Jules verne sfinxul gheţarilor 1958 editura tineretului

2.16. DOISPREZECE DIN ŞAPTEZECI

In după amiaza aceleiaşi zile, Paracuta părăsea „Ţinutul Sfinxului", pe care de la 21 februarie îl avusesem tot timpul la vest. Pînă la limita cercului antarctic mai aveam de parcurs cam patru sute de mile. O dată ajunşi în apele Pacificului, vom avea oare norocul să fim salvaţi de vreo balenieră întîrziată la pescuit, sau chiar de vreun vas pornit într-o expediţie polară ?

Cea de-a doua ipoteză nu era lipsită de raţiune. Nu se vorbea de-o expediţie a locotenentului Wilkes, din marina americană, încă de pe vremea cînd goeleta noastră poposise în insulele Falkland ? Divizia lui, compusă din patru vase : Vincennes, Peacock, Porpoise si Flying Fish nu părăsise oare Ţara de Foc în februarie 1839, împreună cu alte vase însoţitoare, întreprinzînd o campanie prin mările australe ?

Noi nu mai ştiam ce s-a întîmplat între timp. Dar după ce încercase să ajungă la longitudinile occidentale, de ce nu s-ar fi gîndit Wilkes să caute un loc de trecere şi către cele orientale.

In cazul acesta e aproape sigur că Paracuta ar fi întîlnit unul din vasele sale. Mai greu era s-o luăm înaintea iernii, profitînd de marea liberă, prin care în scurtă vreme navigaţia avea să devină cu neputinţă.

Prin moartea lui Dirk Peters, numărul pasagerilor de pe Paracuta se micşoră la doisprezece. Iată ce mai rămăsese din echipajele celor două goelete, prima avînd treizeci şi opt de oameni la bord, iar a doua treizeci şi doi, în total şaptezeci Nu trebuia să uităm însă că expediţia Halbranei fusese întreprinsă pentru îndeplinirea unei datorii umane şi expediţia ei salvase patru vieţi ale supravieţuitorilor catastrofei de pe Jane.

Acum nu ne rămînea decît să ne grăbim cît puteam. Despre călătoria întoarcerii, favorizată de curenţi şi de o briză constantă, nu sînt prea multe de spus. De altfel, însemnările care mi-au servit la întocmirea acestei povestiri, n-au fost închise într-o sticlă aruncată în apă şi găsită printr-o întîmplare în mările Antarcticlei. Sînt însemnări făcute de mine însumi, în timpul acestei extraordinare campanii, şi cu toate că ultima parte a călătoriei a fost deosebit de obositoare, plină de mizerii de tot telul şi de mari pericole, care ne dădeau griji chinuitoare, ea avu un deznodămînt din cele mai fericite, salvarea noastră.

La cîteva zile după plecarea din „Ţinutul Sfinxului", soarele apusese după orizontul de la vest şi n-avea să mai răsară toată iarna. Paracuta îşi urmă monotona ei navigare în semiobscuritatea nopţii australe. Este adevărat că aurorele polare, aceste minunate feerii cereşti, pe care Cook şi Forster le văzuseră pentru prima dată în 1773, apăreau destul de des. Cîtă măreţie nepămîntească în desfăşurarea arcului lor luminos, în razele acelea care se lungesc sau se scurtează ca nişte minuni ale naturii, în strălucirea aceea de draperii bogat colorate cu dumnezeiască măiestrie, care cresc sau se micşorează*cu o iuţeală nemaipomenită, întinzînd parcă mănunchiuri de raze multicolore spre cerul Antarctidei, într-un punct spre care acul busolei se îndreaptă şi rămîne aşa, supus şi nemişcat.

Cu ce se poate asemăna uimitoarea gamă de forme şi culori, care în şerpuirea fascicolelor luminoase, ascund mii de curcubee de la roşu sîngeriu pînă la verdele smaraldului. Dar ce folos de aceste minunăţii. Soarele nu se mai vedea, dispăruse astrul de neînlocuit, care luminase, pentru noi, fără încetare, cerul verii antarctice. Noaptea asta lungă de la pol, te prinde în plasa unei doborîri morale şi fizice, căreia nimeni nu i se poate sustrage, o obsesie funestă şi copleşitoare, care te apasă şi căreia cu greu îi poţi scăpa.

Dintre pasagerii Paracutei, numai bosseman-ul şi Endicott îşi păstraseră obişnuita lor voie bună, indiferenţi la grijile şi pericolele pe care le întîmpinaram în această călătorie. Jem West era şi el mereu acelaşi, gata să facă faţă oricărei împrejurări, ca unul pe care asalturile vieţii îl găsesc întotdeauna pregătit. Fraţii Guy, fericiţi că se regăsiseră, uitau aproape de toate necazurile şi viitorul nu-i îngrijora. Nu pot elogia îndestul pe bravul nostru Hurliguerly, care te reconforta numai făcîndu-şi auzită vocea lui liniştitoare şi bonomă :

— Vom ajunge cu bine, prieteni, o să vedeţi. Şi dacă socotesc bine, am avut mai mult noroc decît ghinion în timpul călătoriei. Da, nu uit că am pierdut goeleta, biata Halbrane, luată pe sus ca un balon şi azvîrlită în prăpastie ca o avalanşă. Dar în schimb aisbergul ne-a transportat pînă la coasta uncie luntrea tsalaleză ne-a adus pe căpitanul William Guy şi pe tovarăşii lui. Şi vă asigur că briza asta şi curentul, care ne-au împins pînă aici, ne vor împinge la fel şi de aci încolo. Nu vi se pare că balanţa norocului se apleacă în favoarea noastră ? Cu atîtea atuuri în mînă, este cu neputinţă să pierdem partida. Am un singur regret, că vom ajunge în Australia sau în Noua-Zeelandă, în loc să ancorăm în Insulele Kerguelen, aproape de cheiul Christmas-Harbour-lui, lingă „Cormoranul Verde".

Într-adevăr, era o mare dezamăgire pentru prietenul jupînului Atkins, eventualitatea aceasta supărătoare la care luam parte cu toţii. Timp de opt zile, urmarăm acest drum fără să ne abatem la vest sau la est, şi de-abia în ziua de 21 martie, Paracuta pierdu din vedere Halbraneland-ul, pe care-l lăsarăm la babord. Păstrez numele pe care-l dăduserăm acestui ţinut, al cărui litoral se prelungea fără întrerupere pînă către latitudinea la care pluteam şi pentru noi nu mai încăpea nici o îndoială că el constituia unui din vastele continente ale Antarctidei.

Dacă Paracuta nu mai urma litoralul, însemna că direcţia curentului se schimba spre nord, în timp ce coasta se îndepărta, rotunjindu-se înspre nord-est. Cu toate că apele, în această parte a mării, erau încă' libere, ele tîrau totuşi o adevărată flotilă de aisberguri şi ice-fields-uri, acestea din urmă semănînd cu nişte bucăţi aparte dintr-un geam imens, cu suprafeţe şi înălţimi destul de însemnate. Din cauza lor, întîmpinam dificultăţi serioase şi neîncetate pericole, fiind nevoiţi să navigam prin mijlocul ccţurilor, punînd o deosebită grijă în manevrarea bărcii şi aşa destui de anevoioasă printre masele în mişcare, alegînd cu grijă locurile de trecere şi evitînd ca barca să fie sfărîmată ca un grăunte între două pietre de moară,

Acum, căpitanul Len Guy nu mai putea să stabilească poziţia geografică nici în latitudine, nici în longitudine. O dată cu dispariţia soarelui, nu se mai putea face punctul, orientîndu-ne numai după poziţia stelelor, dar acestea cereau calcule foarte complicate şi care nu se dovedeau totdeauna exacte. Paracuta se lăsă în voia curentului, care îşi păstră neschimbată direcţia spre nord, după cum indicau acele busolei. Ţinînd seama de viteza medie a bărcii, puteam spera că pe la 27 martie ne vom afla între paralelele şaizeci şi opt şi şaizeci şi nouă, adică la numai şaptezeci de mile de cercul antarctic.

Dacă în cursul acestei periculoase călătorii n-am fi întîlnit nici un obstacol, iar distanţa de la această mare interioară a zonei australe, pînă la apele oceanului Pacific ar fi fost parcursă fără întîrzieri, Paracuta putea ajunge în cîteva zile la limita extremă a mărilor australe. Cîteva sute de mile mai încolo, banchiza îşi desfăşura nemişcatul ei zid de gheţuri şi dacă nu găseam nici o trecătoare deschisă, am fi fost nevoiţi să ocolim tocmai pe la est sau vest. Dar şi dacă reuşeam să trecem de ea.

Ei bine, dar o dată ajunşi dincolo, ne vom găsi pe bordul unei bărci plăpînde, în teribilul Pacific, în timpul cel mai rău al anului, cînd furtunile se înteţesc atît de mult, încît nici vasele mai mari nu scapă nepedepsite de talazurile înfuriate.

Noi nu vroiam să ne gîndim la acest lucru. Poate că cerul ne va veni în ajutor şi de data aceasta. Vom fi salvaţi, da, vom fi salvaţi de vreo corabie. Bossernan-ul afirma cu tărie acest lucru şi se putea să nu-l crezi pe bosseman ?!

Marea începea să îngheţe la suprafaţă şi de cîteva ori furăm nevoiţi să spargem ice-fields-urile, pentru a ne croi drum. Termometrul nu mai arăta decît patru grade, adică minus 15 grade şi 56 Celsius. Sufeream mult din cauza frigului şi a rafalelor de vînt, care izbeau peste barca noastră fără punte, cu toate că eram bine înveliţi în pături groase de lînă.

Din fericire, mai aveam hrană pentru cîteva săptămâni, conserve de carne, trei saci cu biscuiţi şi două butoaie cu gin. Apă de băut ne procuram topind blocuri de gheaţă. Timp de şase zile, pînă la 2 aprilie, Paracuta fu nevoită să se strecoare printre înălţimile banchizei, a cărei creastă se ridică la altitudinea de şapte, opt sute de picioare deasupra nivelului mării. Oricît ne străduirăm, nu-i puturăm vedea marginile şi dacă barca noastră nu întîlnea o trecătoare liberă, n-am li putut, trece dincolo de ea.

Datorită unor întîmplări fericite, dădurăm de o trecătoare şi cu preţul a mii de pericole, trecurăm dincolo. Fu nevoie de eforturi mari, de tot curajul şi toată îndemînarea oamenilor noştri, pentru a reuşi s-o scoatem la capăt. Căpitanilor Len şi William Guy, locotenentului Jem West şi bosseman-ului, le păstrez o veşnică recunoştinţă.

În sfîrşit, după multe peripeţii, ajunserăm în apele Pacificului de Sud. În timpul acestei călătorii lungi şi grele, barca noastră suferise însă multe avarii. Călăfătuiala era uzată, bordajele ameninţau să se desfacă, iar prin unele încheieturi pătrundea apa. Tot timpul nu făceam altceva decît s-o golim de apă, dar din cauza hulei, valurile se abăteau mereu peste bordaj.

Briza slăbise, marea începea să se liniştească încetul cu încetul şi abia acum ne dădurăm seama că adevăratul pericol nu venea de aici. Nu, pericolul cel mare era lipsa unui vas care nu se arăta cît vedeai cu ochii pe întinderea apelor, nici o corabie, nici o balenieră întîrziată la pescuit. De obicei, vasele părăsesc apele acestea pe la începutul lui aprilie, iar noi ajungeam aici cu o întârziere de cîteva săptămîni.

După cîte am aflat mai tîrziu, dacă ajungeam în locurile acelea cu două luni mai devreme, întîlneam vasele expediţiei americane. La 21 februarie, locotenentul Wilkes, pe corabia Vincennes, explora mările acestea, descoperind la 95°50' longitudine şi 64°17' latitudine, o întindere de pămînt care se desfăşura pe o distanţă de şaptezeci de grade de la este la vest. Cum simţi că se apropie timpul rău, exploratorul se înapoie la Habart-Town în Tasmania.

În acelaşi an, expediţia căpitanului francez Dumont d'Urville, plecată în 1838 în a doua încercare de-a ajunge la pol, descoperise, la 21 ianuarie, ţinutul Adelie, la 66°30' latitudine şi 38°21' longitudine orientală, iar la 29 ianuarie, dădu de coasta Clarie, la 64°30' şi 129°54'. Campania lor fiind terminată după aceste importante descoperiri, vasele Astrolabe şi Zelee părăsiră Oceanul Antarctic, îndreptîndu-se spre Hobart-Town.

Prin urmare, niciunul din aceste vase nu se afla prin locurile acelea, şi abia atunci cînd Paracuta, această coajă de nucă, rămase singură dincolo de banchiză, pe nemărginirea unei mări pustii, ne dădurăm seama că salvarea nu mai era cu putinţă.

Iarna începuse de o lună şi pe noi ne mai despărţeau o mie cinci sute de mile de pămîntul cel mai apropiat. Chiar Hurligueriy fu nevoit să recunoască, destul de necăjit, că ultima întîmplare fericită, pe care el conta atît de mult, nu se producea.

La 6 aprilie, ajunsesem la capătul puterilor, vîntul se înteţea, iar barca, zguduită cu putere, era gata-gata să fie înghiţită de valuri, cînd se auzi strigătul:

— O corabie !

Strigătul acesta îl scoase bosseman-ul şi întorcîndu-ne în direcţia spre care arăta el, zărirăm un vas la cel mult patru mile spre nord-est, apărînd din ceaţa care începea să se risipească. Imediat lansarăm semnale de alarmă, care fură văzute. Vasul se opri şi una din luntrele cele mari fu lăsată pe apă, îndreptîndu-se cu iuţeală spre noi. Era Tasman, un vas american cu trei catarge, din Charleston, pe care am fost primiţi cu căldură şi dragoste frăţească ; căpitanul se purtă cu noi ca şi cum, toţi am fi fost compatrioţii lui, ba mai mult, prietenii lui.

Tasman venea din insulele Falkland, unde aflase că goeleta engleză Halbrane plecase, cu şapte luni în urmă, spre mările australe, în căutarea naufragiaţilor de pe Jane. Dar cum se scursese destul timp şi goeleta nu se mai arăta, toţi falklandezii crezuseră că vasul se pierduse cu oameni cu tot prin regiunile antarctice.

Această ultimă călătorie fu norocoasă şi nu ţinu nici mult. După cincisprezece zile, Tasman acosta la Melbourne, în provincia Victoria din Noua-Olandă, unde debarcară supravieţuitorii echipajelor celor două, goelete şi acolo, pe loc, li se plăti oamenilor noştrii primele pe care le cîştigaseră cu atîta trudă şi pe care le meritau pe deplin.

Abia atunci, consultînd hărţile noi, înţeleserăm că Paracuta intrase în Pacific între ţinuturile Clarie a lui Dumont d'Urville şi Fabricia, descoperit de Balleny în 1838. Aşa s-a terminat această campanie extraordinară, plină de aventuri, care, din nefericire, ne-a costat prea multe vieţi omeneşti.

Şi, la sfîrşit, mai adaug că dacă noi, conduşi de întîmplare, am reuşit să mergem spre polul austral mai departe decît înaintaşii noştri, depăşind chiar punctul axial al globului terestru, cîte descoperiri importante nu mai rămîn încă pentru exploratorii care ar merge dinadins, prin aceste îndepărtate ţinuturi de la marginea lumii.

Arthur Pym, acest erou al Sudului, evocat atît de minunat în povestirea lui Edgar Poe, ne-a arătat calea. Altora le revine datoria să plece pe urmele lui, alţii vor trebui să meargă pentru a smulge Sfinxului Gheţarilor ultimele taine ale acestei splendide şi misterioase Antarctide.

Sfîrşit

1^ Stînjen — măsură de lungime in jurul lui 2 m. (n.t.)

1^ Yard — măsură de lungime engleză egală cu 91 cm. (n.t.)

1^ Milă marină — 1609 metri (n.t.)

2^ Leghe —- măsură de lungime în marină, de 5,555 km (n.t.)

1^ Bosseman —şef de echipaj (n.t.)

1^ Sextant — instrument marinăresc de măsurat unghiurile şi distanţele (n.t.)

1^ Coy sau coq — bucătar pe bordul unui vas (n.t.)

2^ Arborada — poziţia pînzelor (n.t.)

1^ Chionişi - păsări din regiunea antarctică (n.t)

2^ White Pigeons - în limba engleză, porumbei albi (n.t.)

3^ Habitaclul — cutia în care se află busola (n.t.)

1^ Attorney - autoritate comunală, un fel de procuror (n.t.)

1^ Cymhopode — animale mici, marine, care se lipesc de carena şi tălpoaia corăbiei (n.t.)

1^ Brasse — măsură marină, egală cu 1,62 m (n.t.)

1^ Bowie-knife — un cuţit marinăresc (n.t.)

2^ Marnă — amestec de humă şi var (n.t.)

1^ Souffleur — cetacee (n.t.)

1^ Morenă — rămăşiţe de stînci cărate de gheţari, (n.t.)

1^ Ice-fields-uri — cîmpuri de gheaţă, (n.t.)

1^ Tot în insulele Falkland, şi mai precis la golful Soledad, în 1838, Dumont d'Urville, comandantul vasului Astrolab, îşi dădea întîlnire cu vasul care-i însoţea, ZELEE, pentru cazul cînd cele două corvete ar fi despărţite, fie de timpul rău, fie de gheţuri. cunoscute sub denumirile de „Pămînturile lui Louis-Philippe şi de Joinville". Expediţia din ianuarie 1840, dusă pînă, la extremitatea opusă a continentului polar — dacă într-adevăr există un continent polar avu ca urmare descoperirea ţinutului Adelie, între 63°3' sud şi 132°21' longitudine vestică, apoi, între 64°30' sud şi 129°54' longitudine estică, pămînturile coastei Clarie. La data insă cînd părăsea insulele Falkland, D. Jeorling nu putea şti .nimic despre aceste întîmplări, de-o importanţă ajit de mare pentru ştiinţele geografice. De atunci se mai făcură cîteva încercări pentru a ajunge Ia latitudinile înalte ale mării antarctice. In afară de James Ross, e locul să mai cităm un tînăr marinar norvegian, D. Borchegrevinch, care înainta mai mult decît navigatorul englez, apoi călătoria căpitanului Larsen, comandantul balenierei norvegiene JASON, care în 1893 găsi marea liberă la sud- de ţinuturile Joinville şi Louis-Philippe, şi înainta pînă dincolo de paralela şaizeci şi opt. Aceste expediţii din 1837, 1838, 1839, 1840, după navigări periculoase, descoperiră o sută douăzeci de .mile de coaste necunoscute, între a şaizeci şi treia şi a şaizeci şi patra paralelă sudică şi cincizeci şi optulea şi şaizeci şi doilea meridian, la vest de Paris.

1^ Sealing master - maistru harponar (n.t.)

2^ Finback - specie de mamifer marin din familia cetaceelor (n.t.)

3^ Humpback - o altă specie de balenă (n.t.)

1^ Turmentin — pînză de furtună la catargul din spate (n.t.)

1^ Doltnen - monument natural druidic, de piatră, în- formă de masă (n.t.)

2^ Kromlech - monument natural din pietre aşezate în formă de cerc în jurul unei pietre mai mari (n.t.)

3^ Menhir - monument natural, foarte răspîndit în Anglia (n.t.)

1^ Livră - 1/2 kg (n.t.)

1^ Berbece — în vechime maşină de război cu care se spărgeau zidurile cetăţilor (n.t.)

1^ Şchioapă - măsură de 0,265 m (n.t.)

2^ Animacules — vietăţi văzute la microscop, (n.t.)

1^ Lynx - animal asemănător rîsului din pădurile noastre (n.t.)

1^ Papagali de mare — un soi de peşte viu colorat (n.t.)

1^ Sealing-master - maistru harponar, vînător de balene, cel care aruncă harponul. (n.t.)

1^ Brumar - 23 oct.-23 nov., a doua lună a calendarului republican francez (n.t.)

1^ Cu douăzeci şi opt de ani mai tîrziu, ceea ce domnul Jeorling nu putea măcar să bănuiască, un alt om punea piciorul pe acest punct al globului, la 21 martie 1868. Sezonul era mai avansat cu şase săptămîni şi pecetea iernii australe se imprima bine pe aceste regiuni pustii, care în curînd vor fi învăluite în şase luni de întuneric. Dar asta puţin îl interesa pe extraordinarul navigator, a cărui amintire o evocăm acum. Cu minunatul lui vas submarin putea înfrunta frigul oricat de mare şi furtunile, cele mai puternice. După ce trecuse de .banchiză, intrind sub carapacea de gheaţă a Oceanului Antarctic, putu să ajungă pînă la gradul 90. Acolo dădu de un sol vulcanic, acoperit cu bucăţi de bazalt, zgură cenuşie, lavă şi stînci negricioase. Pe suprafaţa litoralului mişunau amfibiile, focile, morsele. Pe sus zburau nenumărate stoluri de păsări cu picioare lungi, ibişi, chinois, alcioni, pescăruşi uriaşi, iar pinguinii se aliniau în rînduri nemişcate de-a lungul ţărmului. Apoi, printre dărîmăturile morenelor şi pietrelor ponce, personajul acela misterios sui povîrnişurile repezi ale piscului, jumătate de porfir, jumătate de bazalt, din vîrful polului austral. Şi în clipa cînd orizontul tăia în două părţi egale discul solar, el lua în stăpînire acest continent, în numele lui personal, pe care desfăşură pînza unui pavilion, în mijlocul căreia se afla brodat un N de aur. In larg plutea vasul submarin Nautilus, al cărui căpitan se numea Nemo. (J.V.)