Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

1.3. CĂPITANUL LEN GUY

Noaptea aceea dormii prost. în cîteva rînduri visai că visez. Ori, cum a observat Edgar Poe cînd te visezi visînd, te trezeşti aproape imediat.. Mă deşteptai şi încă foarte pornit împotriva acestui căpitan Len Guy. Ideea de a mă îmbarca pe Halbrane, la plecarea sa din insulele Kerguelen, se înrădăcinase puternic în capul meu. Jupînul Atkins nu încetase aproape două luni să-mi laude corabia, care întotdeauna ajungea prima la Christmas-Harbour. începusem să număr zilele şi ceasurile pînă la sosirea ei. Şi de cîte ori nu m-am închipuit pe bordul acestei goelete, plutind în largul arhipelagului, îndreptîndu-ne către vest, cu direcţia spre coasta americană ! Hangiul meu nu punea pentru nimic în lume la îndoială bunăvoinţa căpitanului Len Guy, privitoare la. îmbarcarea mea.Mai ales că nu se întîmpla niciodată ca o corabie comercială să refuze un pasager, dacă bineînţeles acest" lucru n-o obliga să-şi modifice itinerarul şi dacă putea scoate un preţ bun de la călător.

Simţeam, cum mocneşte în mine o mînie surdă împotriva acestui om. atît de puţin binevoitor. Aveam impresia că plesneşte fierea în mine, iar nervii îmi erau încordaţi la extrem. Un asemenea obstacol, apărut în drumul meu tocmai cînd eram mai aproape de ţintă, mă scotea din sărite. Avusei o noapte grea, agitată. Şi indignarea nu mă părăsi decît către revărsatul zorilor, cînd încet-încet mă liniştii.

Luai hotărîrea să cer o explicaţie căpitanului Len Guy, asupra procedeului său nejustificat. Poate că n-am să obţin nimic, dar cel puţin îi voi spune ceea ce aveam pe inimă.

Jupîn Atkins primise răspunsul pe care-l cunoaştem, în ceea ce priveşte pe serviabilul Hurliguerly, atît de grăbit să-şi ofere influenţa şi serviciile sale, încercase oare să-şi ţină promisiunea ?... Nu ştiam nimic, fiindcă nu-l mai întîlnisem de loc de atunci, în orice caz, nu credeam să fi fost mai norocos decît hangiul de la „Cormoranul Verde".

Plecai de acasă pe la opt dimineaţa. Era o vreme cîmoasă, cum spun francezii, sau, ca să folosesc o expresie mai potrivită, un cîine de timp. Cădea de sus o lapoviţă rece, învîrtejită de rafalele unei vijelii păgîne, dezlănţuită dinspre munţii înneguraţi din fund, aducînd cu ea avalanşe de nori grei şi ameninţători. Nu se putea de loc bănui că pe o asemenea vreme, Len Guy ar fi coborît pe uscat, riscînd să fie udat pînă la piele. Şi într-adevăr, pe chei nu se vedea nici ţipenie de om. Cele câteva bărci de pescuit, care părăsiseră portul înainte de vijelie, se retrăseseră probabil în golfuleţe, la adăpost de valuri şi de vînt.

In ceea ce priveşte intenţia mea de a mă duce pe bordul goeletei, nu o puteam realiza decît cu ajutorul uneia dintre luntrele ei, dar cred că bosseman-ul nu s-ar fi încumetat să mi-o trimită. De altfel, gîndeam eu, pe puntea goeletei căpitanul este la el acasă, şi pentru ceea ce intenţionam eu să-i răspund, dacă se încăpăţîna în refuzul său de a mă lua pe bord, era mai bine să fiu pe teren neutru. Mai bine îl voi pîndi de la fereastră. Şi dacă luntrea lui îl debarcă pe uscat, voi face în aşa fel încît să nu mă poată evita. Intorcîndu-mă la „Cormoranul Verde", mă postai la geamul şiroind de apă, pe care îl ştersei cu grijă, fără să-mi pese de vijelia care pătrundea cu furie prin cămin, spulberînd cenuşa din vatră.

Aşteptai nerăbdător, într-o stare de enervare crescîndă. Se scurseră aşa aproape două ore. Şi după cum se întîmplă deseori din cauza instabilităţii vînturilor din insulele Kerguelen, vremea se linişti înaintea mea. Către ora unsprezece, norii înălţaţi de la est biruiră şi vijelia slăbi, depărtîndu-se dincolo de munţi.

Deschisei fereastra. In aceeaşi clipă, una din luntrele HalbraneI se pregătea să-şi întindă pînzele. Un matelot coborî, pregăti două perechi de vîsle, în timp ce, pe locul din spate al bărcii, se aşeză un om, fără să ţină seama de cîrmă. De altfel, între schooner şi chei, nu erau mai mult de vreo cincizeci de stînjeni.

Luntrea se opri. Omul sări pe uscat. Văzîndu-l, nu-mi putui opri o exclamaţie. Era căpitanul Len Guy. In cîteva secunde, trecui pragul hanului şi mă înfipsei în faţa lui, în aşa fel încît orice-ar fi făcut, nu mai putea da înapoi.

— Domnule, începui eu, cu un ton sec şi rece, rece ca vremea de afară, îngheţată de vîntul care sufla de la est.

Căpitanul Len Guy mă privi fix şi în răstimpul unei clipe, fui izbit de tristeţea ochilor săi negri ca de cerneală. Apoi mă întrebă cu o voce scăzută, aproape şoptită :

— Sînteţi străin ?...

— La Kerguelen... da, răspunsei eu.

— De naţionalitate engleză ?...

— Nu... americană.

Mă salută cu un gest scurt şi răspunsei la fel.

— Domnule, reluai eu. Am motive să cred că jupîn Atkins, de la „Cormoranul Verde", v-a spus ceva în legătură cu o propunere pe care voiam să v-o fac. Aş fi bucuros ca această propunere să primească un răspuns pozitiv din partea unui...

— Propunerea de a vă îmbarca pe goeleta mea ?...

— Intocmai.

— Regret, domnule, că n-am putut da urmare acestei cereri...

— Mi-aţi putea spune de ce ?...

— Pentru că nu obişnuiesc să iau pasageri la bord, primul argument.

— Şi al doilea, căpitane ?

— Pentru că itinerarul HalbraneI nu este niciodată hotărît dinainte. Pleacă spre un port şi ajunge la altul, după cum mă mînă interesele mele. Şi să mai ştiţi, domnule, că nu sînt în serviciul vreunui armator. Goeleta îmi aparţine în mare parte, şi pentru călătoriile pe care le fac, n-am de dat socoteală nimănui.

— Atunci nu depinde decît de dumneavoastră, domnule, ca să mă luaţi pe bord...

— E adevărat, dar, spre marele meu regret, nu vă pot răspunde decît tot printr-un refuz.

— Poate vă veţi schimba hotărîrea, căpitane, aflînd că puţin mă interesează destinaţia goeletei dumneavoastră... Şi nu cred că greşesc de loc, presupunînd că ea va ajunge undeva...

— Undeva, într-adevăr...

Şi în această clipă, mi se păru că Len Guy aruncă o privire îngîndurată spre orizontul îndepărtat al Sudului.

— Ei bine, domnule — reluai — voi merge oriunde, îmi este aproape indiferent... Ceea ce doresc înainte de toate, este să părăsesc insulele Kerguelen cu prima ocazie ce mi s-ar oferi...

Căpitanul nu răspunse şi rămase gînditor, dar nici nu încercă să plece.

— Imi faceţi onoarea să mă ascultaţi, domnule ?...

— Il întrebai pe un ton destul de insistent.

— Da, domnule.

— Voi adăuga, prin urmare, în cazul cînd nu greşesc şi itinerarul goeletei dumneavoastră nu a fost modificat, că aveţi intenţia să plecaţi de la Christmas-Harbour spre Tristan-da-Cunha...

— Poate la Tristan-da-Cunha... poate la Cap...poate... la insulele Falkland... poate în altă parte...

— Ei bine, căpitane Guy, tocmai în această „altă parte" doresc eu să plec ! răspunsei ironic, făcînd eforturi pentru a-mi stăpîni enervarea.

Atunci, în atitudinea căpitanului Len Guy avu loc o transformare ciudată. Vocea i se schimbă, deveni mai aspră, mai tăioasă. în termeni clari şi precişi, mă făcu să înţeleg că orice insistenţă era inutilă, că convorbirea noastră a durat cam prea mult, că se grăbea, că afacerile îl chemau la căpitănia portului... în fine, că ne spusesem, în mod foarte complet, tot ceea ce am fi avut să ne spunem.

Intinsei mîna pentru a-l reţine să-l apuc, ar fi cuvîntul potrivit şi conversaţia, începută rău, risca să se termine şi mai rău, cînd acest bizar personaj se întoarse spre mine şi, cu un ton îmblînzit, începu :

— Credeţi-mă, domnule, sînt necăjit de faptul că nu vă pot ajuta şi că sînt nevoit să arăt atît de puţină bunăvoinţă unui american. însă nu-mi pot schimba purtarea. în cursul navigării mele survin fel de fel de întîmplări neprevăzute, care ar face ca prezenţa unui pasager să fie supărătoare, chiar aşa îngăduitor cum sînteţi dumneavoastră... ar însemna să mă expun degeaba, fără să pot profita de şansele care mi s-ar oferi în drum.

— V-am spus, căpitane, şi vă repet că deşi intenţia mea este de a mă înapoia în America la Connecticut, îmi este indiferent dacă întoarcerea va dura trei luni sau şase luni, pe un' drum sau pe altul, sau dacă goeleta dumneavoastră, pe care m-aş afla, s-ar scufunda în mijlocul mărilor anarctice...

— Mările antarctice ! strigă căpitanul Len Guy cu o voce plină de uimire, în timp ce privirea lui îmi sfredelea inima ca un pumnal. De ce vorbiţi de mările antarctice repetă el, apucîndu-mi mîna.

— Aşa, ca şi cum aş fi vorbit de mările boreale...

— Sau de polul nord, la fel de bine ca de polul sud...

Căpitanul Len Guy nu răspunse, dar mi se păru că văd o lacrimă lucindu-i în ochi. Apoi, înţelesei că voit schimbă discuţia, dornic să puie capăt vreunei amintiri chinuitoare, evocată de răspunsul meu :

— La polul sud, începu el, cine ar îndrăzni să se aventureze ?

— Să ajungi acolo e greu... şi ar fi şi fără folos, răspunsei eu. Se întîlnesc totuşi firi destul de aventuroase, care se aruncă în astfel de întreprinderi.

— Da, aventuroase, murmură căpitanul Len Guy.

— Şi iată că Statele Unite mai fac o tentativă cu divizia lui Charles Wilkes, Vincennes-ul, Peacock-ul, Porpoise-ul, Flying-Fish şi alte vase însoţitoare...

—. Statele Unite, domnule Jeorling ?... Susţineţi că a fost trimisă de către guvernul federal o expediţie în mările australe ?...

— Faptul este sigur şi încă de anul trecut, înaintea plecării mele din America, am aflat că această divizie tocmai se îmbarcase. Se împlineşte un an de atunci şi este foarte posibil ca îndrăzneţul Wilkes să fi mers cu cercetările mai departe decît au făcut ceilalţi descoperitori dinaintea lui.

Căpitanul Len Guy redeveni tăcut şi nu-şi ieşi din această inexplicabilă muţenie decît pentru a spune :

— In orice caz, chiar dacă Wilkes izbuteşte să treacă de cercul polar şi banchiză, mă îndoiesc că va depăşi latitudini mai mari decît...

— Decît predecesorii săi Bellingshausen, Forster, Kendall, Biscoe, Morrell, Kemp, Balleny, răspunsei eu.

— Şi decît... adăugă căpitanul.

— De cine vreţi să vorbiţi ?... întrebai.

— Sînteţi originar din Connecticut, domnule ?...

— Intrebă el deodată.

— Din Connecticut.

— Şi mai exact ?

— Din Hartford.

— Cunoaşteţi insula Nantucket ?

— Am vizitat-o de mai multe ori.

— Ştiţi, cred spuse Len Guy, privindu-mă drept în ochi că acolo a dat naştere Edgar Poe eroului său Arthur Gordon Pym.

— Intr-adevăr răspunsei îmi amintesc, începutul acestui roman se petrece în insula Nantucket.

— Spuneţi roman ? Acesta este cuvîntul pe care l-aţi folosit ?

— Fără îndoială, căpitane.

— Da şi dumneavoastră vorbiţi ca toată lumea. Dar, iertaţi-mă, domnule, nu mai pot aştepta.

— Regret sincer că nu vă pot face acest serviciu. Să nu credeţi că insistenţele ar putea schimba hotărîrea mea cu privire la propunerea dumneavoastră... De altfel, nu veţi mai avea decît cîteva zile de aşteptat. Sezonul va începe curînd. Corăbiile comerciale, balenierele, vor poposi la Christmas-Harbour şi veţi putea să vă îmbarcaţi pe una din ele... cu siguranţă că veţi ajunge acolo unde vă cheamă interesele. Regret, domnule, regret foarte mult şi vă salut.

Cu aceste cuvinte, căpitanul Len Guy se retrase şi convorbirea luă sfîrşit cu totul altfel decît aş fi bănuit.

Cum n-are nici un rost să te încăpăţînezi împotriva imposibilului, părăsii speranţa de-a naviga la bordul Halbrane, urîndu-l din toată inima pe afurisitul ei comandant. Şi de ce n-aş mărturisi deschis ? Imi stîrnise curiozitatea, păcătosul. Simţeam un mister în adîncul acestui suflet de marinar, şi mi-ar fi plăcut să-l pătrund. întorsătura neprevăzută a conversaţiei noastre, numele acestui Arthur Pym, pronunţat aşa, pe neaşteptate, întrebările despre insula Nantucket, efectul produs de ştirea că se pornise o expediţie prin mările australe, sub comanda lui Wilkes, afirmaţia că navigatorul american nu „va înainta la sud, mai mult decît...

Dar de cine voia să vorbească căpitanul Len Guy ? Toate acestea dădeau de gîndit, chiar unui spirit atît de practic ca al meu. In aceeaşi zi, jupîn Atkins mă întrebă dacăLen Guy se arătase mai binevoitor. Obţinusem autorizaţia să ocup una din cabinele goeletei. Trebui să-i mărturisesc hangiului meu că n-am fost mai norocos decît dînsul în negocierile pe care le-am dus cu căpitanul. Acest lucru îl miră la culme. Nu înţelegea de loc refuzul căpitanului şi încăpăţînarea lui. Nu-l mai recunoştea. De unde venea această schimbare ? Şi ce-l intriga mai direct, era faptul că, spre deosebire de ceea ce se obişnuia în timpul popasurilor, „Cormoranul Verde" nu fusese frecventat de data aceasta nici de oamenii de pe Halbrane, nici de ofiţerii vasului. Se părea că echipajul se supunea unui ordin dat în acest sens. Numai de două sau de trei ori, bosseman-ul veni să se instaleze în sala hanului şi «asta fu tot. De aici, marea dezamăgire a jupînului Atkins.

In ce-l priveşte pe Hurliguerly, după ce înaintase cu imprudenţă, înţelesei că nu mai ţine să păstreze cu mine nici un fel de relaţii. Dacă încercase să-şi înduioşeze şeful pentru soarta mea, n-aş putea să spun, dar dacă o făcuse, cu siguranţă că-şi primise porţia pentru insistenţa lui. In timpul celor trei zile care urmară, 10, 11 şi 12 august, lucrările de reaprovizionare şi reparare a goeletei fură zorite. Se vedea echipajul alergînd grăbit încolo şi încoace pe punte, mateloţi verificînd catargurile, schimbînd semnalele obişnuite, întinzînd odgoanele care se slăbiseră în timpul ultimei traversări, revopsind catargele şi bastingajul, spălate de talazurile mării, întinzînd pînze noi, reparînd pe cele vechi, de care se mai puteau servi pe timp frumos, astupînd găurile bordului şi ale punţii, în zgomotul loviturilor de ciocan.

Lucrul acesta se îndeplinea în linişte, fără acele strigăte, interpelări, acele certuri atît de obişnuite marinarilor, în timpul escalelor. Halbrane trebuie să fi fost bine comandată, echipajul ei bine stăpînit şi disciplinat, chiar tăcut. Se poate ca bosseman-ul să nu fi semănat cu camarazii săi, căci el îmi păruse pornit pe rîs, pe glume, mai ales pe flecăreală, afară de cazul cînd si pe acesta nu l-ar fi mîncat .limba doar atunci cînd cobora pe uscat. In sfîrşit, se află că plecarea goeletei era fixată pentru ziua de 15 august şi în ajun, nu aveam motive să presupun, cel puţin, că Len Guy ar fi revenit asupra refuzului său atît de categoric.

De altfel, nu mă mai gîndeam aproape de loc la această întîmplare. îmi trecuse orice dorinţă de-a acuza. N-aş fi permis nici jupînului Atkins să încerce un nou demers. Cînd mă întîlneam pe chei cu căpitanul Len Guy, păream doi oameni care nu se cunosc, care nici nu s-au văzut vreodată. El trecea pe o parte, eu pe cealaltă. Trebuie să adaug totuşi, că o dată sau de două ori, în atitudinea lui se manifestă o oarecare ezitare... Se părea că vrea să-mi vorbească, părea mînat de o pornire intimă... N-a făcut-o însă şi eu nu eram omul care să provoace o nouă explicaţie... Cu toate acestea, fusei informat, tot în aceeaşi zi, că Fenimore Atkins, contrar interzicerii mele formale, solicitase din nou pe căpitanul Len Guy, cu privire la îmbarcarea mea. Fără a obţine ceva. Era o afacere „clasată", cum s-ar spune, dar cu toate acestea, bosseman-ul era de altă părere.Intr-adevăr, Hurliguerly, interpelat de hangiul de la „Cormoranul Verde", contesta că partida ar fi complet pierdută.

— Este foarte posibil — se încăpăţîna el, ca Len Guy să nu-şi fi spus ultimul cuvînt.

Dar să te bizui pe spusele acestui palavragiu, ar fi însemnat să introduci un termen fals într-o ecuaţie şi vă asigur că apropiata plecare, a schooner-ului începuse să-mi fie indiferentă. Nu mă mai gîndeam decît să pîndesc apariţia în larg a altei corăbii.

— Incă o săptămînă sau două, îmi repeta hangiul, şi veţi fi mai norocos decît aţi fost cu căpitanul Len Guy, domnule Jeorling. Se vor găsi destui care doar atît aşteaptă.

— Fără îndoială, Atkins, dar nu uita că cea mai mare parte a vaselor, care au ca scop pescuitul în insulele Kerguelen, stau cinci sau şase luni aici şi trebuie să aştept un astfel de termen, pentru a mă îmbarca din nou.

— Nu toate, domnule Jeorling, nu toate! Bîritunele care se apropie numai de Christmas-Harbour.Se va prezenta o ocazie bună şi n-o să mai fiţi necăjit de loc că aţi scăpat îmbarcarea pe Halbrane.

Nu ştiu dacă aş fi avut motive să-mi pară rău sau nu, dar un lucru este cert, mi-a fost scris să părăsesc insula Kerguelen tot ca pasager al goeletei, şi să fiu atras într-o aventură extraordinară, care a avut un mare răsunet în analele maritime ale epocii.

In seara de 14 august, pe la ora şapte şi jumătate, cînd noaptea învăluia de-acum insula, hoinăream pe chei, către partea de nord a golfului. Vremea era frumoasă, cerul ţintat din belşug cu stele, aerul plăcut, dar frigul era destul de înţepător. în aceste condiţii, plimbarea mea nu se putea prelungi.

După vreo jumătate de oră, mă întorceam la Cormoranul Verde, cînd drumul mi se încrucişa cu un individ care şovăi, se întoarse spre mine şi se opri. întunericul era destul de mare şi-mi fu greu sâ-l recunosc imediat. După vocea, lui însă, după suşotitul ei caracteristic, o eroare nu era cu putinţă, în faţa mea se afla căpitanul Len Guy.

— Domnule Jeorling, spuse el, mîine Halbrane ridică ancora. Mîine dimineaţă odată cu refluxul.

— La ce bun să mai ştiu, răspunsei, din moment ce refuzaţi.

— Domnule, m-am gîndit bine şi dacă nu v-aţi schimbat hotârîrea, să fiţi pe bord la ora şapte.

— Pe legea mea, căpitane, răspunsei eu dacă mă aşteptam la o asemenea schimbare din partea dumneavoastră.

— M-am gîndit bine, v-o repet, şi adaug că Halbrane va pleca direct spre Tristan-da-Cunha, ceea ce vă convine bănuiesc ?

— Este cît se poate de bine, căpitane. Mîine dimineaţă, la ora şapte, voi fi pe bord.

— Cabina dumneavoastră este pregătită.

— Cît despre preţul traversării, spusei.

— Îl vom fixa mai tîrziu, răspunse căpitanul Len Guy, şi voi face în aşa fel ca să fiţi mulţumit. Pe mîine deci.

— Pe mîine.

Intinsei mîna acestui om ciudat, pentru a pecetlui angajamentul nostru. Fără îndoială, întunericul îl împiedică să observe acest gest, căci nu răspunse la fel şi îndepărtîndu-se grăbit, ajunse la luntrea lui, care se depărta din cîteva lovituri de vîslă.

Eram foarte surprins de întorsătura pe care o luaseră lucrurile şi jupîn Atkins fu şi mai mirat.

Cînd, întorcîndu-mă la „Cormoranul Verde", îl pusei la curent cu cele întîmplate.

— Vezi, îmi spuse el, vulpea asta bătrînă de Hurliguerly avea desigur dreptate. Asta nu înseamnă că îndrăcitul căpitan nu e mai capricios decît o fetiţă rău crescută. Numai să nu-şi schimbe gîndul în momentul plecării!

Era o ipoteză greu de admis şi refiectînd mai serios asupra ei, ajunsei la concluzia că purtarea căpitanului nu dovedea nici fantezie, nici capriciu. Dacă Len Guy revenise asupra refuzului său, asta însemna că avea vreun interes deosebit să mă ia ca pasager. Poate că această schimbare se datora celor ce i-am spus despre Connecticut şi despre insula Nantucket. Intrucît îl interesau aceste lucruri, lăsam viitorului grija să-mi dezlege misterul.

Pregătirile mele se terminară repede. De altfel, fac parte din acei călători practici care nu se încarcă niciodată cu bagaje multe şi ar face înconjurul pămîntului cu un sac pe umăr şi o valiză în mînă. Cel mai mare bagaj consta în acele haine îmblănite, de care nu se poate lipsi oricine navighează la latitudini mari. Cînd traversezi Atlanticul meridional, astfel de precauţiuni sînt luate cel puţin din prudenţă.

A doua zi, la 15 august, înainte de revărsatul, zorilor, îmi luai rămas bun de la acest cumsecade Atkins. îi eram foarte recunoscător pentru toate atenţiile şi bunăvoinţa sa, compatriotului meu, exilat în aceste insule ale „Dezolării", unde el şi ai lui se simţeau atît de fericiţi. îndatoritorul meu hangiu iu foarte înduioşat de mulţumirile pe carei le adresai. Purtîndu-mi de grijă ca un frate, era grăbit să mă vadă pe bord, temîndu-se după cum se exprima el ca Len Guy să „nu-şi schimbe bunele intenţii din ajun". îmi repetă-chiar cu insistenţă şi-mi mărturisi că în timpul nopţii se dusese de mai multe ori la fereastră, pentru a se asigura că Halbrane mai era ancorată în rada Christmas-Harbour-ului. Nu scăpă de neliniştea lui pe care de altfel eu n-o împărtăşeam de loc decît în clipa cînd mijiră zorile.

Jupîn Atkins ţinu să mă conducă pe bord, pentru a-şi lua rămas bun de la căpitanul Len Guy şi de la bosseman. Ne urcarăm în luntrea care aştepta la chei şi ajunserăm la scara goeletei, săltată acum, pentru a nu fi luată de reflux.

Primul om de care dădui pe punte fu Huriguerly. îmi aruncă o privire triumfătoare. Era aşa de clară privirea aceasta, de parcă mi-ar fi spus : ,,Hei, vezi ! Dificilul nostru căpitan a sfîrşit prin a capitula. Şi cui datoraţi această victorie, dacă nu acestui de treabă bosseman, care v-a servit cum a putut mai bine şi nu şi-a precupeţit influenţa?" Acesta era adevărul ?... Aveam motive puternice să nu-l admit, fără anumite rezerve. La urma urmelor, puţin mă interesa cine influenţase pe căpitan. Important este că Halbrane ridica ancora şi eu eram pe bord.

Căpitanul Len Guy se ivi aproape imediat pe punte. Şi nu mă miră de loc faptul că părea să nici nu-mi fi observat prezenţa. Pregătirile începuseră, pînzele fură scoase din tocurile lor, cîrma pregătită, odgoanele şi parîmele strînse. La pupa, secundul supraveghea scripetele ancorei, care nu va întîrzia să iasă din apă.

Jupîn Atkins se apropie atunci de căpitanul Len Guy şi cu o voce în care stăruia emoţia, îi spuse:

— La anul viitor !

— Cu voia lui Dumnezeu, domnule Atkins !

Isi strînseră mîinile. Apoi bosseman-ul veni la rîndul său să-şi ia rămas bun de la patronul „Cormoranului Verde", pe care aceeaşi luntre îl duse înapoi pe chei.

Către ora opt, cînd refluxul crescu, Halbrane îşi flutură pînzele în adierea vîntului care creştea uşor, se întoarse, scoborî golful de la Chrisfmas Harbour şi o dată ieşit în larg, luă direcţia spre nord-vest.

Amiaza era spre sfîrşite, cînd ochii noştri nu mai putură pătrunde distanţa pînă la culmile albe ale Table-Mount-ului şi Havergal-ului, care se pierdură în ceaţa depărtărilor, cu piscurile lor ascuţite, care se înalţă, primul pînă la două mii, iar celălalt pînă la, trei mii de picioare deasupra nivelului mării.