Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

1.8. SPRE INSULELE FALKLAND

In seara zilei de 8 septembrie, îmi luai rămas bun de la Excelenţa sa guvernatorul general al arhipelagului Tristan-da-Cunha cum se intitula oficial acest cumsecade Glass, fost caporal în artileria britanică. A doua zi, înainte de ivirea zorilor, Halbrane îşi întinse pînzele.

Cititorul a înţeles probabil că obţinusem de la căpitanul Len Guy învoirea să mai rămîn pasagerul său pîna la insulele Falkland. întreprindeam o călătorie de două mii de mile, care n-ar fi ţinut mai mult de cincisprezece zile, dacă navigam in condiţii la fel de favorabile, ca în drumul de la insulele Kerguelen la Tristan-da-Cunha.

Len Guy nu păru de loc surprins de cererea mea, mai curînd părea că se aşteptase la acest lucru. La rîndul meu, aşteptam ca el să reia discuţia asupra lui Arthur Pym, de care nu-mi mai vorbise de la întîlnirea cu cadavrul nefericitului Patterson, care adeverise afirmaţiile lui referitoare la cartea lui Edgar Poe.

Cu toate că de atunci nu mai încercase, îşi propunea s-o facă la timpul şi locul său. De altfel, asta nu putea influenţa cu nimic proiectele lui viitoare, fiind ferm hotărît să-şi conducă goeleta pînă în ţinuturile îndepărtate, unde pierise Jane.

Inconjurarăm Herald-Point-ul şi cele cîteva căsuţe de la Ansiedlung dispărură după coasta Falmouth-Bay-ului. Cu etrava orientată spre sud-vest, ajutată de o briză bună de la est, goeleta porni cu toată viteza. In primele ore ale dimineţii, golful Elephanten, Hardy-Roch, West-Point, Cotton-Bay şi promontoriul Daley, fură lăsate pe rînd în urmă. Totuşi, aproape o zi întreagă nu pierdurăm din ochi vulcanul din Tristan-da-Cunha, cu înălţimea lui gigantică de opt mii de picioare, al cărui vîrf înzăpezit abia către sfîrşitul zilei se ascunse vederii noastre, învăluit de umbrele înserării.

In cursul primei săptămîni, navigarea, se desfăşură în condiţii foarte bune şi dacă ne menţineam, astfel, pînă la sfîrşitul lunii septembrie am fi zărit primele înălţimi ale grupului insulelor Falkland. Această călătorie ne ducea cam mult spre sud, trebuind să coborîm de la paralela treizeci şi opt pînă la cincizeci şi cinci de grade latitudine. Deoarece căpitanul avea intenţia să pătrundă în adîncimile Antarctidei, este, cred, absolut necesar pentru lămurirea cititorilor, să amintesc pe scurt încercările care se făcuseră pentru a se ajunge la polul sud, sau măcar la vestul continentului sudic, al cărui punct central pare să fie. îmi este cu atît mai uşor să fac rezumatul acestei călătorii, cu cît căpitanul Len Guy mi-a pus la dispoziţie o mulţime de cărţi, în care se povesteşte cu belşug de amănunte încercările atîtor oameni curajoşi, şi mai ales aveam în biblioteca sa întreaga operă a lui Edgar Poe, acele Povestiri extraordinare, pe care, sub influenţa straniilor întîmplări prin care trecusem pînă acum, le reciteam cu adevărată pasiune. Este de la sine înţeles că dacă Arthur Pym a crezut necesar să citeze principalele descoperiri ale primilor navigatori, era firesc să se oprească la cele anterioare anului 1828. Dar, cum eu scriu aceste rînduri cu doisprezece ani mai tîrziu, este de datoria mea să povestesc întîmplările urmaşilor lui pînă la actuala călătorie a HalbraneI, din anii 1839—1840.

Zona cea mai de sud a globului pămîntesc, care geograficeşte este cunoscută sub denumirea de vînători de foci zăriră pământurile Trinităţii, dar niciunul nu se aventură mai departe. In 1819, vasele VOSTOK şi MIRNI din marina rusă, comandate de căpitanul Bellingshausen şi locotenentul Lazarew, după ce întîlniră în drum insula Georgia şi înconjurară pămîntul- insulelor Sandwich, înaintară cu 600 de mile spre sud, pînă

la paralela şaptezeci. O nouă încercare de-a ajunge la 160° longitudine estică nu duse la nici un rezultat. Totuşi, cu această ocazie descoperiră insulele, pe care le botezară Petru I şi Alexandru I, despre care se bănuia că au legătură cu pămîntul semnalat de americanul Palmer.

Căpitanul James Weddell, din marina engleză, fu cel care, în 1822, atinse, dacă povestirea lui nu este cumva exagerată, latitudinea de 74°15', ajungînd la o mare eliberată de gheţuri, ceea ce-l făcu să nege existenţa unui continent polar. Atrag atenţia cititorului că drumul acestui navigator îl va urma, cu şase ani mai tîrziu, Jane a lui Arthur Pym.

In 1823, americanul Benjamin Morrell, îmbarcat pe goeleta VASH, întreprinse, tot prim luna martie, o primă campanie, ajungînd pînă la latitudinea de 69T5', apoi la 70°14', pe o mare liberă, cu temperatura aerului de patruzeci şi şapte grade Fahrenheit
(plus 8° şi 33 Celsius) şi a apei de patruzeci şi patru de grade (plus 6° şi 6 Celsius) observaţii care concordă perfect cu cele făcute de echipajul Janei, trecînd prin ţinuturile insulei Tsalal.

Căpitanul Morrell afirmă că, în cazul cînd le-ar fi ajuns proviziile, ar fi atins cu siguranţă, dacă nu polul austral, cel puţin paralela optzeci şi cinci. In 1829 şi 1830, o nouă expediţie pe vasul Antarctic îl duse de la 116° longitudine, pînă la 70°30', fără a întîlni vreun obstacol, şi descoperi ţinutul Sud-Groenland. La epoca cînd Arthur Pym şi William Guy ajunseră mai departe decît înaintaşii lor, englezii Foster şi Kendall, însărcinaţi de Amiralitate să determine forma pământului, cu ajutorul oscilaţiilor pendulului în locuri diferite, nu reuşiră să depăşească 64°45' latitudine meridională.

In 1830, John Biscoe, comandînd vasele Tuba şi Lively, proprietatea fraţilor Enderby, fu însărcinat să exploreze regiunile australe, cu scopul de a vîna balene şi foci. în ianuarie 1831, el trecu de paralela şaizeci, atinse 68°51' la zece grade latitudine estică, oprindu-se în faţa unor gheţari de netrecut, şi descoperi, la 65°57' latitudine şi patruzeci şi cinci grade longitudine estică, un ţinut foarte întins, căruia îi dădu numele de Enderby, dar nu putu să acosteze la ţărmul lui.

In 1832, Biscoe întreprinse a doua campanie, dar nu reuşi să treacă cu mai mult de douăzeci şi şapte de minute, de şaizeci şi şase de grade. Cu toate acestea, găsi o insulă pe care o numi Adelaida, situată în faţa unei întinderi de pămînt ale cărei margini nu putură fi stabilite, avînd un relief destul de înalt, format parcă numai din coline, pe care o numi Jinutul lui Graham. Această descoperire determină Societatea Regală de Geografie de la Londra să tragă concluzia că între patruzeci şi şapte şi şaizeci şi nouă de grade longitudine estică se afla un continent, la şaizeci şi şase sau şaizeci şi şapte de grade latitudine.

Totuşi, Arthur Pym a avut dreptate, susţinînd că această concluzie n-ar fi cea mai bună, deoarece Weddell navigase printre aceste pretinse ţ'nuturi, iar Jane urmase aceeaşi direcţie pînă dincolo de paralela şaptezeci şi patru.

In 1835, un alt navigator, locotenentul englez Kemp, plecă din insulele Kerguelen spre sud. După ce descoperi urme de pămînt, la 70° longitudine estică, atinse şaptezeci şi şase de grade, întîlni o coastă, care probabil se lega de ţinutul Enderby, şi nu mai putu înainta spre sud.

In sfîrşit, la 7 februarie 1839, căpitanul Balleny, pe corabia Elizabeth Scott, depăşea 67°7' latitudine şi 140°25' longitudine vestică, şi descoperea şiragul de insule care îi poartă numele, apoi în martie, la 65°10' latitudine şi 116°10' longitudine estică, descoperi ţinutul căruia îi dădu numele de Sabrina. Acest marinar, un simplu pescuitor de balene după cum am aflat mai tîrziu — adăugase noi indicaţii, care prin preciziunea lor, lăsau să se presupună existenţa unui continent polar, în această parte a oceanului austral.

în sfîrşit, după cum v-am mai spus, la începutul acestei povestiri, în timp ce Halbrane plănuia o tentativă care trebuia ş-o ducă mai departe decît ajunseseră navigatorii din perioada anilor 1772 - 1839, locotenentul Charles Wilkes din marina Statelor Unite, comandînd o divizie de patru vase, Vincennes, Peacock, Porpoise, Flying-Fish şi alte cîteva ambarcaţiuni mai mici care le însoţeau, căuta să-şi deschidă drum spre pol, pe la o sută două grade longitudine orientală.

Pe scurt, la acea epocă mai erau nedescoperite aproape cinci milioane mile pătrate din Antarctida. Acestea sînt campaniile întreprinse în mările australe, înaintea goeletei Halbrane, comandată de căpitanul Len Guy. In rezumat, cei mai îndrăzneţi dintre aceşti descoperitori, sau dacă vreţi, cei mai norocoşi, n-au depăşit decît, Kemp — paralela şaizeci şi şase ; Balleny — şaizeci şi şapte ; Biscoe — şaizeci şi opt ; Bellingshausen şi Morrell — şaptezeci ; Cook — şaptezeci şi unu şi Weddell — şaptezeci şi patru...

Şi ca să meargă în ajutorul supravieţuitorilor de pe Jane, Len Guy trebuia să străbată, dincolo de paralela optzeci şi trei, deqi cu aproape 550 mile mai departe decît toţi ceilalţi. Trebuie să mărturisesc că de la întîlnirea cu gheţarul lui Patterson, oricît de practic aş fi fost şi oricît de puţin imaginativ, căzusem totuşi într-o stare de bizară supraexcitare. Simţeam cum o nervozitate crescîndă punea stăpînire pe mine. Imaginaţia îmi era chinuită de apariţia lui Arthur Pym şi a tovarăşilor săi, părăsiţi în mijlocul pustietăţilor Antarctidei. Simţeam cum se naşte în mine dorinţa de a lua parte la campania proiectată de căpitanul Len Guy. începusem să mă gîndesc fără încetare la acest lucru. în definitiv, nimic nu mă rechema în America. Prin urmare, n-avea nici o importanţă dacă absenţa mea se prelungea cu şase luni, sau chiar cu un an.

Este adevărat că pentru acest lucru era necesar asentimentul comandantului HalbraneL în fond, de ce ar refuza să mă păstreze ca pasager ?... Oare n-ar simţi o satisfacţie destul de firească dovedindu-mi „materialmente" că el a avut dreptate, conducîndu-mă prin vasta . scenă a teatrului unei catastrofe, pe care am considerat-o fictivă, arătîndu-mi la Tsalal rămăşiţele Janei, să mă debarce pe o insulă a cărei existenţă o negasem, să mă pună faţă în faţă cu fratele său William şi, în sfîrşit, să mă aducă în faţa adevărului, care nu mai putea ii contestat.

Aşteptam să mi se ivească ocazia de a vorbi căpitanului Len Guy, înainte de a lua o hotărîre definitivă. De altfel, n-aveam nici un. motiv să mă grăbesc. După zece zile de la plecarea noastră din Tristan-da-Cunha, în timpul cărora vremea se menţinu frumoasă, favorizînd astfel navigaţia, veniră o zi şi o noapte de acalmie absolută. în dimineaţa urmă-

toare, începu să bată vîntul dinspre sud. Halbrane mergea mai încet acum şi furăm nevoiţi să strîngem o parte din pînze, din cauza vîntului rece, care se înteţise. De acum încolo, nu se mai putea conta pe iuţeala de o sută de mile, pe care o făceam în medie de la un răsărit de soare la al Iul.Din această cauză, timpul necesar drumului se dubla, fără să mai pun la socoteală o eventuală furtună, care ne-ar fi întîrziat şi mai mult.

Din fericire, după cum am constatat mai tîrziu, goeleta se ţinea bine. Avea catarge puternice şi nu ne era teamă de ruperea lor, chiar dacă am fi întins toate pînzele, Pe de altă parte, Jem West, cu toată îndrăzneala lui şi oricît de priceput cîrmaci era, avea totdeauna prudenţa să strîngă clinurile, ori de cîte ori rafalele puternice ale vuitului ameninţau să răstoarne corabia. Era sigur deci, că din partea lui Jem West nu ne puteam teme de vreo imprudenţă, sau vreo neîndemînare.

Timp de douăsprezece zile, de la 22 septembrie la 3 octombrie, făcurăm foarte puţin din drum. Deriva spre coasta americană era destul de mare şi dacă n-am fi fost ajutaţi de un curent, pe dedesubt, care îndreptă goeleta şi o menţinu contra vîntului, am fi ajuns poate pe coastele Patagoniei. In tot acest timp, căutai zadarnic o ocazie să stau de vorbă singur cu Len Guy. Căpitanul nu ieşea din cabina sa decît pentru a lua masa, lăsînd, ca de obicei, toată grija manevrării corăbiei secundului său, şi foarte rar, cînd soarele se strecura timid printre nori, apărea pe punte pentru a determina latitudinea şi longitudinea la care ne aflam.

Mai adăugaţi la asta faptul că Jem West era sprijinit cu nădejde de echipajul său, în frunte cu bosseman-ul, şi veţi înţelege că ar fi fost greu să aduni la un loc zece oameni mai îndemînatici, mai îndrăzneţi, mai hotărîţi.

In dimineaţa de 4 octombrie, vremea se schimbă brusc. Vîntul se linişti, talazurile se potoliră puţin cîte puţin şi în ziua următoare, briza tindea să se stabilească spre nord-vest. Nici nu puteam spera într-o schimbare mai fericită. Clinurile fură strînse, întinzîndu-se doar pînzele mari, huna, papagalul şi săgeata, cu toate că vîntul începea să bată mai rece. Dacă se menţinea astfel, santinela de pe catarg va semnala în mai puţin de zece zile, primeleînălţimi ale insulelor Falkland. De la 5 la 10 octombrie briza fu constantă, suflînd cu regularitatea unui alizeu. Nu fu nevoie nici de manevrarea unei scote. Cu toate că puterea vîntului scăzu treptat, direcţia sa rămase tot timpul aceeaşi. Ocazia pe care o căutam, pentru a sta de vorbă cu căpitanul Len Guy, se ivi în după amiaza zilei de 11. Chiar el fu acela care mă ajută, deschizînd primul discuţia. Şedeam în bătaia vîntului, lîngă copastie, pe puntea mică, cînd el, ieşind din cabină, mă văzu, se întoarse şi se aşeză lîngă mine. Era evident că vroia să-mi vorbească. Şi despre ce altceva putea fi vorba, dacă nu despre ceea ce-l absorbise cu totul ?

Cu o voce mai puţin domoală ca de obicei, începu direct :

— De la plecarea noastră din Tristan-da-Cunha, n-am avut încă plăcerea să stau de vorbă cu dumneavoastră, domnule Jeorling.

— Am regretat şi eu acest lucru, căpitane, îi răspunsei, păstrînd o anumită rezervă, să văd unde vrea să ajungă.

— Vă rog să mă iertaţi, reluă el. Sînt frămîntat de atîtea griji !... Să organizezi un plan de acţiune în care să nu laşi nimic neprevăzutului. Vă rog să nu fiţi supărat.

— Dar nu sînt supărat de loc, vă rog să mă credeţi.

— Ne-am înţeles, domnule Jeorling. Şi acum, pentru că vă cunosc şi v-am putut aprecia, mă felicit că vă am ca pasager, pînă la sosirea noastră în insulele Falkland.

— Vă sînt foarte recunoscător, căpitane, pentru ceea ce aţi făcut pentru mine, şi asta îmi dă curaj sa...

Momentul mi se părea potrivit pentru a-i face propunerea să rămîn mai departe pe vas, cînd căpitanul Len Guy mă întrerupse, ca de obicei :

— Ei bine, domnule Jeorling, mă întrebă el, acum sînteţi convins de realitatea călătoriei vasului Jane, sau încă mai consideraţi cartea lui Edgar Poe o operă de pură imaginaţie.

— Nu, căpitane.

— Nu mai puneţi la îndoială că Arthur Pym şi Dirk Peters ar fi existat, nici că William Guy, fratele meu, şi cinci din tovarăşii lui, ar mai fi în viaţă.

—. Ar trebui să fiu cel mai îndărătnic dintre oameni şi acum nu mai am decît o singură dorinţă ca cerul să vă ajute să salvaţi naufragiaţii de pe Jane.

— Voi depune toate eforturile, domnule Jeorling, şi cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, voi reuşi!

— V-o doresc din toată inima, căpitane si am certitudinea ca dacă aţi consimţi...

— N-aţi avut cumva prilejul să vorbiţi despre toate acestea cu un anume Glass, ex-caporalul englez; care se pretinde guvernatorul insulei Tristan-da-Cunha mă întrebă căpitanul, întrerupindu-mă iar.

— Am vorbit — răspunsei eu, fără să mă necăjesc de întrerupere şi ceea ce mi-a spus acest om a avut darul să-mi spulbere şi ultimele îndoieli, transformîndu-le în certitudini.

— Aha ! A făcut afirmaţii ?

— Da, îşi aminteşte perfect de corabia Jane pe cînd poposea, acum unsprezece ani.

— Jane... a fratelui meu...?

— Glass susţine că a cunoscut personal pe căpitanul William Guy.

— Şi i-a vîndut mărfuri căpitanului Janei ?

— Da după cum a vîndut şi comandantului HalbraneI.

— Ancorase în golful acela ?

— In acelaşi loc unde a ancorat goeleta dumneavoastră, căpitane

— Şi Arthur Pym, Dirk Peters?

— Se pare că i-a întîlnit destul de des, în timpul popasului.

— A întrebat ce s-a întîmplat cu ei ?

— Desigur. Şi i-am făcut cunoscută moartea lui Arthur Pym, pe care-l considera ca pe un cutezător nemaipomenit, un temerar capabil de acţiunile cele mai aventuroase.

— Spuneţi mai bine un nebun, şi încă unul periculos, domnule Jeorling. Nu Pym este acela care a împins pe nenorocitul meu frate în această funestă campanie ?

— Intr-adevăr, după cele povestite de el, cam aşa ar fi.

— Şi nu trebuie să fie uitat niciodată lucrul acesta, adăugă repede căpitanul Len Guy.

— Glass, reluai, a cunoscut şi pe secundul Janei, Patterson.

— Era un marinar minunat, domnule Jeorling. O inimă bună, caldă. Curajos şi încercat. Patterson avea numai prieteni, îi era devotat cu trup şi suflet fratelui meu.

— Cum vă este Jem West dumneavoastră, căpipitane.

— Ah ! De ce a trebuit să-l regăsim pe nenorocitul de Patterson mort pe gheţar mort de atîtea săptămîni.

— Prezenţa lui v-ar fi fost foarte folositoare în cercetările pe care vreţi să le întreprindeţi, spusei.

— Intocmai, răspunse Len Guy. Ştie Glass unde se află acum naufragiaţii de pe Jane ?

— I-am spus eu, căpitane, după cum i-am spus ceea ce aţi hotărît să faceţi pentru salvarea lor.

Crezui că e de prisos să-i mai spun cit de surprins fusese Glass, văzînd că Len Guy nici nu se gîndeşte să-l viziteze, cum aştepta ex-caporalul, considerînd, în vanitatea lui exagerată, că nu era de demnitatea guvernatorului unei insule ca Tristan-da-Cunha să se plece în faţa unui simplu căpitan de goeletă.

Schimbînd vorba, Len Guy îmi spuse :

— Vroiam să vă întreb, domnule Jeorling, dacă acum credeţi că .cele scrise în jurnalul lui Arthur Pym, dat publicităţii de Edgar Poe, sînt adevărate.

— Cred, dar mai am totuşi cîteva rezerve în această privinţă răspunsei dat fiind ciudatul caracter al eroului acestor aventuri, şi bizara povestire a anumitor fenomene pe care le semnalează în ţinuturile de dincolo de Tsalal. Şi, cu siguranţă că în ceea ce priveşte pe William Guy şi tovarăşii săi, vedeţi că Arthur Pym s-a înşelat afirmînd că au pierit în surparea colinei de la Klock-Klock.

— Oh ! Dar nu afirmă acest lucru, domnule Jeorling, răspunse căpitanul Len Guy. Spune numai că atunci cînd el şi Dirk Peters au ajuns la crăpătura din stîncă, prin care puteau zări cîmpia, secretul cutremurului de pămînt fu descoperit. Şi cum peretele colinei s-a rostogolit în fundul văgăunei, nu se mai îndoi de soarta pe care o avuseseră fratele meu şi douăzeci şi opt din oamenii echipajului. De aceea a fost tentat să creadă că Dirk Peters şi cu el erau singurii oameni albi rămaşi în viaţă pe insula Tsalal. El nu spune decît atît... şi nimic mai mult!... Veţi fi de acord că nu erau decît presupuneri, e drept, uşor de admis, dar rămîn totuşi simple presupuneri.

— Recunosc acest lucru.

— Acum însă, datorită carnetului lui Patterson, avem certitudinea că fratele meu şi cinci din tovarăşii lui au scăpat de la această îngrozitoare pieire, pregătită de băştinaşi.

— Şi asta este adevărat, căpitane. Dar ce-au devenit supravieţuitorii Janei, dacă au fost capturaţi de indigenii din Tsalal, ai căror prizonieri ar mai fi încă, dacă sînt liberi sau nu, notele lui Patterson nu spun nimic, după cum nu spun nici de împrejurările datorită cărora el însuşi a fost obligat să se despartă de tovarăşii săi.

— Asta, o vom afla, domnule Jeorling. Da. O vom afla. Important este să ştim sigur dacă fratele meu şi mateloţii lui mai trăiau încă acum aproape patru luni, părăsiţi pe insula Tsalal. De data aceasta, nu mai este vorba de un roman semnat de Edgar Poe, ci de o povestire adevărată, semnată Patterson.

— Căpitane spusei atunci vreţi să fiu tovarăşul dumneavoastră pînă la sfîrşitul aceste; campanii, pe care o întreprindeţi cu Halbrane prin mările, antarctice.

Căpitanul Len Guy mă privi, cu o privire pătrunzătoare, ca un cuţit ascuţit, şi din nou, pentru a nu ştiu cîta oară, mi se păru că nu e de loc surprins de această propunere, pe care parcă o aştepta

— Iar la sfîrşitul acestei examinări, nu spuse decît un singur cuvînt: Bucuros!