Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

1.11. DE LA INSULELE SANDWICH LA CERCUL POLAR

După şase zile de la pornire, ţinînd direcţia spre sud-vest, goeleta favorizată de vreme bună, sosi în largul grupului New-South-Orkneys. Arhipelagul se compune din două insule principale : la vest cea mai întinsă, numită Coronation, al cărei creştet uriaş se înalţă pînă la două mii cinci sute de picioare, şi Laurie la est, care se termină spre vest cu capul Dundas.

Imprejur, apar la suprafaţa oceanului insule mai mici, Saddler, Powell şi alte numeroase insuliţe ţuguiate, ca. nişte căpăţîni de zahăr.In sfârşit, la vest se mai află insula Inaccesible şi insula Desperării, botezate astfel de un navigator care n-a putut să acosteze la prima şi pe care îl cuprinse desperarea, neputînd ajunge la cealaltă.

Acest arhipelag a fost descoperit de americanul Palmer şi englezul Botwell, în 1821—4822. El se găseşte cuprins între meridianul patruzeci şi patru şi patruzeci şi şapte şi este tăiată de paralela şaizeci şi unu.

Apropiindu-ne de aceste insule, puturăm distinge spre nord o scoarţă veche, încreţită, presărată cu morne abrupte, ale căror coaste, mai ales ale celor de pe insula Coronation, se pierdeau în pantă lină spre litoral. Către margini se grămădeau gheţari monstruoşi, care peste două luni vor fi luaţi de valuri şi tîrîţi în apele temperate.

Atunci începe sezonul pescuitului de „souffleurs", în timp ce o parte din oamenii de pe baleniere vor coborî pe uscat, pentru vînătoarea focilor şi elefanţilor de mare.

Oh ! Ce nume potrivite au aceste pămînturi de doliu şi tristeţe, în timpul cînd primele raze ale verii australe n-au mîngîiat încă linţoliul alb al iernii. Grijuliu să nu fie prins în strîmtoarea plină de recife şi de sloiuri, care desparte grupul insular în două, căpitanul Len Guy se opri la extremitatea de sud-est a insulei Laurie, unde petrecurăm ziua. De 24, apoi înconjurînd capul Dundas, ajunserăm la coasta meridională a insulei Coronation, Ia care goeleta acostă în dimineaţa zilei de 25 noiembrie. Cercetările noastre cu privire la marinarii de pe Jane nu aduseră nimic nou, nici de data aceasta.

In septembrie 1822, Weddell intenţiona să-şi procure blănuri de focă în acest arhipelag, dar îşi pierdu timpul de pomană, pentru că iarna fusese destul de aspră. Acum, Halbrane ar fi putut face o încărcătură serioasă din aceste amfibii. Mii de păsări zburau peste întinderile insulelor. Fără a mai vorbi de pinguini, care acopereau stîncile căptuşite cu un strat gros de gunoi, sau de numeroşii porumbei albi, din care văzusem foarte de aproape cîteva exemplare, mai trăiau aici un neam de păsări cu picioarele lungi, cu pliscul conic, puţin alungit, cu pleoapele încercănate cu roşu, care puteau fi vînate cu multă uşurinţă.

In New-South-Orkneys, datorită reliefului aspru în care domină şistul de cuarţ, regnul vegetal este reprezentat doar de licheni cenuşii şi cîţiva ficuşi rari, din specia laminarelor. Pe plajă mişunau o mulţime ele patele, un fel de scoici bune de mîncat, iar de-a lungul stîncilor găsirăm midii, din care făcurăm provizii bogate.

De asemenea, bosseman-ul şi oamenii săi nu scăpară ocazia să ucidă cu lovituri de ciomag cîteva duzini de pinguini. Această barbară vînătoare n-o făcură dintr-uh condamnabil instinct de distrugere, ci numai din dorinţa foarte legitimă de a-şi procura hrană proaspătă.

— Carnea de pinguin e tot atît de bună ca şi cea de pui, domnule Jeorling, îmi spuse Hurliguerly.
— Dumneavoastră n-aţi mîncat aşa ceva la Kerguelen ?

— Ba da, bosseman, însă acolo erau preparaţi de Atkins.

— Ei bine, aici vor fi de Endicott şi veţi vedea că nu e nici o deosebire.

Intr-adevăr, atît ofiţerii, cît şi echipajul, se ospătară cu multă poftă din aceşti pinguini, cu care ocazie apreciarăm cum se cuvine talentele culinare ale şefului nostru bucătar.

Halbrane porni cu toate pînzele întinse, în dimineaţa de 26 octombrie, luînd direcţia spre sud. Ea pluti o vreme de-a lungul meridianului patruzeci şi trei, pe care-l stabilirăm foarte exact. Era acelaşi drum pe care mersese Weddell, apoi William Guy şi dacă goeleta nu se abătea de pe această cale, nici la est, nici la vest, vom da cu siguranţă peste insula Tsalal. Totuşi, mai trebuia să ţinem seama şi de greutăţile navigaţiei.

Vinturile de la est băteau cu stabilitate şi acest lucru ne convenea de minune. Goeleta, cu toate pînzele întinse, alerga cu o viteză între unsprezece şi douăsprezece mile pe oră. Dacă această viteză continua să rămînă aceeaşi tot restul drumului, timpul necesar călătoriei de la South-Orkneys la cercul polar va fi foarte mult scurtat.

Ştiam că acolo va fi nevoie să înfnngem poarta banchizei groase sau ceea ce ar fi şi mai practic să descoperim o trecere liberă prin brîul de gheaţă.

Discutînd despre acest lucru cu căpitanul Len Guy, spusei:

Pînă acum, Halbrane a avut tot timpul vintul sub vergă şi dacă acest lucru se menţine, vom ajunge la banchiză înaintea dezgheţului.

— Poate că da, poate că nu... domnule Jeorling, pentru că vara polară este extraordinar de timpurie anul acesta. Am constatat că în insula Coronation blocurile încep să se desprindă de pe acum de ţărmurile ei, şi asta cu şase săptămîni mai devreme ca de obicei.

— Fericită împrejurare, căpitane ! Şi poate va fi posibil ca goeleta noastră să treacă de banchiză în primele săptămîni ale lui decembrie, în timp ce majoritatea corăbiilor nu izbutesc acest lucru decît spre sfîrşitul lui ianuarie.

— Intr-adevăr, blîndeţea anotimpului ne este de mare folos, admise Len Guy.

— Imi amintesc, reluai, că la a doua expediţie a sa, Biscoe nu a acostat decît pe la mijlocul lui februarie, în acest ţinut dominat de munţii Wijliam şi Stowerby, 1a şaizeci şi patru de grade longitudine. Cărţile de călătorie pe care mi le-aţi dat, susţin cu tărie acest lucru.

— Şi este foarte adevărat, domnule Jeorling.

— Atunci, peste o lună, căpitane...

— Ba chiar mai devreme, sper să regăsesc dincolo de banchiză marea liberă semnalată de Weddell şi de Arthur Pym, şi atunci vom naviga în condiţii normale pînă la insula Bennet şi de acolo la insula Tsalal. Pe .această mare liberă, ce obstacol ar mai putea să ne oprească sau să ne provoace intîrzieri.

— Nu întrevăd niciunul, căpitane, după ce vom trece în spatele banchizei. Această trecere este punctul cel mai greu şi trebuie şă constituie obiectul preocupărilor noastre permanente dacă, bineînţeles, vînturile de la est se vor menţine.

— Se vor menţine, domnule Jeorling, şi toţi.navigatorii din mările australe au putut constata, cum am făcut şi eu, de_: altfel, că aceste vînturi sînt constante. Ştiu sigur că între paralela treizeci şi şaizeci, rafalele vin de obicei dinspre vest. Mai. departe însă, din cauza unei răsturnări de curenţi toarte simţitoare, vînturile opuse înving şi după cum ştiţi, o dată ce am depăşit această limită, ele încep să sufle cu regularitate din cealaltă direcţie.

— Asta este adevărat şi mă bucur foarte mult, căpitane. De altfel, vă mărturisesc şi nu mi-e ruşine de loc încep să devin superstiţios.

— Şi adică de ce n-ar fi aşa, domnule Jeorling ? Este. oare atît de nelogic să admiţi intervenţia' unei puteri supranaturale în cele mai obişnuite împrejurări din viaţă? Şi nouă, marinarilor de pe Halbrane, ne-ar fi oare permis să ne îndoim? Amintiţi-vă de întîlnirea cu nefericitul Petterson în drumul goeletei noastre, gheţarul acela adus pînâ în locuri atît de îndepărtate de pol, care se topea văzînd cu ochii. Gîndrţi-vă puţin, domnule Jeorling, aceste întîmplări n-au oare ceva providenţial ? Merg mai departe şi afirm cu convingere că, după cite am făcut pentru a salva pe compatrioţii noştri de pe Jane, Dumnezeu nu ne va părăsi.

— Sînt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Nu ! Intervenţia providenţei nu poate fi negată şi, după părerea mea, nu este adevărat că hazardul joacă pe scena vieţii rolul pe care i-l atribuie spiritele mai slabe. Toate întâmplările sînt strîns legate între ele de ceva misterios. Un fel de lanţ.

— Bine spus, un lanţ, domnule Jeorling, un lanţ a cărui primă verigă, în cazul nostru, este gheţarul lui Patterson, iar ultima va fi insula Tsalal. Ah ! Fratele meu, sărmanul meu frate. Părăsit acolo de unsprezece ani. Cu tovarăşii lui de captivitate, fără să-şi poată păstra măcar speranţa că vor fi cîndva salvaţi. Cînd mă gîndesc la aceste tragedii, mi se strînge inima şi suferinţa mea nu va slăbi, domnule Jeoriing, decît în clipa cînd nefericitul meu frate va fi iarăşi la pieptul meu .

Căpitanul era pradă unei emoţii atît de puternice încît, ascultîndu-l, simţii cum ochii mi se împăienjenesc de lacrimi. Nu ! N-aş fi avut curajul să-i răspund că salvarea lor nu prea avea şanse de reuşită ! Cu siguranţă că acum şase luni, William Guy şi cinci mateloţi de pe Jane se mai aflau încă pe insula Tsalal, fiindcă aşa scria în carnetul lui Patterson... Dar care.era situaţia lor adevărată?... Erau la discreţia insularilor pe care Arthur Pym îi socotea la cîteva mii, fără a mai vorbi de locuitorii insulelor situate mai la vest ? In acest caz, nu trebuia oare să ne aşteptăm din partea acelui TooWit, stăpînul insulei Tsalal, la vreun atac căruia Halbrane sa nu-i poată rezista mai mult ca Jane

Da, mai bine era să crezi în providenţă. Intervenţia ei o simţiserăm de cîteva ori pînă acum şi pentru a duce la bun sfîrşit această misiune care ni se părea dată de însuşi Dumnezeu, vom face tot ceea ce era omeneşte cu putinţă.

Menţionez că echipajul goeletei, însufleţit de aceleaşi sentimente, împărtăşea aceleaşi speranţe, mă refer la marinarii vechi de pe Halbrane, care erau atît de devotaţi căpitanului. în ce priveşte pe noii angajaţi, se prea poate să le fi fost indiferent, sau aproape, rezultatul pe care-l va avea campania, din moment ce-şi aveau asigurate cîştigurile promise la angajarea lor.

Cel puţin aşa îmi spunea bosseman-ul, exceptîndu-l totuşi pe Hunt. Nu părea de loc că acest om ar fi fost îndemnat să-şi ia sarcina atras de leafă sau de alte beneficii. Un lucru era sigur, că nu vorbea niciodată despre acestea, fiindcă, în general, nu vorbea cu nimeni.

— Şi cred că nici nu gîndeşte prea mult 1 îmi spuse Hurliguerly. Nu sînt încă lămurit ce e cu el. Discuţia cu acest Hunt nu merge mai departe decît ar merge un vas ancorat.

— Nici cu mine nu vorbeşte mai mult, bosseman.

— După părerea mea, domnule Jeorling, ştiţi care e cel mai interesant lucru la el.

— Spune !

— Ei bine, faptul că acest om a călătorit departe în mările australe, da departe, cu toate că tace ca un peşte şi nu spune nimic despre acest lucru. De ce tace, îl priveşte. Dar dacă urîtul ăsta n-a trecut de cercul antarctic, şi chiar de banchiză cu cel puţin zece grade, primul val să mă ia cu el peste bord.

— Din ce ai dedus asta, bosseman?

— După ochii lui, domnule Jeorling, după ochii lui. In fiecare clipă şi oricare ar fi direcţia goeletei, privirile lui râmîn mereu aţintite spre sud şi ochii aceia care nu lucesc niciodată, care rămîn veşnic ficşi, ca focurile de poziţie.

Hurliguerly, contrar obiceiului său, nu exagera de loc, remarcasem şi eu aceste priviri. Pentru a folosi expresia lui Edgar Poe, Hunt avea ochii ageri, ca ai şoimului.

— Cînd nu-i de serviciu reluă bosseman-ul sălbaticul ăsta stă tot timpul rezemat de balustradă, nemişcat şi mut. De fapt, cel rnai bun loc pentru el ar fi la capătul etravei noastre, unde ar face o interesantă figură de prova pentru Halbrane. O figură de sperietoare, de exemplu. Observaţi-l cînd este la cîrmă, domnule Jeorling ! Mîinile lui enorme ţin mînerele de parcă ar fi una cu roata. Cînd se uită la cutia busolei, s-ar părea că-i atras de magnetul compasului. Eu mă laud că sînt bun cîrmaci, dar de talia lui Hunt recunosc că nu sînt. Cu el ia cîrmă, acul rămîne fix pe axa corăbiei, oricît de puternică ar fi smucitura. Daca în timpul nopţii s-ar stinge lampa de la habitaclu, sînt sigur că Hunt n-ar avea nevoie s-o aprindă clin nou. Numai cu focul din ochii săi ar lumina cadranul şi ar menţine direcţia vasului.

Hotărît lucru, bosseman-ul voia să se despăgubească cu mine, de lipsa de interes a căpitanului sau a lui Jem West pentru nesfîrşitele lui flecăreli. Si dacă Hurliguerly şi-a făcut despre Hunt părerea pe care o cunoaştem, trebuie să mărturisesc că atitudinea ciudatului personaj îl îndreptăţea la aceasta. Hotărît lucru, îl puteai situa fără grijă încategoria fiinţelor semifantastice. Şi ca să înţelegeţi mai bine, dacă Edgar Poe l-ar fi cunoscut, este sigur că l-ar fi luat ca model în zugrăvirea unuia dintre cei mai stranii eroi ai săi.

Timp de mai multe zile, navigarăm în condiţii excelente, fără nici un incident, fără ca cel mai neînsemnat lucru să întrerupă monotonia călătoriei. Ajutată de un vînt bun de la est, goeleta obţinea maximum de viteză, după cum se vedea din dîrade spumă lăsată în urmă, netedă şi lungă de mai multe mile.

Pe de altă parte, se simţea bine apropierea primăverii polare. începură să apară cîrduri de balene. Prin aceste locuri, o săptămînă ar fi fost de ajuns pentru ca vasele de mare tonaj să-şi umple hîrdaiele cu preţioasa untură a acestor gigantice mamifere marine. Noii mateloţi, mai ales americanii, nu-şi puteau ascunde regretul, văzînd cu cîtă indiferenţă privea căpitanul animalele, a căror greutate însemna tot atîta aur, de care erau pline apele prin care treceau, cum nu mai văzuseră ei niciodată, în acest timp al anului.

Din tot echipajul, cel mai nemîngîiat era Hearne, un vînător de balene foarte ascultat de tovarăşii lui. Avea o purtare de brută şi o îndrăzneală sălbatică, dezvăluind o personalitate care se impuse celorlalţi mateloţi. Acest sealing-master¹ avea vîrsta de patruzeci şi patru de ani şi era de naţionalitate americană. îndemînatic şi puternic, mi-l închipuiam în picioare pe baleniera lui, cu două prove, învîrtind în mînă harponul şi aruncîndu-l în coasta unei balene, apoi răsucindu-i strîns coarda. Un asemenea spectacol trebuie să fi fost minunat. Dată fiind puternica lui pasiune pentru această îndeletnicire, nu m-aş fi mirat de loc să-l văd arătîndu-şi făţiş nemulţumirea.

La urma urmelor, goeleta noastră nu era pregătită pentru pescuitul balenelor. Şi nu aveam pe bord nici uneltele necesare acestui anevoios lucru. De cînd naviga pe Halbrane, căpitanul Len Guy s-a mărginit numai să facă negoţ între insulele meridionale ale Atlanticului şi cele ale Pacificului. Orice s-ar spune, numărul de balene pe care-l vedeam pe o rază de cîteva sute de metri, trebuie să fie considerat ca nemaipomenit de mare.

Într-una din zile, cam pe la ora trei după amiază, şedeam rezemat de bordaj, la prova, urmărind zbenguielile cîtorva perechi din aceste enorme animale.Hearne le arăta cu mina tovarăşilor săi, în timp ce din gură îi ieşeau fraze întretăiate :

— Acolo! Acolo!... este un finback², uite chiar doi, trei cu înotătoarea de pe spinare de cinci şase picioare. Le vedeţi acolo, între două valuri, liniştite, fără să sară. Ah ! dacă aş avea un harpon, pun capul rămăşag că l-aş trimite drept într-una din cele patru pete gălbui care îi se văd pe spate. Dar în cutia asta de negoţ, nu se poate face nimic, nici măcar să-ţi dezmorţeşti braţele. Mii de draci ! Cînd navighezi pe mările astea, faci pentru a pescui nu pentru. Se întrerupse, scoţînd o înjurătură furioasă.

— Şi cealaltă balenă! strigă el.

— Aceea cu cocoaşă ca un dromader ? întrebă unul din mateloţi.

— Da, aceea este un humpback³, răspunse Hearne. Vezi burta lui încreţită şi înotătoarea de pe spinare mai lungă decît a celorlalţi ? Sînt capturaţi destul de greu aceşti humpbacks, căci au obiceiul să se afunde la adîncimi mari şi halesc mulţi metri de coardă. Zău c-am merita să ne dea ăsta o lovitură de coadă în coastă, dacă nu-i trimitem noi un harpon în coasta lui.

— Atenţie! atenţie ! strigă bosseman-ul.

Nu era de temut acea formidabilă lovitură de coadă dorită atîta de pescar. Nu ! Dar o balenă enormă înotă un timp de-a lungul goeletei, apoi, prin nările ei, cu un zgomot asemănător unei detunături îndepărtate de tun, aruncă o trombă de apă murdară. Toată pupa corăbiei fu inundată, pînă lingă pînza mare.

— Bine ne-a făcut, mormăi Hearne, ridicînd nepăsător din umeri, în timp ce tovarăşii lui se scuturară de apă, înjurînd balena care-i stropise. In afară de aceste două specii de cetacee, mai vedeam, şi right-whales sau balene france, cum li se mai spune, o specie foarte răspîndită în mările australe. Acestea sînt lipsite de aripioare, dar în schimb au un strat foarte gros de untură. Urmărirea lor nu implică mari pericole. Balenele france sînt des întîlnite în aceste ape antarctice în care mişună cu miliardele crustacee mici, aşa numitele „hrană a balenei", de altfel singura ei hrană.

Cu siguranţă că la mai puţin de şase sute de metri de goeletă, plutea una din aceste balene care măsura şaizeci de picioare lungime, adică atît cit îţi ajungea să umpli o sută de butsaie cu untură. Aceasta este cantitatea de produse pe care o dau uriaşele animale clin care numai trei exemplare ajung să facă încărcătura unui vas de tonaj mijlociu.

— Da !... Este o balenă francă ! strigă Hearne. O recunosc după jetul ei gros şi scurt. Iată ceea ce vedeţi acolo, la babord ca o coloană de fum este o right-whale. Şi toate astea ne trec pe la nas fără nici un folos. Douăzeci de dumnezei. Să nu-ţi umpli hîrdaiele cînd se poate atît de uşor, nu înseamnă să arunci saci întregi cu piaştri în apă. Şi acest îndrăcit de căpitan care lasă să se piardă atîta marfă, fără să mai socoteşti cîtă pagubă face echipajului.

— Hearne, spuse o voce poruncitoare în spatele nostru, urcă-te la vergi. De acolo vei putea număra mai în voie balenele. Era vocea lui Jem West.

— Locotenente!

— Lasă. vorba, sau, te voi tine acolo sus pînă mîine. Hai, şterge-o !

Şi înţelegînd că n-avea rost să mai discute,: pescarul se supuse fără a crîcni. La urma urmelor, Halbrane nu venise la aceste latitudini pentru pescuitul mamiferelor marine iar mateloţii n-au fost recrutaţi în insulele Falkland pentru o asemenea treabă. Se ştia care este unica ţintă a campaniei noastre şi nimic nu trebuia să ne îndepărteze de ea.

Goeleta plutea pe suprafaţa unei ape roşiatice, colorată de bancuri de crustacee, un fel de creveţi aparţinînd ordinului thysanopodelor. Vedeai balenele culcate leneş pe o coastă, adunînd cu firele din cerul gurii, întinse ca o plasă, între fălcile lor uriaşe şi înghiţind deodată zeci de mii de asemenea vietăţi, în enormul lor stomac.

Dacă în luna noiembrie, în această parte a Atlanticului meridional cetaceele de diferite specii erau atît de numeroase, acest lucru se datoreşte faptului că sezonul era de o precocitate într-adevăr nemaipomenită. Totuşi, prin aceste locuri atît de indicate pentru pescuitul cetaceelor nu văzurăm nici o balenieră.

Nu e mai puţin adevărat că de la începutul secolului, vînătorii de balene părăsiseră aproape complet mările emisferei boreale, unde nu întîlneau decît rareori balenoptere, din cauza distrugerii lor nesocotite. Pentru un asemenea pescuit, care nu se mai putea face decît cu mare greutate, sînt căutate acum de către francezi, englezi şi americani, regiunile de sud ale Atlanticului şi Pacificului. Este foarte probabil ca o industrie, atît de prosperă altă dată, să ia sfîrşit. Iată cum se explică extraordinara adunătură de cetacee.

De cînd căpitanul Len Guy avusese cu mine discuţia privitoare la romanul lui Edgar Poe, devenise mai puţin tăcut. Stăteam adeseori de vorbă şi într-una din zile, în timpul unei asemenea discuţii, îmi spuse:

— În general, prezenţa balenelor este un indiciu că nici coasta nu-i departe şi iată de ce în primul rînd, crustaceele care servesc drept hrană cetaceelor nu se îndepărtează niciodată prea mult de uscat. Al doilea motiv îl constituie faptul că femelele, pentru a-şi depune puii, au nevoie de ape cu o adîncime mai mică.

— Dacă aşa stau lucrurile, răspunsei eu, cum se face, căpitane, că n-am întîlnit nici un grupde insule între New-South-Orkneys şi cercul polar ?

— Observaţia dumitale este justă, răspunse căpitanul, dar pentru a da. de vreo coastă, ar trebui să ne abatem cu vreo cincisprezece grade spre vest, unde se află insulele New-South-Shetlands ale'lui Bellingshausen, insulele Alexandru si Petru şi, în sfîrşit, ţara lui Graham, care a fost descoperită de Biscoe.

— Prin urmare, reluai eu, prezenţa balenelor nu indică întotdeauna apropierea pămîntului?

— Nu prea ştiu ce să vă răspund, domnule Jeorling, şi este posibil ca observaţia despre care v-am vorbit să nu fie pe deplin întemeiată. Aşa că mi se pare -mai rezonabil să atribuim prezenţa în număr atît de mare a acestor animale condiţiilor climatice excepţionale cu care începe anotimpul.

— Nici nu văd altă explicaţie, îi răspunsei, şi ele altfel, prima nu este în concordanţă nici cu propriile noastre constatări.

— Ei bine, ne vom grăbi să profităm de împrejurări, conchise Len Guy.

— Şi fără să ţinem seamă de imputările unei părţi a echipajului adăugai eu.

— Şi de ce ne-ar putea învinui aceşti oameni ? strigă el. Ei n-au fost recrutaţi în vederea pescuitului, după cîte îmi amintesc. Ei ştiu bine pentru ce s-au îmbarcat şi bine a făcut Jem West că le-a retezat-o de la început. Vezi, domnule Jeorling, ce rău am făcut că nu m-am mulţumit numai cu oamenii mei. Din nefericire, acest lucru nu era cu putinţă, avînd în vedere populaţia indigenă a Insulei Tsalal.

Mai adaug că orice fel de pescuit era permis pe bordul HalbraneI, cu excepţia pescuitului de balene. Datorită vitezei vasului, ar fi fost greu să pescuieşti cu năvodul sau cu plasa cu trei reţele. Însă bosseman-ul lega mai multe undiţe una de alta, şi masa zilnică se îmbogăţea cu mîncăruri proaspete, spre marea satisfacţie a stomacurilor noastre care se arătau cam obosite de atîta carne sărată. In undiţe se prindeau gabii, somoni, moruni, macrouri, ţipari de mare, muleţi şi papagali de mare. Harpoanele se înfigeau fie în delfini, fie în marsuinii cu carne negricioasă, care nu displăceau de loc echipajului, şi ai căror muşchi şi ficaţi făceau deliciul meselor noastre.

Cît priveşte păsările, veneau totdeauna aceleaşi dinspre orizont, poli el i de diferite soiuri, unii albi, alţii albaştri, alcioni, cufundări, damieni şi altele în stoluri nenumărate. Văzui, de asemenea, din depărtare, bineînţeles un pescăruş uriaş, ale cărui dimensiuni provocara o mare mirare. Era unul din acei guebrantahuesos, cum îi numesc spaniolii. Privii cu mult interes această pasăre din ţinuturile strîmtorii lui Magellan, cu imensele ei aripi a căror deschidere în zbor era de treisprezece pînă la paisprezece picioare, ca aceea a albatroşilor mari. Nici albatroşii nu lipseau şi printre aceste puternice zburătoare descoperii o specie cu penele ca funinginea, oaspeţi obişnuiţi ai latitudinilor reci, care se întorceau în zona glacială.

Dacă Heame şi o parte din tovarăşii lui dintre recruţi arătau atîta interes şi totodată regrete la vederea cîrdurilor de cetacee pe lîngă care treceau, aceasta se datora faptului că americanii sînt aceia care făceau cele mai multe expediţii în mările australe. îmi amintesc bine că pe la 1827, o anchetă întreprinsă de Statele Unite demonstra că numărul vaselor amenajate pentru pescuitul balenelor în aceste mări se ridica la două sute, însumând un total de 50.000 tone, transportînd fiecare o mie şapte sute de butoaie pline cu untură, provenind de la opt mii de balene, fără a mai socoti pe cele aproape două mii care, scăpînd din harpoane, se pierduseră în nemărginirea apelor oceanului.

Acum patru ani, după a doua anchetă, numărul balenierelor crescuse la patru sute şaizeci, capacitatea lor la şaptezeci şi două de mii cinci sute de tone, adică a zecea parte din întreaga marină comercială a Uniunii, valorînd aproape un milion opt sute de mii de dolari, iar în aceste afaceri erau angajate patruzeci de milioane de dolari.

După cele de mai sus se va putea înţelege mai uşor de ce maistrul harponar şi alţi cîţiva erau atît de pasionaţi după această meserie atît de grea dar atît de fructuoasă. Ar fi bine ca americanii să nu se dedea la distrugeri nesocotite. S-ar putea ca încetul cu încetul balenele să se rărească în aceste mări ale Sudului şi vor fi nevoiţi să meargă în căutarea lor pînă dincolo de banchize. La această observaţie pe care o făcui căpitanului Len Guy, el îmi răspunse că englezii s-au arătat tot deauna mai ponderaţi, lucru care ar merita să fie relevat.

In ziua de 30 noiembrie, după observaţiile făcute cu ajutorul tabelelor orare la ora zece dimineaţa, poziţia fu precis stabilită abia către amiază. Ne aflam la 66°23'3" latitudine. Prin urmare, Halbrane traversase cercul polar, care închide zona antarctică.