Julio Cortazar

— Croitoreasa e o mincinoasă – zise Gekrepten – Tu îţi faci rochiile la croitoreasă, Talita?

— Nu – răspunse Talita – Mă pricep puţin la croitorie.

— Ce bine de tine, dragă. Eu m-am dus după dentist la croitoreasă, pe strada cealaltă, să-mi scot o fustă care trebuia să fie gata de acum opt zile. Şi-mi spune: „Ah, doamnă, cu boala mamei n-am putut nici să bag aţă-n ac.” Iar eu îi zic: „Dar, doamnă, am nevoie de fustă”…îmi răspunde: „îmi pare rău, credeţi-mă. O clientă ca dumneavoastră. Dar trebuie să mă scuzaţi.” Eu îi spun atunci: „Nu facem nimic cu scuzele, doamnă. Mai bine v-aţi ţine de cuvânt la timp, şi toată lumea ar avea de câştigat” „Dacă o luaţi aşa, de ce nu vă duceţi la altă croitoreasă?” Iar eu îi răspund: „Zău că am chef s-o fac, dar dacă tot v-am angajat mai bine aştept, deşi mi se pare lipsă de seriozitate.”

— Ţi s-a întâmplat chiar aşa? – întrebă Oliveira.

— Sigur că da – spuse Gekrepten – Nu vezi că i-o povestesc Talitei?

— Sunt două lucruri diferite.

— Iar începi cu ale tale.

— Vezi doar – îi spuse Oliveira lui Traveler, care-l privea încruntat – Vezi doar cum stau lucrurile. Fiecare crede că vorbeşte despre ceea ce are în comun cu ceilalţi

— Şi nu-i aşa, bineînţeles – spuse Traveler – Ce mai noutate!

— Se cuvine s-o spunem încă o dată.

— Tu repeţi tot ce presupune o sancţiune împotriva celuilalt

— Dumnezeu m-a adus peste oraşul vostru – zise Oliveira etiir.

— Când nu mă judeci pe mine ţi se căşună pe Gekrepten. s '

— Ca să vă sâcâi şi să vă ţin treji – răspunse Oliveira.

— Un fel de manie mozaică. îţi petreci timpul coborând de pe Sinai.

— îmi place – zise Oliveira – ca lucrurile să fie mereu cât se poate de clare. Ţie se pare că ţi-e totuna dacă în toiul discuţiei Gekrepten intercalează o poveste cu desăvârşire fantezistă despre un dentist şi nu ştiu ce fustă. Nu laşi impresia că-ţi dai seama că aceste năvăliri, scuzabile când sunt frumoase ori cel puţin inspirate, devin respingătoare îndată ce ajung să distrugă o ordine, să submineze o scriitură. Cum mai vorbesc, frate dragă!

— Horacio e veşnic acelaşi – zise Gekrepten —. Nu-l lua în seamă, Traveler.

— Suntem de o slăbiciune insuportabilă, Manii Lăsăm în fiecare clipă ca realitatea să ne fugă printre degete ca un pârâu oarecare. O aveam în mână, aproape perfectă, ca un curcubeu arcuindu-se de la degetul mare la cel mic. Şi câtă strădanie să reuşeşti s-o ţii, de cât timp e nevoie pentru asta, câte eforturi trebuie să depunem… Poftim, la radio se anunţă că generalul Pisotelli a făcut declaraţii. Kaputt Totul kaputt. „în sfârşit ceva serios”, se gândeşte fata cu comisioanele, sau asta de lângă mine, sau poate chiar tu însuţi. Şi eu, să nu-ţi închipui că mă socotesc infailibil. Ce ştiu eu unde-i adevărul? Ştiu doar că-mi plăcea atât de mult curcubeul acela ca o broscuţă sărind printre degete. Şi după-amiaza asta… Ascultă, cu tot frigul mie mi se pare că suntem pe punctul de a începe să facem ceva ca lumea. Talita, de pildă, ducând la bun sfârşit isprava asta

I nemaipomenită de a nu cădea în stradă, şi tu acolo, şi eu… Omul e sensibil la unele lucruri, ce naiba.

— Nu ştiu dacă te înţeleg – spuse Traveler – Poate ca treaba cu curcubeul nu-i chiar rea. Dar de ce eşti atât de intolerant? Trăieşte şi lasă pe alţii să trăiască, frate.

— Acum că te-ai jucat destul, vino să iei dulapul de pe pat – zise Gekrepten.

&i – îţi dai seama? – întrebă Oliveira.r j îf – Mda – făcu Traveler, convins. „ i

— Quod erat demonstrandum, băiete.; şt – Quod erat – zise Traveler.;o* – Şi ce-i mai rău e că de fapt nici măcar nu începusem.

— Cum? – spuse Talita, aruncându-şi părul pe spate şi uitându-se dacă Traveler a împins destul pălăria.

— Tu nu te enerva – o sfătui Traveler – întoarce-te uşurel, întinde mâna, aşa. Aşteaptă, acum o s-o mai împing puţin… Nu ţi-am spus? Gata.

Talita luă pălăria şi şi-o puse pe cap dintr-o mişcare. Jos se strânseră doi băieţi şi o cucoană, care vorbeau cu fata cu comisioanele şi se uitau spre punte.

— Acum îi arunc pachetul lui Oliveira şi cu asta basta – zise Talita simţindu-se mai sigură cu pălăria pe cap – Ţineţi scândurile bine, nu cumva să se întâmple ceva

— Ai de gând să-l arunci? – întrebă Oliveira – Precis că n-o să nimereşti.

— Las-o să încerce – zise Traveler – Dacă pachetul cade în stradă, să dea Domnul să-i pice în cap lui madam' Gutusso, bufniţa aia nesuferită.

— Ah, nici ţie nu-ţi place – zise Oliveira – Mă bucur, fiindcă eu nu pot s-o înghit Şi tu, Talita?

— Eu aş prefera să-ţi arunc pachetul. j.s – Bine, bine, dar mi se pare că te grăbeşti prea tare. (ta.î u-c m> -»j.

— Oliveira are dreptate – zise Traveler —. Poate strici totul acum la sfârşit, după atâta strădanie.

— Dar mi-e cald – spuse Talita – Vreau să mă întorc acasă, Manii.

— Nu eşti prea departe ca să te plângi aşa. S-ar putea crede că îmi scrii din Matto Grosso.

— Spune asta din pricina ceaiului – o informă Oliveira pe Gekrepten, care se uita la dulap.

— O să vă mai jucaţi multă vreme? – întrebă Gekrepten.

— Da de unde! – zise Oliveira.

— Ah! – făcu Gekrepten – Ce bine.§<ţv?ufe ^«gfiji!»

Talita scosese pacheţelul din buzunarul halatului de baie şi-l balansa din spate spre faţă. Puntea începu să vibreze, iar Traveler şi Oliveira o apucară cu toată puterea. Sătulă să mai tot balanseze pachetul, Talita începu să-şi avânte braţul, ţinându-se cu cealaltă mână.

— Nu fă prostii – zise Oliveira – Mai încet Mă auzi? Mai încet!

— Gata, vine! – strigă Talita.

— Mai încet, o să cazi în stradă!

— Nu-mi pasă! – strigă Talita, aruncând pachetul care pătrunse în mare viteză în cameră şi se făcu bucăţele izbindu-se de dulap.

— Splendid – zise Traveler, care o privea pe Talita de parc-ar fi vrut s-o ţină pe punte doar prin forţa privirii lui – Perfect, draga mea. Mai bine nici că se putea. Asta da demonstraţie.

Puntea se liniştea încet-încet Talita se prinse cu amândouă mâinile şi plecă uşor capul. Oliveira nu vedea decât pălăria şi pletele Talitei resfirate pe umeri. îşi ridică ochii şi-l privi pe Traveler.

— Dacă zici tu – spuse – Şi eu cred că mai bine nici că se putea „In sfârşit”, se gândi Talita, uitându-se la caldarâm, la trotuar. „Orice e mai bine decât să stau aşa, între ferestrele astea două.”

— Poţi face două lucruri – spuse Taveler – S-o ţii tot înainte, ceea ce-i mai uşor, şi să intri în camera lui Oliveira, sau să dai înapoi, ceea ce-i mai greu, dar te-ar scuti să mai cobori şi să urci scările şi să treci strada.

— Să vină aici, săraca – zise Gekrepten – Are faţa leoarcă de transpiraţie.

— Copiii şi nebunii – spuse Oliveira

— Lasă-mă să mă odihnesc o clipă – zise Talita – Mi se pare că sunt puţin ameţită. Oliveira se puse pe burtă la geam şi-i întinse braţul. Talita nu mai avea de înaintat decât o jumătate de metru până să-i atingă mâna

— E un cavaler desăvârşit – zise Traveler – Se vede bine că a citit codul bunelor maniere al profesorului Maidana Un adevărat conte. Nu lăsa să-ţi scape aşa ceva, Talita

— E din pricina îngheţului – spuse Oliveira – Odihneşte-te puţin, Talita, şi străbate partea care ţi-a mai rămas. Nu-l lua în seamă, se ştie doar că zăpada te face să delirezi înainte de somnul de veci.

Dar Talita se îndreptase încetişor şi, sprijinindu-se în amândouă mâinile, îşi deplasă fundul cu douăzeci de centimetri înapoi. Se mai sprijini odată, şi iar douăzeci de centimetri. Oliveira, tot cu mâna întinsă, părea pasagerul unei nave ce începe să se îndepărteze alene de chei.

Traveler întinse braţele şi-şi puse mâinile la subsuorile Talitei. Ea rămase nemişcată, iar apoi îşi dădu capul pe spate cu o mişcare atât de bruscă încât pălăria îi căzu aterizând pe trotuar.

— Ca la coridele de tauri – zise Oliveira – Madam' Gutusso o să vrea s-o şterpelească imediat

Talita închisese ochii şi se lăsa ţinută, trasă de pe scândură, băgată cu poticneli pe fereastră. Simţi gura lui Traveler lipită de ceafă, respiraţia-i fierbinte şi agitată.

— Te-ai întors – şopti Traveler – Te-ai întors, te-ai întors.

— Da – spuse Talita apropiindu-se de pat —. Cum să nu mă întorc? I-am aruncat pacheţelul ăla nenorocit şi m-am întors, i-am aruncat pacheţelul şi m-am întors, i-am…

Traveler se aşeză pe marginea patului. Se gândea la curcubeul printre degete, lucruri de genul ăsta care i se năzăreau lui Oliveira. Talita alunecă lângă el şi începu să plângă în linişte. „Nervii-s de vină”, îşi zise Traveler. „A trecut prin momente tare grele.” Avea să-i aducă un pahar mare de apă cu suc de lămâie, avea să-i dea o aspirină, să-i ferească de soare faţa cu o revistă, s-o oblige să doarmă puţin. Dar înainte de toate astea trebuia să scoată enciclopedia autodidactică, să aranjeze comoda şi să aducă înăuntru scândură „în camera asta e mare dezordine”, se gândi, sărutând-o pe Talita. îndată ce se va opri din plâns avea s-o roage să-l ajute să facă puţină ordine. începu s-o mângâie, să-i spună tot felul de vorbe.

— Mă rog, mă rog – zise Oliveira

Plecă de la fereastră şi se aşează la marginea patului, profitând de spaţiul pe care-l lăsa liber dulapul. Gekrepten terminase de strâns ceaiul cu o lingura

— Era plin de cuie – zise – Ce chestie ciudată!

— Teribil de ciudată – spuse Oliveira. «,t, „ „,

— Cred că o să cobor să caut pălăria Talitei Ştii doar de ce năzbâtii sunt în stare copia „ – Bună idee – zise Ohveira, luând un cui şi făcându-l să se învârtească.

Gekrepten coborî în stradă. Copiii luaseră pălăria şi discutau cu fata cu comisioanele şi cu doamna Gutusso.

— Daţi-mi-o mie – spuse Gekrepten, cu un zâmbet înţepat -Ea doamnei din faţă, o cunoscută de-a mea

— Cunoscută de-a tuturor, drăguţă – zise doamna Gutusso. Ce mai spectacol a dat la ora asta, şi cu copiii mtându-se!

— N-a fost nimic rău în asta – spuse Gekrepten, fără prea multă convingere.

— Cu picioarele goale pe scândura aia, halal exemplu pentru copii! Dumneata nu ţi-oi fi dat seama, dar de aici 1 se vedea absolut tot, zău.

— Avea păr mult – zise cel mai mic '.«ai 1 -

— Poftim – spuse doamna Gutusso – Copiu spun şi ei ce văd, bieţi nevinovaţi*” Şi de ce a trebuit să se aşeze călare pe o scândura, poţi să-mi spui? La ora asta, > oamenii cuviincioşi îşi fac siesta sau îşi văd de treburile lor. Dumneata te-ai urca pe o scândura, călare, dacă pot să te întreb?

— Eu nu – zise Gekrepten – Dar Tahta lucrează la un circ, sunt artişti cu toţii

— Se antrenează? – întrebă unul din copii – La care circ execută figura asta?

— Nu era o figură – răspunse Gekrepten – Voiau să-i dea nişte ceai bărbatului meu, şi atunci.

Doamna Gutusso se uita la fata cu comisioanele. Fata cu comisioanele îşi duse un deget la tâmplă şi începu să-l învârtească Gekrepten înhaţă pălăria cu amândouă rnâinile şi intră în holul scării Copiii se aşează în şir şi se porniră să cânte, pe melodia din Cavaleria uşoaiă: huo îşi vjqiiz r „ * îl puseră pe fugă, îl puseră pe fugă, *j~t feâw'TS&jO îi băgară un băţ în fiiuund.

J”~ hi} Sărmanul de el! Sărmanul de el!

*. Să şi-l scoată nu mai putu. (Bis) un, (-l48)1 t Sslf

II mio supplmo e quando non mi credo tn armonia.

UNGARETTI, /Faunii

JVlUNCA ACEEA CONSTA în a nu-i lăsa pe copii să se strecoare pe sub cort, a da o mână dacă se întâmpla ceva cu animalele, a-l ajuta pe tehnicianul cu reflectoarele, a; face anunţuri şi afişe de efect, a se ocupa de tipărirea corespunzătoare, a se înţelege: cu poliţia, a semnala Directorului orice anomalie demnă de a fi menţionată, a-l ajuta pe domnul Manuel Traveler la partea administrativă, a o ajuta pe doamna Atalfa Donosi de Traveler la ghişeu (dacă era cazul) etc.

Oh, inimă, nu te ridica spre a mărturisi împotrivă-mi! (Cartea Morţilor sau inscripţie pe un scarabeu) în vremea aceasta murise în Europa, la vârsta de treizeci şi trei de ani, Dinu Lipatti. Despre activitatea lui şi despre Dinu Lipatti se vorbi până şi pe la colţul străzii, fiindcă Talitei i se părea că se cuvenea şi să adune dovezi tangibile despre inexistenţa lui Dumnezeu sau cel puţin despre frivolitatea sa incurabilă. Le propusese să cumpere imediat un disc al lui Lipatti şi să intre la don Crespo să-l asculte, însă Traveler şi Oliveira voiau să bea o bere la cafeneaua din colţ şi să vorbească despre circ, acum că erau colegi şi erau grozav de mulţumiţi. Lui Oliveira nu-i scăpa faptul că Traveler trebuise să facă un-efort-eroic pentru a-l convinge pe Director, şi că-l convinsese mai curând din întâmplare decât din alt motiv. Hotărâseră deja ca Oliveira să-i dăruiască lui Gekrepten două sau trei cupoane de caşmir care-i mai rămăseseră de vândut, şi că Talita avea să-şi facă un taior din ultimul. Asta pentru a sărbători angajarea. Traveler comandă prin urmare berea pe când Talita se ducea să pregătească prânzuL Era luni, zi de odihnă. Marţi erau două spectacole, la şapte şi la nouă, cu prezentarea a patru urşi, patru, a jonglerului debarcat de curând de la Colombo, şi bineînţeles a motanului care ştie să socotească. La început Oliveira va cam arde gazul, până îşi va face rnâna. Iar în treacăt putea vedea şi reprezentaţia care nu era mai slabă ca altele. Totul mergea de minune.

Totul mergea atât de bine încât Traveler îşi plecă ochii şi prinse să bată toba cu degetele în masă. Chelnerul, care-i cunoştea bine, se apropie pentru a discuta despre meciul dintre echipa Căilor Ferate din Vest şi Chacarita Juniors, iar Oliveira puse rămăşag zece pesos pe aceasta din urmă. Bătând cu degetele ritmul unui cântec de dor, Traveler îşi spunea că totul era cum nu se poate mai bine aşa, şi că nu exista altă ieşire, în timp ce Oliveira încheia conversaţia ce întărea pariul şi-şi bea berea. în dimineaţa aceea îi căşunase să se gândească la fraze egiptene, la Toth, în mod semnificativ zeu al magiei şi inventator al limbajului. Vorbiră un răstimp dacă nu era o iluzie că stăteau de vorbă un răstimp, dat fiind că limbajul, oricât de argotic era cel pe care-l foloseau, avea poate o structură mantică deloc liniştitoare. Ajunseră la concluzia că dubla funcţie a lui Totli era la urma urmelor o evidentă garanţie de coerenţă în privinţa realităţii şi a irealităţii: se bucurară că putură rezolva destul de corect problema veşnic neplăcută a corelativului obiectiv. Magie sau lume tangibilă, exista un zeu egiptean care armoniza verbal subiectele şi obiectele. Totul mergea într-adevăr de minune.

— V -*” '!^ W!> „' ' „ (-75)

C

IRCLFL ERA GROZAV, o amăgire plăsmuită cu paiete şi muzică năvalnică, un motan care ştie să socotească, reacţionând la secreta pulverizare în prealabil cu valenană a unor cartonaşe cu numere, în timp ce cucoanele emoţionate le arătau

POM,: i progeniturilor un exemplu atât de elocvent de evoluţie darwiniană. Când, în prima seară, Oliveira intră în arena încă goală şi privi în sus, la orificiul din vârful cortului roşu, acea evadare spre un posibil contact, acel centru, acel ochi precum o punte de la pământ spre văzduh, încetă să mai râdă şi se gândi că poate altcineva s-ar fi căţărat firesc pe stâlpul cel mai apropiat de ochiul de sus, şi că acest altcineva nu era el care fuma uitându-se la deschizătura din înalt, acest altcineva nu era el care stătea jos fumând din toiul vacarmului de la circ.

Într-una din acele prime seri înţelese de ce Traveler îi făcuse rost de slujbă. Talita i-o spuse în faţă pe când numărau banii în camera cu pereţi de cărămidă ce servea drept casierie şi birou de administraţie a circului Oliveira ştia deja dar într-altfel, şi a fost nevoie ca Talita să i-o spună din punctul ei de vedere pentru ca din cele două viziuni să se ivească un fel de timp nou, un prezent în care pe neaşteptate se simţea inclus şi constrâns. A vrut să protesteze, să spună că erau născociri de-ale lui Traveler, a vrut să se simtă încă o dată în afara timpului celorlalţi (el, care se dădea în vânt să fie de acord, să se implice, să existe), dar înţelese totodată că era adevărat, că într-un fel sau altul violase universul Talitei şi al lui Traveler, nu prin fapte, nici măcar prin intenţii, ci cedând unui capriciu nostalgic. Printre cuvintele Talitei văzu profilându-se linia subţire trasată de Colină, auzi ridicola frază lusitană care inventa fără să ştie un viitor cu frigidere şi rachiu de trestie şi zaliăr ars. îi râse în faţă Talitei, aşa cum făcuse chiar în dimineaţa aceea în oglindă pe când se pregătea să se spele pe dinţi.

Talita legă cu sfoară un teanc de bilete de zece pesos, şi în mod mecanic începură să numere restul.

— Ce vrei – zise Talita – Eu cred că Manii are dreptate.

— Sigur că are – răspunse Oliveira – Dar asta nu înseamnă că nu-i un prost, şi tu o ştii prea bine.

— Prea bine nu. O ştiu, sau mai bine zis am ştiut-o când stăteam călare pe scândură. Voi doi o ştiţi într-adevăr prea bine, eu sunt la mijloc ca partea asta a balanţei căreia nu ştiu niciodată cum i se spune.

— Eşti nimfa noastră Egeria, puntea noastră de mediu. Dacă mă gândesc bine, când tu eşti de faţă, Manii şi cu mine cădem într-un fel de transă. Până şi Gekrepten a observat, şi mi-a spus-o folosind tocmai expresia asta minunată.

— Se poate – zise Talita, însemnând biletele —. Dacă vrei să-ţi spun sincer ce gândesc, Mânu nu ştie ce să se facă uneori cu tine. Te iubeşte ca pe un frate, presupun că ţi-oi fi dat seama, şi totodată regretă că te-ai întors.

— N-avea de ce să vină să mă aştepte în port Eu nu i-am trimis vederi, dragă.

— A aflat de la Gekrepten care umpluse balconul de muşcate. Gekrepten a aflat | de la minister.

— Un proces diabolic – zise Oliveira – Când mi-a ajuns la urechi că Gekrepten j obţinuse informaţii pe cale diplomatică, am priceput că tot ce-mi mai rămăsese era să-i îngădui să mi se arunce în braţe ca o viţică nebună. Ia seama ce devotament, ce j penelopism exacerbat

— Dacă nu-ţi place să vorbim de asta – spuse Talita privind în pământ – putem ] să închidem casa de bani şi să ne ducem să-l căutăm pe Manii

— îmi place grozav, dar complicaţiile astea ale bărbatului tău îmi creează! incomode probleme de conştiinţă. Şi asta, pentru mine… într-un cuvânt, nu înţeleg dej ce nu rezolvi problema tu însăţi.

— Mă rog – zise Talita privindu-l liniştită – mi se pare ca acum două seri oricine nu-i chiar prost şi-a putut da seama.

— Bineînţeles, dar iată că Mânu se duce a doua zi să-l vadă pe Director şi-mi face rost de slujbă. Tocmai când eu îmi ştergeam lacrimile cu un cupon de stofa, înainte de a pleca să-l vând.

— Manii e bun – spuse Talita – N-ai să poţi şti niciodată cât e de bun.

— Ciudată bunătate – zise Oliveira – Lăsând la o parte treaba că n-am să pot şti niciodată, ceea ce la urma urmelor trebuie să fie adevărat, dă-mi voie să-ţi sugerez că poate Manii vrea să se joace cu focul. E un joc de circ, dacă te gândeşti bine. Iar tu -zise Oliveira, arătând-o cu degetul – ai complici.

— Complici?

— Da, complici: eu în primul rând, şi cineva care nu mai este aici. Te crezi acul balanţei, ca să folosim frumoasa ta figură de stil, dar nu ştii că te sprijini cu trupul de unul din talere. Se cuvine să afli.

— De ce nu pleci, Horacio? De ce nu-l laşi în pace pe Manii?

— Ţi-am explicat doar, eram pe punctul să plec să vând cupoanele şi prostul ăsta îmi face rost de slujbă înţelege că n-o să-i fac o figură proastă, ar fi mult mai rău. Ar putea bănui cine ştie ce tâmpenie.

— Şi atunci rămâi aici, iar Manii nu mai are somn.

— Dă-i Equanil, dragă.

Talita legă hârtiile de cinci pesos. Când venea rândul motanului care ştia să socotească se duceau întotdeauna să-l vadă în arenă, căci animalul acela era absolut inexplicabil, în două rânduri rezolvase o înmulţire înainte ca trucul cu valeriana să-şi facă efectul. Traveler era stupefiat, şi le cerea celor apropiaţi să fie cu ochii pe el. Dar în seara aceea motanul se prostise, abia dacă-i ieşeau adunările până la douăzeci şi cinci, era trist. Fumând pe unul din culoarele ce duceau în arenă, Traveler şi Oliveira hotărâră că motanul avea probabil nevoie de hrană bogată în fosfaţi, ar trebui să-i spună Directorului. Cei doi clovni, care urau motanul fără să se ştie prea bine de ce, ţopăiau în jurul estradei unde felina îşi netezea mustăţile la lumina unei lămpi cu mercur. La al treilea ocol pe care-l făcură intonând un cântec rusesc, motanul îşi scoase ghearele şi sări în capul celui mai bătrân. Ca de obicei publicul aplauda nebuneşte numărul. în maşina clovnilor Bonetti, tatăl şi fiul, Directorul recupera motanul iar lor le dădea o amendă la fiecare pentru provocare. Era o seară ciudată, uitându-se în sus cum i se năzărea mereu la ceasul acela, Oliveira vedea steaua Sirius în mijlocul gurii negre şi făcea speculaţii în legătură cu cele trei zile în care lumea se deschisese, când mâinile se înalţă şi există o punte de la om la gura din înalt, punte de la om la om (căci cine oare se caţără până la gură dacă nu vrea să coboare schimbat şi să se întâlnească din nou, dar în alt chip, cu rasa lui?) Douăzeci şi patru august era una din cele trei zile când lumea se deschidea; sigur că nu merita să te gândeşti atât la treaba asta dacă erau abia în februarie. Oliveira nu-şi mai aducea aminte de celelalte două zile, era curios că reţinea o singură dată din trei. De ce tocmai aceasta? Poate că alcătuia un vers octosilab, memoria are capricii de felul ăsta Dar atunci, poate, Adevărul era un alexandrin sau un endecasilab; poate că ritmurile, o dată în plus, marcau accesul şi scandau etapele drumului. Iată o mulţime de teme de teze pentru înfumuraţi. Era o plăcere să priveşti jonglerul, agilitatea-i incredibilă, arena lăptoasă unde fumul de tutun se lăsa peste capetele a sute de copii la Orăşelul Parcului, cartier unde din fericire mai există din belşug eucalipţi care echilibrează balanţa, ca să cităm încă o dată acest instrument al corpului judecătorilor, acest semn al zodiacului.

—l25)

I

C/RA ADEVĂRAT că Traveler dormea puţin, în toiul nopţii ofta de parc-ar fi avut o greutate pe piept şi se cuibărea în braţele Talitei care-l primea pe tăcute, ţinându-l strâns ca el s-o simtă cât mai aproape. în beznă se sărutau pe nas, pe gură, pe ochi, şi Traveler mângâia obrazul Talitei cu o mână care ieşea de sub cearşaf şi se ascundea la loc de parcă ar fi fost foarte frig, chiar dacă amândoi transpirau; apoi Traveler mormăia patru sau cinci cifre, obicei vechi ca să adoarmă din nou, şi Talita simţea cum braţele lui îşi slăbeau strânsoarea, cum respira adânc, cum se liniştea. în timpul zilei era mulţumit şi fluiera tangouri pregătind mate sau citind, însă Talita nu putea găti fără ca el să nu-şi facă apariţia de patru sau cinci ori cu pretexte diverse şi să vorbească despre orice, mai ales despre ospiciu, acum când tratativele păreau că se îndreaptă pe un drum bun şi Directorul se ambala tot mai tare la prespectiva de a cumpăra spitalul de nebuni. Talitei nu-i surâdea deloc ideea cu ospiciul, şi Traveler o ştia Amândoi încercau să-i găsească latura umoristică, promiţându-şi spectacole demne de Samuel Beckett, dispreţuind când vorbeau cu alţii bietul circ care-şi completa reprezentaţiile în Orăşelul Parcului şi se pregătea să debuteze la San Isidro. Uneori Oliveira venea la ei să bea mate, dar în general rămânea în camera lui profitând de faptul că Gekrepten trebuia să plece la slujbă şi el putea citi şi fuma în voie. Când Traveler se uita în ochii bătând în violet ai Talitei, în vreme ce o ajuta să jumulească o raţă, lux chenzinal care o entuziasma pe Talita, amatoare de raţă în toate varietăţile sale culinare, îşi spunea că la urma urmelor lucrurile nu mergeau chiar aşa de rău cum mergeau, şi chiar dorea venirea lui Horacio ca să bea împreună nişte mate, fiindcă atunci se apucau imediat să joace un joc cu cifre pe care abia dacă-l înţelegeau, dar pe care trebuiau să-l joace ca să treacă timpul şi toţi trei să se simtă demni unii de alţii. Mai şi citeau, pentru că dintr-o tinereţe socialistă care a coincis în cazul lor, şi puţin teosofică în ce-l privea pe Traveler, toţi trei iubeau fiecare în felul lui lectura comentată, polemicele stârnite de plăcerea hispano-argentiniană de a dori să convingă şi a nu accepta niciodată părerea contrarie, şi posibilităţile evidente de a râde ca nebunii şi a se simţi deasupra omenirii suferinde sub pretextul că o ajută să iasă din nenorocita ei situaţie contemporană