiau ultimele neguri, marea era liniştită, iar briza adia uşor. De altfel, cerul, datorită vînturilor care bat cu regularitate, este mai curat în aceasta parte a insulelor Kerguelen, decît în partea opusă.

Vreo douăzeci de locuitori, în majoritate pescari, înconjurau pe jupîn Atkins, care era, fără îndoială, personajul cel mai însemnat şi, bucurîndu-se de cea mai mare consideraţie în tot arhipelagul, era şi cel mai ascultat.Vîntul favoriza intrarea vasului în golf. Dar din cauza refluxului corabia semnalată, un schooner, se apropia încet cu pînzele strînse, aşteptînd fluxul.

Oamenii de pe chei discutau aprins, iar eu le urmăream nerăbdător discuţia, fără să mă amestec. Părerile erau împărţite şi fiecare îşi apăra punctul de vedere cu aceeaşi încăpăţânare. Ce mă necăjea în discuţia lor, era părerea majorităţii, care susţinea că acest schooner n-ar fi goeleta Halbrane. Numai doi sau trei erau de altă părere şi bineînţeles, printre ei se afla şi stăpînul „Cormoranului Verde".

— Este Halbrane ! repeta el. Căpitanul Leu Guy să nu ajungă primul în insulele Kerguelen !...Âsta-i bună ! El este, sînt tot atît de sigur ca şi cum ar fi aici, cu mîna lui într-a mea, tocmindu-se să cumpere o sută de baniţe de cartofi, ca să-şi reînnoiască provizia.

— Ai ceaţă pe ochi, domnule Atkins! îi zise unul din pescari.

— Nu atîta cît ai tu pe creier! răspunse acru hangiul.

— Acest vas nu are forma obişnuită vaselor englezeşti, interveni altul. Cu prova asta subţire şi lungă, şi etrava bine marcată, aş crede mai degrabă că este de construcţie americană.

— Nu... este englezesc, răspunse iute domnul Atkins, şi aş fi în stare să spun şi din care şantier a ieşit... Da... şantierele Birkenhead din Liverpool, de unde a fost lansată Halbrane.

— Ba de loc! se amestecă un marinar bătrîn. Acest schooner a fost fabricat la Baltimore pe şantierele navale Nipper şi Stronge şi apele de la Chesapeake au făcut safteaua tălpoaiei vasului.

— Spune mai bine că apele fluviului Mersey, găgăuţă ticăloasă ce eşti! se înfierbîntă jupîn Atkins. Uite, şterge-ţi ochelarii şi priveşte puţin pavilionul care se urcă acum în vîrful catargului.

— Englez ! strigă întregul grup.

Şi într-adevăr, pavilionul Regatului- Unit îşi desfăşură pînza roşie, prinsă în vîrful catargului goeletei britanice.

Nu mai încăpea nici o îndoială, era o corabie engleză care se îndrepta spre trecătoarea Christmas-Harbour-ului. Dar cu acest punct stabilit, nu însemna neapărat că vasul este goeleta căpitanului Len Guy. Două ore mai tîrziu toată lumea era lămurită, înainte de amiază Halbrane ancora în rada Christmas-Harbour-ului.

Gălăgioasa primire pe care i-o făcu jupînul Atkins căpitanului HalbraneI nu impresiona cu nimic pe acest brav marinar, care mi se păru a fi mai puţin expansiv decît mi-l închipuisem.

Era un om cam de vreo patruzeci şi cinci de ani, de o constituţie sangvină, statură solidă ca aceea a goeletei sale, capul cu părul încărunţit fixat bine pe un gît puternic, ochii negri ca tăciunele, umbriţi de sprîncene groase, faţa arsă de soare, buze strînse care descopereau o dantură bine înfiptă în maxilarele puternice, bărbia prelungită cu un barbişon des şi roşu, braţe şi picioare puternice, astfel îmi apăru căpitanul Len Guy. Fizionomia lui nu era de loc aspră, mai degrabă nepăsătoare, indiferentă, figura unui om foarte închis, care nu-şidezvăluie cu uşurinţă gîndurile, după cum aflai în aceeaşi zi de la cineva mai bine informat ca jupîn Atkins, cu toate că hangiul meu pretindea că este foarte bun prieten cu căpitanul. Adevărul e că nimeni nu se putea lăuda să fi pătruns vreodată această fire atît de închisă.

Trebuie să mai adaug că individul de la care am căpătat aceste informaţii era şeful de echipaj al vasului Halbrane, un oarecare Hurliguerly, născut în insula Wight, în vîrstă de vreo patruzeci şi patru de ani, de talie mijlocie, îndesat şi viguros, cu braţele depărtate de corp, picioarele arcuite, cu capul ca o ghiulea de tun aşezat zdravăn pe un gît de taur, cu pieptul atît de larg, încît ar fi putut cuprinde două perechi de plămîni şi mă întrebam dacă nu cumva le are, după cît aer consuma, respirînd, suflînd, vorbind tot timpul, cu o privire ironică şi şugubeaţă pe faţa-i zîmbitoare, împînzită sub ochi de o adevărată plasă de riduri, produse de neîncetata contracţie a pomeţilor. În afară de aceste particularităţi, omul meu mai avea un cercel, unul singur, atîrnînd de lobul urechii stîngi. Ce contrast între el şi comandantul goeletei, şi cum de se puteau înţelege două firi atît de deosebite ! Şi totuşi se înţelegeau, de vreme ce de vreo cincisprezece ani navigau împreună, mai întîi pe bricul POWER, apoi de şase ani încoace pe schooner-ul Halbrane.

Incă de la sosire, Hurliguerly află de la Fenimore Atkins că în cazul cînd căpitanul Len Guy s-ar învoi, aş vrea să mă îmbarc pe vasul lor. Aşa se făcu că, în aceeaşi după amiază, şeful de echipaj veni spre mine, cu aerul cel mai natural .din lume. îmi cunoştea se vede numele şi mi se adresă foarte direct:

— Domnule Jeorling, vă salut!

— Şi eu vă salut, prietene, răspunsei, puţin surprins de această interpelare. Ce doriţi ?...

— Nimic altceva, decît să vă ofer serviciile mele

— Serviciile dumneavoastră ?.... în legătură cu ?

— în legătură cu intenţia de a vă îmbarca pe Halbrane

— Dar cine sînteţi ?

— Şeful de echipaj .Hurliguerly,'astfel, numit şi înscris în apelul nominal al echipajului şi mai ales tovarăşul credincios şi prietenul căpitanului Len Guy, care mă ascultă în toate, deşi îi merge vestea că nu ascultă de nimeni.

Atunci mă fulgeră gîndul că aş face bine să folosesc un om atît de îndatoritor şi care părea că nu se îndoieşte cîtuşi de puţin de influenţa pe care o exercită asupra căpitanului Len Guy. îi răspunsei deci :

— Bine, prietene, să stăm de vorbă, dacă ocupaţiile îţi dau puţin răgaz.

— Am două ore libere, domnule Jeorling. De altfel, azi e puţin de lucru. Mîine o să fie de descărcat ceva marfă şi de împrospătat stocul de provizii... Dar toate acestea sînt treburi uşoare pentru echipaj... Dacă sînteţi liber... cum sînt şi eu... Şi spunînd acestea, îşi agită mîna spre port, într-o direcţie care părea să-i fie foarte cunoscută.

— Nu putem sta aici de vorbă ?... încercai să-l reţin eu.

— Cum, domnule Jeorling, să stăm de vorbă în picioare şi cu gîtlejul uscat... cînd este aşa de uşor să găsim un colţ la „Cormoranul Verde", cu un pahar de whisky în faţă.

— Numai că eu nu beau, bosseman¹.

— Fie... voi bea eu pentru amîndoi. O! să nu credeţi că aveţi de-a face cu un beţiv... Nu beau niciodată mai mult decît trebuie, dar întotdeauna atît cît e nevoie !

Urmai pe acest marinar, obişnuit desigur să înoate în „apele" cîrciumilor, şi în timp ce jupîn Atkins era ocupat pe puntea goeletei cu fixarea preţurilor de vînzare sau cumpărare a mărfurilor, ne instalarăm la o masă în sala mare a hanului. După ce ne aşezarăm, îi spusei bosseman-ului:

— Eu mă bizuiam pe Atkins, să mă pună în legătură cu căpitanul Len Guy, fiindcă după cîte am înţeles, ar fi buni prieteni...

— Pfui! făcu Hurliguerly. E drept că Fenimore Atkins e un om de treabă şi se bucură de stima căpitanului. Dar, oricum, nu poate avea trecerea mea pe lîngă el !... Lasă că voi încerca eu, domnule Jeorling...

— Este o afacere chiar atît de grea, bosseman, şi nu există nici o cabină liberă pe Halbrane ?.M-aş mulţumi şi cu cea mai mică şi o voi plăti.

— Atunci e foarte bine, domnule Jeorling ! Este o cabină chiar lîngă copastie, de care nu s-a folosit nimeni pînă acum şi dacă nu te uiţi la preţ... în cazul cînd, bineînţeles, va trebui să plăteşti... Dar, între noi fie zis, trebuie să fii mai şiret decît crezi şi decît este bătrînul Atkins, pentru a hotărî pe căpitanul Len Guy să ia un pasager la bord. Da ! da ! Nu e prea multă toată şiretenia băiatului de treabă, care tocmai bea în sănătatea dumitale, regretînd că nu faci şi dumneata la fel !

Hurliguerly însoţi această declaraţie de o privire străpungătoare a ochiului drept, închizînd în acelaşi timp pe stîngul, încît se părea că toată vioiciunea ochilor săi se scurgea prin pupila unuia singur. Cred că e de prisos să mai adaug că sfîrşitu'l acestui frumos discurs fu înecat într-un. pahar de whisky, al cărui gust nu păru să-l impresioneze prea mult pe bosseman, întrucît „Cormoranul Verde" se aproviziona din cambuza HalbraneL

Apoi, acest drac de om scoase dintr-un buzunar al vestei o pipă neagră şi scurtă, o îndopă bine cu tutun, o aprinse, după ce şi-o împlîntă cu putere în colţul gurii şi trăgînd din ea, se învolbură de atîta fum, încît părea un vapor sub presiune, iar capul aproape că-i dispăru în acest nor cenuşiu.

— Domnule Hurliguerly?

— Vă ascult, domnule Jeorling...

— De ce s-ar împotrivi, căpitanul dumitale să mă ia pe bord ?

— Pentru că nu intră în vederile lui acest lucru şi pînă acum a refuzat toate propunerile care i s-au făcut.

— Dar te întreb, care-i raţiunea ?

— Eh ! Nu-i place să fie stingherit în călătoriile sale ; el vrea să meargă unde-i vine, să se întoarcă din drum, dacă aşa are el chef, să se ducă spre nord sau spre sud, la apus sau la răsărit, fără să dea socoteală nimănui. Nu părăseşte niciodată aceste blestemate mări ale Sudului, domnule Jeorling, şi iată, sînt atîţi ani de cînd le colindăm împreună, între Australia la est şi America la vest, mergînd de la Hobart-Town la insulele Kerguelen, la Tristan-da-Cunha sau la insulele Falkland, nepoposind decît timpul necesar vînzării mărfurilor sau aprovizionării şi cîteodată în drumurile noastreni s-a întîmplat să mergem pînă la marea antarctică, în aceste condiţii, înţelegeţi că un pasager ne-ar incomoda şi apoi cine ar risca să se îmbarce pe Halbrane, pentru că ei nu-i prea place să înfrunte briza şi merge cam încotro o duce vîntul.

Mă întrebam dacă nu cumva bosseman-ul încerca să facă din goeleta lui un vas misterios, navigînd la întîmplare, neoprindu-se decît foarte rar, un fel de corabie fantomă, rătăcind la latitudini mari, comandată de un căpitan la fel de misterios ca şi vasul său. Oricum ar fi fost, îndrăznii:

— In sfîrşit, Halbrane va părăsi insulele Kerguelen peste patru sau cinci zile ? Sigur...

— Şi se va îndrepta spre vest, pentru a merge la Tristan-da-Cunha ?

— Probabil.

— Ei bine, prietene, această probabilitate îmi ajunge şi dacă dumneata vrei într-adevăr să-mi fii de folos, hotărăşte pe căpitanul Len Guy să mă ia ca pasager.

— S-a făcut!

— Foarte bine, Hurliguerly, şi te asigur că n-o să-ţi pară rău.

— Ei, domnule Jeorling! răspunse acest ciudat şef de echipaj, scuturîndu-şi capul ca şi cum atunci ar fi ieşit din apă. Nu-mi pare niciodată rău de ceea ce fac şi sînt sigur că servindu-vă, nu voi regreta de loc. Acum, dacă-mi permiteţi, vă voi părăsi, fără să mai aştept pe jupîn Atkins, şi mă voi întoarce pe bord.

După ce goli dintr-o sorbitură ultimul pahar de whisky, de credeam că o dată cu băutura va dispare pe gîtlej şi paharul, Hurliguerly se ridică, adresîndu-mi un surîs care voia să fie protector şi încurajator în acelaşi timp... Apoi, trupul său greoi, legănîndu-se pe dublul arc al picioarelor, învăluit în norii de fum acru al lulelei, părăsi „Cormoranul Verde".

Rămăsei la masă frămîntat de gînduri şi foarte nedumerit. In fond, ce era cu acest căpitan Len Guy ? Jupîn Atkins mi l-a descris ca pe un marinar bun şi om de treabă. Nimic nu mă îndreptăţea să pun la îndoială cele ce aflasem, dar oricum, era totuşi un original, după cîte înţelesesem de la şeful echipajului. Mărturisesc că niciodată nu mi-a dat prin gînd că propunerea de-a mă îmbarca pe Halbrane ar putea întîmpina vreo dificultate din moment ce eram dispus să nu mă uit la preţ, şi în plus să mă mulţumesc cu viaţa de pe bord. Ce motive ar avea căpitanul Len Guy să-mi refuze acest lucru ?... Poate că nu voia să se lege printr-un angajament, care l-ar obliga să meargă într-un anumit loc, deşi în cursul navigării sale ar avea fantezia să se ducă în altul ? Sau poate avea motive personale să se teamă de un străin, dat fiind felul său bizar de a naviga ?... Făcea oare contrabandă sau comerţ de sclavi, îndeletnicire care se practica mult în acea epocă în mările Sudului? La urma urmelor, presupunerea aceasta mi se păru plauzibilă, cu toate că vrednicul meu hangiu era în stare să bage mîna în foc pentru Halbrane şi căpitanul său.

Şi cînd Fenimore Atkins garantează de onestitatea vasului şi a comandantului... Dar dacă hangiul îşi făcea iluzii degeaba pe socoteala lor?!...în definitiv, nu-l cunoştea pe căpitanul Len Guy decît din scurtele vizite anuale cînd acesta poposea în insulele Kerguelen, unde îşi făcea cumpărăturile obişnuite, care nu puteau da loc la nici o bănuială... Pe de altă parte, mă întrebam dacă nu cumva bosseman-ul exagerase într-adins, ca să dea serviciului pe care mi-l făcea, o importanţă cu mult mai mare...

Poate că din contra, căpitanul Len Guy ar fi bucuros şi fericit să aibă la bord un pasager atît de îngăduitor, cum aveam pretenţia că sînt eu şi care nici nu discuta preţul călătoriei ?

O oră mai tîrziu dădui în port de hangiu şi-i vorbii despre întîlnirea şi discuţia ce-o avusesem cu şeful de echipaj.

— Ah, afurisitul ăsta de Hurliguerly, înjură el, nu s-a schimbat de loc. Dacă ar fi să-l crezi, căpitanul Len Guy nu-şi şterge nici nasul fără să-l consulte. Vedeţi, e un caraghios acest bosseman, domnule Jeorling, cu toate că nu-i rău şi nici prost, dar îi plac al dracului dolarii şi guiñéele... Dacă-i cazi în mînă, păzeşte-ţi punga. încheie-ţi bine buzunarele şi nu te lăsa dus de nas.

— Iţi mulţumesc pentru sfat, Atkins. Spune-mi, ai stat de vorbă cu căpitanul Len Guy. I-ai spus ceva de mine.

— Incă nu, domnule Jeorling, mai avem timp, Halbrane de-abia a sosit.

— Fie, însă înţelegi, aş vrea să aranjăm cît mai repede cu putinţă.

— Puţină răbdare !

— Sînt nerăbdător să ştiu cum stau...

— Ei, nu-ţi face griji, domnule Jeorling !... Lucrurile se vor aranja cum e mai bine!.., De altfel, chiar dacă n-o fi Halbrane, tot vei ieşi din încurcătură... Cum va începe sezonul de pescuit, Christmas-Harbour va adăposti mai multe corăbii decît sînt case în jurul „Cormoranului Verde" !...Aveţi încredere în mine. Am eu grijă de îmbarcarea dumneavoastră !

Dar toate astea erau numai vorbe, cu care încercau să mă liniştească bosseman-ul de o parte, jupîn Atkins de alta. Cu toate promisiunile lor, mă hotărîi să mă adresez direct căpitanului Len Guy,oricît de greu m-aş fi apropiat de el, şi să-i vorbesc de proiectul meu, de îndată ce-l voi întîlni singur.

Ocazia nu mi se oferi decît a doua zi. Pînă atunci hoinărisem de-a lungul cheiului, examinînd schooner-ul, o corabie de o construcţie remarcabilă şi de o mare soliditate. Soliditatea construcţiei este calitatea de căpetenie a unui vas care navighează în aceste mări, unde gheţarii trec cîteodată dincolo de paralela-cincizeci.

Era la amiază. Cînd mă apropial de căpitanul Len Guy, înţelesei că ar fi preferat să nu mă întîlnească. Se înţelege că această mică populaţie de la Christmas-Harbour, formată în majoritate din pescari, rămîne cam întotdeauna aceeaşi. Uneori, în epoca pescuitului, unii kergueleni lucrau pe diferite vase, destul de numeroase în acest timp la Christmas-Harbour, înlocuind pe cei absenţi sau dispăruţi. Dar asta nu înseamnă că populaţia semodifica şi căpitanul Len Guy cunoştea desigur pe fiecare în parte. Peste cîteva săptămîni, ar fi fost poate mai greu să-i deosebească pe băştinaşi, în Crucît cheiurile ar fi fost năpădite de echipajele vaselor de comerţ, sosite aici o dată cu începutul sezonului de pescuit, cînd ar fi început forfota obişnuită din fiecare' an şi care nu ia sfîrşit decît o dată cu terminarea sezonului. Acum, însă, în august, Halbrane, profitînd de o iarnă excepţional de blîndă, era singură în rada portului. Mi se părea deci cu neputinţă ca Len Guy să nu fi ghicit că sînt străin, chiar dacă bosseman-ul sau hangiul nu i-ar fi vorbit încă despre mine.

Atitudinea lui nu putea însemna decît una din două : sau propunerea mea i-a fost comunicată, şi nu înţelegea să-i dea curs, sau nici Hurliguerly, nici Atkins nu i-au vorbit, şi atunci de ce se ferea de mine ? în acest caz se îndepărta de mine, pentru că se supunea firii sale, puţin comunicative, neconvenindu-i să intre în vorbă cu un necunoscut.

Mă cuprinse totuşi nerăbdarea. Dacă acest arici mă refuza de la început, să-i fie de bine ! Voi suporta refuzul. Să-l oblig să mă ia pe bord fără voia lui, nu aveam pretenţia. Nu-i eram nici cel puţin compatriot. De altfel, în insulele Kerguelen nu-şi avea reşedinţa nici un consul sau măcar vreun agent american, căruia m-aş fi putut plînge. Inainte de toate era important să fiu eu hotărît, şi dacă mă loveam de un „nu," al căpitanului Len Guy, voi fi liber să aştept sosirea altei corăbii mai binevoitoare ceea ce nu m-ar întîrzia decît cu două sau trei săptămîni.

Tocmai în clipa cînd mă decisesem să-i vorbesc, secundul său se apropie de el. Len Guy profită de această ocazie pentru a se îndepărta şi făcînd semn ofiţerului să-l urmeze, ocoli prin fundul portului şi dispăru după colţul unei stînci,- luînd-o în susul golfului, pe ţărmul septentrional.

,,La dracu'! gîndii. Am toate motivele să cred că-mi va fi destul de greu s-o scot la capăt. Dar nu-i decît o partidă amînată. Mîine, în cursul dimineţii, mă voi duce pe bordul HalbraneI şi cu sau fără voia lui va trebui ca acest Len Guy să mă asculte şi să-mi răspundă prin da sau nu !"

De altfel, s-ar fi putut ca la ora cinci căpitanul Len Guy să vie la „Cormoranul- Verde", unde de, obicei marinarii care poposeau aici îşi luau mesele de prînz şi de seară. După luni de zile petrecute pe mare, e foarte plăcut să schimbi un meniu, compus, în general, din biscuiţi şi carne conservată. Chiar sănătatea te obligă la acest lucru, şi în timp ce echipajul are la dispoziţie alimente proaspete, ofiţerilor le place să mănînce la han. Nu mă îndoiam de loc că prietenul meu Atkins va fi pregătit să primească cum se cuvine pe căpitan, pe locotenent şi pe bosseman-ul goeletei.

Aşteptai deci şi nu mă dusei la masă decît. Foarte târziu, încercai o mare dezamăgire. Nu ! Nici căpitanul Len Guy şi nici altcineva de pe bord nu veni să onoreze cu prezenţa „Cormoranul Verde". Fusei nevoit să cinez de unul singur, cum făceam de altfel în fiecare seară, de două luni încoace, fiindcă clienţii jupînului Atkins nu se prea vedeau prin han în timpul sezonului mort.

După masă, De la ora şapte şi jumătate, cu tot întunericul de afară, plecai să mă plimb prin port, în partea unde se aflau casele. Cheiul era pustiu, doar la ferestrele hanului licărea o lumină slabă. Din echipajul HalbraneI, nici un om nu rămăsese pe uscat. Luntrele adunate la un loc se legănau în pripoanele lor, în clipocitul valurilor care creşteau o dată cu începutul fluxului.

Acest schooner făcea impresia unei cazărmi, în care mateloţii erau consemnaţi de la apusul soarelui pînă a doua zi dimineaţa. Cred că această măsură îl necăjea foarte mult pe vorbăreţul şi chefliul Hurliguerly, atît de amator să colinde de la un cabaret la altul, în timpul escalelor.

Nu-l mai zării nici pe el şi nici pe căpitanul său prin împrejurimile „Cormoranului Verde". Intîrziai pînă pe la ora nouă pe chei, plimbîndu-mă încoace şi încolo de-a lungul goeletei. Treptat, corabia se cufundă în întuneric. Apele golfului-abia mai reflectau firişoarele de lumină ale felinarului de la pupa, suspendat pe odgonul catargului din faţă. Mă întorsei la han, lîngă uşa căruia îl găsii pe Fenimore Atkins, fumîndu-şi pipa.

— Atkins, îi spusei, s-ar părea că lui Leu Guy nu-i prea place să-ţi frecventeze hanul!...

— Vine cîteodată aici, duminica, ori azi e sîmbătă, domnule Jeorling...

— Nu i-ai vorbit V...

— Ba da... îmi răspunse hangiul, vădit încurcat.

— I-ai spus că o cunoştinţă a dumitaie ar vrea să se îmbarce pe Halbrane ?

— Da.

— Şi ce ţi-a răspuns ?...

— Nici ce-aş fi vrut eu şi nici cum ai fi dorit dumneata, domnule Jeorling...

— Refuză ?...

— Aproape, dacă bineînţeles răspunsul lui poate semăna cu un refuz : „Atkins mi-a zis Goeleta mea nu-i făcută să primească pasageri. N-am luat pe nimeni niciodată şi nici nu cred că voi lua vreodată".